Costul Alergării - Povestea Campionatului Mondial de Ultramaraton Montan 2018 (Robert Hajnal) PDF

“Pentru tine, cel care crezi în visul tău.”
2
N O TA A U T O R U LU I
NOTA AUTORULUI
Nu-ți imagina că alerg dintotdeauna, că am fost la atletism de mic sau că nu am și eu zile
în care lenevesc și nu alerg. Astea sunt printre cele mai mari preconcepții despre mine.
Era anul 2008 și intram pe poarta Academiei Forțelor Terestre. Lăsam în spate familia,
liceul, colegii, echipa de fotbal și de baschet. Aici, în Sibiu, mă aștepta necunoscutul. Aveam
să descopăr că nu cunoștințele militare sau cărțile pe cere le voi citi în școală îmi vor
schimba viața, ci o rutină banală pe care aveam să o practic zilnic. 45 de minute, de la 0600
la 0645: înviorarea.
Începutul n-a fost deloc plăcut. Eram leneș și mi-aș fi dat jumătate din soldă ca să am parte
de 45 de minute în plus de somn. Însă nu era după mine. Zilnic, un student caporal din
anul II, venea să verifice dacă ne-am deșteptat și să ne scoată afară pe ușă, cu forța dacă
era nevoie.
Puneam hainele pe noi și, ca niște zombie, coboram la scara clădirii. Ne aliniam și începeam
să dăm din brațe, șolduri, genunchi și glezne ghidați de un alt coleg, mai mare ca noi, care
părea că face asta dintotdeauna. Apoi, alergam câte 20-25 de minute, făcând câte o pauză
de flotări din doi în doi kilometri.
Încet, încet, simțeam cum mă umplu de endorfine și ziua urma să fie cea mai frumoasă zi
de până atunci. Unii colegi se opreau jos, la scara clădirii, unde era locul de fumat, pentru
cafea și pentru prima țigară a zilei. Eu ajungeam înapoi în cameră cu zâmbetul pe buze și
cu o energie debordantă. Înviorarea era cafeaua mea și îmi era suficientă.
Așa am prins gustul și am știut că e ceva ce aș vrea să fac zilnic. Iubeam sentimentul de
după și asta mă făcea să mă trezesc mai cu ușurință și să plec cu entuziasm la înviorare și
apoi la alergare.
Eram atât de motivat încât, la probele sportive anuale pe care le dădeam la Academie,
ajunsesem să-i întrec până și pe cei care făceau parte din lotul sportiv de atletism. Mi-
ar fi plăcut și mie să fac parte din acel lot, însă nu m-a băgat nimeni în seamă. Am fost
repartizat în echipa de fotbal, pentru că am practicat mult sportul ăsta în timpul liceului.
La fotbal, de când mă știu, eram cel care alerga cel mai mult în timpul unui meci. În plus,
eram motivat din interior, precum erau și băieții din echipa de atletism. Ei se antrenau
singuri, de bunăvoie, nu obligați de vreun coleg mai mare sau de cineva care să stea după
ei.
3
După Academie m-am mutat în Brașov, la o unitate de vânători de munte, și aveam o
dorință nemărginită de a cunoaște munții României și de a călători. În Academie am fost
îngrădit din punctul ăsta de vedere, iar acum mă simțeam ca o pasăre care a învățat să
zboare și era dornică de cunoaștere.
Un eveniment catalizator a fost prietenia mea cu Alin, un atlet care mi-a fost coleg de
cameră. Am participat la o competiție de 5 kilometri având la start elevi din școlile militare
de aplicație, iar el a fost singurul mai rapid decât mine.
Peste o săptămână aveam să particip la competiția care va fi startul, punctul meu de

cotitură în alergare.
O colegă de serviciu, altă alergătoare, ne-a anunțat că în Munții Retezat (relativ aproape de
orașul meu natal) se va desfășura o competiție pe munte. Atunci m-am înscris la primul
meu concurs de alergare montană. Urma să alerg 28 de kilometri cu 1800 diferență pozitivă
de nivel - nici nu știam ce e aia. După ce terminasem în 20 de minute cursa de 5 kilometri,
desfășurată în parc, am ajuns la concluzia că cei 28 de kilometri îi voi face în cel mult 2 ore.
A durat mult mai mult, fiind cel mai greu lucru pe care l-am făcut până atunci, dar și cel
mai satisfăcător. Am terminat cu dureri de cvadricepși, deshidratat și extenuat. Pe locul 17
la general din 54 de participanți, în aproximativ 5 ore de la start.
Satisfacția a atins cote maxime seara, când am simțit că suntem cu toții parte din aceeași
familie - familia alergătorilor montani. Toată lumea era adunată în jurul focului de tabără,
într-o stare de relaxare și visare. În acea seară am stat de vorbă cu un nou prieten, Andrei
Țale, și am încercat să îi fur toate secretele acestui sport.
De atunci, viata mea s-a învârtit în mare parte în jurul muntelui și al alergării. Următorii
ani au venit cu vise îndrăznețe, obiective aproape imposibil de realizat, antrenamente
epuizante, trezit (și) în mijlocul nopții pentru a alerga, spart bariere de kilometri, participat
la competiții care mai de care mai provocatoare, câștigat competiții, stabilit recorduri la
cele mai importante ultramaratoane de la noi din țară și, într-un final, participat la unele
dintre cele mai populare competiții din lume.
Nu le-am făcut pe cele mai lungi sau pe cele mai grele, ci am încercat să gust din fiecare
cursă, diversificând locul și distanța. Aș îndrăzni să spun și că de prin fiecare parte a lumii
dar, doar rostind asta cu voce tare, îmi dau seama cât de puțin am văzut și cât de mult a
mai rămas de explorat.
Pe scurt, alergarea a devenit modul meu de viață și de a vedea lumea.
Nu aveam idee cât de departe mă va duce acest sport, însă știu cu siguranță că visam la
lucruri îndrăznețe.
În următoarele capitole îți împărtășesc experienta visului meu, de a alerga la Campionatele

Mondiale de Alergare Montană 2018, cot la cot cu cei mai buni alergători din lume. Pentru
că fiecare concurs are povestea lui și povestea merită împărtășită.
4
CUPRINS
1. INTRODUCERE.........................................6
2. CANTONAMENTUL..................................9
3. ZIUA CURSEI...........................................23
4. CONCLUZII POST-CURSĂ.......................36
5
I ntro d u c e r e
1
Introducere
În anul 2018, Federația Română de Atletism a decis să trimită o echipă de ultramaratoniști

montani la Campionatul Mondial de alergare montană pe distanțe lungi.
Văzând anunțul pe site-ul Federației Române de Atletism, mi-am depus C.V.-ul dorindu-mi
foarte mult să particip la această competiție și să obțin un rezultat cât mai bun.
A fost prima dată când o delegație a reprezentat România la un ultramaraton montan și

mă bucur că am fost ales să fac parte din lot. Asta m-a ambiționat mai mult ca oricând
să mă antrenez și să lucrez la strategia perfectă pentru un rezultat cât mai bun. A fost o
ispravă la care nici nu îndrăzneam să visez în momentul când m-am apucat de alergare.
Sunt două motive pentru care acest concurs e diferit de toate cele la care luasem startul
până atunci. În primul rând, la linia de start sunt doar alergători foarte buni, cei mai buni
din țara lor. Participă doar elita.
În al doilea rând, concursul se desfășoară în Spania, la Penyagolosa, unde terenul e diferit

de cel cu care noi, românii, suntem obișnuiți să ne antrenăm în Carpați. Chiar dacă
altitudinea e mică, profilul e foarte accidentat, plin de stânci, rădăcini, urcări abrupte și
coborâri tehnice.
Mi-am propus ca, timp de 40 de zile, să mă antrenez direct în Spania, la Penyagolosa, unde
avea să se desfășoare concursul pe 12 mai 2018 și, atâta vreme cât sunt prin zonă, să încerc
să țin un mic jurnal de antrenament.
Alături de mine, din lotul băieților mai fac parte Radu Milea și Andrei Țale.
În sport, concurența a adus mereu lucruri bune pentru toate părțile implicate. Atât atleților
cât și spectatorilor, familiei sau sponsorilor. Îmi vin în minte dueluri celebre din box: Ali vs
Foreman, Formula 1: Niki Lauda vs James Hunt sau alergare: Pălici vs Szaby.
6
I ntro d u c e r e
Păstrând proporțiile, desigur, eu, Radu și Andrei eram în aceeași ipostază în momentul de
față, doar că domeniul era cel al ultramaratoanelor montane. Am pierdut numărătoarea
de câte ori am fost comparați de către prieteni, cunoștințe sau site-uri de știri. Până și
mama ne analizează timpii, locurile. Alții au setat curse imaginare cu diferite condiții în
care aș fi câștigat când eu, când ei.
Cine a făcut asta ne-a luat mult mai în serios decât o facem noi cu noi, sau cel puțin eu
cu ceilalți doi alergători.
E atât de ambiguă compararea a două persoane care sunt ghidate de aceeași pasiune, în
cazul de față alergarea montană pe distanțe lungi, încât rezultatul poate varia în funcție
de gradul de oboseală acumulat din planul de antrenament, ce ai făcut cu o seară în
urmă, prin ce alte probleme ai trecut în ultima vreme sau “jdemii” de alți factori.
Eu am ajuns să îmi cunosc bine forma fizică și știu că există alergători care ar parcurge
distanța de la un punct la altul, dintre Start și Finiș, pe orice distanță și diferență de nivel
mai repede decât mine. Poate că nu e mereu același atlet, dar sigur se poate găsi cineva
mai bun (mai rapid) decât mine. Am norocul să o fac și eu la rândul meu, să fiu mai rapid
decât alții, dar nu la asta se rezumă totul.
Sunt convins că și Radu sau Andrei acceptă faptul că au fost și vor fi mereu alergători mai
buni, mai muncitori și mai inteligenți decât noi.
Însă nu despre asta e vorba acum, ci despre faptul că suntem alergători doar între Start și
Finiș.
După orele petrecute în concurs, suntem oameni. Și vai, cât de clișeic sună, dar suntem
oameni buni, inteligenți, egoiști, frustrați, cu probleme de familie, cu probleme sentimen-
tale, cu probleme financiare, cu lipsuri, cu mai multe calități decât defecte, cu mai multe
defecte decât calități, urâți, frumoși, bărboși, cu gambe mari, cvadricepși mari, cu dureri
de spate, răciți, pasionați de vin, de cărți, de fete frumoase sau poate dornici de a înte-
meia o familie, dornici de a face un ban din pasiunea noastră, dornici de a învăța pe alții
sau a ține pentru noi, pasionați de blogging, social media sau organizat concursuri.
Suntem la fel ca oricine altcineva, doar că în plus ne face plăcere să alergăm cât mai mult
în natură. Acum că o fac mai bine sau mai prost decât celălalt e doar 0.34% din ceea ce
mă definește pe mine, ca om.
Însă nu mă va face mai deștept sau mai frumos decât cei care au ajuns după mine, nu
mă va face un prieten mai bun sau un iubit mai grozav. Înseamnă că am făcut doar câte-
va lucruri, ce țin de alergare, mai bine decât alții în ziua respectivă.
Pentru mine, Radu și Andrei au fost inspirație din prima clipă când i-am văzut alergând.
Pe Andrei la Retezat, iar pe Radu la CiucașX3 100km.
Radu, la Ciucaș, se afla la linia de Start, pornit să facă o cursă bună. Ulterior am aflat că a
câștigat. A fost reper când a setat recorduri pentru concursuri la care a participat înaintea
mea. A fost omul altruist, mereu dispus să mă sprijine cu un sfat, cu batoane de chia, ge-
luri sau ce-oi mai fi avut nevoie.
Radu a fost omul prin care m-am legitimat pentru a participa la Campionatul Național
de alergare montană, unde am ieșit Campion Național pe echipe. Echipă din care a luat și
el parte. Omul care m-a acceptat la concursuri din postura de favorit. Și alte gesturi mai
mici sau mai mărețe. A fost om bun cu mine și sper ca într-o zi să pot să-i întorc cel puțin
jumătate dintre favoruri. Analizând, realizez că nu au fost puține.
Andrei a fost primul prieten pe care mi l-am făcut la Retezat Sky Race - primul meu con-
curs de alergare montană. Apoi, pasiunea noastră comună ne-a dus împreună la startul
unuia dintre cele mai grele ultramaratoane din țară - Marathon7500.
Andrei a fost primul colaborator la prima idee de business (ultrafood.ro) pe care am încer-
cat să o pun pe picioare.
Andrei mi-a arătat primele trasee montane spectaculoase. Tot el m-a dus pe Vf. Parângul
Mare (muntele copilăriei mele).
7
I ntro d u c e r e
Andrei mi-a ajuns coleg de cameră în Brașov și a fost mereu
înțelegător cu dezordinea din cameră. Andrei mi-a ajuns
prieten.
“...suntem
Însă cel mai bun lucru ce l-au făcut amândoi este „rivalitatea”.
Fiecare dintre ei este atletul din celălalt colț al „ringului” în
short de compresie. Această rivalitate nu a fost sub nicio
alergători formă una nesportivă, violentă, lipsită de fair-play, ci mai

