Holhoş - Analiza

2. Limite, şiruri, teme 135.
Funcţii beta, gamma - teme

3. Serii, teme 137. Integrale curbilinii, teme
4. Teme derivate parţiale 138. Integrale duble
5. Şiruri, curs 144. Serii, teme
18. Numere complexe, curs 157. Integrale triple
28. Serii 162. Integrale duble, teme
39. Serii de puteri 165. Integrale de suprafaţă
49. Serii Taylor 174. Integrale triple, teme
54. Limite funcţii 176. Integrale de suprafaţă, teme
60. Derivate 177. Transformata Fourier
63. Vectori 187. Teme integrale, ecuaţii diferenţiale etc.
73. Derivate parţiale 224. Integrala Riemann
77. Funcţii implicite 236. Primitive funcţii raţionale, teme
89. Calcul diferenţial 239. Integrale improprii
95 Operatorii grad, div, rot 250. Teme primitive de forma Int R (sinx,
97. Funcţii compuse cos x)
102. Integrale 254. Integrale cu parametri
106. Integrale improprii 260. Funcţii beta, gamma
112. Primitive funcţii raţionale 264. Integrale improprii, teme
115. Primitive de forma Int R (sinx, cos x) 267. Integrale cu parametru, teme
119. Integrale improprii 269.Funcţii beta, gamma, teme
122. Integrale cu parametri 271. Integrale curbilinii, curs
127. Integrale curbilinii 282. Funcţii diferenţiabile exacte
287. Integrale curbilinii, teme
Tema 1
Problema 1.1. Să se calculeze limita şirurilor:

√ n
7n2 − 5n2 + 6n + 1 3n

a) an = b) bn =
2n2 + 1 + ln(n + 1) 3n + 1
2 −1
3nn+3
√ √

n−1
c) cn = n2 + 2 − n2 − n + 1, d) dn =
9n + 1
Problema 1.2. Să se determine partea reală şi imaginară pentru:
(−2)i √ 2021
a) z = b) z = 3−i
i
√

4π
c) z = sin + i ln 2 d) z = i
3
Problema 1.3. Să se calculeze suma seriilor:

∞ ∞
X 3 n
X 2n−1 − 3in+1
a) (−1) n b)
n=1
2 n=1
3n
∞ ∞
X sin 3nx X 1
c) d)
n=0
4n n=1
(n + 2)(n + 3)(n + 4)
Problema 1.4. Să se studieze natura seriilor:

∞ ∞
X n! X ne
a) b)
n=1
2n2 n=1
en
∞ ∞
X n X π
c) d) n2 sin
n=0
4n +n n=1
2n
Răspunsuri
1.1 a) 7/2; b) 1 c) 1/2 d) 0
1.2 a) Re z = e−π−2kπ sin(ln 2) şi Im z = −e−π−2kπ cos(ln 2)
√ 2020 √ √
b) Re z = − √32 şi Im z = −2 2020
c) Re z = − 8 şi Im z = − 38 d) Re z = (−1)k 22 şi
5 3
Im z = (−1)k 22 .
1.3 a) -1 b) 19+3i
10
c) (4−cos43x)
sin 3x
2 +sin2 3x d) 1/24
14. a) L = 0 serie convergentă b) L = 1e serie convergentă c) L = 14 serie convergentă d)

L = 21 serie convergentă.
1
Tema 2
Problema 2.1. Să se determine discul de convergenţă al seriilor de puteri

X zn X
a) (−n)n−1 b) nk (x + 1)n , k ∈ N
n≥1
n! n≥1
Problema 2.2. Să se determine suma seriilor:

∞ ∞ ∞
X 2n + n X n2 X 1
a) (−1)n b) c)
n=0
3n n=0
n!2n n=0
(n + 3)n!
Problema 2.3. Să se dezvolte ı̂n serie Taylor ı̂n jurul punctelor indicate, stabilind şi
mulţimea de valabilitate pentru dezvoltările obţinute:
2x + 1 √
a) f (x) = 2
, x0 = 1 b) f (x) = x + 3, x0 = 1
Zx x− 3x − 4
2
c) f (x) = e−t dt, x0 = 0 d) f (x) = sin(2x) sin(3x), x0 = π,
0
1 1−x
e) f (x) = ln , x0 = 0.
2 1+x
Răspunsuri
2.1 a) |z| < 1/e
√
b) |x + 1| < 1
33 3 e
2.2 a) 80 b) 4 c) eh− 2 i
P∞ −1 (−1)n
2.3 a) f (x) = n=0 5·3n−1 + 10·2n (x − 1)n , x ∈ (−1, 3)
(−1)n−1 (2n−2)!
b) f (x) = 2 + ∞ n
P
n=1 n!(n−1)!42n−1 (x − 1) , x ∈ (−3, 5)
P∞ (−1) n
c) f (x) = n=0 n!·(2n+1) x2n+1 , x ∈ R
(−1)n (52n −1)
d) f (x) = ∞ (x − π)2n , x ∈ R
P
n=0
P∞ −12·(2n)!
e) f (x) = n=0 2n+1 x2n+1 , x ∈ (−1, 1).
2
Tema 3
Problema 3.1. Să se calculeze derivatele parţiale de ordinul ı̂ntâi ale funcţiei f : D → R
definită prin f (x, y, z) = zy 3 ln(2x − 5y) ı̂n punctul (0, −1, 2), unde D ⊂ R3 este un
domeniu din semispaţiul 2x − 5y > 0.
∂ 4f 1
Problema 3.2. Să se determine (1, −1), unde f : D → R, f (x, y) = x+2y
, iar
∂x3 ∂y
D = { (x, y) ∈ R2 | x + 2y ̸= 0 }.
Problema 3.3. Să se calculeze Jacobianul transformării F = (u, v, w) : R3 → R3 ,
(u, v, w) = (x cos y sin z, x sin y sin z, x cos z).

′′ √1 , 0 pentru f : D → R definită prin
Problema 3.4. Să se calculeze fxy 2
f (x, y) = 2yx3 arcsin(1 − x2 − y 2 ), unde D este mulţimea punctelor (x, y) pentru care
0 < x2 + y 2 ≤ 1.
Problema 3.5. Fie F (x, y, z) = f (xyz 2 , yz − x2 ), unde f (u, v) este o funcţie de clasă
C 2 pe R2 . Să se calculeze Fx′ şi Fxz
′′
(1, 2, −1).
Problema 3.6. Să se calculeze gradientul câmpului scalar f (x, y, z) = ⃗u · ⃗v ı̂n punctul
2
(1, 1, −2), unde ⃗u = z 3⃗ı + z⃗ȷ + tg(2y + z)⃗κ şi ⃗v = xe2y−x ⃗ı + √1y ⃗ȷ + cos(2y + z)⃗κ.
Problema 3.7. Să se calculeze divergenţa câmpului vectorial
⃗v = (2x − y 3 )⃗ı + (2y 2 − xz 2 )⃗ȷ + (2z − x2 )⃗κ.
Problema 3.8. rot(→ −
u ×→ −v ) =?, unde → −u = 2xy⃗ı + y 2⃗ȷ + yz⃗κ şi →
− 2
v = y⃗ı + zy ⃗ȷ − 2x⃗κ.
Problema 3.9. ∆(→ −u ·→
−v ) =?, unde → −
u = x4⃗ı + (2yz − 3)⃗ȷ + z⃗κ şi →
−v = 1 ⃗ı + y⃗ȷ + ln x⃗κ,
xy
iar ∆ este operatorul lui Laplace.
Problema 3.10. div[(→ −a ·→−
r )r3 grad r] =?, unde →
−
a este un vector constant, →
−
r este
→
−
vectorul de poziţie, iar r lungimea lui r .
Răspunsuri
1. fx′ = −4/5, fy′ = 6 ln 5 + 2, fz′ = − ln 5. 2. −48
3. J = x2 sin z 4. π2 − √23
5. Fx′ = fu′ (xyz 2 , yz − x2 ) · yz 2 − 2x · fv′ (xyz 2 , yz − x2 ),
′′
Fxz (1, 2, −1) = −8 · fu′′2 (2, −3) + 12 · fuv′′
(2, −3) − 4 · fv′′2 (2, −3) − 4 · fu′ (2, −3)
6. 8e⃗ı + (3 − 16e)⃗ȷ + (2 + 12e)⃗κ 7. 4 + 4y.
8. −4y 2⃗ı − 5z 2⃗ȷ + 12xy⃗κ
3
9. 6xy
− xz2 + 2xy3
+ 4z.
2
10. 6r (⃗a · ⃗r)
3
Seminar 1
Şiruri de numere reale
1.1 Rezultate teoretice

