Perioada marilor clasici. Basmul cult. Fabulosul.

Categorii estetice în basm

Fabulosul - categorie a fantasticului care desemnează personaje sau fapte imaginare, incredibile, de
domeniul fanteziei, al supranaturalului, fără corespondent în lumea reală.

Povestea lui Harap-Alb

Ion Creangă

Ion Creangă este un scriitor reprezentativ pentru epoca marilor clasici, alături de
Ioan Slavici, I. L. Caragiale, Mihai Eminescu. Coexistenţa orientărilor literare (romantism,
realism, clasicism) şi dezvoltarea exemplară a celor trei genuri, liric, epic, dramatic sunt
particularităţi esenţiale pentru această vârstă a istoriei literare româneşti. Ion Creangă este
un mare scriitor de proză fantastică, Ioan Slavici a dat strălucire prozei realiste. I. L.
Caragiale este un dramaturg de excepţie, Mihai Eminescu este poetul romantic de o valoare
singulară.
Basmul cult este o specie narativă amplă, cu personaje numeroase şi purtătoare ale
unor valori simbolice, cu acţiune care implică fabulosul, având ca temă lupta dintre bine şi
rău. Binele triumfă întotdeauna asupra răului. Personajele sunt clasificate astfel:
protagonistul, antagonistul, ajutoarele, donatorii. Construit după modelul basmului popular,
basmul cult cuprinde formule (iniţială, mediană, finală), motive (împăratul fără moştenitor,
proba curajului, superioritatea mezinului, călătoria, muncile, peţitul şi nunta), numere şi
obiecte magice. Alte particularităţi ale speciei sunt fuziunea dintre real şi fabulos, precum
şi limbajul caracterizat prin oralitate.
Capodoperă a prozei din perioada marilor clasici, Povestea lui Harap-Alb, de Ion
Creangă, este un basm cult în care sunt valorificate teme şi motive de circulaţie naţională şi
universală. A fost publicat întâi în revista Convorbiri literare, la 1 august 1877.
Basmul e focalizat pe tema luptei dintre bine şi rău, dar pune în lumină şi călătoria
iniţiatică a fiului de crai.
Viziunea asupra lumii izvorăşte din dimensiunea ezoterică a naraţiunii, aşa cum a
subliniat Vasile Lovinescu în cartea sa Creangă şi Creanga de Aur. Călătoria
protagonistului reprezintă o iniţiere în marile mistere ale universului. Aşa cum rezultă din
secvenţele narative simbolice, Harap-Alb cunoaşte, sub îndrumarea unui mistagog, ceea ce
este ascuns oamenilor. Eroul trece proba rătăcirii în labirint, spaţiu al pierderii şi al regăsirii
de sine, moare şi renaşte de două ori. La finalul călătoriei spre centrul sacru al lumii, fiul cel
mic al craiului devine rege şi sacerdot.
Titlul basmului indică dubla identitate a eroului, una reală, de fiu al craiului, alta
aparentă, de slugă a spânului.
Basmul este structurat în şapte secvenţe narative, separate prin formula mediană
(„Se cam duc la împărăţie, / Dumnezeu să ne ţie, / Ca cuvântul din poveste, / Înainte mult

1
mai este.”) şi legate prin înlănţuire. Naraţiunea este extradiegetică, relatată la persoana a
treia, naratorul este un povestitor ajuns la nunta eternă a fiului de crai cu fata lui Roşu-
Împărat.
Prin formula de început „Amu cică era odată, într-o ţară îndepărtată...”, acţiunea
este plasată într-un timp mitic şi într-un spaţiu simbolic. Regatul Craiului este aşezat într-o
depărtare fără nume, în timp ce Verde-Împărat domneşte în centrul sacru al lumii.
Situaţia iniţială de echilibru pune în lumină viaţa cotidiană a Craiului şi a celor trei
fii ai săi. Factorul care tulbură echilibrul iniţial este „cartea” trimisă de Verde-Împărat
fratelui său. Pentru că avea trei fete, regele fără moştenitor îi cere craiului să-i trimită pe cel
mai viteaz dintre cei trei fii, pentru a-l urma la tron.
Partea pregătitoare e alcătuită din câteva secvenţe narative: întâlnirea mezinului cu
Sfânta Duminică, învăluită sub masca cerşetoarei, alegerea calului înzestrat cu forţe
supranaturale, recuperarea hainelor şi armelor pe care le-a avut tatăl său în vremea când a
fost mire. Proba curajului, impusă de Craiul deghizat în urs, ilustrează superioritatea
mezinului.
Acţiunea reparatorie a eroului stă sub semnul rătăcirii în pădure. Plecat în călătorie
spre împărăţia unchiului său, fiul craiului încalcă sfatul patern şi acceptă tovărăşia spânului.
O secvenţă narativă semnificativă ilustrează momentul în care protagonistul şi
antagonistul ajung la fântână. Spânul îl închide pe fiul de crai în adâncul întunecat şi îl
eliberează numai după schimbul identităţilor, pecetluit prin jurământ. E momentul când
neofitul coboară în infern şi atinge revelaţia morţii şi a învierii. Primeşte un nume de iniţiat,
Harap-Alb este un nume sacru de fiinţă androgină, prin simbolismul oriental Yin-Yang.
La curtea lui Verde-Împărat, Harap-Alb este supus unor probe primejdioase: să aducă
salatele din Grădina Ursului, pielea cerbului cu nestemate şi să o peţească pe fiica lui Roşu-
Împărat. Ajutat de Sfânta Duminică şi de puterea obiectelor magice primite în dar, Harap-
Alb se întoarce victorios din primele două expediţii. Probele peţitului implică participarea
personajelor himerice. Ospăţul cu mâncare şi vin, casa de aramă, veghea nocturnă şi
prinderea fetei transformată în pasăre sunt îndeplinite cu ajutorul celor cinci monştri buni,
Flămânzilă, Setilă, Gerilă, Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă. Alegerea macului de nisip se face cu
ajutorul furnicilor, iar ghicitul fetei, cu ajutorul albinei.
Refacerea echilibrului şi răsplata eroului se deschide cu întoarcerea lui Harap-
Alb la curtea lui Verde-Împărat. O altă secvenţă narativă de o importanţă crucială este
centrată pe fiica lui Roşu-Împărat, care dezvăluie identitatea reală a fiului de crai şi viclenia
spânului. Convins că a fost trădat, antagonistul îl ucide pe Harap-Alb, retezându-i capul. E
cea de-a doua moarte iniţiatică a eroului, omul profan se stinge, renaşte omul spiritual.
Harap-Alb reînvie prin forţa magică a apei vii şi a apei moarte şi a celor trei smicele. Spânul
piere zdrobit de cal, iar protagonistul devine rege şi sacerdot în centrul sacru al lumii.
Formula finală, axată pe nunta eternă a cuplului format din Harap-Alb și prinţesa care i-a
redat viaţa, marchează ieşirea din fabulos.
Povestea lui Harap-Alb are un pronunţat caracter etic, didactic. Eroul nu va
deveni împărat decât după ce va trece prin situaţii – limită, dovedind curaj, perseverenţă,
onestitate, înţelepciune. Doar un astfel de rege va înţelege problemele celor năpăstuiţi.
Din perspectivă ezoterică, Harap-Alb atinge perfecțiunea primordială a ființei umane,
fapt încifrat într-un nume simbolic al androginului, prin contrastul negru („harap”) -