mereu ne-am cerut sfaturi înainte de competiție și feedback
după câte-o cursă importantă. Mereu le-am așteptat povestea
doar între cursei, chiar dacă a fost una mai puțin reușită, și cu atât mai
mult când au avut un rezultat bun.
Start și Mi-am dorit și îmi doresc ca ei să fie mereu în cea mai bună
formă, fiindcă astfel îmi voi da și eu puțin mai mult silința ca
Finiș!” și eu să fiu în cea mai bună formă a mea. Și le doresc asta nu

doar lor, ci oricărui alergător cu care alerg cot la cot 5 metri,
5 kilometri sau 50 de kilometri.
De vreo câteva ori am ieșit la alergare cu gândul că și ei se

antrenează și nu e cazul să-mi ofer scuze. A devenit o „datorie”
menținerea ștachetei ridicate și de-o parte și de alta și asta
nu a făcut rău nimănui până în momentul de față.
Urma să alergăm toți trei în cursa vieții noastre după ce, în
“Pentru mine, Radu și Andrei au fost inspirație din prima clipă când i-am văzut
alergând. Pe Andrei la Retezat, iar pe Radu la CiucașX3 100km.”
8
CANTONAMENTUL
2
CANTONAMENTUL
TWC minus 40 de zile
Am început cantonamentul cu o “pauză”. Am petrecut câteva zile în Barcelona, la unul

dintre cei mai vechi prieteni, Andrei, și iubita lui, Denisa. Chiar dacă am mai poposit la ei
și în urmă cu trei săptămâni, când mă întorceam în România după El Camino, de data asta
eram schimbat - atât fizic cât și mental.
De foarte puține ori în ultimii ani m-am am simțit cu adevărat relaxat. Totul contribuia la
sentimentul de relaxare, nu aveam nicio sarcină de îndeplinit la serviciu, parcă aveam tot
timpul din lume la dispoziție să fac ce vreau. Și ca să accentuez sentimentul de libertate și
fericire am ales să alerg la bustul gol, desigur.
Cu sentimentul ăsta în vene, am fost într-o zi la o alergare pe Tibidabo, acel Tâmpa al

Barcelonei, și pădurile din jur, iar în următoarea zi m-am plimbat cu bicicleta.
În ultima zi am luat la pas magazinele Barcelonei ca să-mi cumpăr o pereche de

încălțăminte de alergare. Am stat pe gânduri, ce pereche să aleg. M-am lăsat prins în plasa
marketing-ului fiecărui brand. În cele din urmă am ales o pereche de adidași ce aveau să-
și îndeplinească foarte bine simpla misiune de a-mi proteja picioarele de pietre și de a nu
aluneca pe suprafețele ude. Munca grea urma să fie pe spatele meu, nu pe spatele lor.
După acest mini-concediu am plecat relaxat către locul care urma să-mi fie adăpost, loc
de dormit și antrenament - localitatea Vistabella: „mănăstirea” pentru următoarele trei
săptămâni.
Vistabella e locul pe care Spaniolii l-ar numi „la țară”. E o localitate aproape de inima
Spaniei, la 60 de kilometri nord față de Castellon. Este locul unde copiii vin să-și petreacă
verile la bunici, pensionari care fug nu doar de un alt serviciu, ci și de zgomotul orașelor
mari în care și-au trăit mare parte din viață. E locul unde timpul pare a sta în loc, nimic
drastic nu se schimbă sau se întâmplă, poate chiar cu anii. Aș putea zice că e o localitate în
inima muntelui, însă spaniolii din zona asta nu și-au construit satele în inima muntelui, ci
pe vârful dealului - la aproximativ 1200 de metri altitudine față de nivelul mării.
9
CANTONAMENTUL
Nu am ales Vistabella pentru că e la altitudine
sau pentru că e situată într-un punct strategic
pe traseu, ci pentru că aici ni s-a recomandat
să stăm de către un britanic cu care a vorbit
Radu în prealabil. Am aflat apoi că Vistabella,
cel mai înalt punct locuibil din zonă, coincide
cu checkpoint-ul nostru de la kilometrul 65 de
pe traseul competiției, punct de unde începe
cea mai dificilă porțiune din cursă: ultimul
semimaraton cu cele mai grele 3 urcări.
Coincide, deci, cu locul ideal de antrenament
dacă te-ai fi pregătit pentru Mondialele acestea
de alergare montană. O coincidență plăcută.
Am petrecut câteva zile în Barcelona,
Aici, Radu Milea a închiriat un apartament de
la unul dintre cei mai vechi prieteni,
pe AirBnB și mă aștepta precum un boxer care
Andrei, și iubita lui, Denisa.
își așteaptă partenerul de sparing.
Miercuri, 04 aprilie 2018
Drumul până în Vistabella a fost o aventură

în sine. Ceva ce trebuia să dureze 3 ore mi-a
luat jumătate de zi, deși localitatea din vârf
de munte e la doar 300 de kilometri față de
Barcelona.
“Parcă aveam tot timpul din lume la În Castellon, localitatea unde a trebuit să
dispoziție să fac ce vreau....am fost într-o fac transferul de la tren la autobuz, am fost
zi la o alergare pe Tibidabo, acel Tâmpa întâmpinat de Casian, un român care m-a
al Barcelonei, și pădurile din jur, iar în ajutat cu bagajele și m-a condus în stație. Am
următoarea zi m-am plimbat cu bicicleta.” apreciat foarte mult gestul lui, m-a făcut să
simt că cineva are grijă de mine, deși eram la
o distanță atât de mare de casă. Ajutorul lui
Casian nu s-a rezumat doar la atât. Timp de 40
de zile ne-a acordat, la orice oră, ajutorul lui
necondiționat.
Ajuns la Vistabella, am apucat doar să-mi las

bagajul la apartament și am tulit-o împreună
cu Radu la o alergare de acomodare. Doar 8
kilometri.
Am descoperit o buclă numai bună care pleca

fix din locul unde eram cazați, străbate o
“Vistabella e locul pe care Spaniolii l-ar numi „la potecă cu vedere către munții din zonă, ajunge
țară”...Aici, Radu Milea a închiriat un apartament la o casă care adăpostește câteva capre și oi
de pe AirBnB și mă aștepta precum un boxer care (noi i-am zis stână), apoi poteca devine un
își așteaptă partenerul de sparing.” drum forestier care coboară într-un asfalt, fără
păduri, iar după 4 kilometri de asfalt suntem
înapoi în Vistabella.
10
La alergarea asta ne-am stabilit planul pentru următoarele zile și mi-am propus să îmi
CANTONAMENTUL
păstrez sistemul de antrenamente diversificate, pe fiecare zi în parte.
Joi, 05 aprilie 2018

Alergarea sau mersul pe distanțe lungi are două linii de finish. Îți propui să pleci în aler-
gare de la Brașov la București, de la Lisabona la Santiago de Compostela, de exemplu,
dar tu vei face și o călătorie către sine în perioada asta. De obicei ajungi la destinație în
momente separate. Fizicul poate ajunge înaintea spiritului, și invers.
Asta e valabil atât la concursuri cât și în perioadele de cantonament, când, pentru o

perioadă te transformi într-un călugăr care “venerează” alergarea. Asta facem și noi aici.
Alergăm, mâncăm, dormim, povestim idei de antrenament și aventurile lui Radu din
Kenya. Aici, pentru noi, totul se învârte în jurul alergării. Ideile, planurile noastre, chiar
viața în sine.
În plus, ne gândim în fiecare zi la cele două linii de finiș.
Este prima zi de alergare pe traseul competiției, de la Vistabella la Benafigos și retur.

Aproximativ 26 de kilometri cu 1200 metri diferență de nivel.
Suntem la doar 800-1000 metri altitudine, însă terenul este plin de pietre unde fiecare
pas trebuie să fie calculat cu atenție. Printre munți și văi, rădăcini și stânci, drumuri for-
estiere și poteci pe care abia-abia îți poți stabiliza pașii din cauza terenului tehnic.
Aveam impresia că temperaturile vor fi mai ridicate, însă se învârt undeva în jurul a
15 grade Celsius. Temperatura ideală pentru alergare, dacă nu ar contribui și vânturile
specifice zonei Aragon.
Prima alergare a fost mai rapidă decât mă așteptam și m-am simțit foarte bine, mai ales
pe coborâre, care este printre punctele mele slabe. Spun “mai rapidă” subestimându-mi
puțin forma. Știind că forma se clădește, chiar și de la o săptămână la alta poți face an-
trenamente din ce în ce mai intense sau mai lungi. Astfel, m-am surprins având un pace
ridicat, mai devreme, în planul de pregătire.
Vineri, 06 aprilie 2018

Nu este vinerea mare pentru că urmează vreo competiție, ci chiar e Vinerea de dinaintea
Paștelui Ortodox.
După a treia zi de locuit și antrenat aici, pot spune că m-am acomodat, mi-am întrat în
ritm. Mă trezesc la 0730 când soarele abia încălzește pietrele reci ale caselor și străzilor.
Cu minim de zgomot mă îmbrac și încep o alergare pe stomacul gol de aproximativ 30-
40 de minute, câteva exerciții pentru trenul superior. Întors în casă, mi-am gătit micul
dejun, am așteptat să se trezească Radu, am mâncat ceva caloric și am ieșit pe la ora 10
la antrenamentul nr. 2, care e și antrenamentul de bază al zilei.
Teoretic, vinerea este o zi de alergare ușoară, de recuperare. Pentru că avem atât de mult
timp la dispoziție și niciunul dintre noi nu e obosit de la antrenamentele anterioare, am
hotărât să facem un fartlek în rampă.
Și ne-a ieșit un antrenament bun, destul de dureros, dar eficient. După 10 kilometri de
încălzire, am alergat 10 bucăți de 1 minut la 90% din pulsul maxim, cu 1 minut de reve-
nire la 50% din pulsul maxim.
Mereu mă întreb ce poate fi eficientizat, cum să-mi îmbunătățesc ceea ce ține de

alergare. Nutriție, antrenamente, odihnă, tehnică, recuperare. Nu îmi doresc să îm-
bunătățesc cu mult, ci cu 1% fiecare aspect în parte. Cu gândul acesta și că nu îmi pot
face rău, din a treia zi de antrenament am început să îmi masez mușchii, să-mi fac un
auto-masaj după fiecare alergare. 11
CANTONAMENTUL
Îmi masam cvadricepșii și gambele, timp de aproximativ 10-15 minute, cu o cremă care
are efect de răcire. A doua zi îmi simțeam mușchii mult mai odihniți și apți pentru efort.
Seara, aproximativ pe la ora 1800, ieșim la al treilea antrenament. Un antrenament de

revenire, de recuperare, de eliminare a acidului lactic acumulat peste zi
Dap, asta facem, alergăm, gătim și dormim. Dacă am include și rugăciune în planul nos-
tru, ne-am putea cere “brevetul” de călugări.
Sâmbătă, 07 aprilie 2018

Prima zi în care ne aventurăm total în necunoscut.
Vistabella este localitatea unde se află checkpointul de pe traseu de la kilometrul 65.

