Unitatea de conținut 1

Managementul educațional – ramură a managementului general.

1.1. Delimitări conceptuale.
Conceptul de management, utilizat în toate țările de pe glob, rămîne a fi unul controversat întîlnit
în literatura de specialitate cu multiple semnificații tangente, dar cu conotații diferite. Astfel,
perspectiva lingvistică francofonă echivalează managementul cu a ține în mână și a stăpîni, a
conduce cu mînă puternică, ceea ce implica ideea controlului acțiunii și orientarea sau
direcționarea ei.
Perspectiva lingvistică anglofonă pornește de la semnificația curentă a cuvîntului to
manage - a se aranja pentru…, a face astfel încât…. În această accepțiune, managementul ar fi
arta de a face ceea ce trebuie, pentru ca rezultatul urmarit sa fie atins, arta de a fi eficace.
Managementul reprezintă conducerea formală a unei organizaţii, instituţii sau a unei/unor părţi
din aceasta prin coordonarea activităţii indivizilor şi grupurilor umane pentru îndeplinirea
obiectivelor organizaţiei (instituţii) sau ale subcomponentei respective ( Ş.Iosifescu).
În diferite accepțiuni, managementul semnifică:
- activitatea / arta / maniera de a conduce, de a dirija,a controla, etc.;
- ansamblul activităților de organizare, de conducere și gestiune a întreprinderilor; procesul
de coordonare a resurselor umane, informaționale, fizice și financiare în vederea realizării
scopurilor organizației; ansamblul tehnicilor și direcțiilor de organizare și gestiune a
întreprinderilor;
- persoana sau persoanele care conduc și dirijează afacerile unei instituții, firme ori
personae cu calități de a conduce, superioare celorlalți;
- studierea proceselor și relațiilor de management din cadrul organizației, în vederea
descoperirii legităților și principiilor care le guvernează, a conceperii de noi sisteme,
metode, tehnici și modalități de conducere, de natură să asigure ridicarea eficienței.
Din cele prezentate observăm că managementul este perceput ca activitate practică (ca
proces), ca știință, ca factor de decizie(echipa sau individ). Managementul ca proces este un tip
special de muncă intelectuală, prin care cei ce o practică îi determină pe alții să facă ceva ce
trebuie făcut. Prin management se înțelege uzual și un grup, o echipă sau o persoană investiți cu
autoritatea, competențele și răspunderile funcției de conducere într-o organizație. Ca știință,
managementul are drept scop explicarea naturii și trăsăturilor managementului ca proces,
ca activitate practică, cu scopul conturării unui ansamblu structurat de cunoștințe privind
această activitate, în vederea formării managerilor și orientării activității lor.
Managementul este arta si stiinta de a-i face pe altii sa actioneze în asa fel încat să se
atingă obiectivele unei organizatii; este procesul de statuare si îndeplinire a obiectivelor, prin
realizarea unor funcții de bază, specifice, în dirijarea și utilizarea resurselor umane, materiale
și financiare ale organizației. (Ursachi I.)
Sunt cîteva aspecte de reținut în această definiție:
- managementul implică activitatea oamenilor; managerii acționează pentru atingerea
obiectivelor prin membrii organizației;
