Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
ELEMFIN
ELEMFIN
F
1
2
grad V vV d
2
S
V
n S
V d S. (3.3)
i i i v i i i i (3.7)
S n S
Problema se reduce la determinarea minimului fără restricţii al acestei funcţii de mai
multe variabile. Pentru determinarea valorilor Vi se pune condiţia necesară de minim, anularea
derivatelor funcţiei în raport cu componentele Vi ale lui V şi se obţine un sistem de ecuaţii
algebrice, în cazul nostru chiar un sistem liniar
0, i 1, , n. (3.8)
Vi
Sistemul liniar obţinut prezintă o bună condiţionare numerică, întrucât forma pătratică
era pozitiv definită. Pentru rezolvarea lui se pot folosi atât metode directe, cât şi metode
iterative. Singura dificultate constă în calculul integralelor de volum şi de suprafaţă,
dificultate legată de expresia funcţiilor ce formează baza subspaţiului, de forma domeniului
şi a frontierei acestuia . Funcţiile de bază cu expresii complicate fac dificilă găsirea
primitivelor în calculul integralelor, trebuind să se apeleze la cvadratură numerică, care
deobicei necesită o anume formă a domeniului pe care se face integrarea. De aceea se apelează
la transformări geometrice pentru aducerea domeniului la forme regulate. Toate aceste
dificultăţi de aplicare a metodei au condus la apariţia metodei elementelor finite, ca o metodă
particulară în cadrul metodelor de tip Rayleigh - Ritz.
Relaţiile (3. 8) se pot obţine şi prin căutarea aşa numitei soluţii slabe, adică a unei
funcţii, fie ea V, în subspaţiul generat de funcţiile i, deci tot o combinaţie liniară a acestor
funcţii, care să conducă la o funcţie abatere a verificării relaţiei diferenţiale (3.1) ortogonală
pe toate componentele bazei. Ortogonalitatea este definită în raport cu produsul scalar
construit în subspaţiul de aproximare prin intermediul integralei pe domeniul a produsului
oricărei perechi de funcţii din acest subspaţiu
- 3 -
V Vi i , i 1, , n ,
(3.9)
div grad V v i d 0, i 1, , n.
În aceste expresii domeniul de integrare (volumul) k s-a notat simplificat, numai prin
indicele său k.
Folosind formula lui Green
grad n d S div grad d div grad d grad grad d ,
în final se obţine
div grad d n d S grad grad d .
(3.13)
k grad i d V j grad
2
Vi l i grad j d
k Ei k j i l Eij l
(3.14)
V
vp p i d d S.
k Ei k p i
n i
k grad i d ,
2
Aii
k Ei k
Aij grad
l E ij
l i grad j d ,
(3.15)
l
V
Bi vp p i
k Ei k p
d
n
i
d S .
i
de aproximare este egală cu 1 în orice punct din domeniul , condiţie ce este asociată cerinţei
de reprezentare a unui câmp de potenţial uniform, rezultă că suma fracţiilor asociate nodurilor
frontierei domeniului va fi egală cu valoarea sarcinii punctuale.
Sistemul liniar va fi
Vi Aii V j Aij Bi , pentru i 1, , n tn . (3.16)
Dacă potenţialele anumitor noduri sunt impuse, atunci ecuaţiile asociate acestor noduri
pot fi eliminate din sistem şi putem trece în membrul drept termenii asociaţi acestor potenţiale
prezenţi în celelalte ecuaţii
Vi Aii V j Aij Bi Vk Aik (3.17)
3 1 1 1 20 . (3.22)
Alegerea uzuală este 0 = 0, dar nu sunt excluse şi alte alegeri, de obicei legate de
dispunerea punctului intermediar în spaţiul real, pentru a avea o metrică cât mai uniformă a
trecerii porţiunilor din segmentul de referinţă în segmentul real.
Celelalte două funcţii 1() şi 2() se vor modifica astfel ca suma tuturor funcţiilor să
aibă în orice punct al segmentului valoarea 1. Astfel, notând cu 10() şi 20() funcţiile de
aproximare de la elementul cu două noduri, avem
1 10 3 , 2 20 3
deci
10 0 º i 20 0
şi atunci
1 0.51 10 0 3 ,
(3.23)
2 = 0.51 + 20 0 3 .