Practic, cursa trece prin fața apartamentului nostru. Pentru astăzi, ne-am propus să
facem Vistabella-Finish. Ultimii 24 de kilometri din cursă, cu aproximativ 1200 metri
diferență de nivel.
Chiar dacă Radu a avut traseul cursei încărcat pe ceas, acesta pierdea track-ul și ne
făcea recunoașterea mai dificilă. Ne-am rătăcit de vreo două ori, dar ne-am întors și
ne-am continuat recunoașterea. Am alergat primii 15 kilometri pe o ceață ce nu ne-a
lăsat să admirăm peisajul. Pe la kilometrul 18 din alergarea noastră l-am întâlnit pe Kay,
un finlandez care făcea parte din lotul țării lui și a venit și el în recunoaștere. Am făcut
traseul până la finiș și ne-am întors acasă cu soția lui Kay și cu cei doi căței pe care îi
găzduia în portbagaj.
Am ajuns acasă flămânzi și obosiți. Mai mult de la vremea închisă, de la ploaia măruntă,
de la vânt și frig, decât de la alergare. Radu a tăiat niște legume, le-am băgat în cuptor, și
după 40 de minute am început să înlocuim caloriile pierdute.
Apoi a urmat un somn de aproape 11 ore.
Duminică, 08 aprilie 2018

TWC minus 35 de zile / Paștele
A doua zi de alergare lungă.
Planul inițial era să luăm unicul autobuz de la ora 0600, să coborâm până la kilometrul
34 al cursei și să ne întoarcem către casă. Dar, fiind duminică, am realizat că nu aveam
autobuz care să ne ducă acolo. Ideea lui Radu a fost să alergăm, în schimb, până pe vâr-
ful Penyagolosa (1813m). Traseul concursului nu ne duce pe vârf, ci pe undeva pe sub el,
pe la 1440m, și m-am gândit că va fi o experiență frumoasă.
Am început alergarea foarte greu. Volumul de antrenament din zilele anterioare și micul
dejun copios își spuneau cuvântul. Abia, abia am urcat până pe vârf - am făcut 13 kilo-
metri în 80 de minute. Mi-am revenit după un gel cu cofeină care mi-a stabilizat pulsul
și m-a ajutat să evit hipoglicemia.
Drumul înapoi către casă a fost o pură plăcere, fiind un forestier, 80% în coborâre.
Am încheiat prima săptămână de cantonament cu 160 kilometri de alergare și 5500

diferență de nivel. Cifre mari chiar și pentru mine. Pot număra pe degetele de la o mână
săptămânile în care am egalat cifrele astea.
Sunt foarte mulțumit pentru că nivelul energiei mele este ridicat. Nu știu dacă e de la
cofeina ce-mi circulă prin vene, de la orele regulate de somn, de la entuziasmul că sunt
aici, de la cele 15 minute de masaj zilnic sau pur și simplu potecile mă încarcă cu ener-
gie.
Am sărbătorit kilometrii acumulați printr-o ieșire la restaurant, însă mâncarea m-a de-
zamăgit. La orice oră a zilei o prefer pe cea a lui Radu decât de la restaurantul ăsta.
12
CANTONAMENTUL
Am băgat ulterior niște paste cu patru feluri de brânză la cuptor, să ne revanșăm.
Au mai rămas 35 de zile până la Mondiale și vreo 800 de kilometri de alergat.
Luni, 09 aprilie 2018

Zilele încep să semene între ele și să nu le mai identific. A fost o zi în care am alergat foar-
te ușor, dornic să mă recuperez din weekend, și să îmi adun motivație și energie pentru
săptămâna ce urmează.
Marți, 10 aprilie 2018

Primul antrenament cu adevărat greu și solicitant a fost pe asfalt.
Am făcut greșeala să alerg cu încălțăminte de trail pe asfaltul dur și a avut un efect negativ
asupra gambelor. M-au durut o săptămână și au rămas tensionate, chiar dacă le-am masat,
am făcut stretching și le-am pus Compex-ul (un aparat cu stimuli electrici pentru deten-
sionarea zonelor musculare). După vreo 10 zile mi s-au detensionat, și am aflat că mușchiul
care se tensionase a fost soleusul, nu gastrocnemianul. Soleusul se relaxează dacă te pui cu
un picior pe vârf, pe o treapta înaltă, și îți lași toată greutatea suspendată pe același vârf, dar
cu călcâiul direcționat în jos. E nevoie să repeți mișcarea de 7-10 ori.
Antrenamentul a fost dificil pentru că a fost vânt, pe un drum cu denivelări, dar în urcare
foarte ușoară. Chiar dacă mi-am dat sufletul și mi-am scuipat plămânii, am ieșit și la al doi-
lea antrenament al zilei. Antrenamentul de după-masă a fost pe ploaie, vânt și frig. A fost
fix genul ăla de vreme care nu te face să ieși din casă, ci să îți dorești să te bagi profund sub
plapumă sau, și mai grav, să îți dorești să fii la serviciu, la birou undeva.
E incredibil cât de repede se schimbă prognoza aici, aproape la fel de des ca stările mele
bipolare.

Fiecare zi e o oportunitate, fiecare zi ne învață câte ceva nou. „Every day is a school day”,
cum zic ardelenii. În același timp, fiecare zi e o luptă. Cu ispitele, cu neprevăzutul, cu ceea
ce ne (poate) trage în jos.
Aici în cantonament, noi avem lupta noastră cu oboseala care poate fi interpretată greșit ca
fiind lene. Fiecare zi e o provocare să ne ridicam din pat, să ne punem „armura” și să luptăm
cu balaurul cu 7 capete ale cărui picioare sunt legate cu lanțuri de ale noastre, și care ne
amenință că scuipă flăcări pe noi dacă ieșim să alergăm.
Vremea de astăzi nu m-a ajutat cu nimic. A fost de partea balaurului. A nins, a fost frig, a
fost un început de iarnă în mijlocul primăverii. Priveam din căldura casei cum fulgii nin-
sorii coboară pe pavajul străzii din fața ferestrei, formând urme de umezeală de parcă ar fi
stilizat victimele celor ieșiți la alergare și decedați.
În plus, Radu a plecat către România și am rămas doar eu în casă. Sentimentul de sin-
gurătate e unul dintre cele 7 capete ale balaurului.
Mi-am dat astfel seama de importanța grupului de alergători cu care te antrenezi. Îți asigură
o consecvență iar energia celui mai plin de viață se transferă tuturor celor din grup. Și dacă
te antrenezi cu cei mai rapizi, cu motivație și perseverență vei ajunge unul dintre cei rapizi.
După toate aceste zile am ajuns la concluzia că nu e ușor să te antrenezi la un nivel înalt,
profi. Faptul că iubesc ce fac ajută, dar nu înlătură oboseala acumulată, dorința de a mai lua
o zi de pauză sau de a-mi face bagajele să mă întorc acasă.
13
CANTONAMENTUL

“Mi-am dat astfel sea- Tempo - easy 3 km + 3x10min+7km easy tempo+Easy 2km
ma de importanța gru-
A doua zi de singurătate în care trebuia să îmi fac antrenamentul.
pului de alergători cu
care te antrenezi. Îți Nu de puține ori, principala sursă de motivație a fost Strava.
asigură o consecvență Când discursurile motivaționale de pe YouTube sau melodiile
care îți bagă energie în venă dau greș, o privire aruncată pe
iar energia celui mai
antrenamentele prietenilor sau adversarilor te poate motiva să
plin de viață se trans- ieși pe ușa casei. A funcționat și la mine.
feră tuturor celor din
grup. Și dacă te an- Am văzut un antrenament de tempo la englezul cu care aveam
să stăm pentru o săptămână sub același acoperiș. A alergat 3x10
trenezi cu cei mai rapizi, minute cu pauză 3 minute - o idee bună de antrenament. I-am
cu motivație și persev- mai adăugat și diferența de nivel - am zis să fac totul în rampă,
erență vei ajunge” unul ca să fie mai greu.
dintre cei rapizi.
Am terminat antrenamentul aproape epuizat și la 10 kilometri
depărtare de casă. Mi-am spus că e un motiv în plus să mă întorc
tot într-un tempo susținut și să profit de coborâre. Nu am alergat
pe cât de tare aș fi vrut, dar am încheiat ziua cu aproximativ 20
de kilometri parcurși. O victorie cu atât mai dulce cu cât ziua se
anunța a fi prescrisă.
Radu a plecat către România și am rămas doar eu în casă. Sentimentul de

singurătate e unul dintre cele 7 capete ale balaurului.
14
CANTONAMENTUL
Tempo 6km
Am realizat cât de important este pentru mine somnul când mă antrenez. Dacă dorm 8 ore
pe noapte pot să am o zi normală, fără să fiu morocănos și demotivat. Atunci am motivația
la cote normale, energia la cote normale. Dacă orele de somn nu sunt suficiente și motivația
mea scade, există o legătură evidentă între somn și cheful de alergare.
Astăzi m-am trezit după doar 5 ore de somn, la 0600, să prind autobuzul către Castellon
pentru a dormi la Casian. Urma să alergăm un semimaraton a doua zi: Alcudia de Veo.
M-am înscris la concurs cu 3 zile înainte de start, în miercurea de dinainte de concurs. Era o
ocazie bună să-mi verific viteza după o săptămână încărcată de antrenament o ocazie bună
să trag de mine, având picioarele obosite.
În Castellon am mai mers pe plajă unde am mâncat un meniu al zilei, caracatiță și paella.
Am vizitat un Nike store de unde mi-am cumpărat încălțăminte pentru următoarele sesiuni
de asfalt, și seara am făcut un tempo pentru următoarea zi.

Cursa: Alcudia de Veo, 21 km
Este a 3-a dimineață când mă trezesc devreme și nu îmi iau doza celor 8 ore de somn de
care am nevoie. Nu ca un moft, ci ca o necesitate. Este necesar ca eu să dorm 8 ore - pentru
binele celorlalți, nu doar al meu. Altfel devin irascibil, nervos, deloc în apele mele. Nu sunt
eu când îmi e somn.
La micul-dejun precompetițional am avut o banană, fulgi de ovăz, multe fructe de pădure,

scorțișoară, semințe de chia, coajă de lămâie. Somnoroși, ne-am urcat în mașină. Am plecat,
făcând slalom printre fabricile de gresie și faianță, către locul competiției, aflat la 50 de min-
ute de mers cu mașina, din Castellon.
Am pășit afară din mașină iar răcoarea care mi-a făcut pielea de găină m-a făcut să mă
gândesc dacă să alerg în tricou sau în maieu - o decizie vitală pentru moment, nesemnifica-
tivă pentru cei care nu aleargă.
Încă îmbrăcat cu pulover și pantaloni lungi, merg să îmi ridic kit-ul de concurs: un număr
de concurs, patru ace de siguranță, o folie de supraviețuire și doi litri de aer. Sărac kit de
concurs, dar obligatoriu pentru a alerga cursa.
La 0815 s-a dat startul competiției și am preluat conducerea încă din primul kilometru,
iar apoi am alergat ca și cum aș fi furat ceva și eram urmărit de străini. Am câștigat cu un
avans de 6 minute față de locul doi.
M-am răsfățat cu o înghețată, la soția lui Casian la serviciu și cu un somn devreme. Avea să
urmeze o altă zi de antrenament.

AM: Vistabella - Finish 24 km 1300 (+)+8km pe asfalt
PM: Easy 11km
Casian mi-a făcut un mare bine și m-a adus acasă, în Vistabella, chiar dacă asta a însemnat
pentru el o oră dus și o oră întors cu mașina.
Nu am stat foarte mult pe gânduri, mi-am făcut o cafea și am plecat către finișul traseu-
lui. Am profitat de ziua însorită și am alergat la bustul gol, dar cele 3 ore de alergare m-au
epuizat.
15
Abia am așteptat să ajung acasă, să îmi fac o băutură electrolitică și să desfac o Cola.
CANTONAMENTUL
M-am întâlnit cu Tom Evans, Locul 3 ITRA din 2017, cu care aveam să împart apartamentul
pentru următoarea săptămână.