- managementul implică deciziile conștiente ale managerilor în ce privește stabilirea și
realizarea obiectivelor. Luarea deciziilor este o parte critică a tuturor activităților
managerial;
pentru a ajunge la obiectivele stabilite, managerii trebuie să îndeplinească cîteva funcții de bază
și anume: planificare, organizare, motivare - antrenare, coordonare si control.
J.J. Serven Screiber afirmă că “managementul este arta artelor întrucît are în vedere dirijarea
talentelor altora”. Dar, menționăm că managementul, ca orice altă artă, necesită cunoștințe
ordonate / sistematizate pentru a ajunge la rezultatul dezirabil.Arta managerială și știința
managerială sînt mutual complementare.
Managerii sînt acele persoane care dispun de autoritatea de a lua decizii prin care sînt
angajate/consumate resurse, în vederea atingerii scopurilor și obiectivelor. Deciziile pot fi luate
în mod diferit: intuitiv ori chiar arbitrar; pe bază de cunoștințe, idei, reguli, principia; după
modelul multor altor personae care au fost înaintea dvs sau sînt acuma manageri. Managerii știu
că nu există ,,o singură cale corectă și bună,, de a conduce. Există metode, instrumente, tehnici
recunoscute de teoria și practica managerială din care managerul pentru un context concret va
selecta cele mai adecvate în fiecare caz aparte.
În literatura de specialitate și în practica conducerii organizațiilor sînt utilizați și alți
termini care au aceeași arie de circumscripție: conducere, administrare, leadership. La o prima
analiza acești patru termeni sunt sinonimi, desemnând în mare aceleași activități, dar totusi
diferențierile sunt majore. Acest fapt impune unele precizări terminologice.
Conducere-management. Potrivit opiniei profesorului american Waren Bennis
conducătorii sunt oameni care fac ceea ce trebuie să facă, în vreme ce managerii fac ceea ce fac,
așa cum trebuie.
Administrare-management. Prin administrare, Waren Bennis înțelege abordarea
problemelor cotidiene, conventionale, mărunte, iar prin conducere – abordarea problemelor mari,
de perspectivă. Se trece de la aplicare la concepere, de la structuri formale și proceduri la funcții
și relații.
Caracteristici ADMINISTRARE MANAGEMENT
OBIECTIVE Stabilite în termeni generali, Stabilite prin țeluri strategice largi,
revizuite sau schimbate la interval pe termen scurt, detaliate
nedefinit
CRITERII DE Evitarea greșelilor, performanță rar Căutarea succesului, performanță
SUCCES măsurată concret măsurabilă
FOLOSIREA Grijă secundară, doar încadrare în Prima grijă, procurare, utilizare
RESURELOR regimul normat eficientă dar și efectivă
LUAREA În mult timp puține decizii, care În timp scurt multe decizii care
DECIZIEI afectează mult oamenii afectează puțini oameni
STRUCTURA Roluri definite în termeni de Ierarhii plate, delegare maxima
domenii de responsabilitate.
Ierarhii înalte, delegare limitata
ROLURI Arbitru Protagonist
ATITUDINI Pasivă, insensibilă la timp, evitarea Activă, sensibilă la timp, acceptarea
riscului, accent pe proceduri, riscului, accent pe rezultate,
conformitate, uniformitate experimențe locale,
Independență
COMPETENȚE Legale, literare (rapoarte, note) Economice, numerice (statistici,
diagrame)

