CONSERVAREA – RESTAURAREA OPEREI DE ARTĂ

Curs introductiv
Noţiuni generale – concepte fundamentale

CONSERVAREA – RESTAURAREA OPEREI DE ARTĂ

Curs introductiv
Noţiuni generale – concepte fundamentale
Conservare – restaurare – artă şi ştiinţă în acelaşi timp.
Restaurarea ca activitate umană într-o zonă aparte între structură şi aspect – Zona
hipersensibilă în care se înaintează cu abilitate şi prudenţă; orice schimbare de structură
trebuie să menţină nealterat aspectul operei.
O definiţie completă va ţine seama de cele două momente esenţiale ale demersului de
conservare – restaurare.
I. Identificarea aristului restaurator cu creaţia originală prin cunoaşterea
obiectivă şi organică a ei, în complexitatea realităţii materiale şi estetice.
II. Intervenţia cu caracter ştiinţific bazată pe cercetare şi cunoaştere – pe de o
parte şi intervenţia artistică pe de altă parte, impusă de necesitatea recepţionării operei în
integritatea realităţii ei estetice.
Raportul structură – aspect este cheia întregului proces de conservare – restaurare, în mod
atent şi nuanţat căutăm să-i stabilim de fiecare dată valorile juste.
C. Brandi: „Lucrul cel mai grav nu este constituit de ceea ce lipseşte şi de ceea ce în mod
nepotrivit se adaogă”.
Vom utiliza mereu cuplate cele două noţiuni conservare – restaurare pentru a delimita
astăzi o abordare ştiinţifică de mai vechile practici abuzive a reconstituirilor, reconstrucţiilor.
Conservare – restaurare este în egală măsură judecată critică – vizând identificarea obiectelor de
artă cu caracteristicile lui structurale şi intervenţiile propiu-zise asupra materiei obiectului; având
ca scop prelungirea existenţei lui prin eliminarea cauzelor de degradare sau încetinirea lor pe cât
posibil.
Operaţiuni critice şi practice pentru a reda sănătatea reală a operei şi pentru a le face lizibilă
imaginea ţinând cont de realitatea estetică şi istorică a acestuia. Numai înţeleasă în complexitatea
sa materială şi artistică, opera îşi relevă încărcătura şi semnificaţia istorică şi estetică.

1
 CONSERVAREA – RESTAURAREA OPEREI DE ARTĂ
Curs introductiv
Noţiuni generale – concepte fundamentale

Această integritate a realităţii estetice a operei de artă rezidă în faptul că unitatea ei este
industrictibilă, ea nu poate fi judecată şi recepţionată pe componente separate este o realitate
estetică, istorică şi tehnică; chiar mutilată, opera nu-şi pierde caracterul unic, ireductibil.
Artistul restaurator nu se va cantona într-o apropiere pur arheologică, documentară, ar
însemna să reducă pe „a fi” la „a cunoaşte”, ar însemna să eludeze problema estetică. Munca
restauratorului se desfăşoară permanent şi continuu pe două planuri: acela al studiului,
documentării şi cercetării ştiinţifice privind materia ca expresie şi acela al studiului plastic şi
estetic al operei. Aceste studii şi cercetări se condiţionează una pe alta şi se se însoţesc cu planul
practic al execuţiei în sine, pe tot parcursul desfăşurării de restaurare – conservare propiu-zise.
Arta restauratorului constă în a reduce tulburarea creată de mutilare, pentru a reda imaginii
maximum de prezenţă respectând autencitatea lor de creaţie şi de document istoric, în fapt
respectând unitatea potenţială a operei mutilate care nu este o sumă de părţi şi deci nu este
divizibilă.
Toate aceste concepte de estetică şi principii de restaurare ştiinţifică trebuie să fie
manevrate cu supleţe, talent, cunoaştere, ele impun o atitudine cultivată, respectuoasă. Practica
profesională a restauratorului nu se încheie odată cu studiile universitare, ea va fi plenară doar
după mulţi ani de acumulări atât teoretice, cât şi practice în toate domeniile pe care le solicită
această complexă profesiune de restaurator.

● Ocrotirea patrimoniului naţional – fapt juridic.

● 1892 / Comisiunea Monumentelor Istorice / decret regal – fenomen de integrare

europeană

● 1905 / Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice.

⮚ Începuturile activităţii de conservare – restaurare sub influenţa culturii franceze.

Eugène Emanunnel Viollet de Duc şi elevul şi prietenul său André Lecomte du Noüy, cel care a
restaurat Mânăstirea lui Neagoe Basarab de la Curtea de Argeş → reconstruiri abuzive = principiul

2
 CONSERVAREA – RESTAURAREA OPEREI DE ARTĂ
Curs introductiv
Noţiuni generale – concepte fundamentale

fundamental şi prin analogie → neezitant s-a trecut la inovaţie desăvârşind alunecarea unei
doctrine ce se voia riguroasă şi logică spre falsificare.

⮚ Au dispărut astfel monumente care ar fi reprezentat astăzi repere inestimabile ale

civilizaţiei medievale româneşti: Mitropolia Târgoviştei, Trei Ierari şi Sf. Nicolae Domnesc din
Iaşi, Măn. Văcărești, biserica Palatului Cotroceni ș.a.
Doctrina puritanistă. Traversând lumea europeană această doctrină are şi azi adepţi care
privesc cu admiraţie către îndrăzneala lui Lecomte „care a făcut să renască” strălucitor ca un
chivot aurit biserica Mânăstirii Argeşului.

⮚ Dar în timp Comisiunea Monumentelor Istorice revine în forţă şi prima victorie:

salvarea bisericii Sf. Nicolae Domnesc de la Curtea de Argeş.