Luni - Easy
AM: Easy 8km, 110 (+)
PM: Easy 6km, 300 (+)
Nu în toate zilele trebuie să îți dai duhul la antrenament. Dimpotrivă, chiar în foarte puține
zile e indicat să dai 100%. Ziua de luni nu a fost pentru asta. A fost pentru a alerga relaxat,
a face cumpărături pentru toată săptămâna, a găti și a fura din secretele lui Tom Evans.
O zi în care o las mai domol cu antrenamentul dar mă încarc energetic pentru zilele ur-
mătoare.
Tom este un alt „călugăr” al alergării care a ales să trăiască o viață simplă, în centrul căruia
se află ultramaratonul.
E un atlet mai rapid și mai tânăr decât mine cu vreo 3 ani. Foarte rapid pe porțiunile de as-
falt și puternic pe urcări. Coborârile sunt punctul lui slab. M-ar întrece la orice competiție
alergabilă de ultra. Nici nu vreau să mă gândesc la competițiile mai scurte.
Are un trecut bogat în sporturi: a jucat rugby, cricket, și a făcut și atletism vreo 2 ani.
În ceea ce privește ultramaratonul, prima lui cursa a fost MdS (Marathon des Sables), anul
trecut. S-a înscris în urma unui pariu la o bere cu prietenii lui, că poate să se claseze pe un
loc mai bun decât ei. A ajuns pe locul trei, cea mai bună performanță europeană din anul
respectiv, câștigând pariul.
A urmat Eiger Ultra (locul 4) și CCC (tot locul 4). După cursele astea, el a ajuns pe locul 3 în
topul Ultra Trail du World Tour, unde eu eram pe locul 37.
Lucrează în armată, la fel ca mine, și a reușit să-și convingă superiorii să îl lase să facă
alergare în urma rezultatelor din 2017. Este parte din echipa HOKA și e decis să își trăiască
visul.
Filozofia lui de antrenament e cea a unui maratonist care vrea să câștige un maraton de
plat. Are antrenamente de viteză, pe plat, la un ritm foarte rapid.
Astăzi nu am alergat cu el, căci m-ar fi ucis cu bucățile lui de 2km la 3min/km sau chiar
mai rapide.
În schimb am gătit niște paste grozave, clătite cu pudră proteică și tanjina de vită. Mi-am
zis că ar fi un job fain ăsta, să gătesc pentru atleți. În caz că nu voi deveni eu un alergător
de nivel internațional.

Marti - Tempo day
AM: Azaneta-Benafigos 21km +650
PM: Easy 12 km +220m
După o săptămână, tensiunea din gambe mi-a trecut. Prima alergare susținută cu cineva
mai rapid decât mine. Am crezut că va fi o sinucidere, dar mi-a fost greu să țin pasul doar
pe ultimii metri ai urcării planificate până în Benafigos și pe platul de final de antrenament.
A fost o zi cu mâncare bună, somn în 3 serii, și două alergări pe cinste. În plus, ambele
alergări le-am făcut la bustul gol. Ce-ți poți dori mai mult de la viață? Bani, mașini, femei
faimă? Le poți avea pe toate astea, însă, dacă nu poți alerga un kilometru la bustul gol pen-
tru că nu “te ține” sau pentru că ai burtă, înseamnă că faci ceva greșit.
16
CANTONAMENTUL
Miercuri 18
AM: 8×1km
PM: 7km tempo
A fost o zi în care m-am simțit rapid, în care am visat la un maraton cât mai rapid, de as-
falt, în care am tras de mine la antrenament pentru o perioadă foarte scurtă, dar foarte
intensă.
A fost o zi în care mi-am dat seama cât de importantă este o suprafață cât mai plată, nici
măcar un metru de urcare în plus, iar vântul să nu bată deloc sau, dacă se poate, puțin din
spate.
Cu avantajele astea (teren și vânt) am simțit cum e să alergi cu 3 și puțin pe kilometru. Mi-
am simțit gluteii și bicepșii femurali lucrând din greu - mușchi aproape inactivi în alergarea
montană pe porțiunile de coborâre și de plat. În plus, am simțit că întreg corpul lucrează
parcă altfel la o asemenea viteză.

Joi 19
AM: 24+8
A venit și alergarea de care mă temeam. Cea în care mi-am dat duhul încercând să mă țin
după cineva mai rapid decât mine.
Crezând ca voi face față cu brio zilei, nu mi-am luat apă sau electroliți cu mine. Căldura și
ritmul intens mi-au pus capac, iar după 18 kilometri mi s-au înmuiat picioarele și am abor-
dat cu dificultate ultimii 5 kilometri ai traseului, care coincid cu ultimii 5 kilometri ai con-
cursului. Am făcut pentru a 4-a oară porțiunea aceasta de final și nu mi-a fost deloc ușor.
Chiar dacă am alergat mai bine decât Tom pe prima urcare, îl vedeam cât de rapid este pe
porțiunile alergabile, iar asta m-a convins să includ în planul meu anual de antrenament
un maraton de plat. Probabil că acum aș putea alerga un maraton în 2h40 fără prea mari
probleme, însă un 2h25 ar face din mine un alergător mult mai bun și eficient. Vedeam la
Tom cât de rapid și eficient e pe porțiunile alergabile.
Chiar dacă am suferit la alergare, aveam să ne bucuram după-masă, să ne răsfățăm în

Castellon cu patiserie și cortado. Radu urma să se întoarcă în training-camp și am mers cu
Tom după el. Fiecare “evadare” din locul asta e ca o gură de oxigen pe care o primim.
Ne-am făcut de cap cu un sandvish cu somon, cornuri cu ciocolată, prăjiturele și cafea

bună.
Întorși acasă, l-am lăsat pe Radu să ne pregătească niște paste și ne-am întins la discuții
despre sponsorizări, alergători, maratonul de la Londra, experiența lor din Kenya, agenți,
contracte.

4X1 oră de alergare
Total: 48 kilometri
Am rezervat ziua asta pentru a-mi testa disciplina și dorința de antrenare. Mi-am propus să
mă trezesc la 0700, să alerg pana la 0800, să iau pauză 3 ore și să repet antrenamentul de
încă 3 ori.
Fiecare dintre noi ne-am plănuit ceva diferit pentru ziua respectivă. Tom 42 de kilometri pe
munte, Radu tot ceva cu diferență de nivel, dar nu așa multă distanță, iar eu o oră pe cât
mai plat, cu un kilometru cât pot de repede la jumătatea sesiunii.
17
CANTONAMENTUL
Ziua de astăzi mi-a dat încredere că pot alerga concursuri de 12 ore, 24 de ore, de 100 de
mile sau chiar mai mult. M-am simțit încrezător în puterile mele de la o sesiune la alta.
Seara la 2030 suntem iar în jurul mesei, povestind despre ziua pe care am avut-o fiecare și
planurile noastre care au alergarea în centru.

A fost prima zi în care am abandonat la antrenament. După 6 kilometri de alergare foar-
te ușoară, mi-am dat seama că nu voi face echipă bună cu corpul meu. Nu s-a recuperat
suficient după cele 4 antrenamente de ieri și aveam nevoie de o pauză, mai ales că mâine
aveam să concurez într-o cursă și nu-mi permiteam mie să nu fiu apt 100% într-o întrecere
cu alți participanți.
Când e nevoie, trebuie să știi să spui Stop. Stop antrenamentului, stop unei relații toxice,
stop unui obicei nesănătos care îți afectează corpul sau sănătatea mintală.
Eu astăzi am spus Stop și m-am întors la pas, la mașină, în Borriol. Am luat fructe de la
piață, m-am așezat pe o bordură, le-am mâncat și am așteptat să se întoarcă băieții să facă
mișto de mine.
Nu a fost cazul, că și ei au resimțit kilometrii parcurși cu o zi în urmă.
Chiar dacă iubim alergarea și e un ciclu simplu și repetitiv, e nevoie de multă tărie de car-
acter să dai dovadă de consecvență, mai ales în zile în care trebuie să spui Stop.
Nu ne-am întors în Vistabella ci în Castellon, la Casian, căci duminică urmează să alergăm

o altă cursă, iar Tom are un avion de prins către UK. El pleacă să-și susțină prietena la
Maratonul din Londra și să își continue planul de antrenament de la depărtare.
Ajuns la Casian, i-am ocupat canapeaua și nu i-am mai dat drumul două ore. M-am trezit,
am mâncat, și apoi iar somn până dimineața la 0630.

Concurs: 21km, 800 (+)
Competitie: Les Useres Trail
Ziua începe cu un porridge, cu făcutul bagajelor și grăbit către linia de start care e la 25 de
minute de mers cu mașina, din Castellon.
Îmi era puțin teamă că voi avea parte de o zi ca cea precedentă, când picioarele și pulsul
nu voiau să colaboreze. Am moțăit în mașină încercând să mai ciupesc câteva minute de
odihnă.
Ne ridicăm kit-ul, beau două cortado și simt emoție în abdomen ca înainte de fiecare com-
petiție.
Emoția e productivă pentru că o poți folosi ca un catalizator de viteză. Cu cât ai emoții mai
mari, cu atât e mai ușor să ții o viteză mai mare.
Cu 10 minute înainte de start ne facem loc de la coadă, printre primii, fără încălzire, dar cu
zâmbetul pe buze zicând câte un “sorry” pentru a ne face loc cât mai în față.
Se dă startul din Les Useres, pe străzile pavate și înguste. Ele coboară către marginea orașu-
lui. Nu ne așteptam ca cei 21 de kilometri să înceapă cu o coborâre.
După nici 2 kilometri începem să urcăm către cel mai înalt punct al concursului, aflat cu
500 de metri mai sus decât locul de start. Pulsul începe să crească, dar se stabilizează la un
ritm care îmi e confortabil. Ajung în spatele celui aflat pe locul 1 și simt că ritmul lui e mai
mult decât confortabil. În plus, pe porțiunile mai abrupte el face un power-hike iar eu alerg
ușor-ușor cu pași mărunți și mișcare energică de brațe. 18
CANTONAMENTUL
Asta îmi oferă un avantaj și câștig 30-45 de secunde până în
vârf, la kilometrul 5. Apoi urmează o porțiune alergabilă în care
puteai să ii dai “blană”, să apeși bine accelerația, chiar și cu 3:30/
kilometru sau mai rapid.
În jurul kilometrului 10 știam că voi câștiga cursa, pentru că cel

“Când e nevoie, de pe locul 2 se zărea la diferența de aproximativ 2 minute, iar
trebuie să știi să corpul meu a colaborat foarte bine pe primii 10 kilometri și m-a
mai ținut încă pe atât. După o oră jumate urc străzile abrupte
spui Stop. Stop către linia de finiș, cu un sentiment de fericire în suflet, de parcă
antrenamentului, aș fi câștigat Campionatul Mondial.
stop unei relații Fie că trec primul linia de finiș la o cursă “pe sate” sau la o cursă
toxice, stop unui internațională, sentimentul de fericire e de aceeași intensitate.
obicei nesănă- Nu contează cât de mic sau mare e concursul. Ceea ce contează
e cât de mare sau mic te face să te simți sentimentul ce-l ai când
tos care îți afec- treci linia de finiș.
tează corpul sau
Rămânem la premiere și aflu bucuros că am câștigat o halcă de
sănătatea mint- jambon, ceea ce mă face mai fericit ca un copil care mănâncă
ală.” ciocolată pentru prima dată.
Am ajuns la jumătatea călătoriei. Jumătatea perioadei de

antrenament. Au trecut 20 de zile și au mai rămas încă 20 de
zile. Cred că a doua jumătate am să o încep cu o zi de pauză.
19
CANTONAMENTUL
Pauză. Un cuvânt atât de dulce ce nu l-am mai avut de ceva timp nici pe buze, nici în gând.
Nu mă simt deloc vinovat că va trece o zi și nu voi alerga pentru că știu că mușchii au nev-
oie de relaxare ca să poată fi forțați, apoi, la maximum.
Radu, ca un ceas elvețian, iese din nou la cele două antrenamente ale zilei. Nici măcar gân-
dul că el se antrenează și eu stau “degeaba” nu mă mai frustrează. Am alergat în ultimele
săptămâni cât nu aș fi alergat în alte două săptămâni, legat, cap la cap.
Ziua de pauză de la alergare înseamnă zi productivă pentru altceva. De data asta, a însem-
nat o zi productivă pentru jurnal.

Ziua de pauză s-a simțit din plin. Am avut chef de alergare și de a-mi testa viteza, pen-
tru că viteză înseamnă progres. Chiar dacă am scăzut numărul de kilometri alergați pe
săptămână, intensitatea e pe măsură.