Lideritate-management Spre deosebire de management care este considerat o conducere

formală, institutionalizată, leadership-ul este înțeles ca o conducere realizată la nivel grupal,
informal, iar liderul ca șef, conducător al acestui grup. Accentul trece de la management la
leadership, de la dezvoltare și optimizare la transformare și schimbare, de la realizarea unor
funcții la performarea unor roluri, de la dirijarea oamenilor la inspirarea si mobilizarea lor.

MANAGERUL LIDERUL

Controlează și optimizeaza ceea ce exista deja Schimbă ceea ce există în ceea ce este necesar

Promovează stabilitatea Promovează schimbarea

Actionează tranzacțional
Urmează reguli stabilite, asigură respectarea
lor și corectează abaterile de la standarde
Întreaba cum?
Acționează transformațional
Introduce reguli noi, încurajează creativitatea
și elimina constrângerile care determină
comportamente conservatoare
Întreba ce?, de ce? Si cine?

1.2. Evoluția managementului ca știință (scurt istoric)

Activitatea de management în forma sa empirică a apărut odată cu constituirea primelor
colectivităţi umane. Ginta, tribul constituiau forme ale organizării sociale caracterizate prin
elemente specifice de management referitoare la desemnarea conducătorilor, sarcinile,
competenţele şi responsabilităţile acestora, mijloacele utilizate pentru a conduce, modalităţile de
organizare a colectivului, felul în care se adoptă hotărîrile privind viaţa colectivităţii. Pe măsura
progresului material și spiritual al omenirii preocupările privind conducerea activității umane au
crescut, iar managementul ca proces a devenit mult mai complex. Perioada în care funcția
managerială era îndeplinită de proprietarul întreprinderii și se baza pe intuiție, experiență
practică și bunul simț este denumită perioada managementului empiric.
Introducerea pe larg a mecanizării, utilizarea de noi surse energetice,schimbarea structurii
proceselor de producție, etc. au solicitat competențe cărora conducerea empirică nu le putea face
față. La începutul secolului XX apar și se consolidează fundamentele științifice ale
managementului.
Prin management ca ştiinţă se înţelege “ studierea procesului de management în vederea
sistematizării şi generalizării unor concepte, legi, principii, reguli, a conceperii de noi sisteme,
metode şi tehnici care să contribuie la creşterea eficienţei activităţilor realizate pentru
desfăşurarea unor obiective” (Tiberiu Zorlenţan şi echipa)
Ştiinţa managementului , pe baza studiului proceselor şi relaţiilor de management, descoperă
principii, reguli, cerinţe etc. care reflectă esenţa acestora şi concepe metode, tehnici şi
proceduri ştiinţifice utilizabile în practica socială.
Ansamblul proceselor prin care elementele teoretico – metodologice furnizate de ştiinţa
managementului sînt operaţionalizate în practica socială reprezintă managementul ştiinţific.
Managementul ştiinţific nu se rezumă doar la o simplă aplicare a elementelor puse la dispoziţie
de ştiinţă. Complexitatea şi diversitatea situaţiilor de management impun din partea
conducătorilor şi un aport creativ pentru a adapta instrumentul ştiinţific de management la
condiţiile concrete ale fiecărei situaţii.
 1.2.1. Școlile de management
Volumul impresionant de lucrări ce vizează problematica managerială publicate în a doua
jumătate a secolului XX și începutul secolului XXI induce necesitatea sistematizării doctrinelor
manageriale. Sistematizarea curentelor de gîndire în domeniul managementului propusă în acest
paragraf este împărtășită mai larg de cercetătorii în domeniu și cuprinde: școala clasică, școala
relațiilor umane (sociologică), școala cantitativă, școala sistemică și managementul contextual
(situațional).
Școala clasică cu două componente: managementul ,,științific”(reprezentanți: F.W.
Taylor, H.Gantt, L.Gilberth) și cel ,,administrativ” (reprezentanți: H. Fayol, C.Barnard).
Reprezentanții managementului științific au fost preocupați de îmbunătățirea producției prin
creșterea eficienței muncii, a productivității angajaților. Frederick Winslow Taylor, inginer
american, promotor al curentelor de raționalizare a muncii în scopul intensificării ei, propune o
plată pentru piesele normate si o altă plată pentru piesele date peste normă. Sistemul taylorist de
salarizare capătă o largă răspândire.
În 1911, F.W. Taylor, a publicat Principiile managementului stiințific, lucrare în care
precizeaza cele patru principii ale managementului știintific: abordarea științifică a problematicii