Fig. 3.3 Fig. 3.4
Procesul de construcţie poate continua în acelaşi fel. În fig. 3.3 se exemplifică cazul
elementului cu trei noduri şi 0 = 0.
Elementele bidimensionale în spaţiul de referinţă pot fi de tip pătrat şi de tip triunghi
echilateral. Elementul de tip rectangular cu patru noduri (pătratul, fig. 3.4) în spaţiul de
referinţă este descris de următoarele funcţii
1 , 0.251 1 ,
2 , 0.251 1 ,
3 , 0.251 1 , (3.24)
4 , 0.251 1 ,
V V1 1 V2 2 V3 3 V4 4 .
Se observă construirea lor pe baza funcţiilor de la segmentul cu două noduri. Funcţiile
conţin pe lângă termenii liniari în cele două variabile şi un termen de ordin superior. Acest tip
de element construieşte un spaţiu de funcţii complet pentru polinoamele de gradul întâi, şi
cum intensitatea câmpului electric este derivata potenţialului, se poate reda exact un câmp
electric uniform. Folosind transformarea de coordonate prezentată la elementul
unidimensional putem pune în corespondenţă pătratul de referinţă cu un patrulater oarecare.
Dacă patrulaterul cu care se face corespondenţa este convex, transformarea va fi bijectivă,
determinantul funcţional va avea un semn constant legat de de coincidenţa sau nu a sensului
de rotaţie pozitiv din planul real cu sensul de rotaţie rezultat la parcurgerea nodurilor declarate
ale patrulaterului din planul real. Dacă cele două sensuri de rotaţie coincid, determinantul va
avea mereu semnul plus şi respectiv minus la necoincidenţă. O schimbare de semn a
determinantului la parcurgerea pătratului din planul de referinţă indică un patrulater concav în
planul real. In acest caz trebuie redefinit patrulaterul din planul real. Cu cât unghiurile
patrulaterului din planul real sunt mai apropiate de un unghi drept, cu atât valoarea
determinantului funcţional va fi mai uniformă pentru toate punctele pătratului de referinţă şi
nu vor apare probleme legate de stabilitate numerică. De asemenea nu trebuie să existe o
disproporţie între dimensiunile patrulaterului din planul real; experimental s-a observat că un
raport între lăţime şi lungime mai mare ca trei poate produce probleme numerice. Curbele de
coordonate din planul de referinţă trec în drepte aşa cum se vede în figura 3.5. Relaţiile de
transformare între coordonatele din spaţiul de referinţă şi spaţiul real sunt
x x1 1 , x 2 2 , x 3 3 , x 4 4 , ,
(3.25)
y y1 1 , y 2 2 , y 3 3 , y 4 4 , .
- 9 -
Fig. 3.5
x y z
D x , y , z x y z
J . (3.32)
D , ,
x y z
precum şi inversa ei, necesară pentru calculul derivatelor funcţiei potenţial în raport cu
coordonatele din spaţiul real
x x x
D , , D x , y , z
1
. (3.33)
D x , y , z D , , y y y
z z z
şi derivatele funcţiei potenţial în raport cu coordonatele din spaţiul real folosind formula de
derivare prin părţi
V i i i
Vi V1 i ,
x x x x x
V i i i
Vi V1 i ,
y y y y y
V i i i
Vi V1 i .
z z z z z
Aij grad
l Eij
l i grad j d grad
l Eij
l i grad j d (3.37)
l l
grad
l Eij
l i grad j d x d y.
l
Integralele de mai sus, care la origine erau integrale de volum, au devenit integrale de
suprafaţă, calculate pe secţiunea plană. Folosind transformarea între spaţiul de referinţă şi cel
real, deci între planul (, ) şi planul (x, y), aria elementului infinitezimal de suprafaţă devine
x y x y
d ux uy ux uy d d
(3.38)
x y y x
d d .
Expresia din interiorul modulului este determinantul matricii transformării între spaţiul
de referinţă şi cel real
x y
D x , y
J ,
D , x y
sau, explicit,
- 13 -
i i
x i
D x , y y i
J ,
D , i i
xi
y i (3.39)
x y y x
det J .
Pentru calculul derivatelor spaţiale în raport cu coordonatele din spaţiul real folosim
formula de derivare a unei funcţii compuse şi avem nevoie de inversa matricii de transformare
y x
D , D x , y
1
1 J 111 J 121
J 1 x x 1 (3.40)
.