TWC minus 19 zile
Zi de fartlek către Xodos și apoi asfalt, cu Radu. Xodos-ul e cel mai frumos și bine amplasat
dintre sătucele din zona concursului. Traseul nostru nu a ajuns în satul ăsta, dar deseori
l-am admirat de la depărtare, de pe poteca pe care ne făceam antrenamentele de viteză,
potecă ce duce către vârful Penyagolosa.
Fartlek reprezintă un joc al vitezei în care alergi pentru o perioadă prestabilită de timp cu
o viteză iar apoi încetinești sau accelerezi pentru o altă bucată de timp. Noi, după 8 kilo-
metri de alergare ușoară, de încălzire, antrenamentul de bază a fost de 5 ori 5 minute de
alergare la 80-85% din capacitatea maximă, cu 3 minute alergarea ușoară.
Timp suficient pentru ca pulsul să se ridice la cote apropiate de cele maxime, timp suficient
pentru a simți gustul de cupru în gură (semn că intri în zona anaerobă de efort), timp sufi-
cient ca genunchii să ți se înmoaie și să strângi din dinți pentru fiecare secundă în plus de
efort.
Strângi din dinți, tragi de tine la antrenament ca să faci din concurs doar o formalitate. Din
punctul meu de vedere, concursul acesta reprezintă o încununare a efortului investit în
ultimii ani în acest sport și a sacrificiilor făcute. Câștigătorii sunt cei care fac cele mai multe
sacrificii și au investit cel mai mult în sport.

TWC minus 18 zile
Echipele care și-au dorit un loc pe podium (Franța, Anglia, Spania, USA, Portugalia) au avut
un lot complet: nouă alergători și șase alergătoare și au punctat cele mai bune trei rezultate
la băieți și cele mai bune două rezultate la fete. Noi, având strictul necesar, ne-am supus
unui risc pe care nu îl puteam controla. Oricine poate avea o zi proastă în sportul ăsta, o
durere de cap, o durere de stomac cauzate de emoții, de exemplu. Oricând un detaliu mic,
pe care nu îl poți controla, îți poate strica ziua și cursa.
Astăzi am alergat cu Raul, un român mutat de vreo 15 ani în Spania. A venit de lângă Barce-
lona să facă o alergare cu noi. Raul e unul dintre băieții care nu au intrat în echipă pentru
că nu și-a depus CV-ul la timp și pentru că au fost doar trei sloturi. Nu spun asta ca să iau
pe cineva la rost sau să minimalizez aportul federației, dar echipa ar fi fost mult mai puter-
nică având-ul și pe el cu noi.
20
CANTONAMENTUL
Cred că dacă am fi fost 5 alergători și i-am fi avut alături și pe Raul și pe Andrei Preda, rezu-
ltatul ar fi fost considerabil îmbunătățit. Asta e o lecție de învățat, pentru federație, pentru
edițiile viitoare.
De dimineață am alergat una dintre bucățile pe care încă nu le știam din concurs - între Les
Useres (km 31) și Azaneta (km 42). A fost un ritm bun, chiar dacă volumul de alergare până
în momentul respectiv a fost foarte mare, chiar dacă a fost atât de cald încât aveam impre-
sia că “soarele s-a topit și a curs pe pământ”. Radu a suferit din cauza căldurii, dar ne-am
hidratat cu o cola care parcă ne-a ajuns în fiecare celulă.
Am profitat de faptul că am ajuns într-un oraș mai mare și am făcut cumpărături și am

mâncat la restaurant, scutindu-l pe Radu de a găti un alt prânz.
Pentru al doilea antrenament al zilei am ales să fac ultimele două urcări către satul nostru
Vistabella.
Mi-am dat seama că somnul este cel mai mare aliat al meu iar lipsa acestuia cel mai mare
inamic. Dacă am suficiente ore de somn în cele 24 atunci și performanța, cât pot să trag de
mine, e direct proporțională cu calitatea somnului din ultimele 24 de ore. În plus, în timpul
alergărilor am ascultat un podcast cu știința din spatele somnului și beneficiile acestuia
pentru performanță. Mi-a confirmat fix ceea ce simțeam. Somnul este fundația perfor-
manței sportive iar antrenamentul și alimentația sunt cei mai importanți doi piloni.

TWC minus 17 zile
Ultimul antrenament pe traseul de finiș al competiției. Ultima oară mi-am încins muscula-
tura și am lăsat transpirația pe cele mai grele urcări, pe ultimii 20 de kilometri. Mi-am dat
seama că nu va avea să fie deloc ușoară competiția.
Am terminat antrenamentul alergând către casă prin câmp. A fost inedită această sesiune,
că aveam fulgere la nici 3 kilometri de mine. Am fost un norocos că nu m-a prins furtuna.

TWC minus 16 zile
Au urmat zile în care am redus volumul de antrenament, dar am încercat să mă ocup de
celelalte detalii ale cursei: nutriție, odihnă, alimentație, echipament. Totul îmi doream să
iasă ca la carte.
În zilele care au trecut, m-au încercat emoții ca niciodată. M-au făcut să mă simt viu dar să
mă îngrijorez că nu dețin controlul. În același timp simțeam că trăiesc pentru asta, că pent-
ru asta sunt aici și asta e „misiunea” mea: alergarea. Mi-am dat seama de asta, de focul ce îl
simt în piept când mă gândesc la mine, alergând pe poteci.
Am abandonat să scriu fiecare detaliu al fiecărei zilei în jurnal. Am făcut-o pentru că nu

poți să excelezi în toate domeniile și e vital să-ți dai seama “ce e zgomot” și ce e important
cu adevărat.
În cele 16 zile am încercat să elimin din zgomotul de fundal și să mă axez pe detaliile cur-
sei. Scrisul, din ceva relaxant și plăcut, subit, s-a transformat în zgomot. La fel ca pierdutul
timpului, sub alte forme.
Acesta e costul alergării, identic cu costul excelenței. E nevoie să îți dai seama ce contează
cu adevărat, să te concentrezi pe acel lucru și să lași chestiile mici pentru altă dată.
Uneori, îmi spun că e ok să spăl vasele alea murdare dimineață pentru o jumătate de oră
în plus de somn. E ok să mă trezesc chiar dacă afară e întuneric și să alerg pe poteci fără să
mă uit în urmă. E ok să sar peste întâlniri cu prietenii ca să închei săptămâna cu numărul
de kilometri pe care mi l-am propus. E ok să îmi fac datorii pentru o pereche în plus de
adidași sau o altă ședință de masaj. E ok să fiu antisocial și un autist emoțional cât timp
sunt pe urmele obsesiei mele: alergarea. 21
CANTONAMENTUL
Momentul când am adormit liniștit a coincis cu momentul când am
stăpânit fiecare detaliu - cu doar 2 zile înainte de cursă. Am ajuns
fără nicio întrebare rămasă fără răspuns în capul meu. A fost mo-
mentul când zgomotul din jur s-a redus și s-a transformat într-o
liniște interioară. În calm și gândul că mi-a mai rămas doar să alerg
și să pun planul în aplicare.
22
ZIUA CURSEI
3
ZIUA CURSEI
Trail World Championships: 12 mai 2018, Penyagolosa Trails
Distanța: 85 kilometri;
Diferența de nivel: 5000 (+);
Obiectiv: Top 10, realizat top 15;
Timp: 09h24;
Lecție principala învățată: nu consuma lichide multe înainte de

coborâre că nu se asimilează și vei vomita de la zdruncinături;
De făcut: alimentație mai “pe natural” în prima jumătate a cursei.

Adaugă curmale, smoothies, pireu de fructe, apă+miere+lămâie+chia.
23
ZIUA CURSEI
Îți va părea o inepție, dar cred cu tărie că alergarea
e diferită. Nu doar că e diferită de alte sporturi, dar
e o diferență uriașă între a alerga distanțe scurte
(100m/400m/1500m), a alerga un semimaraton sau
un maraton, și a alerga un ultramaraton, 12 ore pe
o buclă de maxim doi kilometri, 24 de ore sau cu
săptămânile.
Nu spun că un tip de alergare e mai ușoară decât

cealaltă, ci spun că la ultramaraton apar mai
multe variabile cărora trebuie să le acorzi cel puțin
aceeași importanță ca și planului de antrenament.
Nu zic că e mai ușor să alergi 100 de metri decât
100 de kilometri. Ba din contră, sunt convins că,
pentru orice sport, volumul de muncă pe care-l
depui e undeva tot pe acolo, dacă îți dorești să
devii bun la asta, să faci performanță.
Există elemente comune: abilitățile înnăscute,

pregătirea fizică și mentală - acestea sunt necesare
la orice probă, dar la ultra există detalii asupra
cărora trebuie să te concentrezi, să le dai atenție
mai mult decât la alte probe de alergare.
Detaliile sunt legate de alimentație, starea
E cam evident ce am spus mai sus, e de bun simț și
mentală din ziua cursei, odihna acumu-
nu trebuie să alergi de mult timp să conștientizezi lată, mindsetul potrivit, cunoașterea teren-
asta, însă eu am realizat și am început să cred cu ului, starea vremii, echipamentul...
tărie în asta după ceva timp. După prea mult timp.
Detaliile sunt legate de alimentație, starea men-

tală din ziua cursei, odihna acumulată, mindsetul
potrivit, cunoașterea terenului, starea vremii, echi-
pamentul, distanța dintre checkpoints, izvoarele
de pe traseu unde te poți răcori, intersecții unde ai
putea să te rătăcești, pietre, stânci, rădăcini, gardu-
ri, alte obstacole.
Cu cât ai mai multe informații legate de cele de

mai sus, cu atât șansele de maximizare a succe-
sului, oricum l-ai defini tu pentru tine, cresc. Orice
informație pe care o deții în plus legată de com-
petiție îți oferă un avantaj pe care adversarul tău
s-ar putea să nu îl aibă și care te va ajuta pe tine
împotriva lui.
Tind să ii dau dreptate lui Sun Tzu pentru ce zicea

în “Arta Războiului”:
“Victorious warriors win first and then

go to war, while defeated warriors go
to war first and then seek to win.”
Pentru că acum cunosc traseul, știu fiecare
gel la ce kilometru ar trebui să îl iau, cum să
alerg pe fiecare porțiune, asta ar trebui să mă
relaxeze și să îmi dea o stare de calm? Așa
credeam și eu, dar m-am înșelat.
24
ZIUA CURSEI
Suntem cu toții în camera 157 a hotelului din
Benicassim. Încercăm să ne aducem zeii de partea
noastră pregătind fiecare detaliu. Echipa prezentă e
formată din 5 alergători de ambele sexe (3 alergători:
eu, Radu, Andrei, și două alergătoare românce,
pe ambele le cheamă Cristina). În plus, avem și 5
suporteri, oameni care ne susțin și ne sprijină, care
se vor afla în checkpoints și îi vor ține pe cei de acasă
în priză, la curent cu ce se întâmplă.
Ne ocupăm de ultimele detalii ale cursei și știu că de

vreo două zile am emoții. Le simt în stomac, în mâini
și pe șira spinării. Ca pe niște furnici. Emoțiile sunt
atât de mari că mă fac să mă zvârcolesc noaptea în
pat și nu mă lasă să dorm. Singurul truc care mă
liniștește e număratul respirației. 1 - inspir, 2 - expir.
Un truc învățat din The Mentalist.
Am emoții pentru că m-am pregătit, pentru că m-am

antrenat, am planificat și am tratat cu seriozitate
maximă cursa asta. Știu, ar trebui să fiu tocmai în
opusul stării actuale, ar trebui să fiu relaxat.
Pentru că acum cunosc traseul, știu fiecare gel la ce

kilometru ar trebui să îl iau, cum să alerg pe fiecare
porțiune, asta ar trebui să mă relaxeze și să îmi dea o
stare de calm? Așa credeam și eu, dar m-am înșelat.
Am emoții pentru că sunt iar în liga celor care aleargă

tare și au câștigat trofee memorabile la Campionate
mondiale (Luis Alberto) sau la curse emblematice
ca UTMB-ul (Ludovic Pommeret) sau CCC-ul (Zach
Miller). Iar eu, care m-am apucat de foarte curând
de alergare, mă simt ca un impostor care nu are ce
căuta lângă ei.
În cameră încerc să controlez fiecare detaliu. Îmi pun

etichete pe fiecare gel, apoi fiecare gel mi-l pun în
pungă pentru fiecare checkpoint unde ne vor ajuta
oamenii noștri.
Am avut emoții fix până în faza asta a pregătirii

competiției. Mă zvârcoleam seara înainte de culcare
pentru că detaliile nu erau scrise pe hârtie și puse la
punct. După ce pe fiecare gel scria kilometrul la care
urma să fie mâncat iar pungile cu geluri distribuite
persoanelor din checkpoint, m-am liniștit și pulsul nu
o mai lua razna când mă gândeam la kilometrii de pe
traseu. Simțeam că dețin controlul, că m-am gândit
chiar și la cel mai mic detaliu. Am vizualizat traseul
în ultimele două zile și știam ce să fac la fiecare pas.
Andrei și Radu lucrau cot la cot cu mine pentru

detaliile din cursa lor. Se simțea în cameră atmosfera
că fiecare își dorește să facă o cursă cât mai bună.
25
ZIUA CURSEI
Echipa prezentă e formată din 5 alergători de ambele sexe (3
alergători: eu, Radu, Andrei, și două alergătoare românce, pe
ambele le cheamă Cristina). În plus, avem și 5 suporteri, oameni
care ne susțin și ne sprijină, care se vor afla în checkpoints și îi
vor ține pe cei de acasă în priză, la curent cu ce se întâmplă.
Nimic nu va fi lăsat la voia întâmplării. Și nimic nu a fost făcut