fiecarui domeniu de activitate, selectionarea cu grijă a angajaților care au aptitudini pentru
activitatea respectivă, pregatirea angajaților pentru exercitarea muncii oferindu-le stimulente,
sprijinirea lucratorilor să-și exercite atribuțiile, planificându-le sarcinile.Asta însemnînd că:
- pentru fiecare sarcină de muncă să se dezvolte o alternativă ,,științifică” de realizare, care să
înlocuiască metodele empirice (să elimine acțiunile ineficiente);
- angajații trebuie selectați în mod științific, instruiți și perfecționați. Înainte lucrătorii își
alegeau singuri sarcinile de muncă și se instruieau singuri după cum reușeau ei mai bine;
- dezvoltarea unui spirit de cooperare deschisă între manageri și lucrători, pentru a asigura
aplicarea procedurilor științifice elaborate;
- diviziunea muncii între lucrători și manageri trebuie realizată în părți proporționale cu
abilitățile specifice, fiecare grup preluînd responsabilitatea sarcinilor. Managerii trebuie să
preia toate sarcinile pe care le pot executa mai bine decît lucrătorii (planificare, organizare,
etc.)
În concepția lui Taylor, nu numai tehnica de producție trebuie proiectată, normată și
standardizată, ci și munca, organizare și conducerea ei. Taylor a fost susţinător al elaborării de
instrucţiuni scrise pentru a defini clar procedurile de lucru, şi a încurajat maiştrii să standardizeze
mişcările muncitorilor şi pauzele pentru a obţine eficienţă maximă. Multe din ideile lui Taylor,
cum ar fi folosirea unor metode ştiinţifice de organizare, selecţia ştiinţifică a personalului,
ridicarea calificării, necesitatea constituirii unor compartimente specializate etc. îşi menţin
valabilitatea şi azi, ele fiind dezvoltate şi aprofundate. Dar teoria lui Taylor are o serie de limite,
între care:
- caracterizarea muncitorului ca fiind o persoană care reacţionează numai la stimulente materiale,
pe motivul că interesele lui se epuizează la nivelul satisfacţiilor de natură fiziologică; încălcarea
principiului unităţii de decizie şi acţiune, prin acordarea de competenţă decizională
compartimentelor funcţionale asupra muncitorilor.
Industriaşul francez Henri Fayol este considerat părinte al teoriei moderne a
managementului operațional. Lucrarea care l-a făcut renumit este “ Administration Industrielle et
Generale”. Fayol defineşte Funcţiile managementului, funcțiunile organizației și formulează
principiile managementului.
 Principii Descriere
1 Diviziunea muncii Individualizarea sarcinilor implică creșterea eficienței
respectiv, obținerea performanțelor superioare
2 Echilibru autoritate- Fiecărui angajat trebuie să i se delege autoritatea necesară
responsabilitate îndeplinirii responsabilităților. Autoritatea se
contrabalansează cu responsabilitatea
3 Disciplina Angajații trebuie să respecte înțelegerile stabilite între ei și
managerii organizației. Abaterile disciplinare trebuie
sancționate corect.
4 Unitatea de comandă Fiecare angajat trebuie să primească comenzo de la și să
răspundă unui singur superior
5 Unitatea de concepție Toate activitățile organizaționale, urmărind același obiectiv,
(direcție) vor fi grupate și direcționate de către un manager conform
unui plan elaborat
6 Prioritatea interesului de Interesele individuale se vor subordona celor specifice
grup celui individual organizației
7 Recompensarea Angajații trebuie plătiți în concordanță cu serviciile prestate
materială a angajaților
8 Centralizarea Deoarece autoritatea trebuie delegată proporțional cu
responsabilitatea, aceasta va tinde să se concentreze la nivelul
superior al organizației
9 Lanț ierarhic Direcția de exercitare a autorității, pornind de la nivelul
superior al conducerii pînă la ultimul nivel al angajaților. De-a
lungul acestui lanț se propagă comunicarea prin intermediul
verigilor de conducere.
10 Ordinea Fiecare angajat își va avea postul potrivit și fiecare obiect va
fi la locul potrivit la momentul potrivit.
11 Echitate Managerii trebuie să fie corecți, cinstiți și binevoitori cu
angajații
12 Stabilitatea personalului Fidelitatea angajaților trebuie cultivată, avînd în vedere că
fluctuația ridicată a angajaților implică scăderea eficienței
13 Inițiativa Angajații trebuie încurajați să se evidențieze prin soluții și
raționamente proprii în limita autorității care li s-a delegat și a
prevederilor posturilor pe care le ocupă
14 Spirit de corp Cultivarea spiritului de echipă conduce la eficiență și armonie
(www. mpt.upt.ro/ Bazele Managementului)