2
Harap-Alb, protagonistul basmului, e conturat şi din perspectiva profilului psihologic. O
asemenea tehnică nu se întâlneşte în basmele populare. Astfel, în scena de la fântână,
naratorul subliniază, prin caracterizare directă, naivitatea personajului său, afirmând că
„fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potriveşte Spânului”.
Majoritatea trăsăturilor întruchipate de erou sunt evidențiate prin caracterizare
indirectă, esenţiale, în acest sens, fiind originea, numele, comportamentul şi limbajul
personajului, relațiile cu alte personaje.
Numele lui Harap-Alb face trimitere la un om înzestrat cu răbdare, care ştie să fie
supus asemenea unei slugi („Harap”). Protagonistul reprezintă principiul binelui, al purităţii
sufleteşti („Alb”).
Harap-Alb este caracterizat de celelalte personaje în funcţie de relaţia pe care o are
cu fiecare dintre ele. Împăratul Verde îl consideră un om admirabil pentru onestitatea,
modestia, fidelitatea şi forţa sa: „Iar când aş avea eu o slugă ca aceasta, nu i-aş trece pe
dinainte”. Spânul, însă, îl numeşte „slugă vicleană”.Crăiasa albinelor îl ajută pentru că este
milos cu micile făpturi ale lumii. Generozitatea sa este probată prin faptul că „miluieşte”
cerşetoarea. El dă dovadă de spirit de sacrificiu atunci când ajută furnicile şi albinele.
Esențiale mai sunt capacitatea de a păstra o taină şi de a-şi respecta cuvântul dat: în orice fel
de circumstanţe, fiul craiului nu dezvăluie adevărata identitate a Spânului. Folosind obiecte
ale tatălui său (frâul, arcul, săgețile, veșmintele etc.), fiul craiului este păzitorul înțelept al
tradițiilor străvechi.

Relația dintre fiul cel mic al Craiului și Spânul rătăcitor este emblematică pentru
tema specifică basmului, lupta dintre bine și rău. Protagonistul întruchipează forțele binelui,
antagonistul, pe cele ale răului.
Spânul construieşte o relaţie de stăpân-slugă. El este dominator, în timp ce
slujitorul său de origine nobilă este supus, respectându-şi cuvântul dat. Faţă de tatăl său, el
este respectuos, chiar şi atunci când este dojenit pe nedrept de acesta.
Viclean şi disimulant, lipsit de principii şi conştiinţă, spânul doreşte întâi de toate un
tron pentru care nu are vocaţie, calităţi şi energie. Antipatia fetelor lui Verde-Împărat, dar şi
a regelui însuşi, dispreţul fiicei lui Roşu-Împărat, ca forme de caracterizare directă,
comportamentul, atitudinea, faptele şi limbajul său reliefează un personaj malefic,
întruchipând forţele răului. Întâi profită de naivitatea şi rătăcirea fiului de crai, apoi îşi
însuşeşte identitatea sa. Când toate speranţele, calculele şi strategiile sale, zădărnicite de toţi
cei care sunt de partea eroului, se frâng în eşec, atunci Spânul se revelează în toată demonia
lui, suprimând viaţa celui care l-a adus la o înălţime umană nemeritată.
Din perspectivă ezoterică, relația lui Harap-Alb cu Spânul este definitorie pentru
tema călătoriei inițiatice. Protagonistul este un neofit care va cunoaște, sub îndrumarea unui
mistagog, misterele universului. Fiul Craiului atinge perfecțiunea primordială a ființei
umane, fapt încifrat într-un nume simbolic al androginului, prin contrastul negru („harap”) -
alb.

3
G. Calinescu, în Estetica basmului a spus:„Basmul este […] o oglindire a vieţii în moduri
fabuloase."