De iure philos

Am ajuns la capătul puterilor cu domnul profesor și nu pentru că nu mă antrenează (asta e alta

discutie) sau pentru că se bucură să lucrăm doar pe trainer ci pentru că sunt prezente într un climat
de micime.

O lume în care parcă ultima dorință e cum să se termine mai repede ziua de azi.

O lume în care perspectiva zilei de mâine nu doar că lipsește dar nici măcar nu putem visa la ea.

În cercul ăsta mic și murdar numai de intrigi mai mărunte decât m aș fi așteptat parcă n aș mai vrea
să stau.

Îmi e greu dar trebuie să recunosc simt nevoia să ies din cercul ăsta simt nevoia să ies pe bicicletă și
să merg cât mai mult.

Nu e doar un gând filozofic e și o stare de fapt. Simt că bat pasul pe loc din ce în ce mai mult și uneori
îl dau chiar și înapoi. Am luptat 30 de ani să merg înainte iar acum simt că alunec încet în jos și înapoi.

Vreau să reîncep să înot cu plăcere, Vreau să încep să mă antrenez afară indiferent de condiții pentru
că asta înseamnă de fapt ciclismul. Vreau să mă bucur din nou de sport și de faptul că pot încă să
concurez.

Stau cu ele și mă întreb chiar așa de mică poate să fie granița între ce ai nevoie și ce îți place să faci
cel mai mult?

Până acum băgam tot felul de strâmbe și de prostii în cap spunându mi s au păcălindu mă singur că
mi trebuie Ba o bicicletă Ba un ciclometru Ba una Ba alta conștientizez pe zi ce trece că nu mi trebuie
nimic altceva decât pe cineva cu care să mă pot antrena afară cu bicicleta.

De facto