Flori de mucigai

Tudor Arghezi

Genul liric:
Genul liric cuprinde operele în care, cu ajutorul eului liric, sunt exprimate ideile,
gândurile și sentimentele autorului.

Curentul literar:
Modernismul se manifestă începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea și este un
curent literar ale cărui trăsături au fost teoretizate de către Eugen Lovinescu.
Acest curent promovează înnoirea literaturii prin desprinderea de trecut.
Poezia “Flori de mucigai” aparține modernismului datorită tehnicii introduse
chiar de Arghezi, estetica urâtului, după modelul operei “Florile răului” de
Charles Baudelaire, din literatura franceză.
Arghezi este original, astfel că el schimbă limbajul poetic, urmărind ca “o idee să
nască alte sute”.
Poezia aparține modernismului și datorită versului liber, prin folosirea
metaforelor, pentru crearea ambiguității mesajului poetic.

Apariția și încadrarea în specia literară:

Poezia “Flori de mucigai” a apărut în anul 1931, în cel de-al doilea volum al
poetului, intitulat “Flori de mucigai”.
Poezia este o artă poetică, care are ca sursă de inspirație chiar o perioadă din
viața autorului, perioada detenției de la Văcărești.
Crezul liric al poetului este construit pe ideea că în orice lucru există o parte
frumoasă. Chiar și într-o lume a ispitei și a păcatului, poetul își păstrează
credința.

Tema:
Tema poeziei este condiția umană. Aceasta exprimă efortul pe care îl depune poetul
pentru a scrie în condiții nefavorabile, dar și frământările eului poetic, însă acesta
nu cedează și își păstrează dorința de creație.

Titlul:
Titlul este format dintr-o figură de stil, respectiv un oximoron. Structura “flori de
mucigai” este un oximoron, deoarece florile reprezintă frumosul, viața,
 puritatea, împlinirea, în timp ce “mucigaiul” reprezintă urâtul, descompunerea,
moartea, întunericul.
Încă din titlu, Arghezi ne prezintă efectele perioadei de detenție, sufletele fiind
reprezentate prin flori, care odată cu trecerea timpului își pierd frumusețea și se
transformă în “mucigai”.

Compoziția exterioară:
Poezia este alcătuită din 20 de versuri, cu o lungime care alternează, ritmul este
interior, astfel că măsura alternează.

Structura de adâncime:
Poezia este alcătuită din 3 secvențe împărțite inegal.

Prima secvență:
În prima secvență este descrisă importanța versurilor, deoarece sunt scrise într-
un mediu defavorabil. Mediul oferă importanță versurilor, deoarece poetul nu
pierde setea de creație nici atunci când mediul în care se află nu îi oferă nimic.
Efortul de a scrie este mare și este exprimat în primele versuri, printr-o marcă
specifică eului liric, verbul la persoana I: “Le-am scris cu unghia pe tencuială/Pe
un părete de firidă goală,/Pe întuneric, în singurătate,/Cu puterile neajutate/nici
de taurul, nici de leul, nici de vulturul/Care au lucrat împrejurul/Lui Luca, lui
Marcu și lui Ioan”.
Enumerarea elementelor religioase sugerează tristețea poetului într-un mediu
care nu-l ajută să creeze. Modul în care alege să scrie “cu unghia pe tencuială”,
reprezintă setea de creație și dorința de a lăsa ceva în urma sa, deoarece mediul
ostil creat prin spațiul firidei, al întunericului și al singurătății, în care se afla
poetul, nu îi garanta că poate urma o perioadă mai bună.
Enumerarea elementelor religioase este cu o negație, deoarece scrierile biblice
au ca esență absolutul, ceea ce nu este posibil în spațiul închisorii.
Acestea au fost bine selecționate, deoarece în religie ele reprezintă sacralitate,
ceea ce le exclude din lumea închisorii, fiind asociate mai mult cu libertatea
sufletului.

Secvența a doua:
Versurile secvenței a doua sunt create prin metafore-simbol “Sunt stihuri fără
an”, care nu pot fi exprimate pentru a fi înțelese de un om care nu a trăit ceea ce
trăiește poetul, dar puternic resimțite de către el, fiind “stihuri de groapă,/De sete
de apă/Și de foame de scrum,/Stihurile de-acum”. Deși prizonierii aspirau către
 libertate, aceste versuri prevestesc moartea, care este tot o formă de eliberare.
Setea și foamea nu reprezintă nevoi biologice, ci dorința de creație.
Dacă în această secvență ne-a fost prezentată maniera de creație, tot aici ne este
prezentată și unealta de scris. Metafora “unghiei îngerești” urmează și ea același
parcurs de transformare ca cel al sufletului. Deși “unghia îngerească” reprezintă
un simbol sacru prin puterea sa de creație, mediul ostil duce la degradarea sa
prin tocire. Totuși, poetul își păstrează credința că aceasta va crește din nou, însă
acest dar nu i-a mai fost oferit sau nu a avut capacitatea de a-l recunoaște: “Am
lăsat-o să crească/și nu mi-a crescut-/Sau nu o mai am cunoscut.”.

Secvența a treia:
Secvența a treia descrie atmosfera obscură, sub forma unei constatări: “Era
întuneric”. Deși aparent descrie mediul exterior, această constatare are o
simbolistică mai amplă, la fel ca și ploaia “Ploaia bătea departe, afară”, care are
rol de purificare. Ceea ce înseamnă “departe, afară” este libertatea la care
sufletul plin de lumină al poetului, aspiră.
Pentru poet, incapacitatea de creație aduce dureri fizice “Și mă durea mâna ca o
ghiară/Neputincioasă să se strângă”, însă dorința sufletească de a scrie, îl supune
din nou unui sacrificiu. Acesta înlocuiește “unghia îngerească” cu “unghiile de la
mâna stângă”. Aici întâlnim o altă transformare a binelui în rău, deoarece mâna
stângă este asociată cu forțele demonice, ceea ce crează o opoziție totală cu
forțele divine ale creației, dar acesta speră și nu renunță “Și m-am silit să scriu
cu unghiile de la mâna stângă”.

Indici spațiali și temporali:

Acțiunea descrisă în poezie se petrece în perioada anilor 1918-1919, în
penitenciarul de la Văcărești.

Încheiere:
Poetul este un “cronicar al infernalilor”, așa cum îl descrie Nicolae Balotă pe Tudor
Arghezi, cel care se desprinde de toate înțelesurile artei literare de până atunci, cel
care îmbogățește literatura românească prin “estetica urâtului”, prin crearea unei
poezii inspirate dintr-o perioadă foarte grea a vieții sale.