Sociologul și economistul politic german Max Weber completează studiile ,,școlii

administrative” cu conceptul de birocraţie – modul în care se organizează oamenii.
Administrarea birocratică se caracterizează prin existența unei ierarhii, reguli scrise și
regulamente, impersonalitate, promovare pe bază meritocratică sau pe vechime, ,,funcția este
singura ocupație a funcționarului și constituie o carieră” care are o sferă de competență descrisă
clar. Birocrația era considerată drept tipul ideal de organizaţie după Max Weber (1864 – 1920).
Birocrația a primit critici dure nefiind un sistem așa eficient cum îl credea Weber. Aspectele
vulnerabile ale birocrației:
- ritualism, regulile tind să devină scopuri în sine în loc să fie considerate mijloace și din cauza
inflexibilității și formalismului apar conflicte cu clienții;
- caracterul oficial, stilul formal de exprimare, ierarhia poate discuraja responsabilitatea și
inițiativa individuală a angajaților.

1.2.2. Școala relațiilor umane (reprezentanți: E. Mayo, H. Maslow, D.Mc.Gregor, ș.a.)

Apare ca critică adusă școlii clasice de management. Reprezentanții școlii acordă cea mai
mare atenție individului uman, grupurilor de oameni, relațiilor interumane în organizații și
stabilesc un set de principii, reguli, metode care să asigure punerea în valoare la un nivel superior
a potenţialului uman. În fundamentarea concepției relaționiștii susțin ideea că oamenii pot fi
determinați să muncească mai productiv, dacă li se satisfac necesitățile sociale și psihologice.
Rezultă că principala sarcină a managementului constă în studierea și satisfacerea respectivelor
necesități întru realizarea eficientă a obiectivelor întreprinderii. În sinteză, şcoala sociologică se
caracterizează prin :
- punerea în prim plan a factorului uman;
- scoaterea în evidenţă a importanţei stimulentelor de natură psihosocială;
- promovarea unui management participativ;
- scoaterea în evidenţă a elementelor informale.

1.2.3. Școala cantitativă numită și Management science (reprezentanți: A. Kaufman, J.Star,

ș.a.)
Se caracterizează prin rigurozitatea abordării fenomenelor şi proceselor de management,
printr-o fundamentare superioară a deciziilor folosind instrumentul matematic şi statistic.
Folosirea analizei statistice, a programării liniare pentru alocarea resurselor, a tehnicilor de
programare a producției, sunt cîteva exemple ale introducerii managementului cantitativ.
Problemele personalului (motivație, comportament etc.) nu fac obiectul preocupărilor acestei
școli. Meritele acestei şcoli: a adaptat instrumentarul matematico – statistic la cerinţele practicii
sociale, amplificîndu-i substanţial caracterul aplicativ şi în conferirea unui plus de rigurozitate şi
de precizie analizelor şi soluţiilor manageriale.

1.2.4. Şcoala sistemică (reprezentanți: R.L.Kahn, E. Trist, F.E. Emery).

Teoria sistemelor aplicată de la mijlocul secolului XX în mai multe domenii ale științei
și-a găsit utilitate și în management. Managerul unei organizații trebuie să ia în considerare
ansamblul variatelor sisteme și subsisteme care fac obiectul managementului. Un sistem este un
ansamblu de componente/o multitudine de elemente și o mulțime de relații între ele. Un sistem
este un tot organizat care înseamnă mult mai mult decît suma componentelor sale, datorită
includerii și relațiilor existente între componente.
M. Maliţa susține că “în sistemele create de om şi în cadrul cărora se integrează omul,
întregul nu se reduce la suma părţilor, existînd încă ceva, un element nou, care este reprezentat
de relaţia elementelor componente ale sistemuluiO organizație este alcătuită din subsisteme,
numeroase subdiviziuni, care îndeplinesc sarcini și funcții interdependente, necesare
supraviețuirii sale. Pentru a înțelege cum funcționează un sistem, trebuie cunoscută fiecare
subdiviziune și contribuția pe care o are la funcționarea ansamblului. Viziunea sistemică solicită
managerilor sî înțeleagă modul în care schimbările într-un subsistem pot influuența celelalte
subsisteme. Organizația la rîndul său este un subsistem a unui sistem mai mare care se află în
mediul extern al organizației.
 Creşterea eficienţei organizaţiei constă în capacitatea organizaţiei de a se adapta la
cerinţele mediului extern.” Tot o cale de creştere a eficienţei promovate de şcoala sistemică se
referă la rolul structurii sistemului. Aceasta explică de ce anumite organizaţii mai bine structurate
obţin rezultate superioare.

