La gioia dell’amore di Dio
"La gioia è causata dall’amore" (s. Tommaso d’Aquino). Gioia e amore
camminano insieme. Chi non ama non può essere gioioso. La gioia è
assente dove sono presenti l’egoismo e l’odio. La disperazione nasce
dall’assenza dell’amore.
La gioia cristiana è una ridondanza dell’amore di Dio: non è una virtù
distinta dall’amore, ma è un’effetto dell’amore. Questa precisazione non è
inutile, ma indispensabile e fondamentale perché ci svela il motivo del fatto
che molti cercano la gioia e non la trovano. Essi la cercano invano perché
pensano che essa sia reperibile per se stessa. La gioia non ha consistenza in
se stessa: ha la sua sorgente nell’amore, è un raggio dell’amore. E la
sorgente dell’amore è Dio: "Dio è amore" (1Gv 4,8).
Bucuria de a-l întâlni pe Cristos:
Tipuri de bucurie ale timpului pe care îl trăim:
1.C’è la gioia dell’attesa. Gli annunzi profetici del Salvatore sono carichi
di parole gioiose e di trasalimenti di felicità. Poporul care umbla în întuneric
a văzut o lumină mare, peste cei care locuiau în ținutul umbrei morții a
strălucit o lumină. Ai înmulțit poporul lui, le-ai mărit bucuria: se bucură
înaintea ta cum se veselesc la seceriș”.
Ma la gioia profetica è stata preceduta già dalla gioia dei patriarchi. E lo
dirà Gesù stesso: Abraham, părintele vostru, s-a bucurat că va vedea ziua
mea. A văzut-o și s-a bucurat (Gv 8,56).
2 - C’è la gioia dell’Incarnazione e del Natale. Annunziata dall’angelo
(Lc 2,10), scoperta dai pastori (Lc 2, 20) e dai magi (Mt 2,10), manifestata
dal vecchio Simeone e dalla profetessa Anna (Lc 2,25-38). La gioia per la
venuta di Cristo ha una molteplice motivazione. È innanzitutto la gioia per
l’opera più grande compiuta da Dio: l’unione della natura divina e della
natura umana nell’unica persona del Figlio di Dio. Questo avvenimento è il
centro di tutta l’opera di Dio, ci fa vedere Dio con noi, che diventa uno di
noi; rende visibile l’Amore e la Verità; esso realizza le nozze del Verbo con
la natura umana, con l’umanità. Dice sant’Agostino: "Nel seno della
Vergine si sono uniti lo sposo e la sposa, il Verbo e la carne, perché il
Verbo è lo sposo e la carne umana la sposa, e queste nature formano un solo
Figlio di Dio, un solo e medesimo figlio dell’uomo... Quando il Figlio di
Dio è uscito come uno sposo dal letto nuziale, ossia dal seno verginale di
Maria, era già unito con una ineffabile alleanza alla natura umana". Il tema
dello sposalizio, già espresso nell’AT tra Dio-sposo e Israele-sposa,
nell’Incarnazione diventa una realtà piena e definitiva: Dio si unisce in
modo indissolubile ed eterno all’umanità. Dio e gli uomini si uniscono per
sempre nella buona e nella cattiva sorte, nella morte e nella vita. È avvenuto
un mirabile scambio: "Dio si è fatto uomo affinché l’uomo diventasse Dio"
(s. Agostino). In questo ammirabile scambio avvenuto nell’incarnazione noi
vi troviamo l’enorme nostro bene realizzato nella esaltazione della natura
umana. La gioia del Natale scaturisce dalla contemplazione dell’inizio del
nostro stupendo destino di redenti e del nostro ritorno al paradiso. La
liturgia bizantina esclama: "O mondo, alla notizia (del parto verginale di
Maria) canta e danza: con gli angeli e i pastori glorifica Colui che ha voluto
mostrarsi bambino, il Dio di prima dei secoli".
Gioia dell’amore, gioia dell’unione, altissime tenerezze del gaudio
sovrabbondante e luminosissimo!
3. Îl invit pe fiecare creştin, în orice loc şi situaţie s-ar afla, chiar astăzi,
să reînnoiască întâlnirea sa personală cu Isus Cristos sau, cel puţin, să ia
hotărârea de a se lăsa întâlnit de el, de a-l căuta în fiecare zi fără încetare.
Nu există niciun motiv pentru care cineva să poată crede că această invitaţie
nu i se adresează, pentru că “nimeni nu este exclus de la bucuria adusă de
Domnul”[1]. Pe cel care riscă, Domnul nu-l dezamăgeşte, iar atunci când
cineva face un pas mic spre Isus, descoperă că el deja aştepta sosirea sa cu
braţele deschise. Acesta este momentul pentru a-i spune lui Isus Cristos:
“Doamne, m-am lăsat înşelat, în mii de chipuri am fugit de iubirea ta, însă
sunt aici încă o dată pentru a reînnoi alianţa mea cu tine. Am nevoie de tine.
Răscumpără-mă din nou, Doamne, acceptă-mă încă o dată în braţele tale
răscumpărătoare”. Ne face foarte bine să ne întoarcem la el atunci când ne-
am pierdut! Cel care ne-a invitat să iertăm “de şaptezeci de ori câte şapte”
(Mt 18,22) ne dă exemplu: el iartă de şaptezeci de ori câte şapte. Ne ia din
nou pe umerii săi, de fiecare dată. Nimeni nu va putea să ne răpească
demnitatea pe care ne-o conferă această iubire infinită şi neclintită. El ne
îngăduie să ridicăm fruntea şi să o luăm de la capăt, cu o duioşie care nu ne
dezamăgeşte niciodată şi care poate întotdeauna să ne redea bucuria. Să nu
fugim de învierea lui Isus, să nu ne considerăm niciodată învinşi, orice s-ar
întâmpla. Nimic nu poate mai mult decât viaţa sa care ne îndeamnă să
înaintăm!