1.1.1 Introducere
Folosim următoarele mulţimi de numere:
N = { 0, 1, 2, 3, . . . }– mulţimea numerelor naturale
Z = { . . . , −3, −2, −1, 0, 1, 2, 3, . . . }– mulţimea numerelor ı̂ntregi
Q= m | m ∈ Z, n ∈ N∗ – mulţimea numerelor raţionale (numere zecimale periodice)

n
R– mulţimea numerelor reale formată din numere zecimale periodice şi neperiodice
Notaţia M ∗ ı̂nseamnă mulţimea M din care se scoate elementul 0. Vom folosi şi notaţia
bac -parte ı̂ntreagă din a, adică cel mai mare număr ı̂ntreg mai mic sau egal decât a ∈ R.
Pentru ı̂nceput să definim noţiunea de şir de numere.
Definiţie 1.1. Se numeşte şir de numere reale orice funcţie x : N −→ R.
Notaţie 1.2. Pentru n ∈ N numărul x(n) se notează xn . Acesta se numeşte termenul

de rang n al şirului x. Pentru şirul x vom folosi notaţia (xn )n∈N sau prescurtat (xn ).
Uneori, pentru a descrie şirul x, vom enumera termenii săi: x0 , x1 , x2 , . . . .
Exemplu 1.3. 1) şirul (xn ) format din 0, 0, 0, . . . este şirul constant care are toţi termenii
egali cu 0. Putem scrie xn = 0, pentru orice n ∈ N.
2) şirul (xn ) definit prin relaţia xn = (−1)n , n ∈ N este şirul puterilor lui −1. Dacă
enumerăm primii termeni, aceştia sunt: 1, −1, 1, −1, 1, . . . .
Vom da ı̂n continuare câteva tipuri de şiruri.
1.1.2 Şiruri mărginite

Definiţie 1.4. Vom spune că şirul de numere reale (xn ) este mărginit dacă mulţimea
{ xn | n ∈ N } este mărginită. Cu alte cuvinte, toţi termenii şirului (xn ) se găsesc ı̂ntr-un
interval [a, b], cu a, b ∈ R.
Observaţie 1.5. Uneori, pentru a arăta că un şir de numere reale (xn ) este mărginit
este mai uşor să găsim un M > 0 cu proprietatea că
|xn | ≤ M, pentru orice n ∈ N.
În acest caz, xn ∈ [−M, M ], ceea ce arată că şirul este mărginit.
1
2 SEMINAR 1. ŞIRURI DE NUMERE REALE
(−1)n
Exemplu 1.6. Şirul definit prin xn = n+1
este mărginit. Într-adevăr,
1
|xn | = ≤ 1, pentru orice n ∈ N.
n+1
1.1.3 Şiruri monotone

Definiţie 1.7. Vom spune că şirul (xn ) este:
strict crescător dacă xn < xn+1 , pentru orice n ∈ N
strict descrescător dacă xn > xn+1 , pentru orice n ∈ N
strict monoton dacă este strict crescător sau strict descrescător
crescător dacă xn ≤ xn+1 , pentru orice n ∈ N
descrescător dacă xn ≥ xn+1 , pentru orice n ∈ N
monoton dacă este crescător sau descrescător.
Observaţie 1.8. Pentru a studia monotonia unui şir (xn ) există trei metode: studiem
semnul diferenţei xn+1 − xn , sau comparăm câtul xn+1 /xn cu 1, sau studiem monotonia
funcţiei x care defineşte şirul.
Spre exemplu, dacă vrem să arătăm că şirul (xn ) este crescător, demonstrăm una din
cele trei afirmaţii:
1) xn+1 − xn ≥ 0, pentru orice n ∈ N,
2) xxn+1
n
≥ 1, pentru orice n ∈ N (când şirul este format din termeni pozitivi xn > 0),
3) funcţia x cu x(n) = xn este crescătoare (adică x0 ≥ 0, când x este derivabilă).
Definiţie 1.9. Fie x : N −→ R un şir de numere reale şi n : N −→ N un şir strict
crescător de indici, atunci funcţia x ◦ n : N −→ R se numeşte subşir al şirului (xn ) şi se
notează (xnk )k∈N sau pe scurt (xnk ).
Exemplu 1.10. Şirurile (xn+3 ) şi (x2n+1 ) sunt 2 exemple de subşiruri ale şirului (xn ).
Teoremă 1.11. Orice şir de numere reale are un subşir monoton.
1.1.4 Şiruri convergente

Definiţie 1.12. Spunem că şirul de numere reale (xn ) este convergent dacă există un
număr real ` ∈ R cu proprietatea că oricare ar fi ε > 0 există un rang N ∈ N astfel ı̂ncât
pentru orice n ≥ N să avem |xn − `| < ε.
Notaţie 1.13. Dacă un şir (xn ) este convergent vom numi numărul ` ∈ R limita şirului
şi vom scrie xn → ` sau
lim xn = `.
n→∞
Observaţie 1.14. Şirul (xn ) este convergent dacă există un număr real ` cu proprietatea
că ı̂n afara oricărui interval deschis care conţine pe ` există doar un număr finit de
termeni sau altfel spus orice inteval deschis care conţine pe ` conţine toţi termenii şirului,
exceptând eventual un număr finit de termeni.
Exemplu 1.15. Şirul xn = n1 este convergent şi limn→∞ n1 = 0.
Într-adevăr, fie ε > 0. Pentru N = 1ε + 1 ∈ N avem N > 1ε . Deci, pentru orice

n ≥ N rezultă inegalitatea
1 1
|xn − 0| = ≤ < ε,
n N
ceea ce demonstrează că xn → 0.
1.1. REZULTATE TEORETICE 3
Propoziţie 1.16. Orice şir convergent are limită unică.
Propoziţie 1.17. Orice subşir al unui şir convergent este convergent spre aceeaşi limită.
Observaţie 1.18. Dacă xn → x atunci de exemplu xn+p → x, x2n → x, x2n+1 → x.

Dacă un şir are două subşiruri cu limite diferite, ı̂nseamnă că şirul nu este convergent.
De exemplu, xn = (−1)n are subşirurile x2n = 1 → 1 şi x2n+1 = −1 → −1 cu limite
diferite, deci el nu este convergent.
Propoziţie 1.19. Orice şir convergent este mărginit.
Observaţie 1.20. Orice şir convergent este mărginit, dar nu orice şir mărginit este
convergent. De exemplu, xn = (−1)n nu este convergent, deşi este mărginit.
Propoziţie 1.21. Dacă (xn ) este convergent la x, atunci |xn | → |x|.
Propoziţie 1.22. Dacă (xn ) şi (yn ) sunt şiruri convergente de numere reale şi a ∈ R,
atunci
lim (xn + yn ) = lim xn + lim yn

n→∞ n→∞ n→∞
lim (xn · yn ) = lim xn · lim yn

n→∞ n→∞ n→∞
lim (a · xn ) = a · lim xn
n→∞ n→∞
Teoremă 1.23 (Trecerea la limită ı̂n inegalităţi). Fie (xn ) şi (yn ) două şiruri convergente
cu proprietatea că xn < yn , pentru orice n ≥ n0 . Atunci
lim xn ≤ lim yn .
n→∞ n→∞
Observaţie 1.24. Să observăm că deşi inegalitatea ı̂ntre termenii şirului este strictă,
totuşi inegalitatea dintre limite nu este strictă. Dacă luăm şirul constant xn = 0 şi
yn = n1 , atunci xn < yn pentru orice n ∈ N, dar limn→∞ xn = limn→∞ yn .
Teoremă 1.25 (Teorema cleştelui). Dacă avem trei şiruri cu proprietăţile: an ≤ xn ≤ bn ,

pentru orice n ≥ n0 şi ştim că an → x şi bn → x atunci xn → x.
Corolar 1.26 (Criteriul majorării). Dacă |xn − x| ≤ αn , pentru orice n ≥ n0 şi αn → 0

atunci xn → x.
Corolar 1.27. Dacă avem un şir xn → 0 şi un şir mărginit an atunci
lim an · xn = 0.
n→∞
Exemplu 1.28. Avem

sin n 1
lim = lim sin n · = 0,
n→∞ n n→∞ n
1
pentru că an = sin n ∈ [−1, 1] este mărginit şi xn = n
→ 0.
Teoremă 1.29 (Weierstrass). Orice şir monoton şi mărginit este convergent.
1.1.5 Şiruri divergente

Definiţie 1.30. Şirul (xn ) are limita +∞ (sau simplu ∞), dacă pentru orice ε > 0 există
N ∈ N astfel ı̂ncât xn > ε, pentru orice n ≥ N .
Exemplu 1.31. Şirul (xn ) definit prin xn = a · n, pentru orice n ∈ N, unde a > 0 este
fixat, are limita ∞, pentru că a · n > ε, pentru orice n ≥ N = aε + 1.