1.2.5. Managementul contemporan – abordarea contextuală (reprezentanți: K. Blanchard.,

A.Woodward., P.R. Lawrence, ș.a.)
O abordare a managementului care recunoaşte că nu există o singură cale corectă de a
conduce, un stil de conducere bun, etc. deoarece nu există două situații perfect identice. Sarcina
principală a managerului este să definească situaţia particulară şi împrejurările particulare ale
situaţiei, circumstanţelor şi momentului. Școala contextuală se bazează pe principiile , regulile,
concepţiile, metodele, tehnicile şi instrumentele formulate de celelalte şcoli, recomandînd să se
aleagă acelea care sînt adecvate în contextul situaţiei specifice.
Abordarea contextuală este una integratoare, deaorece pentru analiza și soluționarea problemelor
sînt folosite principiile școlii clasice, viziunea sistemică, valorile psihosocialului,etc.

1.3. Caracterisitici si orientari ale managementului modern (actual)

Viziunea globala, integratoare, de rezolvare a problemelor. Potrivit acestei viziuni, integrarea în
rezolvarea problemelor manageriale trebuie realizata pe doua planuri: intraorganizatie, adica
între subsistemele acesteia, respectiv între activitatile si compartimentele sale; între
organizatie si mediul sau extern.
Interdisciplinaritatea Managementul este domeniul care absoarbe continuu elemente noi
din alte stiinte, pe care le adapteaza si utilizeaza potrivit nevoilor specifice ale conducerii
complexelor socio-economice.
Caracterul previzional Un rol determinant în evolutia oricarei organizatii îl are strategia
de dezvoltare prin care se definesc directiile de evolutie viitoare si principalele obiective de atins.
Previziunea cresterii organizationale se bazeaza pe modele de crestere, majoritatea acestora
rezultând din analogii facute cu legitatile biologice ale dezvoltarii organismelor vii. Un exemplu
reprezentativ este modelul de crestere propus de G. Lippit (1969) care considera ca evolutia
oricarei organizatii se face prin parcurgerea succesiva a stadiilor de nastere, tinerete si maturitate.
Cresterea dinamismului managerial Aceasta este determinata de cresterea frecventei
schimbarilor.
Accentuarea caracterului finalist al actiunilor manageriale Toate domeniile manageriale
trebuie sa aiba, logic, o finalitate, adica sa asigure realizarea obiectivelor generale ale
organizatiei.
Universalitatea managementului Are loc permanent un transfer de concepte, principii,
tehnici si instrumente manageriale din domeniul activitatii industriale în toate celelalte domenii
ale vietii si activitatii umane, astfel ca se vorbeste curent de management agrar, management în
constructii, management bancar, financiar, al asigurarilor, educational, etc.
Profesionalizarea functiei de manager Exista numeroase scoli, institutii, centre etc. de instruire a
cadrelor de conducere, astfel ca elita manageriala a viitorului va proveni din scolile recunoscute
de business. Calitatea esentiala actuala si de perspectiva a managementului este sugestiv definita
de ceea ce P. Drucker numeste "noile postulate ale managementului" si anume:
 managementul este general, afirmându-se în toate domeniile economice si sociale;
 dezvoltarea spiritului de inovare - este o trasatura esentiala a managementului modern;
  managementul este orientat spre sporirea continua a productivitatii muncii intelectuale si
fizice;
 managementul se grefeaza pe traditiile culturale, sociale si politice ale fiecarei tari, pe
conditiile de dezvoltare a acesteia;
 managementul constituie principalul factor de sporire a eficientei activitatii desfasurate;
 ca o consecinta logica, managementul constituie principalul "animator" al dezvoltarii
economice, afirmatie sustinuta cu argumentul existentei unor tari sarace în resurse materiale dar
puternic dezvoltate economic.