Nu suntem aici doar să fie făcut, gândindu-ne că „lasă că merge și asa”. La
pentru peisaj competițiile naționale deseori am lăsat să îmi scape printre
sau cules de flori, degete detaliile, bazându-mă pe capacitatea mea de adaptare și
pentru a face improvizație. Aici, la nivelul acesta, orice detaliu ignorat poate
poze pe traseu trage după sine câteva minute în plus la linia de finiș, câteva
cu adversarii locuri pierdute în clasament. Și ne aflăm aici ca să fructificăm
sau a-i cunoaște fiecare kilometru și să depășim pe fiecare persoană care se află
mai bine. Suntem în fața noastră. Sau măcar să încercăm.
aici ca inamici ai
lor iar singurii Nu suntem aici pentru peisaj sau cules de flori, pentru a face
noștri aliați sunt poze pe traseu cu adversarii sau a-i cunoaște mai bine. Suntem
colegii din echipă. aici ca inamici ai lor iar singurii noștri aliați sunt colegii din
echipă.
La ora 2015, cu o zi înainte de concurs, eu și Radu suntem în

paturile noastre, cu becurile stinse. După 15 minute intră
Andrei în cameră și merge în baie să își pregătească rucsacul și
echipamentul. De ce în baie? Pentru a face cât mai puțin zgomot.
Nu am reușit să adorm din prima. M-am ridicat din pat și am

mers la toaletă, unde l-am surprins pe Andrei cum își verifica
și își curăța tălpicii adidașilor, suflându-i de praf. Atunci mi-am
dat seama cât de atent este la detalii și cât de importante sunt.
26
ZIUA CURSEI
O oră mai târziu intră și el în patul lui. Acum eram echipă completă. În camera întunecată, așteptând să vină
ziua de mâine. În tot hotelul eram 1000 de oameni care așteptau același lucru: a patra ediție a campionatului
mondial de alergare montană.
Mă trezesc la 0345, înaintea ceasului, cum mi se întâmplă la fiecare competiție. Nu am avut cel mai profund
somn, dar am dormit mai mult decât ar fi fost suficient pentru un concurs. În plus, odihna acumulată în
ultimele zile ale săptămânii îmi dădea senzația aia fresh pe care o căutăm și ne-o dorim ca alergători în ziua
competiției.
La micul dejun îmi mănânc porridge-ul cu câteva curmale în plus pentru o doză extra de carbohidrați. Mi-a
fost foarte tare poftă de niște ouă ochiuri, dar am spus să le evit, să mai fac un mic sacrificiu. Am făcut multe
sacrificii pentru concursul ăsta. M-am privat de timpul petrecut cu cei dragi, mi-am cheltuit o bună parte din
economii. Cele 40 de zile petrecute în Vistabella mi s-au părut fix ca cele 40 de zile pe care le-a petrecut Iisus
în pustiu. Pustiul îți oferă o doză de spiritualitate, are farmec meditativ, dar în același timp pustiul înseamnă
părăsire și sacrificiu.
La ora 0500 suntem în autobuz, ne îndreptăm către startul competiției.
Ziua mult așteptată a venit. De 40 de zile eram tot cu gândul la ea, ca la o fată drăguță pe care doar am
sărutat-o timp îndelungat fără să trecem la lucruri cu adevărat serioase. A fost un preludiu lung, chiar și
pentru un ultramaraton, chiar și pentru un campionat mondial. Totuși, așa trebuie pregătite lucrurile și
acesta e un antrenament potrivit pentru o astfel de competiție.
În ultramaraton, preludiul este mult mai important decât actul în sine. Procesul e mai important decât
obiectivul. Călătoria e mult mai importantă decât destinația. Zilele de antrenament sunt mult mai importante
decât concursul dintre start și finiș. Chiar dacă pentru asta o facem, ne antrenăm, pregătim chiar și cel mai
mic detaliu pentru ziua competiției, ceea ce contează cu adevărat este procesul ce ne-a dus până acolo.
Coborâți din autobuz, am realizat că e de fapt doar alt concurs de alergare, un alt ultramaraton la care
participă atleți foarte buni. Lucrurile au început să semene cu un ultra “normal”. Ne-au băgat în țarc pentru
validare. Am făcut câteva fotografii, am început o încălzire de 10 minute și ne-am trezit la start pentru
numărătoarea de la 10 în jos.
27
ZIUA CURSEI
Pustiul îți O oră mai târziu intră și el în patul lui. Acum eram echipă
completă. În camera întunecată, așteptând să vină ziua de mâine.
oferă o doză de În tot hotelul eram 1000 de oameni care așteptau același lucru:
spiritualitate, a patra ediție a campionatului mondial de alergare montană.
are farmec Mă trezesc la 0345, înaintea ceasului, cum mi se întâmplă la

meditativ, fiecare competiție. Nu am avut cel mai profund somn, dar am
dar în același dormit mai mult decât ar fi fost suficient pentru un concurs. În
plus, odihna acumulată în ultimele zile ale săptămânii îmi dădea
timp pustiul senzația aia fresh pe care o căutăm și ne-o dorim ca alergători
înseamnă în ziua competiției.
părăsire și La micul dejun îmi mănânc porridge-ul cu câteva curmale în

sacrificiu. plus pentru o doză extra de carbohidrați. Mi-a fost foarte tare
poftă de niște ouă ochiuri, dar am spus să le evit, să mai fac un
mic sacrificiu. Am făcut multe sacrificii pentru concursul ăsta.
M-am privat de timpul petrecut cu cei dragi, mi-am cheltuit o
bună parte din economii. Cele 40 de zile petrecute în Vistabella
mi s-au părut fix ca cele 40 de zile pe care le-a petrecut Iisus
în pustiu. Pustiul îți oferă o doză de spiritualitate, are farmec
meditativ, dar în același timp pustiul înseamnă părăsire și
sacrificiu.
La ora 0500 suntem în autobuz, ne îndreptăm către startul

competiției.
28
ZIUA CURSEI
10… 9… 8… 7...
Ziua mult așteptată a venit. De 40 de zile eram tot cu gândul la ea, ca la o fată drăguță pe care doar am sărutat-o timp
îndelungat fără să trecem la lucruri cu adevărat serioase. A fost un preludiu lung, chiar și pentru un ultramaraton,
chiar și pentru un campionat mondial. Totuși, așa trebuie pregătite lucrurile și acesta e un antrenament potrivit
pentru o astfel de competiție.
În ultramaraton, preludiul este mult mai important decât actul în sine. Procesul e mai important decât obiectivul.
Călătoria e mult mai importantă decât destinația. Zilele de antrenament sunt mult mai importante decât concursul
dintre start și finiș. Chiar dacă pentru asta o facem, ne antrenăm, pregătim chiar și cel mai mic detaliu pentru
ziua competiției, ceea ce contează cu adevărat este procesul ce ne-a dus până acolo.
Coborâți din autobuz, am realizat că e de fapt doar alt concurs de alergare, un alt ultramaraton la care participă
atleți foarte buni. Lucrurile au început să semene cu un ultra “normal”. Ne-au băgat în țarc pentru validare. Am
făcut câteva fotografii, am început o încălzire de 10 minute și ne-am trezit la start pentru numărătoarea de la 10
în jos.
10… 9… 8… 7...
Când s-a ajuns la zero, cu toții am luat-o la goană de parcă am fi fost urmăriți de niște tauri pe străzi înguste.
Fugeam de parcă am furat poșeta unei bătrâne iar un „erou” care a văzut scena e pe urmele noastre.
Am dat ocolul pistei de atletism și am ieșit pe poarta stadionului. Un kilometru de asfalt unde ai fi făcut bine să
ii dai cât mai tare pentru un loc cât mai în față.
Apoi a început dezarhivarea dosarelor create în timpul antrenamentelor.

29
ZIUA CURSEI
Apoi a început dezarhivarea dosarelor
create în timpul antrenamentelor.
Am început cu dosarul pentru parcurgerea primei părți a traseului pe timp de noapte. Am întrat în ritm
și lucrurile au întrat pe un făgaș normal. Mi se părea că sunt la o altă alergare, de dimineață, doar cu mai
mulți alergători. Unora le suflam în ceafă, altora le simțeam respirația în spate. Simțeam că nimic nu are
ce sa meargă rău, deși orice neatenție ar fi putut pune, subit, punct cursei. Un pas greșit, o piatră pe care
să nu o fi văzut la timp, diaree, crampe stomacale și multe altele. Te poți antrena ca un nebun, însă corpul
tău are ultimul cuvânt de spus și, în situații de genul, ai face bine să-l asculți.
Din fericire, nu a fost nimic neprevăzut.
Pentru sentimentul ăsta am venit cu mai bine de o lună înainte de competiție, să elimin necunoscutul, să
îmi arhivez dosare, să am un plan A iar, dacă acesta nu funcționează, să am un plan pentru fiecare literă
a alfabetului.
Primii kilometri până la primul gel au coincis cu momentul când s-a luminat. Primii 4 kilometri au trecut
ca și cum ai clipi. Am luat primul gel, pe care-l vizualizam de câteva zile bune și a întrat foarte bine. A
fost un gel cu gust de fructe de pădure. L-am simțit ca o lingură de dulceață de afine dimineața. Pentru
unii poate fi prea dulce, însă pentru mine încă nu s-a inventat lucrul ăla căruia să îi spun “prea dulce”.
Apoi a urmat o porțiune care îți solicita atenția maxim. O porțiune cu pietre foarte mari, pe o coborâre
tehnică. Și această coborâre am abordat-o curajos.
Curajos este cuvântul potrivit atât pentru planul meu de antrenament, cât și pentru cum am abordat
cursa. Chiar dacă nu m-am situat între primii 10 încă de la început, am început foarte tare, plănuind să
fac primul maraton în sub 4 ore.
30
ZIUA CURSEI
Am fost curajos pentru că am alergat în încălțăminte de asfalt, pentru că m-am antrenat
mult și tare, pentru că mi-am luat doar strictul necesar cu mine, pentru că am avut încredere
în colegii nou veniți pentru suport.
Am ajuns la kilometrul 8. Primul checkpoint, al doilea loc unde trebuia să bag un gel și să îmi
umplu cu apă un singur flask dintre cele trei, ca să îmi ajungă pentru următorii 16 kilometri.
Am stat cam 30 de secunde și am plecat. Eram la Borriol și am accesat dosarul cu prima