Definiţie 1.32. Şirul (xn ) are limita −∞, dacă pentru orice ε > 0 există N ∈ N astfel
ı̂ncât xn < −ε, pentru orice n ≥ N .
Definiţie 1.33. Un şir care nu este convergent se numeşte divergent.
Observaţie 1.34. Există două cauze pentru care un şir este divergent:
1. fie nu are limită (de exemplu xn = (−1)n ),

2. fie are limită care nu e finită (de exemplu xn = n, care are limita +∞).
Definiţie 1.35. Vom spune că un şir are limită, dacă şirul este convergent sau dacă
are limita +∞ sau −∞.
Teoremă 1.36. Orice şir monoton are limită.
Teoremă 1.37 (Criteriul majorării). Fie (xn ) un şir care are limita +∞ şi (yn ) un şir
astfel ı̂ncât yn ≥ xn , pentru orice n ≥ n0 . Atunci şirul (yn ) are limita +∞.
Exemplu 1.38. Să studiem convergenţa şirului xn = q n , unde q ∈ R. Avem



 +∞, q >1

1, q =1

lim q n =
n→∞ 
 0, q ∈ (−1, 1)

 nu există, q ≤ −1.
Într-adevăr, pentru q > 1, scriind primii doi termeni din binomul lui Newton, obţinem
q n = (1 + q − 1)n ≥ 1 + n(q − 1) > n(q − 1).
Pentru că q − 1 > 0 rezultă că n(q − 1) tinde la ∞ şi folosind criteriul majorării q n va
tinde la ∞.
Pentru q = 1 avem şirul constant xn = 1n = 1 · 1 · · · 1 = 1 cu limita 1. Pentru q = 0
avem şirul constant xn = 0n = 0 · 0 · · · 0 = 0 cu limita 0.
Pentru q ∈ (0, 1) numărul a = 1q > 1 deci an → ∞, conform primului caz. Atunci
n
n 1 1
q = = n → 0.
a a
Pentru q ∈ (−1, 0) avem −q ∈ (0, 1) şi deci (−q)n → 0, conform cazului anterior.
Atunci q n = (−1)n · (−q)n va tinde la 0, fiind produsul dintre un şir mărginit şi un şir
care tinde la 0.
Pentru q = −1, şirul nu are limită, pentru că are subşiruri cu limite diferite. La fel
este ı̂n cazul ı̂n care q < −1, pentru că x2n → ∞ şi x2n+1 → −∞.
1.1. REZULTATE TEORETICE 5
1.1.6 Operaţii cu +∞ şi −∞

Adunarea
Teoremă 1.39. Dacă şirul (xn ) este convergent şi are limita x, iar şirul (yn ) are limita
+∞, atunci şirul sumă (xn + yn ) are limita +∞.
Observaţie 1.40. Proprietatea anterioară se poate exprima prin
x + ∞ = ∞ + x = ∞, x ∈ R.
Asemănător se poate demonstra că
∞ + ∞ = ∞, x + (−∞) = −∞ + x = −∞, −∞ + (−∞) = −∞.
Observaţie 1.41. Nu se atribuie nici un sens operaţiei ∞ − ∞, deoarece, dacă (xn ) are
limita +∞, iar (yn ) are limita −∞, atunci şirul (xn + yn ), poate să fie convergent, sau cu
limita +∞, sau cu limita −∞, sau poate să nu aibă limită. De exemplu, pentru xn = x+n
şi yn = −n avem xn + yn = x → x, pentru xn = 2n şi yn = −n, xn + yn = n → ∞, pentru
xn = n şi yn = −2n, xn + yn = −n → −∞, iar pentru xn = (−1)n + n şi yn = −n, şirul
sumă xn + yn = (−1)n nu are limită.
Pentru a elimina nedeterminarea se foloseşte de multe ori metoda conjugatei, care se
bazează pe formula
am − b m
a−b= .
am−1 + am−2 b + · · · + abm−2 + bm−1
√ √
Exemplu 1.42. Să se determine limita şirului xn = n + 1 − n.
√ √
Folosind metoda conjugatei pentru a = n + 1, b = n şi m = 2, obţinem
n+1−n 1
xn = √ √ =√ √ → 0.
n+1+ n n+1+ n
Produsul
Se pot demonstra următoarele proprietăţi

+∞, dacă x > 0
x·∞=∞·x=
−∞, dacă x < 0.
∞ · ∞ = ∞, (−∞) · (−∞) = ∞, (−∞) · ∞ = ∞ · (−∞) = −∞.
Observaţie 1.43. Operaţiilor 0 · ∞ şi 0 · (−∞) nu li se atribuie nici un sens. Pentru a

elimina astfel de operaţii se rescrie produsul sub forma 0/0 sau ∞/∞.
Câtul
Au loc proprietăţile
x x
= 0, = 0.
∞ −∞
Observaţie 1.44. Nu se atribuie nici un sens operaţiilor ∞ ∞
sau 00 . Pentru a elimina
aceste operaţii se foloseşte de cele mai multe ori metoda factorului forţat. În ce priveşte
operaţia fără sens 01 , se poate demonstra că, dacă (xn ) este un şir de numere pozitive,
convergent la zero, atunci 1/xn → +∞.
2 +3 n n
Exemplu 1.45. Limita şirului xn = 2n+1 +3n+1
se poate calcula dând factor forţat ter-
menul care tinde cel mai repede la infinit.
n 2 n
3n 32 + 1

3
+1
xn =
n+1
=
n+1

3n+1 32 +1 3 23 +1
2 n
→ 0 rezultă că xn → 13 .

şi pentru că 3
Exemplu 1.46. Dând factor forţat termenul np la numărător şi nq la numitor se obţine

p p−1
 ∞ · sgn abqp , p > q
ap n + ap−1 n + · · · + a1 n + a0 
ap
lim q q−1
= , p=q
n→∞ bq n + bq−1 n + · · · + b1 n + b0  bq

0, p < q.
Alteori, pentru a elimina nedeterminarea ∞/∞ sau 0/0 se foloseşte
Teoremă 1.47 (Stolz-Cesaro). Dacă avem două şiruri (xn ) şi (yn ) care verifică una din
condiţiile:
1) xn → 0 şi yn → 0, iar (yn ) este strict monoton
2) yn → ∞ şi (yn ) este strict crescător.
Atunci
xn xn+1 − xn
lim = lim ,
n→∞ yn n→∞ yn+1 − yn
dacă limita din membrul drept există (finită sau infinită).
Teoremă 1.48 (Regula lui l’Hospital). Dacă avem două şiruri (xn ) şi (yn ) definite prin
intermediul a două funcţii derivabile, cu y 0 > 0, atunci (pentru cazurile 0/0 sau ∞/∞)
avem
xn x0 (n)
lim = lim 0 ,
n→∞ yn n→∞ y (n)
dacă limita din membrul drept există.
Teoremă 1.49. Fie (xn ) un şir de numere pozitive care este convergent la 0. Atunci
sin xn
lim = 1.
n→∞ xn
Puteri
Au loc următoarele proprietăţi
x∞ = ∞, x−∞ = 0, x>1
x∞ = 0, x−∞ = ∞, x ∈ (0, 1)
x
∞ = ∞, x>0
x
∞ = 0, x<0
0∞ = 0, ∞∞ = ∞, ∞−∞ = 0.
Observaţie 1.50. Nu se atribuie nici un sens operaţiilor 1∞ , 00 , sau ∞0 . Pentru a