1.4. General și specific în manmagementul educațional1

Educația ca activitate, sistem de actiuni de formare dezvoltare a personalității umane, de
influenșare constienta, orientată și reglată către anumite finalități necesită abordări explicite a
conceperii, organizării, coordonării, evaluării, optimizării continue a elementelor sistemului
educational – care este domeniul de studiu al managementului educațional. Sistemele de
învățămînt pentru a face față provocărilor lumii actuale trebuie să dea dovadă de eficacitate, de
creștere a eficienței realizării finalităților educației și nu numai de asigurare a resurselor și de
dirijare efectivă a activităților în sine.
Problematica managementului educației dobândește semnificație deosebită într-un mediu
social și politic în schimbare rapida, în care aproape toate aspectele educației începând cu cele
privind finanțarea, conținutul, calitatea, eficiența sistemelor și activităților educaționale – sunt
puse în discuție.
Managementul general (indiferent de modul în care este conceput, definit și practicat) se
regăsește și în domeniul educației si învățământului, cu toate elementele, dimensiunile si
funcțiile pe care le îndeplinește în oricare altă sfera sau domeniu de activitate. Dar, la începutul
secolului XXI identificarea cadrului managerial adecvat învățămîntului devineproblema crucială
în eforturile de eficientizare și dezvoltare a învățămîntului.
Managementul educațional este știința și arta de a pregăti resursele umane, de a forma
personalități potrivit unor finalitați solicitate de societate și acceptate de individ. Managementul
sistemului și al instituțiilor de învățământ cuprinde:
- formularea clara a finalităților,
- proiectarea rțtelei instituționale,
- elaborarea conținuturilor învățării,
- asigurarea cadrului legislativ-normativ,
- formarea inițială și pe parcurs a personalului de conducere și instruire,
- stabilirea unor tehnici de evaluare care să permita reglarea pe parcurs a sistemului și
procesului de învățământ și optimizarea rezultatelor.
Managementul educational reprezintă o metodologie de abordare globală, optimă, strategică
a activității de educație, ansamblul de principii și funcții, de norme și metode de conducere care
asigură realizarea obiectivelor sistemului educativ (în ansamblu sau la nivelul elementelor
componente).
Se diferențiază de managementul general prin raportare specifică la finalitățile
Educației, la conținut, la resursele umane antrenate, la activitățile centrate pe informare,
comunicare și participare prin strategii educaționale specifice, la comportamentele actorilor
implicați (bazate pe motivație, responsabilitate, cooperare, logică, afectivitate). Managementul
1
Chivu R., Coste Șt.
educational implica stapânirea teoriei, metodologiei, a principiilor, o anumita mentalitate, o
maniera proprie, o arta de dirijare, antrenare a resurselor.

Între caracteristicile managemetului educațional se înscriu:

- complexitatea acțiunilor ce asigură funcționarea optimă a sistemului educațional (planificare,
decizie, coordonare, control, strategii si metodologii educaționale), și dimensiunea
interdisciplinară implicată de problematica educațională;
- caracterul participativ generat de implicarea activă a tuturor actorilor (elevi, profesori, părinți,
etc.),
- structurarea problematicii educaționale, a procesului și a factorilor educaționali după
particularitățile colectivității;
- realizarea la nivel macropedagogic (managementul instituțiilor școlare) si la nivel
micropedagogic (managementul clasei);
- precizează reguli, condiții și principii specifice care orientează în elaborarea programelor
manageriale educaționale;
- este dinamic atât în ceea ce privește bazele teoretice cât aplicațiile în domeniu, prezintă
deschidere și spre alte domenii;
- are caracter sistemic și este integrativ întrucât sintetizeaăa specific date din domenii conexe;
- este prospectiv pentru că anticipează pe baza tendințelor de evoluție a sistemului;
- este indicativ-instrumental pentru că arata cum trebuie realizate obiectivele, respectate
principiile, aplicate metodologiile;
- este multifuncțional prin descrierea, utilizarea și aplicarea mai multor roluri, atribuții, operații.