D x , y D ,
det J y x det J J 211 J 221
y y
De aici rezultă expresiile derivatelor coordonatelor din spaţiul de referinţă în raport cu
coordonatele spaţiului real
J 1 y J 1 x
11 , 12 ,
x det J det J y det J det J
1 1
J 21 y J 22 x
, .
x det J det J y det J det J
Calculul integralei de mai sus pentru elementele izoparametrice cu muchii drepte s-ar
putea efectua în formă analitică, determinând primitiva, având la dispoziţie forma analitică a
elementelor matricii de transformare din (3.40). Pentru o tratare unitară a tuturor elementelor
izoparametrice se preferă însă folosirea cvadraturii numerice (cu formule de cuadratură de tip
Gauss). Calculul integralelor duble se reduce la o sumă dublă
j y j y i y i y
Aij l
m , n
l Eij
m,n m ,n
(3.43)
j x j x i x i x
det J m , n m n .
m ,n
m ,n
Termenii liberi din realaţia (3.15) provin o parte din integrala sarcinii distribuită
volumic şi o parte din integrala sarcinii cu distribuţie superficială. Pentru termenii de volum
discuţia anterioară se aplică fără nici o modificare, aceeaşi succesiune de modificări ale
integralei de volum
Bi
k Ei k p
vp p i d vp p i d
k Ei k p
p i det J d d
1 1
k Ei
1 1
p
vp
(3.44)
vp p m , n i m , n det J m , n m n .
k m ,n p
Pentru termenii asociaţi densităţii superficiale de sarcină S trebuie avut în vedere faptul
că pentru câmpul plan-paralel suprafaţa laterală a elementelor este suprafaţa laterală a unor
prisme drepte, iar în secţiunea plană ea corespunde laturii patrulaterului. Integrala de suprafaţă
va trece într-o integrală de linie. Deplasarea pe latură în spaţiul real corespunde deplasării pe
latura corespunzătoare din spaţiul de referinţă, pe care variază numai una dintre variabilele
sau . Dacă presupunem că latura este chiar latura 1, deci în spaţiul de referinţă coordonata
ia valoarea 1 iar coordonata ia valori în [-1,1], atunci putem descrie poziţia unui punct
curent pe latura l1 precum şi un segment infinitezimal orientat de-a lungul aceleiaşi laturi
x1, x1 1 1, x 2 2 1, , y1, y1 1 1, y 2 2 1, ,
x y
d l ul d ux d u y d ,
iar pentru lungimea segmentului infinitezimal
2 2
x y
d l d .
Elementul de arie de pe suprafaţa laterală corespunzând acestui segment infinitezimal
este (cu h = 1)
2 2
x y
d l h d l d ,
2 2
(3.46)
r h
1 1 1, 2 2 1, i 1, d .
1
1
2 2
r h
Bi 1 1 1, m 2 2 1, m i m. (3.47)
1,
m
In modelarea plan-paralelă mai pot apare densităţi lineice de sarcină, repartizate pe fire
axiale, perpendiculare pe planul Oxy. In secţiunea plană acestor fire le corespund puncte, care
pot sau nu să coincidă cu nodurile reţelei de discretizare. Corespunzător acestor distribuţii
lineice, mai apare un termen în membrul drept. Acest termen se obţine din (3.44), introducând
o distri- buţie de sarcină de tip Dirac, 0(x0,y0), unde indicele 0 precizează punctul din spaţiul
real, 0 este valoarea densităţii lineice de sarcină, iar x0 şi y0 reprezintă coordonatele punctului
în acelaşi spaţiu real. Transformările succesive ale acestui termen sunt următoarele
Bi0 0 r0 , h0 i d v k h 0 r0 , h0 i d 0 i 0 , 0 ,
unde 0 şi 0 reprezintă coordonatele în spaţiul de referinţă ale punctului (x0, y0) din spaţiul
real. Pentru determinarea acestor coordonate trebuie inversată transformarea (3.34). Dacă
pentru elementele cu dependenţă liniară această inversare se poate face chiar analitic, pentru
cele de ordin superior aceste coordonate se determină prin calcul iterativ. Se utilizează de
obicei un algoritm de tip Newton-Raphson, care pentru un element plan izoparametric
oarecare şi pentru funcţiile diferenţă între coordonatele aproximantului la pasul k şi
coordonatele punctului (x0,y0) se scrie astfel
x k x l l k , k , y k y l l k , k ,
x k +1 x l l k , k x l l x l l ,
,
k k ,
k k
y k +1 y l l k , k y l l y l l ,
,
k k ,
k k
x x k +1 x 0 x l l k , k x l l x l l x 0 0,
,
k k ,
k k
y y k +1 y 0 y l l k , k y l l y l l y 0 0
,
k k ,
k k
l
x x l l x 0 x l l k , k x 0 x k ,
,
,
l
k k k k
l
y y l l y 0 y l l k , k y 0 y k ,
,
,
l
k k k k
k +1 k ,
k +1 k .