elimina ultimile două operaţii se foloseşte uneori relaţia x = eln x . Pentru a elimina
operaţia 1∞ se foloseşte următorul rezultat.
1.2. EXERCIŢII 7
Teoremă 1.51. Fie (xn ) un şir de numere pozitive care este convergent la 0. Atunci
1
lim (1 + xn ) xn = e.
n→∞
Corolar 1.52. Pentru orice şir (xn ) convergent la zero cu xn 6= 0 şi orice a > 0 avem
ax n − 1
lim = ln a.
n→∞ xn
Logaritmi
Au loc operaţiile
ln ∞ = ∞, ln 0 = −∞.
ln y
De aici prin formula de schimbare a bazei logx y = ln x
se deduc următoarele relaţii
logx ∞ = ∞, logx 0 = −∞, x>1
şi
logx ∞ = −∞, logx 0 = ∞, x ∈ (0, 1).
Folosind formula x = eln x , nedeterminările 00 şi ∞0 se reduc la 0 · (±∞), care sunt mai
uşor de eliminat. De exemplu, se poate folosi uneori următorul rezultat
Teoremă 1.53 (Consecinţa Teoremei lui Stolz-Cesaro). Dacă (an ) este un şir de numere
pozitive, atunci
√ an+1
lim n an = lim ,
n→∞ n→∞ an
dacă limita din membrul drept există.
1.2 Exerciţii
1.2.1 Probleme rezolvate
Problema 1.1. Să se demonstreze că şirul (xn )n≥1 definit prin
n
1
xn = 1 +
n
este strict crescător, iar şirul (yn )n≥1 definit prin

n+1
1
yn = 1+
n
este strict descrescător. Să se deducă faptul că (xn ) şi (yn ) sunt convergente spre aceeaşi
limită (notată e) şi au loc inegalităţile
n n+1
1 1
1+ <e< 1+ , n ≥ 1. (1.1)
n n
Soluţie 1.1. Inegalitatea mediilor pentru numerele nenegative ak ≥ 0, unde k ia valorile

1, 2, . . . , n este
√ a1 + a2 + · · · + an
n
a1 · a2 · · · an ≤ .
n
Inegalitatea este strictă dacă nu toate numerele ak sunt egale.
Considerând a1 = a2 = · · · = an = n+1 n
şi an+1 = 1, obţinem
s n
n+1 n+1 n · n+1
n
+1 n+2
·1< =
n n+1 n+1
n−1
ceea ce demonstrează xn < xn+1 . Considerând a1 = a2 = · · · = an = n
şi an+1 = 1,
obţinem s n
n+1 n−1 n · n−1
n
+1 n
·1< = ,
n n+1 n+1
inegalitate care este echivalentă cu
n n+1
n n+1
> ,
n−1 n
de unde deducem că yn−1 > yn .
Pentru că (xn ) este strict crescător şi mărginit superior de y1 , deducem că (xn ) este
convergent şi limn→∞ xn = sup { xn : n ≥ 1 }. Rezultă xn < e, pentru orice n ≥ 1. Şirul
yn are aceeaşi limită pentru că yn = xn (1+ n1 ). Inegalitatea e < yn rezultă din monotonia
lui (yn ) şi din faptul că limn→∞ yn = e.
Problema 1.2. Să se calculeze limitele următoarelor şiruri
1 1
!n
an + bn
a) lim , a, b > 0.
n→∞ 2
n
1
b) lim 1 + sin
n→∞ n
1
cxn −1
Soluţie 1.2. a) Folosind limitele tip (1 + xn ) xn → e şi xn
→ ln c, unde xn → 0,
obţinem
1 1
!n 1 1
!n
an + bn an + bn
lim = lim 1 + −1
n→∞ 2 n→∞ 2
1 1
n n
1 1
! 1
2
1 · a +b2 −2 ·n
a +b −2
n n a n +b n −2
= lim 1+
n→∞ 2
1 1
a n +b n −2
limn→∞ ·n
=e 2
1 1
a n −1 n
1
2
limn→∞ 1 + b 1−1
=e n n
1 1 1 1 √
= e 2 (ln a+ln b) = e 2 ln(a·b) = eln(a·b) 2 = (a · b) 2 = ab.
1
b) Folosind limitele tip (1 + xn ) xn → e şi sinxnxn → 1, pentru un şir xn → 0, avem
n 1 ·sin n1 ·n sin 1
1 1 sin n1 1
limn→∞ n sin n limn→∞ 1 n
lim 1 + sin = lim 1 + sin =e =e n = e.
n→∞ n n→∞ n
1.2. EXERCIŢII 9
Problema 1.3. Să se calculeze limita şirului

1p + 3p + · · · + (2n − 1)p
an = , p ∈ N, p ≥ 1.
np+1
Soluţie 1.3. Folosim criteriul lui Stolz-Cesaro, cu xn = 1p + 3p + · · · + (2n − 1)p şi
yn = np+1 . Se observă că (yn ) este un şir strict crescător de numere pozitive şi nemărginit.
Aplicând formula binomului lui Newton
(a + b)n = C0n an + C1n an−1 b + C2n an−2 b2 + · · · + Cnn bn
avem
xn+1 − xn (2n + 1)p 2p np + C1p 2p−1 np−1 + · · · + 1 2p
lim = lim = lim = .
n→∞ yn+1 − yn n→∞ (n + 1)p+1 − np+1 n→∞ C1 p 2
p+1 n + Cp+1 n
p−1 + · · · + 1 C1p+1
Aşadar
xn 2p 2p
lim = 1 = .
n→∞ yn Cp+1 p+1
Problema 1.4. Să se calculeze limita şirului

s
33n (n!)3
xn = n .
(3n)!
Soluţie 1.4. Folosim consecinţa criteriului lui Stolz-Cesaro. Fie şirul de numere pozitive
3n (n!)3
an = 3 (3n)! . Atunci
an+1 33(n+1) [(n + 1)!]3 (3n)! 33 (n + 1)3

lim = lim · 3n = lim = 1.
n→∞ an n→∞ [3(n + 1)]! 3 (n!)3 n→∞ (3n + 1)(3n + 2)(3n + 3)
√
Rezultă că limn→∞ n an = 1.
1 1
Problema 1.5. a) Să se demonstreze că şirul γn = 1 + 2
+ ··· + n
− ln n este un şir
convergent.
b) Notând cu γ limita şirului γn , să se calculeze limita
lim n(γn − γ).

n→∞
Soluţie 1.5. a) Folosind inegalităţile (1.1) deducem

1 1
n · ln 1 + < 1 < (n + 1) · ln 1 + .
n n
De aici rezultă
1 1 1
< ln 1 + = ln(n + 1) − ln n < . (1.2)
n+1 n n
Pe baza acestor inegalităţi rezultă că
1
γn+1 − γn = − ln(n + 1) + ln n < 0,
n+1
ceea ce arată că şirul (γn )n∈N este strict descrescător.
Însumând acum inegalităţile (1.2) pentru n = 1, 2, . . . rezultă
1 1 1 1 1 1
+ + ··· + < ln(n + 1) − ln 1 < + + · · · + .
2 3 n+1 1 2 n
De aici obţinem γn+1 < 1 şi γn > ln(n + 1) − ln n > 0, ceea ce arată că (γn )n∈N este un
şir mărginit.
Mărginirea şi monotonia şirului (γn )n∈N demonstrează convergenţa lui. În plus am
obţinut că γ ∈ (0, 1).
b) Fie şirul xn = γn − γ convergent la 0 şi yn = n1 . Pentru că yn este convergent
descrescător la 0, putem aplica criteriul Stolz-Cesaro. Calculăm
1
xn+1 − xn n+1
− ln(n + 1) + ln n n+1
lim = lim 1 1 = lim −n + n(n + 1) ln
n→∞ yn+1 − yn n→∞ − n→∞ n
n+1 n
1

1
x= n −1 + 1 + x
ln(1 + x)
= lim
x→0
x
1 1 1
= lim − 2 ln(1 + x) + 1 + ·
x→0 x x 1+x
1
x − ln(1 + x) 1 − 1+x 1 1
= lim = lim = lim = .
x→0 x2 x→0 2x x→0 2(1 + x) 2
Va rezulta că
xn 1
lim n(γn − γ) = lim = .
n→∞ n→∞ yn 2
1.2.2 Probleme propuse