urcare susținută.
Dosarul ăsta era puțin pătat pentru că la antrenament, pe bucata asta, nu m-am simțit deloc
bine. Însă aici faptul că am fost fresh, că m-am odihnit suficient în săptămâna anterioară,
mi-a permis să fac urcarea bine și să recuperez câteva poziții.
Deocamdată, locul era pe plan secundar. Ceea ce conta cu adevărat era feelingul cursei, cum
mă simt, cât de bine intră mâncarea și să am un ritm cât mai constant.
Am început să intru în cursă, să recuperez poziții, să fiu optimist legat de ce aveau să îmi
rezerve următoarele ore. M-am înșelat, căci urma să vomit de două ori, sa îndur crampe la
abductori (mușchi din zona inghinală) și la gambe, să rămân fără geluri, să mă deshidratez
și să-mi pierd din puteri. Dar hai să le luăm pe rând.
Până la kilometrul 31 totul a funcționat perfect. Ritmul a fost unul foarte bun, începeam
să urc poziții în clasament iar un lucru care îmi demonstra forma bună era că pe urcări
alergam continuu.
Ajung în primul checkpoint unde puteam să primim sprijin și mă îndrept către doza de
Redbull la care mă gândeam de vreo 10 kilometri. Mi-a picat foarte bine, simțind cum mă
energiza până în măduva oaselor și unghiile vinete de la degetele mari. Îmi iau și celelalte
geluri și continui cursa.
Încep să prind alergători din ce în ce mai valoroși, britanici, nemți, spanioli, irlandezi,
canadieni. Pe următorii 10 kilometri am alergat cu un spaniol care era încurajat de fiecare
localnic. Cred că e un sentiment aparte să primești încurajări în limba ta. E ca și cum ai
juca fotbal iar tot stadionul este de partea echipei tale, scandând lozinci de încurajare. Eu
nu aveam parte de asta, dar aveam un ritm susținut și prospețime. În plus simțeam că
spaniolul nu avea să țină ritmul pentru următorii 50 de kilometri.
O oră mai târziu ajung la mijlocul cursei, după 3h45 de alergare. Exact cum îmi propusesem.
Aici îmi schimb încălțările de asfalt în unele de trail, îmi refac rezervele de mâncare, îmi iau
bețele, îmi dau cu apă pe cap și încerc să o iau din loc.
A urmat o porțiune plată și un canion într-o ușoară urcare unde am avut primul moment
greu al cursei. Aici a fost cel mai cald iar pedala de accelerație nu mai putea fi apăsată, fiind
deja în „blană”.
Am fost depășit de un alt spaniol care părea că tocmai ce a ieșit din boscheți și se grăbea către
finiș. Nu avea vesta nici centura de echipament la vedere, părea ca e un suporter care și-a
luat echipamentul Spaniei și tocmai a început cursa. Desigur că asta era doar în capul meu.
Era un alergător experimentat care știe că adevărată întrecere între competitori începe după
prima jumătate a competiției, că ceea ce te face un campion nu este un punct intermediar,
de pe traseu, ci linia de finiș. Dacă aș fi ținut pasul cu el, dacă aș fi fost la fel de bine antrenat,
cu un plan de cursă ca al lui aș fi terminat pe locul doi. Numele lui e Cristofor Clement, la
jumătatea cursei a fost pe locul 28, în spatele meu, și a terminat cursa pe locul 2 devenind
vicecampion mondial. Spectaculos, cu adevărat.
31
ZIUA CURSEI
Vârfurile tălpilor îmi ard, simt că zbor. E un sentiment
de prospețime de care aveam nevoie. Două minute
mai târziu, mă opresc din alergare și vomit.
Văd borna de 50 de kilometri a traseului. Simt că mă trezesc și că de aici ar trebui să accelerez. Cu

respirația la cote ridicate, cu acidul lactic în sânge, încerc să îmi arunc toate forțele în această cursă
pentru următorii 30 de kilometri. Asta se întâmplă în capul meu, însă corpul a avut altceva de spus.
Ajung în checkpoint-ul de la kilometrul 53. Aici nu avem suport, dar știu ca e o fântână chiar lângă
checkpoint. Cineva îmi ține butonul pornit și mă bag cu capul sub jetul de apa rece pentru a mă
reîmprospăta. Aștept până ce mi se face pielea de găină și simt că m-am răcorit cu adevărat. Vântul care
adia îmi întra pe sub maieu și mângâierea lui era ca și cum cineva s-ar plimba cu niște cuburi de gheață
pe piele.
Stau aproximativ 30 de secunde în checkpoint să îmi umplu un flask cu apă care, în combinație cu
izotonicul din recipient, s-a transformat într-un combustibil pentru următorii 13 kilometri.
Iau o gură din izotonic și încep să accelerez. Recunosc fiecare zid al clădirilor, recunosc barul din Benafigos
și pe proprietarul care ne-a dat Cola acum 3 săptămâni. Știu că urmează o coborâre și nu mă menajez
nici măcar pentru o secundă. Cresc cadența și tălpile parcă nici nu ating pământul. Vârfurile tălpilor îmi
ard, simt că zbor. E un sentiment de prospețime de care aveam nevoie.
Două minute mai târziu, mă opresc din alergare și vomit. M-a luat prin surprindere, dar ritmul ridicat a
făcut ca lichidele să își dorească să vină pe unde au intrat. Nu m-am împotrivit și am lăsat să iasă totul.
A durat maxim un minut iar eu eram mult mai fresh. Nu mai e o dramă faptul că mi-a venit să vomit,
ci era chiar ceva așteptat. Mai devreme sau mai târziu, știam că se va întâmpla. Deja a devenit o regulă.
E un semn că trag suficient de tare de mine, dar și că bag prea multe lichide. E un detaliu de cursă ce aș
putea să îl îmbunătățesc, sau să îl evit.
32
ZIUA CURSEI
Imediat după ce m-am calmat am desfăcut un gel și l-am luat cu apă ca să evit deshidratarea.
Traseul este din nou pe un forestier, pe o vale, versant în stânga, versant în dreapta, pământ
roșu sub picioare. Brusc, traseul cotește și începe o urcare în care mâinile sunt principalul
instrument de ajutor. Câteva pietre mari fac din această urcare una nealergabilă. Din acest
moment al cursei, încep urcările cu adevărat lungi.
Îmi scot bețele pentru a doua oară și o iau la pas. Încep să prind din urmă alergătorii care
m-au depășit pe asfalt. Alergători foarte rapizi pe porțiunile plate, însă cu probleme pe urcări.
Tocmai opusul meu.
Mă așteptam la asta, să fiu încet pe porțiuni rapide și rapid, în comparație cu ceilalți alergători,
pe porțiuni îngreunate de urcare. Mă așteptam, pentru că mi-am studiat fiecare adversar, ce
antrenamente fac, ce timpi au pe distanța de maraton, ce alte curse au câștigat, cum s-au
descurcat la alte competiții montane. Trăiască Strava!
După ce m-am apropiat de alergătorii care mă depășiseră, am accelerat, atât pe urcări cât
și pe coborâri. Mi-am băgat bețele la brâu, pentru că mi-am dat seama că mă fac leneș și,
fără să mă mai menajez, am coborât cu toate forțele. Am plătit tribut energetic pentru asta
- chiar dacă am câștigat câteva secunde bune, corpul meu a suferit un șoc.
În momentul când a venit o altă urcare, gambele mele dădeau semne că vor face crampe.
Simțeam furnicături în ele. Știam că dacă vreau să cresc ritmul, să accelerez, ele se vor
bloca. În momente de genul acesta e bine să reduci din cantitatea de apă pe care o bagi în
organism, pentru a nu-ți dilua sărurile din sânge și dacă ai la îndemână electroliți, alimente
care conțin sodiu, potasiu, magneziu, acestea pot fi salvarea ta. Salvarea pentru mine a venit
din partea unor geluri GU cu sodiu.
Instant, după ce le înghițeam dispăreau furnicăturile din gambă, oferindu-mi un confort

fizic dar și psihic că pot trage mai tare de mine, că pot aborda urcările în pas ușor, de alergare.
Diferența dintre un alergător bun și unul mediocru e că alergătorul bun aleargă porțiunile pe care
alergătorul mediocru le poate aborda doar la pas. Însă face acest lucru cu un consum minim de
energie. Cu ideea asta în minte, am încercat să alerg fiecare porțiune ce altfel aș fi mers-o. Pregătirea,
nivelul meu fizic, mi-au permis să fac asta. Încet încet mă distanțam de ceilalți alergători care se
aflau în spatele meu. Strategia funcționa foarte bine.
În plus, aveam și avantajul terenului de partea mea. Puteam vizualiza fiecare urcare, cât
mai aveam din ea, știam unde puteam trage și unde mă puteam odihni. Îmi permiteam
asta pentru că știam fiecare piatră, cât durează fiecare coborâre. Știam cât mai e de urcat
sau de coborât până la cel mai important checkpoint din cursă, cel de la kilometrul 62, din
Vistabella, locul care ne-a fost casă timp de 40 de zile.
Ajung în localitate, după ce pe urcarea anterioară am depășit un japonez și alți doi alergători
care mergeau împreună, dar păreau accidentați. Intru în checkpoint cu o poftă uriașă de
portocale proaspete, sau stoarse și făcute suc. E ca și cum aș fi ajuns acasă și simțeam nevoia
să deschid frigiderul iar pe raftul cu ușa se află sticla cu gură largă pe care o turnam pe gât.
În checkpoint aveau doar portocale proaspete. Le-am ronțăit și am supt lichidul din fruct.
Apoi am băut acuarius cu gust de portocale, mi-am luat gelurile, un flask de apă+isotonic,
mi-am turnat 3 litri de apă rece în cap și am ieșit pe ușa cortului. Alergam cu zâmbetul pe
față pentru că mă simțeam ca în locul în care am „copilărit”.
Mă simțeam de parcă Vistabella m-a crescut, m-a transformat într-un adult dintr-un
copilandru, m-a trecut prin bune și rele, iar acum mă întorc către casa părintească. Așa că
zâmbeam și alergam pe asfaltul care șerpuia printre clădirile de piatră.
33
ZIUA CURSEI
Pentru prima dată în cursă am simțit că îmi e frig. Asta pentru că am ieșit ud și pentru că
vântul bătea printre clădirile care păstrau răcoarea. Mă opresc totuși la fântână, la jgheabul
unde îmi băgam de obicei picioarele, după antrenamentele solicitante. Mă opresc, mă aplec
și-mi văd reflexia feței în apa fântânii, ca Narcis în apa lacului. Mi se vedeau cearcănele,
obrajii erau uscați și pomeții mai proeminenți. Asta mi se întâmplă la cursele la care trag de
mine cu adevărat. Între start și finiș mă transform fizic. Slăbesc, mă deshidratez, și astea se
reflectă și pe fața mea.
După ce arunc 3 mâini de apă rece pe mine, cobor porțiunea cea mai tehnică a concursului,
cu bolovani, pietriș, grohotiș și poteci care fac zig-zag printre brazi. Coborând cu toată
viteza mă simt ca bicicliștii ce fac downhill, cu adrenalina la cote maxime. Apoi abordez cu
încredere urcarea cea mai grea. 2 kilometri lungime, 400 metri diferență de nivel, prind din
urmă 3 alergători.
Chiar dacă am mers mare parte a urcării, a trecut repede. De fapt, toată cursa a trecut pe
rapid înainte. Chiar dacă a durat aproape 9 ore 30, fiecare porțiune a trecut foarte repede. Și
gândul ăsta era liniștitor. Cât de tare trăgeam, cât de sus îmi era pulsul, gândul că „va trece
și asta” mă făcea să continui ce am început.
După urcarea în care am depășit trei alergători din Spania, Franța și Germania, a urmat o
coborâre în care am accelerat. Nu m-am învățat minte iar corpul meu a tras un alt semnal
de alarmă. După ce am întins pasul, pe coborâre, de la efort și de la căldură, am vomitat
pentru a doua oară în cursă. M-am simțit eliberat, dar în același timp slăbit.
Simțeam că viteza mea maximă e foarte înceată. Luptam cu toate puterile să țin un ritm
decent. Din acest punct bănuiam că ceilalți alergători se vor simți obosiți și îmi va fi ușor
să-i depășesc pentru că eram între alergătorii care au alergat cel mai mult în ultima lună.
Credeam că voi avea viteza aia în plus care mă va propulsa în top 10.
La kilometrul 75 eram al 13-lea, cot la cot cu un neamț, mai slab cotat decât mine. Credeam
că va încetini, că va rămâne în urmă, că voi accelera și va abandona lupta. N-a fost să fie.
Eu am fost cel care a vomitat, s-a simțit secat de puteri, am scăzut ritmul și am abandonat
lupta cu el. Nicio problemă, pentru că mai aveam să dau lupte cu un lituanian, norvegian,
polonez și alt japonez.
Chiar dacă au fost 5 persoane diferite, principala și cea mai grea luptă o dădeam cu mine, cu
gândurile și sentimentele interioare. Fiecare rampă, vale sau urcare îmi amintea cât de tare
am tras la antrenament. Cât de consecvent am fost și, în același timp, cât de norocos sunt
pentru că am reușit să fiu acolo, atâta timp să mă antrenez pentru visul meu.
Gândindu-mă la asta, am avut un motiv în plus să trag de mine. Chiar dacă rămăsesem fără
geluri de ceva timp, am reușit să-mi găsesc combustibil pentru ultimii kilometri. Ritmul nu
era nici pe departe cel care îmi doream eu să fie, însă, după luptele anterioare, cu ceilalți
participanți, care m-au stors, obiectivul a rămas acela de a fi în primii 15-20. Totuși, nu mă
puteam relaxa pentru că nu aveam de unde să știu cine este în spatele meu. Orice moment
de neatenție putea pune prematur capăt cursei.
34
ZIUA CURSEI
...am trecut linia de finiș
gândindu-mă că va mai fi o ediție,
chiar și de Campionat Mondial.
A fost printre puținele dați când m-am simțit neajutorat,
când am simțit că nu pot trage mai tare de mine și când
mi-am spus că “tot aia îmi e cu locul 10 sau 15”. Cu
gândul ăsta și cu tricolorul în mână, am trecut linia
de finiș gândindu-mă că va mai fi o ediție, chiar și de
Campionat Mondial.
La trecerea liniei de finiș mă simțeam epuizat. Singurul