Valorile de pornire ale procesului iterativ se iau 1 = 0, 1 = 0, care corespund unei
poziţii în centrul elementului.
3.4. ELEMENTELE FINITE DE TIP PLAN-RADIAL (AXIAL SIMETRIC) PENTRU
CALCULUL POTENŢIALULUI ELECTRIC
Structurile uzuale în studiul câmpului electric în izolaţia transformatoarelor se
caracterizează printr-o simetrie cilindrică care se descrie în cadrul modelării prin element finit
de analiză axial simetrică. Modelarea axial simetrică beneficiază de posibilitatea descrierii
geometriei ca funcţie de numai două coordonate, ca în analiza plană, dar luând în considerare
repartiţia spaţială a câmpului. Sistemul de coordonate în care se descrie geometria şi
funcţionala (3. 3) este cel cilindric. Particularitatea modelării axial simetrice provine din
independenţa în raport cu cooordonata unghiulară atât a geometriei cât şi a condiţiilor la
limită. Astfel, cu toate că poziţia unui punct este descrisă într-un sistem de coordonate
cilindric, este determinată doar de coordonatele r şi h
r ri i , h hi i . (3.48)
k 2r grad i d r d h ,
2
k Ei k (3.51)
Ai j grad
l Eij
l i grad j d l 2r grad
l Eij
l i grad j d l
k k
2r grad
l Eij
l i grad j d r d h.
k
Integralele de mai sus, care la origine erau integrale de volum, au devenit integrale de
suprafaţă calculate pe secţiunea radială. Folosind transformarea între spaţiul de referinţă şi cel
real, deci între planul (, ) şi planul (r, h), aria elementului infinitezimal de suprafaţă devine
- 17 -
r h r h
d ur uh ur uh dd
(3.52)
r h h r
dd.
Expresia din interiorul modulului este determinantul matricii transformării între spaţiul
de referinţă şi cel real
r h
D r , h
J ,
D , r h
i i
ri hi
J , (3.53)
r i i
i i
h
r h h r
det J .
Pentru calculul derivatelor spaţiale în raport cu coordonatele din spaţiul real se foloseşte
formula de derivare a unei funcţii compuse şi este nevoie de inversa matricii de transformare
h r
D , D r , h
1
J 1 r r 1
1 J 111 J 121
(3.54)
det J 1 .
D r , h D ,
h r det J J 21 J 221
h h
De aici rezultă expresiile derivatelor coordonatelor din spaţiul de referinţă în raport cu
coordonatele spaţiului real
J 1 J 1 J 1 J 1
11 , 12 , 21 , 22 . (3.55)
r det J h det J r det J h det J
In urma schimbării de variabile în şi , integralele din (3.37) devin calculabile ca
integrale duble în raport cu variabilele spaţiului de referinţă
j h j h i h i h
r
1 1
Ai j 2
l l l
1 1
l Eij
(3.56)
j r j r i r i r d d
.
det J
Calculul integralei de mai sus pentru elementele izoparametrice cu muchii drepte s-ar
putea efectua în formă analitică, determinând primitiva, având la dispoziţie forma analitică a
elementelor matricii de transformare din (3.53), dar pentru o tratare unitară a tuturor
elementelor izoparametrice se preferă folosirea formulelor de cuadratură de tip Gauss.