1.6. Să se calculeze limita şirurilor:
6n5 + 7n − 2 n3 − 1
a) xn = 5 b) xn =
8n + 4n + 1 n4 + n + 1
n2 − n + 1 1 + 9n
c) xn = d) xn =
2 − 3n 102n
3n + 5n n3n + 5n
e) xn = n+1 n+2 f ) xn = .
3 ·5 (n + 1)3n+1 + 5n+1
2 + 3n
n
n3n + 2n
g) xn = n+1 h) xn = .
3 + 5n (n + 1)3n+1 + 2n+1
√ √
3n + ln n · 5n n+1+2 n
i) xn = n j) xn = √ √ .
3 + ln(n + 1) · 5n+2 n + 1 + 2n + 1
√ √
7n2 − 5n2 + 6n + 1 3
n2 − 3n + 1
k) xn = l) xn = √ .
2n2 + 1 + ln(n + 1) 2n + 1
1
m) xn = log3 n) xn = log 1 n2 .
n 2
1.2. EXERCIŢII 11

√
n 3
n
a) xn = n b) xn =
2 3n
ln n ln(1 + 2n )
c) xn = √ d) xn =
n ln(1 + 3n )
an
e) xn = , a > 0 f ) x n = n k an , a ∈ (−1, 1), k ∈ N
n

√ √ √
3
a) xn = n2 + n + 2 − n2 − n + 1 b) xn = 1 − n3 + n
√ √ √ √ √ √
q
3
c) xn = n n n+1+ n−1−2 n d) xn = n n2 + n4 + 1 − n 2
2 2 p
e) xn = (n + 1) 3 − (n − 1) 3 f ) xn = m (n + 1)(n + 2) · · · (n + m) − n
g) xn = n ln(n2 + 1) − n ln(n2 + 2) h) h)xn = 1 + 3n − n7
2 −1
3n n23−1
1 n2 +n+1 n−1 2n +n
a) xn = b) xn =
2 9n + 1
2 −1
√ nn+2
n2 − 1

3n6 +1
−
c) xn = e n3 +n+1 d) xn =
5n2 + n + 1
2 −1 2 −1
3nn+1 nn+1
1 8n
e) xn = 1 + f ) xn =
2n 8n + 1
√ √6n
√

n
n 3
n+1
g) xn = 2 − 3 h) xn = 1 + √
2 n+1
(−1)n−1 sin n
a) xn = b) xn = √
5n + 1 n
an 1 3 2n − 1
c) xn = , a > 0 d) xn = · · · ·
n! 2 4 2n
1 1 1 1 n n n
e) xn = √ +√ + ··· + √ f ) xn = ln 3 1 + 3 2 + · · · + 3 n
n2 + 1 n2 + 2 n2 + n n
sin πn

2 2
a) xn = b) xn = n 1 − cos
sin n2 n

2 1 2 1 1
c) xn = n sin − sin d) xn = n sin − sin
n n n n+1
π 1 2
e) xn = n · tg f ) xn = n3 · sin · sin 2
n n n
1.12. Să se calculeze limitele

1p + 2p + · · · + np

1 1 1 1
a) lim b) lim + + ··· +
n→∞ np+1 n→∞ n ln 2 ln 3 ln n
11 + 22 + · · · + nn

1 1 1 1
c) lim d) lim √ √ + √ + ··· + √
n→∞ nn n→∞ n 1 2 n
√ √ √
b1p · xc + b2p · xc + · · · + bnp · xc 1 + 2 + ··· + n
e) lim f) lim √
n→∞ np+1 n→∞ n n
Pn
k=0 k(k + 1)(k + 2) . . . (k + p) 1 1 1 1
g) lim h) lim + + ··· + .
n→∞ np+2 n→∞ ln n 1 2 n
√ √ √ n11
1 + 2 2 + 3 3 + ··· + n n 110 + 210 + · · · + n10 − 11
i) lim √ j) lim
n→∞ n2 n n→∞ n10
1.13. Să se calculeze limitele

√ √
n
n
a) lim n b) lim ln n
n→∞ n→∞
√
n 4n
c) lim n! d) lim pn
n→∞ n→∞ (2n)!
√
n
n! √
n
e) lim f ) lim ln n!
n→∞ n n→∞
s
(n!)2 n
n
q
n
√ √
g) lim 8 h) lim 1 + 2 + · · · + n.
n→∞ (2n)! n→∞
q√
n √ √
n
i) lim n+1− n j) lim an + b n , a, b > 0
n→∞ n→∞
1.14. Să se calculeze limita şirului xn = (n + 1)! e − 2 − 21 − · · · − 1

n!
.
1.2.3 Indicaţii la problemele propuse

√
1.6. a) 34 b) 0 c) −∞ d) 0 e) 0 f) 51 g) 0 h) 13 i) 25 1
j) 3( 2 − 1). k) 72 l) ∞ m) −∞ n)
−∞.
ln 2
1.7. a) 0 b) 0 c) 0 d) ln 3√
e) dacă a > 1 limita e +∞, altfel 0 f) 0.
2
1.8. a) 1 b) 0 c) − 4√d) 8 e) 0 f) m+1
1
g) 0 h) −∞.
1 − 3
√ 2 −1 √
1.9. a) 8 b) 1 c) e d) 0 e) e e f) e 8 g) 31 h) e.
1.10. Se aplică criteriul cleştelui. a) 0 b) 0 c) 0. Dacă a ∈ (0, 1) atunci avem an → 0.
Dacă a ≥ 1 atunci
n−bac
abac

a a a a a a
0 < xn = · · · · · ··· < · .
1 2 bac bac + 1 n bac! bac + 1
a a+1
d) 0. Folosind inegalitatea a+1
< a+2
se obţine
1 1 3 2n − 1 1 2 4 2n − 2 1 3 2n − 1 2 4 2n 1
= · ··· · · · ··· < x2n < · · · · · · ··· = .
4n 2 4 2n 2 3 5 2n − 1 2 4 2n 3 5 2n + 1 2n + 1
e) 1. Avem
r
1 1 1
1− =n· √ < xn < n · √ < 1.
n+1 2
n +n 2
n +1
1.2. EXERCIŢII 13
f) ln 3. Avem
1 1 ln n
ln 3 = ln 3n < xn < ln(n3n ) = + ln 3.
n n n
1.11. a) π2 b) xn = 2n2 sin2 n1 → 2 c) 2 − 1 = 1 d) xn = 2n2 sin 2n(n+1)
1 2n+1
cos 2n(n+1) →1
e) π f) 2
1 x
1.12. a) p+1 b) 0 c) 1 d) 2 e) p+1 f) 23 g) p+2
1
h) 1 i) 25 j) 12 .
1
1.13. Se aplică consecinţa criteriului lui Stolz-Cesaro. a) 1 b) 1 c) ∞ d) 0 e) e
f) 1 g) 2
h) 1 i) 1 j) max(a, b).
1.14. Se aplică Stolz-Cesaro ı̂n cazul 0/0 şi se obţine 1.
Curs 1
Numere complexe
1.1 Operaţii cu numere complexe