Anamneză
1. Legătura între spiritualitatea ortodoxă / spaţiul eclezial / şi imagine.
Omul nostru religios nu este un personaj aparţinând istoriei. În aceste condiţii spaţiul
eclezial nu este conservat ca document istoric de civilizaţie a unui timp revolut ci ca spaţiu activ în
care imaginea joacă un rol esenţial.
În 1839 Didron şi Durand descoperă la Athos tratatul de pictură a lui Dionisie Furna, iar
zugravii noştri mai lucrau după tradiţiile descinzând din Pauselin şi Teofan.
2. Manifestarea în lumea românească a unui spirit arhaizant. Rezistenţa la înoire şi
nostalgia trecutului sunt simptome ale dimensiunii noastre metafizice. Noi nu refacem simbolic
„un timp”, ci regăsim „acel timp” printr-o neclintită ordine liturgică.
Scoase din sistemul de valori al instanţei istorice, lucrurile se legitimează prin capacitatea
lor de a face parte din spiritualitatea pură.
3. Izolarea timp de 4 decenii ⇒ distingerea deliberată a patrimoniului românesc – o
experienţă a poporului român fără egal face cu atât mai sensibilă reconectarea la sistemul mondial
de protecţie a patrimoniului.

Decizia metodologică privind intervenţia asupra operei de artă este dată de un fapt
fundamental reprezentat de judecata critică a obiectului restaurării.

3
 CONSERVAREA – RESTAURAREA OPEREI DE ARTĂ
Curs introductiv
Noţiuni generale – concepte fundamentale

STRUCTURA OPEREI DE ARTĂ

- recunoaşterea obiectului în consistenţa sa fizică.

TIMPUL OPEREI DE ARTĂ

- evaluarea timpului ce aparţine operei de artă;
- durata creării operei de către artist;
- pauza istorică de la creare la reactualizarea operei în
- conştiinţa receptoare;
- momentul reactualizării în conştiinţa noastră.
- timpul istoric este anulat de intervenţiile abuzive, renovări, reconstituiri,
pseudorestaurări;
Tot nenorocită este şi prudenţa excesivă, exagerările non-intervenţie, pasivitatea în faţa
dezordinii şi incoerenţei produse în timpul istoric al operei.
Pentru a păstra un echilibru între instanţa istorică şi instanţa estetică intervenţia de
restaurare trebuie scoasă de sub incidenţa subiectivităţii gustului.
- Judecata critică de natură interdisciplinară
- Distincţia dintre refacere şi adaos.
Adaosul este o completare sau îmbogăţire a operei reprezentând trecerea operei prin timp.
Refacerea este o replăsmuire a operei care mai are şi tendinţa negativă de a fi ireversibilă.
Refacerile şi adaosurile vechi ce se păstrează sau se înlătură implică mare responsabilitate
din partea restauratorului și o serie de argumente care să susțină decizia sa.
Instanţa istorică reclamă o sistematizare arheologică care poate duce la imposibilitatea
redobândirii purităţii originale estetice a operei.
Restaurarea înseamnă un echilibru de forţă năzuind către „refacerea unităţii
potenţiale a operei” fără a produce un fals istoric şi estetic cu menţinerea pe cât posibil a
normelor trecerii operei în timp.
Eroarea că reconstituirea ar putea substitui originalul este demascată de către C. Brandi.

4
 CONSERVAREA – RESTAURAREA OPEREI DE ARTĂ
Curs introductiv
Noţiuni generale – concepte fundamentale

„Acel adagio nostalgic ‘aşa cum era, unde era’, socotind timpul neverosimil şi opera de
artă reproductibilă, constituie negarea principiului restaurării însuşi şi o ofensă adusă Istoriei şi
Esteticii.”
SPAŢIUL OPEREI DE ARTĂ
- Spaţialitatea proprie operei de artă;
- Spaţiul fizic căruia opera de artă îi este destinată.
Repunerea în eficienţă a operei depinde de calitatea dialogului între cele 2 spaţialităţi.
Restauratorul va fi un moderator abil al acestui dialog.
Două etape esenţiale în conservare – restaurare.
I. Reconstituirea printr-un demers riguros ştiinţific a textului autentic al operei.
II. Intervenţia propriu-zisă asupra materiei operei de artă.

I. În această etapă o serie de operaţiuni vin în sprijinul operei fără a o atinge:

Restaurarea preventivă
Determinarea prin multiple mijloace ştiinţifice a condiţiilor necesare cunoaşterii istorico–
estetice a operei de artă urmată de evaluarea stării de conservare şi a structurii materiale a operei şi
aprecierea condiţiilor ambientale.
o Opera trebuie întâi cunoscută, trebuie acţionat asupra cauzelor care au provocat
distingerea.
o Restaurarea trebuie scoasă de sub incidenţa:

● Pragmatismului îngust sau a

● Dogmatismului distructiv.

Restaurarea trebuie aşezată sub semnul unui cunoaşteri de adâncime, plurivalente,

permanent reactualizată.

În aceste condiţii poate începe etapa II, a intervenţiei propiu-zise.

1931 Carta de la Atena
1963 Roma / apare Teoria restaurării a lui Cesare Brandi.

5
 CONSERVAREA – RESTAURAREA OPEREI DE ARTĂ
Curs introductiv
Noţiuni generale – concepte fundamentale

25 – 31 Mai 1964 – Carta de la Veneţia, proclamată cu prilejul celui de-al doilea Congres
Internaţional al Arhitecţilor şi tehnicii în monumente istorice.
1972 Carta restaurării – cadrul juridic – reglementări, instrucţiuni pentru restaurarea
tuturor obiectelor de artă.