lucru pe care am putut să-l fac a fost să mănânc și apoi
să vomit 2 căpșuni.
Am căutat un petec de iarbă, să mă întind și să nu fac

nimic pentru următoarele minute. Eram întinși cei
sosiți la finiș precum cadavrele unui război. Chiar dacă
în corpurile noastre încă mai curgea viața, ne era mult
mai ușor să ne prefacem că suntem morți. Era reversul
medaliei faptului că ne-am simțit atât de vii în ultimele
ore.
Fiecare mușchi al corpului mă durea, acum, la final, mai

tare decât în orice moment al cursei. Pentru că mintea
mea s-a relaxat și durerea a început să preia controlul
în lipsa hormonilor necesari continuării efortului.
Totuși, era o durere dulce, chiar satisfăcătoare. E o

onoare să port această durere pentru că știu că am dat
tot ce am putut folosindu-mi toate resursele.
35
CONCLUZII POST-CURSĂ
4
Dacă această cursă ar fi fost un business în care as fi investit timp, energie, bani și alte
resurse, pot spune că mă așteptam la un randament al investiției mai mare. Mă așteptam
să primesc o recompensă pe măsura efortului.
Mă face asta un egoist nerecunoscător? Este asta un ecou al ego-ului? Se putea „mai rău”
și eu nu știu să apreciez rezultatul?
Da și Nu. Spun asta pentru că am investit în acest concurs ca în nimic altceva. Am dedicat
40 de zile (din cele aproximativ 29200, cât intră în 80 de ani) antrenamentului, planificării
celui mai mic detaliu. Am alergat aproximativ 800 de kilometri în antrenamente, am
cheltuit bani din propriul buzunar și timp departe de cei dragi. Asta se află în talerul drept
al balanței.
În talerul stâng al balanței, care ar trebui să țină un echilibru, pe lângă locul 15 pe care l-am
obținut, se află materializarea unui vis: acela de a mă antrena ca un profesionist pentru
un concurs, de a participa la un campionat mondial, am alergat prin locuri în care cu altă
ocazie nu aș fi ajuns și am cunoscut oameni care ne-au ajutat necondiționat.
Toate însumate creează ceea ce am obținut. Acum, dacă balanța se află în echilibru, este și
în măsura ta să judeci. Eu cred că da, chiar dacă simt că „puteam ceva mai bine” între start
și finiș.
36
Odată la 7 ani, Ce urmează?
când vine vorba Pe termen scurt, plănuiesc să profit de forma mea dobândită și să particip
de alergare, se la alte 3 ultramaratoane: Apuseni ultra 73km, Ultrabug și Lavaredo, iar apoi
să mă pregătesc pentru al doilea obiectiv principal al anului: Ultra Trail du
spune ca e bine Mont Blanc.
să ai un an de Pe final de an voi începe un turneu național cu workshopul “Școala alergării”.

pauză sau să Anul 2019 va fi ceva diferit.
schimbi ceva
în planul de Odată la 7 ani, când vine vorba de alergare, se spune ca e bine să ai un
an de pauză sau să schimbi ceva în planul de antrenament. „Pauză” e un
antrenament. cuvânt cam dur și nu aș vrea să îl adaug în vocabular. Soluția la care am
ajuns, răspunsul pe care l-am găsit după ce am analizat îndelung, e să alerg
3 maratoane de asfalt și să mă antrenez cum trebuie pentru ele. E o alegere
total neașteptată pentru mulți alergători însă, pe termen lung, decizia asta
mă va face un alergător montan mai rapid. Asta dacă voi reuși să mă păstrez
neaccidentat.
Nu visez să fac baremul de olimpiadă la care visează foarte mulți alergători

de asfalt din ziua de astăzi, dar visez la un maraton între 2h25-2h30.
Deocamdată ceasul meu îmi preconizează un maraton în 2h36 pe care încă
nu l-am alergat.
Nu e un obiectiv ușor de realizat. Mulți kilometri gândiți și alergare de îți sar

călcâiele.
37
Mulțumesc:
Mamei mele care de la primul ultramaraton la care m-a așteptat la linia de finiș a început să
mă susțină necondiționat în acest sport. O face chiar dacă suferă, chiar dacă nopțile când alerg
o țin trează în fața laptopului. Știu că este acolo cu gândul la mine și își dorește să termin cu
bine fiecare concurs, chiar dacă asta înseamnă doar să termin, nu să ajung pe podium.
Mulțumesc Radu pentru că ai gătit atât de bine cât timp am stat în același
apartament. Mulțumesc pentru altruismul tău, e bine când știi că cineva e acolo
dacă ai nevoie de geluri, povești din Kenya sau sfaturi de antrenament.
Mulțumesc colegilor de antrenament, colegilor de serviciu, care își dau

silința cot la cot cu mine și cred în sfaturile mele de antrenament și care,
în lipsa mea, nu s-au îngrășat sau și-au neglijat antrenamentul.
Mulțumesc ție, celui care îmi urmărești povestea, mă încurajezi la concursuri sau mă
susții din fața laptopului cu încurajări. Cu toții facem o echipă din ce în ce mai bună.
Mulțumiri speciale Patreonilor care îmi sprijină visul de a mă muta în Chamonix.
Mulțumesc Cristina pentru că ai avut răbdare, ai investit timp în a mă ajuta cu

acest ebook, a mă încuraja să-l scriu și a fi exigentă cu fiecare paragraf.
Dacă ți-a plăcut povestea mea, te asigur că vor mai urma și altele pe măsură. Pentru a
fi la curent cu noutățile, mă poți urmări pe Blog / Facebook / Instagram / YouTube.
Dacă vrei să afli noutățile înaintea tuturor, ar trebui să știi că primul loc în care
public poveștile și fotografiile este pe Patreon. Te asigur că vei afla de surprize inedite
în acest an. Chiar și jurnalul acesta a fost publicat prima dată pe Patreon.
38
Text copyright @ 2018 Robert Hajnal
Toate drepturile rezervate
Data publicării: Septembrie 2018
Cover: The 4th Floor Studio
Credit foto: Fisheye.ro

Costul Alergării - Povestea Campionatului Mondial de Ultramaraton Montan 2018 (Robert Hajnal) PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Costul Alergării - Povestea Campionatului Mondial de Ultramaraton Montan 2018 (Robert Hajnal) PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

﻿

“Pentru tine, cel care crezi în visul tău.”

Peste o săptămână aveam să particip la competiția care va fi startul, punctul meu de

Pe scurt, alergarea a devenit modul meu de viață și de a vedea lumea.

În următoarele capitole îți împărtășesc experienta visului meu, de a alerga la Campionatele

În anul 2018, Federația Română de Atletism a decis să trimită o echipă de ultramaratoniști

A fost prima dată când o delegație a reprezentat România la un ultramaraton montan și

În al doilea rând, concursul se desfășoară în Spania, la Penyagolosa, unde terenul e diferit

alergători formă una nesportivă, violentă, lipsită de fair-play, ci mai

Finiș!” și eu să fiu în cea mai bună formă a mea. Și le doresc asta nu

De vreo câteva ori am ieșit la alergare cu gândul că și ei se

Urma să alergăm toți trei în cursa vieții noastre după ce, în

Am început cantonamentul cu o “pauză”. Am petrecut câteva zile în Barcelona, la unul

Cu sentimentul ăsta în vene, am fost într-o zi la o alergare pe Tibidabo, acel Tâmpa al

În ultima zi am luat la pas magazinele Barcelonei ca să-mi cumpăr o pereche de

Miercuri, 04 aprilie 2018

TWC minus 39 de zile

Drumul până în Vistabella a fost o aventură

Ajuns la Vistabella, am apucat doar să-mi las

Am descoperit o buclă numai bună care pleca

Joi, 05 aprilie 2018

Asta e valabil atât la concursuri cât și în perioadele de cantonament, când, pentru o

În plus, ne gândim în fiecare zi la cele două linii de finiș.

Este prima zi de alergare pe traseul competiției, de la Vistabella la Benafigos și retur.

Vineri, 06 aprilie 2018

Mereu mă întreb ce poate fi eficientizat, cum să-mi îmbunătățesc ceea ce ține de

Seara, aproximativ pe la ora 1800, ieșim la al treilea antrenament. Un antrenament de

Sâmbătă, 07 aprilie 2018

Vistabella este localitatea unde se află checkpointul de pe traseu de la kilometrul 65.

Apoi a urmat un somn de aproape 11 ore.

Duminică, 08 aprilie 2018

Am încheiat prima săptămână de cantonament cu 160 kilometri de alergare și 5500

Au mai rămas 35 de zile până la Mondiale și vreo 800 de kilometri de alergat.

Luni, 09 aprilie 2018

Marți, 10 aprilie 2018

Miercuri, 11 aprilie 2018

TWC minus 31 de zile

Radu a plecat către România și am rămas doar eu în casă. Sentimentul de

Sâmbătă, 14 aprilie 2018

La micul-dejun precompetițional am avut o banană, fulgi de ovăz, multe fructe de pădure,

Duminică, 15 aprilie 2018

Luni, 16 aprilie 2018

Marți, 17 aprilie 2018

Joi, 19 aprilie 2018

Chiar dacă am suferit la alergare, aveam să ne bucuram după-masă, să ne răsfățăm în

Ne-am făcut de cap cu un sandvish cu somon, cornuri cu ciocolată, prăjiturele și cafea

Joi, 20 aprilie 2018

Vineri, 21 aprilie 2018

Nu a fost cazul, că și ei au resimțit kilometrii parcurși cu o zi în urmă.

Nu ne-am întors în Vistabella ci în Castellon, la Casian, căci duminică urmează să alergăm

Sâmbătă, 22 aprilie 2018

În jurul kilometrului 10 știam că voi câștiga cursa, pentru că cel

Am ajuns la jumătatea călătoriei. Jumătatea perioadei de

Luni, 23 aprilie 2018

Marți, 24 aprilie 2018

Miercuri, 25 aprilie 2018

Am profitat de faptul că am ajuns într-un oraș mai mare și am făcut cumpărături și am

Joi, 26 aprilie 2018

Vineri, 27 aprilie 2018

Am abandonat să scriu fiecare detaliu al fiecărei zilei în jurnal. Am făcut-o pentru că nu

Trail World Championships: 12 mai 2018, Penyagolosa Trails

Diferența de nivel: 5000 (+);

Obiectiv: Top 10, realizat top 15;