Definiţie 1.1. Mulţimea R2 a tuturor perechilor ordonate de numere reale, pe care o
ı̂nzestrăm cu operaţiile de adunare şi ı̂nmulţire
(a, b) + (c, d) = (a + c, b + d)
(a, b) · (c, d) = (ac − bd, ad + bc)
formează un corp comutativ numit corpul numerelor complexe, pe care ı̂l vom nota
cu C. Elementele lui C se numesc numere complexe.
Notaţie 1.2. Observăm că (a, 0) + (c, 0) = (a + c, 0) şi (a, 0) · (c, 0) = (ac, 0) ceea ce ne
justifică faptul că mulţimea { (a, 0) | a ∈ R } este un subcorp al lui C care este izomorf
cu mulţimea numerelor reale R. În plus relaţia
(a, 0) · (c, d) = (ac, ad) = a(c, d)
ne arată că putem face identificarea dintre perechea (a, 0) şi numărul real a.
Astfel, orice număr complex ı̂l putem scrie
(a, b) = (a, 0) + (0, b) = (a, 0) + (b, 0) · (0, 1) = a + b(0, 1).
Vom nota, aşa cum se obişnuieşte, perechea (0, 1) cu i. Fiindcă (0, 1) · (0, 1) = (−1, 0)
√
avem i2 = −1, iar acesta este motivul pentru care uneori se foloseşte notaţia i = −1.
Aşadar numărul complex z = (a, b) se scrie
z = a + bi.
Această formă o vom numi forma algebrică a numărului complex. Numerele reale a
şi b se numesc partea reală şi partea imaginară a numărului complex z şi vom nota
Re z = a şi Im z = b.
Observaţie 1.3. Numerele complexe pot fi reprezentate de punctele unui plan. Fiecărui
punct din plan ı̂i corespunde un număr complex numit afixul punctului. Astfel punctul
de coordonate (a, b) are afixul z = a+bi. Punctele de pe axa orizontală au afixele numere
reale şi de aceea axa orizontală se va numi axa reală. Axa verticală se va numi axă
imaginară, pe ea fiind reprezentate numerele pur imaginare ib.
1
2 CURS 1. NUMERE COMPLEXE
Im
z
b b
r
t
Re
a
Figura 1.1: Reprezentarea numărului complex z = a + bi = r(cos t + i sin t)
Observaţie 1.4. Fie M punctul care are afixul z = a + ib. Distanţa de la origine la
punctul M o vom nota cu r, iar unghiul pe care vectorul OM ı̂l face cu partea pozitivă a
axei reale, măsurat ı̂n radiani ı̂n sens invers acelor de ceasornic ı̂l vom nota cu t. Fiecare
punct din plan poate fi localizat ştiind mărimile r şi t numite coordonate polare. Avem
relaţiile de legătură ı̂ntre coordonatele carteziene şi coordonatele polare
a = r cos t
b = r sin t.
Obţinem forma trigonometrică a numărului complex z = r(cos t + i sin t), căci
z = a + bi = r cos t + ir sin t = r(cos t + i sin t).
Numărul r se numeşte modulul numărului complex z şi notează |z|. Avem

√
r = |z| = a2 + b2 .
Numărul t se numeşte argumentul numărului complex z şi se notează Arg z. Să ob-
servăm că datorită periodicităţii funcţiei cos t şi sin t argumentul poate fi determinat
abstracţie făcând de un multiplu ı̂ntreg de 2π. Avem

 arctg b ,

a>0
t = Arg z = a
 π + arctg b ,
 a < 0.
a
Pentru cazul ı̂n care a = 0 avem t = π/2 dacă b > 0 şi t = −π/2 dacă b < 0. Pentru
numărul complex z = 0 (a = 0 şi b = 0) argumentul t este nedeterminat. Valoarea
argumentului din intervalul [0, 2π) se notează arg z şi se numeşte valoare principală a
argumentului. Valoarea principală a argumentului se calculează cu formula
b


 arctg , ı̂n primul cadran

 a
b

arg z = π + arctg , ı̂n cadranele 2 şi 3
 a
 2π + arctg b ,


ı̂n cadranul 4.

a
În general avem Arg z = { arg z + 2kπ, k ∈ Z }.
1.1. OPERAŢII CU NUMERE COMPLEXE 3
Exemplu 1.5. Mai jos sunt câteva exemple de numere complexe scrise ı̂n formă algebrică
şi trigonometrică
1 = cos 0 + i sin 0
−2 = 2(cos π + i sin π)
π π
i = cos + i sin
2 2
h π π i 3π 3π
−3i = 3 cos − + i sin − = 3 cos + i sin .
2 2 2 2
√
1 + 2i = 5 [cos(arctg 2) + i sin(arctg 2)]
√

3π 3π
−2 + 2i = 2 2 cos + i sin
4 4
√
1 3 4π 4π
− − i = cos + i sin
2 2 3 3
√ h π π i √
7π 7π
1 − i = 2 cos − + i sin − = 2 cos + i sin .
4 4 4 4
Observaţie 1.6. Deoarece |z1 |, |z2 | şi |z1 + z2 | sunt laturile unui triunghi are loc inega-
litatea
|z1 + z2 | ≤ |z1 | + |z2 | ,
numită inegalitatea triunghiului. Ca o consecinţă are loc şi
||z2 | − |z1 || ≤ |z2 − z1 | .
Observaţie 1.7. Scrierea sub forma trigonometrică este avantajoasă când efectuăm
operaţii de ı̂nmulţire cu numere complexe. Aceasta pentru că dacă
z1 = r1 (cos t1 + i sin t1 )
z2 = r2 (cos t2 + i sin t2 )
atunci
z1 · z2 = r1 r2 [cos t1 cos t2 − sin t1 sin t2 + i(cos t1 sin t2 + sin t1 cos t2 )]

= r1 r2 [cos(t1 + t2 ) + i sin(t1 + t2 )] .
Astfel când se ı̂nmulţesc două numere complexe, modulul produsului este produsul
modulelor, iar argumentul produsului este suma argumentelor:
|z1 · z2 | = |z1 | · |z2 |

Arg(z1 · z2 ) = Arg z1 + Arg z2 .
Prin ı̂nmulţire repetată se obţine formula z n = rn (cos nt + i sin nt). În particular pentru
r = 1 rezultă formula lui Moivre
(cos t + i sin t)n = cos nt + i sin nt.

b
z1 · z2
z1 + z2
b
z2
b
b
z2
b
z1 b
z1
b
Figura 1.2: Adunarea şi ı̂nmulţirea numerelor complexe
√
Exemplu 1.8. Să se calculeze (1 + i 3)100 .
√ q √ √
Scriem pe z = 1 + i 3 ı̂n forma trigonometrică. Avem |z| = 12 + ( 3)2 = 4 = 2
√
şi Arg z = arctg 3 = π3 . Atunci

100 100 100π 100π 100 4π 4π
z = |z| cos + i sin =2 cos 32π + + i sin 32π +
3 3 3 3
√ !
√

4π 4π −1 3
= 2100 cos + i sin = 2100 −i = −299 (1 + i 3).
3 3 2 2
Exemplu 1.9. Trecând la argumente ı̂n egalitatea (1 + ix)(1 + iy) = 1 − xy + i(x + y)

x+y
deducem formula arctg x + arctg y = arctg 1−xy şi ı̂n particular arctg 12 + arctg 31 = π4 .
Definiţie 1.10. Conjugatul numărului complex z = a + bi este numărul complex
z = a − bi.
Propoziţie 1.11. Principalele proprietăţi legate de conjugatul unui număr sunt
a) z = z
b) z1 + z2 = z1 + z2 , z1 · z2 = z1 · z2
z+z z−z
c) Re z = , Im z =
2 2
d) z ∈ R ⇐⇒ z = z
e) z · z = |z|2 .
Exemplu 1.12. Să se demonstreze că |1 − z1 z2 |2 − |z1 − z2 |2 = (1 − |z1 |2 )(1 − |z2 |2 ).

Vom folosi proprietăţile conjugatului şi avem
|1 − z1 z2 |2 − |z1 − z2 |2 = (1 − z1 z2 ) 1 − z1 z2 − (z1 − z2 ) z1 − z2
= (1 − z1 z2 ) (1 − z1 z2 ) − (z1 − z2 ) (z1 − z2 )
= 1 − z1 z2 − z1 z2 + z1 z2 · z1 z2 − z1 z1 + z1 z2 + z2 z1 − z2 z2
= 1 + |z1 |2 · |z2 |2 − |z1 |2 − |z2 |2
= (1 − |z1 |2 )(1 − |z2 |2 ).
1.2. ŞIRURI DE NUMERE COMPLEXE 5
Observaţie 1.13. Pentru a ı̂mpărţi numărul z1 la z2 6= 0 determinăm numărul complex

z astfel ı̂ncât z1 = z2 · z. Înmulţind cu conjugatul lui z2 avem
z1 z1 · z2 ac + bd cb − ad
z= = = 2 2
+i 2
z2 z2 · z2 c +d c + d2
iar ı̂n formă trigonometrică acesta se scrie
z1 r1
= [cos(t1 − t2 ) + i sin(t1 − t2 )] .
z2 r2
1.2 Şiruri de numere complexe