Calculul integralelor duble se reduce la o sumă dublă
j h j h i h i h
Ai j 2 r l l l m , n
l Eij m, n
m,n m,n
(3.57)
j r j r i r i r w w
m n.
m, n
det J
m,n
Termenii liberi din relaţia (3.15) provin o parte din integrala sarcinii distribuită volumic
şi o parte din integrala sarcinii cu distribuţie superficială. Pentru termenii de volum discuţia
anterioară se aplică fără nici o modificare, aceeaşi succesiune de modificări ale integralei de
volum
Bi
k Ei k
vp
p i d 2r
k Ei k
vp
p i d
r
1 1
k Ei
1 1
2 p p vp p i det J d d
(3.59)
2
k m,n
r p p m , n vp
p m , n i m , n
wm wn
det J m , n
.
Pentru termenii asociaţi densităţii superficiale de sarcină trebuie avut în vedere faptul că
suprafaţa laterală a elementelor axial simetrice este suprafaţa laterală a unui trunchi de con, iar
în secţiunea radială ea corespunde laturii patrulaterului. Integrala de suprafaţă va trece într-o
integrală de linie. Deplasarea pe latură în spaţiul real corespunde deplasării pe latura
corespunzătoare din spaţiul de referinţă, şi deci variaţiei uneia singure din variabilele sau .
Dacă presupunem că latura este chiar latura 1, deci în spaţiul de referinţă coordonata ia
valoarea 1 iar coordonata ia valori în [-1,1], atunci putem descrie poziţia unui punct curent
pe latura l1 precum şi un segment infinitezimal orientat de-a lungul aceleiaşi laturi
r1, r1 1 1, r2 2 1, , h1, h1 1 1, h2 2 1, ,
r h
d l ul d ur d uh d
şi pentru lungimea segmentului infinitezimal
2 2
r h
d l d .
Elementul de arie de pe suprafaţa laterală corespunzând acestui segment infinitezimal
este
2 2
r h
d l 2r d l 2 r111, r2 2 1, d .
iar după transformări în aceeaşi succesiune ca şi la integrala de volum, se obţine
- 19 -
V
Bi
n
i d S 2
l,p
p rdl
l (3.
2 2 60)
r h
1 1 1 1, 2 2 1, 1 1, r1 1 1, r2 2 1, d .
1
2
2 2
r h (3.61)
wm .
1,
In modelarea axial simetrică mai pot apare şi densităţi lineice de sarcină, repartizate pe
cercuri situate în plane perpendiculare pe axa verticală şi cu centrul pe această axă. In
secţiunea radială acestor cercuri le corespund puncte, care pot sau nu să coincidă cu nodurile
reţelei de discretizare. Corespunzător acestor distribuţii lineice, mai apare un termen în
membrul drept. Acest termen se obţine din (3.58), introducând o distribuţie de sarcină de tip
Dirac, 00(r0,h0), unde indicele 0 precizează punctul din spaţiul real, 0 este valoarea
densităţii lineice de sarcină, iar r0 şi h0 reprezintă coordonatele punctului în acelaşi spaţiu real.
Transformările succesive ale acestui termen sunt următoarele
Bi 0 0 r0 , h0 i d v k 2r 0 r0 , h0 i d 2r0 0 i 0 , 0 ,
unde 0 şi 0 reprezintă coordonatele în spaţiul de referinţă ale punctului (r0,h0) din spaţiul
real. Pentru determinarea acestor coordonate trebuie inversată transformarea (3.48). Dacă
pentru elementele cu dependenţă liniară această inversare se poate face chiar analitic, pentru
cele de ordin superior aceste coordonate se determină prin calcul iterativ. Se utilizează de
obicei un algoritm de tip Newton-Raphson, care pentru un element axial simetric
izoparametric oarecare şi pentru funcţiile diferenţă între coordonatele aproximantului la pasul
k şi coordonatele punctului (r0,h0) se scrie astfel
rk rl l k , k , hk hl l k , k ,
l
rk 1 rl l k , k rl rl l ,
, k , k
k k
l
hk 1 hl l k , k hl hl l ,
, k , k
k k
l l
r rk 1 r0 rl l k , k rl rl r0 0,
, k ,k
k k
l
h hk 1 h0 hl l k , k hl hl l h0 0,
, k ,k
k k
l
r rl l r0 rl l k , k r0 rk ,
, k ,k
l
k k
l
h hl l h0 hl l k , k h0 hk ,
, k , k
l
k k
k 1 k , k 1 k .
Valorile de pornire ale procesului iterativ se iau 1 = 0, 1 = 0, care corespund unei
poziţii în centrul elementului.