Bucuria creării și a recreării
Acolo unde viața crește, acolo este mereu loc pentru o nouă bucurie.
Exemplul cel mai clar este bucuria paternității și a maternității: acolo unde
omul participă la creare, acolo se naște o bucurie nouă și necunoscută. În
mod analog este și bucuria legată de procesul creșterii spirituale, mai ales
atunci când putem primi o nouă viață de la Dumnezeu prin căință și prin
iertare. A fi atinși de har și de milostivirea lui Dumnezeu pentru a trăi din
nou în el este fără îndoială unul dintre momentele existențiale cele mai
intense pentru viața noastră. Este o experiență similară prieteniei, atunci
când ne simțim acceptați de către altcineva în profunzimea ființei noastre
profunde, cu acea realitate care este încă ascunsă ochilor noștri dar care
totuși este deja recunoscută de către iubirea celuilalt.
Este bucuria care se trăieşte printre lucrurile mărunte din viaţa zilnică,
drept răspuns la invitaţia afectuoasă a lui Dumnezeu Tatăl nostru: “Fiule,
după cât ai, fă-ţi bine ţie însuţi… Nu te abţine de la o zi bună” (Sir
14,11.14). Câtă duioşie paternă se intuieşte în spatele acestor cuvinte!
Bucuria de a-l dărui altora pe Cristos
Bucuria este o caracteristică a ființei noastre cu condiția ca aceasta să
crească și să își lărgească mereu frontierele: este bucuria de a ne accepta
situați deja mai departe, în celălalt, în Dumnezeu, mai departe de locul în
care ne găsim acum. Poate fi nevoie de o perioadă de asceză, de purificare a
acestei bucurii: imaginea nașterii:
„Adevăr, adevăr vă spun: voi veți plânge și veți jeli, iar lumea se va
bucura; voi vă veți întrista, dar întristarea voastră va deveni bucurie.
Femeia, când naște, este tristă pentru că i-a venit ceasul, dar, după ce a
născut copilul, nu-și mai amintește de chin, de bucurie că s-a născut un om
pe lume. Iată, acum și voi sunteți triști, dar vă voi vedea din nou și inima
voastră se va bucura, iar bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi”.
Fiecare ucenic al lui Isus, în care viața lui Isus trebuie să crească fără
încetare este asemenea acestei femei, cuprins de dificultatea dar și de
bucuria creșterii.
A lua iniţiativa, a se implica, a însoţi, a da rod şi a sărbători (Ev
Gaud).
24. Biserica “ce iese în lume” este comunitatea de discipoli misionari
care iau iniţiativa, care se implică, însoţesc, care dau rod şi sărbătoresc.
1.“Primerear – a lua iniţiativa”: iertaţi-mă pentru acest neologism.
Comunitatea evanghelizatoare ştie că Domnul a luat iniţiativa, a precedat-o
în iubire (cf. 1In 4,10) şi pentru aceasta ea ştie să facă primul pas, să ia
iniţiativa fără teamă, să meargă în întâmpinare, să-i caute pe cei de departe
şi să ajungă la răscrucile drumurilor pentru a-i chema pe cei excluşi.
Trăieşte o dorinţă inepuizabilă de a oferi milostivire, rod al faptului de a fi
experimentat milostivirea infinită a Tatălui şi forţa sa care înflăcărează
inimile. Să îndrăznim un pic mai mult să luăm iniţiativa!
2.Drept consecinţă, Biserica ştie “să se implice”. Isus a spălat picioarele
discipolilor săi. Domnul se implică şi îi implică pe ai săi, punându-se în
genunchi în faţa altora pentru a-i spăla. Dar imediat după aceea le spune
discipolilor: “Fericiţi sunteţi dacă le faceţi” (In 13,17). Comunitatea
evanghelizatoare se implică, prin lucrări şi gesturi, în viaţa cotidiană a
celorlalţi, micşorează distanţele, se înjoseşte până la umilire, dacă este
necesar, şi asumă viaţa umană, atingând trupul suferind al lui Cristos în
lume.
3.Apoi comunitatea evanghelizatoare se predispune să “însoţească”.
Însoţeşte omenirea în toate acţiunile sale, oricât de dificile şi de durată ar fi
ele. Cunoaşte aşteptările lungi şi rezistenţa apostolică. Evanghelizarea
necesită multă răbdare şi evită să nu ţină cont de limite.
4.Fidelă faţă de darul Domnului, ştie şi “să dea rod”. Comunitatea
evanghelizatoare este mereu atentă la roade, pentru că Domnul o vrea
rodnică. Se îngrijeşte de grâu şi nu-şi pierde pacea din cauza neghinei.
Semănătorul, atunci când vede răsărind neghina în mijlocul grâului, nu se
plânge şi nici nu intră în panică. Găseşte modul de a face în aşa fel încât
cuvântul să se întrupeze într-o situaţie concretă şi să dea roade de viaţă
nouă, deşi aparent sunt imperfecte sau neterminate.
5.În sfârşit, comunitatea evanghelizatoare bucuroasă ştie mereu “să
sărbătorească”. Celebrează şi sărbătoreşte orice mică victorie, orice pas
înainte în evanghelizare. Evanghelizarea bucuroasă devine frumuseţe în
liturgie, ca parte a exigenţei zilnice de a face să se răspândească binele.
Biserica evanghelizează şi se evanghelizează cu frumuseţea liturgiei, care
este şi celebrare a activităţii evanghelizatoare şi izvorul unui reînnoit impuls
de a se dărui.