Modele manageriale educaționale alternative

- modelul afacere, asa numitul business model, cel al pieței competitive, caracterizat prin:
perfecta cunoaștere a alternativelor, din toate punctele de vedere; relativ usoară intrare în
sistem a noilor unități de învățământ și a absolvenților în viața profesională.
- modelul anarhiei organizate (organised anarchy) caracterizat prin libertatea deciziilor
individuale, libertate generată de libertatea academică; responsabilitatea derivată din
profesionalism (atât individuală, cât și de grup); cooperare voluntară, etc., toate dublate de un
sistem eficient de informare, menit să organizeze anarhia ce ar putea rezulta din aplicarea
spontană a principiilor pe care se întemeiază și să o faca nu numai productivă, ci și
competitiva.
- modelul cibernetic, caracterizat, printre altele, prin : răspunsuri și ajustări constante la
situațiile mereu schimbătoare; controlul cibernetic bazat pe feedback; acțiune corectivă
spontană a diferiților agenți ai instituției, nu prin intermediul unui agent rațional; muncă
armonizată în cadrul unei culturi organizaționale comune; îmbinarea organică a intereselor și
raționalității individuale cu raționalitatea întregului, prin subordonarea celor individuale
raționalității ansamblului organizației.
Modelul presupune:
 distribuirea rațională a procesului decizional, pe baza unei solide activități
informaționale;
 acceptarea unor modele de decizie alternative, în domenii specifice de activitate ale
învățământului, cum ar fi : modelul de piață, pentru servicii determinate, interne sau
externe ale acesteia;
  modelul consensual, colegial, al « consensus-seeking community of scholars », în
cazul personalului didacticșsi de specialitate;
 modelul birocratic în diferitele domenii ale administrației;
 modelul politic, în cazul activității personalului care are ca sarcini reconcilierea
diferitelor interese conflictuale, etc.
Esentiala pentru practicarea eficienta a oricarui model, dar, în special, a modelului cibernetic, în
care “impredicabilitatea este predicabilă” este comunicarea, întrucât, în învățământ, obiectivele
activităților sunt mobile și constant schimbatoare și multe din decizii au șansa de a nu se corela
unele cu altele, în suficientă masură. Un asemenea model reclamă, în același timp, manageri de
vocație, capabili să monitorizeze și să răspundă de orice disfuncții care apar în activitatea și viața
unei unități de învățământ. Ei sunt chemați să acționeze mai mult ca « facilitatori » sau ca
persoane « tranzacționale », decât ca lideri « transformaționali ». (Baas, 1985)

Sarcini:
1. Ilustrați semnificațiile conceptului de management (reprezentare grafică, exemple,)
2. Evidențiați specificul termenilor:management conducere, administrare, manager,
lider.
3. Explicați esența conceptului management empiric.
4. Explicați și ilustrați conceptele de management ca proces, management ca știință,
management ca artă.
5. Evidențiați diferențele dintre managementul științific și știința managementului.
6. Ilustrați elementele specifice managementului în diferite perioade de dezvoltare
istorică a societății umane.
7. Ce este o „școală de management”?
8. Descrieți contribuția lui F. Taylor, H. Fayol și M. Weber la dezvoltarea
managementului ca știință.
9. Enumerați caracteristicile esențiale ale școlii relațiilor umane
10. Evidențiați meritul școlii cantitative în dezvoltarea managementului ca știință.
11. Descrieți impactul teoriei sistemelor asupra dezvoltării managementului ca știință.
12. Realizați analiza comparativă a managementului contemporan cu școlile de
management din secolul XX.
13. Ilustrați caracteristicile esențiale și orientările managementului modern.
14. Evidențiați caracteristicile specifice ale managementului educațional în raport cu
managementul general.
15. Evidențiați orientările de dezvoltare a managementului educațional în sistemul de
învățămînt din Moldova. Argumentați necesitatea dezvoltării direcțiilor enumerate.