Definiţie 1.14. Un şir de numere complexe (zn ) este convergent dacă există un număr
complex z cu proprietatea că şirul de numere reale dn = |zn − z| este convergent la 0.
Numărul z se va numi limita şirului (zn ) şi vom scrie zn → z sau limn→∞ zn = z. Un şir
se va numi divergent dacă nu este convergent.
Observaţie 1.15. Să observăm că un şir (zn ) de numere complexe converge la 0 dacă
şi numai dacă |zn | → 0.
Propoziţie 1.16. Un şir de numere complexe zn = an +ibn converge la numărul complex
z = a + ib dacă şi numai dacă limn→∞ an = a şi limn→∞ bn = b.
Demonstraţie. Folosind inegalităţile
p
|an − a| ≤ (an − a)2 + (bn − b)2 = |zn − z|
p
|bn − b| ≤ (an − a)2 + (bn − b)2 = |zn − z|
deducem cu ajutorul teoremei cleştelui că dacă zn → z atunci an → a şi bn → b.
Invers, dacă an → a şi bn → b atunci şirul
p
|zn − z| = (an − a)2 + (bn − b)2
converge la zero.
Propoziţie 1.17. Un şir de numere complexe zn = rn (cos tn + i sin tn ) converge la
z = r(cos t + i sin t) dacă rn → r şi tn → t.
Demonstraţie. Notăm an = rn cos tn şi bn = rn sin tn şi aplicăm rezultatul anterior.
n
Exemplu 1.18. Să considerăm şirul zn = 1 + nz , unde z este un număr complex. Să
calculăm limita acestui şir.
Fie z = a + bi. Avem 1 + nz = 1 + na + i nb . Deoarece 1 + na → 1 putem presupune că
1 + na > 0 pentru orice n ∈ N. Forma trigonometrică a numărului complex 1 + z/n este
s 2
z a 2 b
1+ = 1+ + (cos tn + i sin tn )
n n n
b
unde tn = arctg a+n . Deoarece
n2
a a2 + b 2

z n 2 2

n 2a
+ a +b

limn→∞ ·
lim |zn | = lim 1+ = lim 1+2 + =e 2 n n2 = ea
n→∞ n→∞ n n→∞ n n2
!
b
nb arctg a+n
lim n · tn = lim b
=b
n→∞ n→∞ a+n a+n
va rezulta că
z n
lim 1+ = lim |zn | (cos ntn + i sin ntn ) = ea (cos b + i sin b).
n→∞ n n→∞
1.3 Funcţii elementare

Definiţie 1.19. Funcţia exponenţială exp(z) sau ez se defineşte prin
ez = ea (cos b + i sin b)
pentru orice număr complex z = a + bi.
Observaţie 1.20. Pentru a = 0 obţinem formula lui Euler eib = cos b+i sin b. Pentru
−b aceasta se scrie e−ib = cos b − i sin b. De aici se obţin formulele lui Euler
eib + e−ib
cos b =
2
ib
e − e−ib
sin b = .
2i
Formula lui Euler ne permite să scriem orice număr complex ı̂n forma exponenţială
z = |z|ei arg z .
De exemplu, este adevărată formula 1 = e2πi .
Observaţie 1.21. Să mai observăm că funcţia exponenţială astfel definită verifică pro-
prietatea obişnuită a funcţiei exponenţiale ez1 · ez2 = ez1 +z2 . De aici rezultă relaţia
ez+2πi = ez · e2πi = ez ceea ce ne arată că funcţia exponenţială este periodică de perioadă
2πi.
Exemplu 1.22. O expresie care apare mult ı̂n inginerie este următoarea
a cos λt + b sin λt = A cos(λt − φ), unde a + bi = Aeiφ .
Pentru a demonstra aceasta să observăm că
a cos λt + b sin λt = Re [(a − bi) · (cos λt + i sin λt)]

= Re Ae−iφ · eiλt = Re Aei(λt−φ)

= A cos(λt − φ).
Definiţie 1.23. Definim funcţiile sinus şi cosinus pe C

eiz + e−iz
cos z =
2
iz
e − e−iz
sin z = .
2i
şi funcţiile sinus hiperbolic şi cosinus hiperbolic pe C
ez + e−z
ch z =
2
z
e − e−z
sh z = .
2
Observaţie 1.24. Din definiţia funcţiilor trigonometrice şi a celor hiperbolice rezultă
ch iz = cos z cos iz = ch z
sh iz = i sin z sin iz = −i sh z.
1.3. FUNCŢII ELEMENTARE 7
Formulele cu sin şi cos din cazul real rămân adevărate. De exemplu
eia − e−ia eib + e−ib

sin a cos b = ·
2i 2
ei(a+b) − e−i(a+b) ei(a−b) − e−i(a−b)
= +
4i 4i
1
= [sin(a + b) + sin(a − b)] .
2
Dar există unele proprietăţi ale funcţiilor sin şi cos care sunt adevărate pe R fără să fie
adevărate şi pe C: funcţiile sin şi cos sunt mărginite pe R, dar pe C sunt nemărginite.
Într-adevăr, pentru că limb→∞ ch b = ∞ şi cos ib = ch b rezultă cos este nemărginită. Din
limb→∞ sh b = ∞ şi sin ib = −i sh b rezultă sin este nemărginită.
Definiţie 1.25. Fie z ∈ C, z 6= 0 un număr complex. Numim logaritm al lui z orice

soluţie a ecuaţiei
ew = z.
Propoziţie 1.26. Mulţimea soluţiilor ecuaţiei ew = z, unde z ∈ C, z 6= 0 este
Log z = { ln |z| + i(arg z + 2kπ), k ∈ Z } .
Demonstraţie. Scriind numărul z ı̂n forma exponenţială z = reit şi w = u + iv ı̂n forma
algebrică avem
eu eiv = eu+iv = ew = z = reit ,
de unde rezultă eu = r şi v = t + 2kπ, adică u = ln r = ln |z| şi v = arg z + 2kπ.
Observaţie 1.27. Spre deosebire de cazul real, unde un număr pozitiv are un singur
logaritm, ı̂n cazul complex un număr nenul are o infinitate de logaritmi. Astfel ı̂n complex
funcţia Log este o funcţie multivocă (adică asociază unui singur număr complex o mulţime
de numere complexe). Funcţia obţinută pentru o valoare fixată a lui k se numeşte
ramură sau determinare a funcţiei Log z. Ramura corespunzătoare lui k = 0 se
numeşte ramură principală şi se notează
ln z = ln |z| + i arg z
unde arg z ia valori ı̂n intervalul [0, 2π).

Funcţiile multivoce nu mai pot fi privite ı̂n acelaşi fel ı̂n care sunt privite funcţiile
univoce. De exemplu să presupunem că obligăm variabila z să descrie un cerc cu centrul
ı̂n origine ı̂n sens trigonometric. Să observăm că atunci când variabila ajunge de unde a
plecat argumentul ei a crescut cu 2π. Deşi am ajuns ı̂n acelaşi punct din plan valoarea
funcţiei este diferită.
Pentru a corecta această problemă să presupunem că facem o ”tăietură” ı̂n planul
complex ı̂n partea pozitivă a axei reale de la punctul z = 0 până la z = ∞ şi convenim
ca variabila z să nu poată trece peste această tăietură. În acest fel se sacrifică con-
tinuitatea funcţiei, pentru că ı̂n puncte apropiate situate de o parte şi alta a tăieturii
valorile funcţiei diferă prin 2πi. Pentru a ı̂nlătura şi acest neajuns să considerăm ı̂n
locul planului variabilei complexe z o suprafaţă formată din mai multe plane complexe
suprapuse câte unul pentru fiecare ramură a funcţiei. Lipim tăieturile acestor plane astfel
ı̂ncât marginea inferioară a fiecărui plan este lipită de marginea superioară a planului
precedent şi marginea superioară este lipită la marginea inferioară a planului următor.
În cazul unei funcţii cu un număr finit de ramuri, marginea superioară a ultimului plan
este lipită de marginea inferioară a primului plan. În acest fel am obţinut o suprafaţă
continuă.
Exemplu 1.28. Să vedem ı̂n cazul complex cât este ln(−1) =?
Modulul numărului z = −1 este |z| = 1 iar argumentul arg z = π. Atunci
Log(−1) = { ln 1 + i(π + 2kπ), k ∈ Z } = { iπ(2k + 1), k ∈ Z } .
Definiţie 1.29. Funcţia putere se defineşte cu ajutorul logaritmului ı̂n felul următor:
pentru z, α ∈ C
z α = eα·Log z .
Observaţie 1.30. Dacă α este număr raţional de forma α = p/q cu p, q ∈ Z şi q > 1
atunci funcţia z α este multivocă: unei valori fixate a lui z ı̂i corespund q valori diferite.
Dacă α nu este raţional atunci funcţia putere are o infinitate de ramuri. De exemplu
√ 1 1 1 (2k + 1)π (2k + 1)π
−1 = (−1) 2 = e 2 ·Log(−1) = e 2 i(π+2kπ) = cos + i sin = { −i, i } .
2 2
√
Acest lucru explică pe de o parte de cep −1 nu este cea mai bună notaţie pentru i, iar
√ √
pe de altă parte explică paradoxul 1 = (−1) · (−1) = −1 · −1 = i · i = −1. De fapt,
datorită faptului că funcţia putere este multivocă proprietăţi ale puterilor care aveau loc
ı̂n cazul real nu au loc ı̂n general ı̂n cazul complex: de exemplu z α · wα 6= (z · w)α şi
(z α )β 6= z α·β .
Exemplu 1.31. Cât este ii =?

Conform definiţiei ii = ei·Log i . Pentru a vedea cât este Log i să vedem cât este
modulul şi argumentul lui z = i. Avem |z| = 1 şi arg z = π2 . Rezultă că
Log i = { ln 1 + i(π/2 + 2kπ) } = i π2 (4k + 1) şi

π(4k+1)
n π(4k+1) o
i i·Log i i·(i ) −
i =e =e 2 = e 2 , k∈Z .
Am obţinut că ii este o mulţime de numere reale.
Exemplu 1.32. Să se rezolve ecuaţia cos z = −2 ı̂n C.

În mulţimea numerelor reale această ecuaţie nu are nici o soluţie, dar ı̂n mulţimea
numerelor complexe are o infinitate. Să arătăm lucrul acesta. Pornind de la egalitatea
cos z = (eiz + e−iz )/2 şi notând w = eiz obţinem ecuaţia w2 + 4w + 1 = 0. Cele două
√ √
soluţii ale ecuaţiei sunt w1,2 = −2 ± 3. Luând pe rând avem eiz = −2 + 3. Rezultă
√ √ √
iz ∈ Log(−2 + 3) = ln | − 2 + 3| + i(arg(−2 + 3) + 2kπ) . Înmulţind cu −i se
obţine prima infinitate de soluţii
n √ o
z ∈ −i ln(2 − 3) + π(2k + 1), k ∈ Z .
√
Analog pentru cazul eiz = −2 − 3 se obţine
n √ o
z ∈ −i ln(2 + 3) + π(2k + 1), k ∈ Z .
Reuniunea celor două mulţimi obţinute constituie soluţia ecuaţiei date.

1.4. BIBLIOGRAFIE 9
1.4 Bibliografie
1. I. Gavrea, Matematici speciale, Editura Mediamira, Cluj-Napoca, 2006.
√
2. P. J. Nahin, An imaginary tale: the story of −1, Princeton University Press, Prince-
ton, 1998.
3. K. Miller, An introduction to advanced complex calculus, Dover Publications, New
York, 1970.
Seminar 2
Numere complexe
Probleme propuse
2.1. Să se determine partea reală şi imaginară a numerelor complexe:
√ 7π
a) z = (−1 + i 3)2015 b) z = e2+i 6

cos i 1 3π
c) z = d) z = cos i ln 2 −
3−i 2 4
e) z = (1 − i)1+i . f ) z = (−1)i
2.2. Să se rezolve ı̂n C ecuaţiile:
a) z 3 = 1 b) z 4 = 1
c) z 3 = i d) z 2n+1 − 1 = 0
√
e) (z + 1)n + (z − 1)n = 0 f ) 3 sin z + i cos z = 1
g) sin z = −2.
Indicaţii la problemele propuse

√ 2 √ 2 2 +1
2.1. a) z = −22014 (1 + i 3) b) z = − e2 ( 3 + i) c) z = 3(e20e+1) + i e20e d) z = − 43 + 4i e)
√ − 7π −2kπ √ √
cos 7π + ln 2 + i sin 7π + ln 2 , k ∈ Z f) z = e−π(2k+1) , k √

z = 2e 4 ∈Z
4 √ 4
2.2. a) z1 = 1, z2,3 = (−1 ± i 3)/2 b) z1,2 = ±1, z3,4 = ±i c) z1,2 = ± 23 + 2i
2kπi
z3 = −i d) zk = e 2n+1 ,√ k √∈ { 0, 1, . . . , 2n } e) zk = i√ctg√π(2k+1)
2n
, k ∈ { 0, 1, . . . , n − 1 }
f) zk = π4 + 2kπ − i ln 6+2 2 şi zk = 3π + 2kπ − i ln 6+2 2 , k ∈ Z g) Soluţia ı̂n C este
√ 4
zk = 3π
2
+ 2kπ − i ln(2 ± 3), k ∈ Z
1
Curs 2
Serii
2.1 Serii numerice

2.1.1 Definiţie
Definiţie 2.1. Fie (zn ) un şir de numere complexe. Cu termenii acestui şir se formează
şirul (Sn ), unde
n
X
Sn = z0 + z1 + · · · + zn = zk .
k=0
Perechea ((zn ), (Sn )) se numeşte serie de termen general zn şi se notează cu
X
zn sau z0 + z1 + ... + zn + ...
n≥0
zn este termenul de rang n al seriei, iar Sn este suma parţială de rang n a seriei.
P
Definiţie 2.2. Seria n≥0 zn este convergentă (şi asociem notaţia CONV), dacă şirul
sumelor parţiale (Sn ) este convergent. Limita acestui şir convergent o vom numi suma
seriei şi o vom nota
X∞
zn = lim Sn .
n→∞
n=0
Dacă şirul (Sn ) este divergent, atunci seria se numeşte divergentă (DIV).
Exemplu 2.3. Fie q ∈ C un număr fixat. Seria
X
q n = 1 + q + q 2 + ... + q n + ...
n≥0
se numeşte serie geometrică de raţie q. Fie Sn = 1 + q + q 2 + ... + q n suma parţială

a seriei geometrice. Avem qSn = q + q 2 + q 3 + · · · + q n+1 . De aici Sn − qSn = 1 − q n+1 .
Şirul sumelor parţiale are termenul general
(
1−q n+1
1−q
, dacă q 6= 1
Sn =
n + 1, dacă q = 1.
Deoarece limn→∞ q n+1 = 0 dacă |q| < 1 rezultă că seria geometrică este convergentă
pentru |q| < 1 şi are suma
∞
X 1
qn = , pentru |q| < 1.
n=0
1−q
Dacă |q| ≥ 1 şirul (Sn ) este divergent deci seria geometrică este divergentă.
1
2 CURS 2. SERII
Exemplu 2.4. Să arătăm că seria

X 1
n≥1
n(n + 1)(n + 2)
este convergentă.
Fie Sn suma parţială a seriei. Atunci
n
X 1
Sn =
k=1
k(k + 1)(k + 2)
n
1 X 2
=
2 k=1
k(k + 1)(k + 2)
n
1X k+2−k
=
2 k=1
k(k + 1)(k + 2)
n
1 X 1 1
= −
2 k(k + 1) (k + 1)(k + 2)
k=1
1 1 1 1 1 1 1
= − + − + ··· + −
2 1·2 2·3 2·3 3·4 n(n + 1) (n + 1)(n + 2)

1 1 1
= − .
2 2 (n + 1)(n + 2)
Seria este convergentă pentru că (Sn ) este convergent. Suma seriei este
∞
X 1 1 1 1 1
= lim Sn = lim − = .
n=1
n(n + 1)(n + 2) n→∞ n→∞ 2 2 (n + 1)(n + 2) 4
2.1.2 Criteriul general de convergenţă a lui Cauchy

P
Teoremă 2.5. Seria n≥0 zn este convergentă dacă şi numai dacă pentru orice ε > 0
există N ∈ N astfel ı̂ncât pentru orice n ≥ N şi orice p ∈ N să avem
|zn+1 + zn+2 + · · · + zn+p | < ε.
Observaţie 2.6. Considerăm p = 1 ı̂n criteriul general de convergenţă a lui Cauchy.
P
Convergenţa seriei n≥0 xn implică faptul că pentru orice ε > 0 există N ∈ N astfel
ı̂ncât pentru orice n ≥ N să avem |zn+1 | < ε. Dar această condiţie este echivalentă cu
zn → 0. Am obţinut faptul că
X
dacă zn este CONV, atunci zn → 0.
n≥0
Reciproca este importantă ı̂n stabilirea convergenţei unei serii.

X
O serie zn cu lim zn 6= 0 este DIV.
n→∞
n≥0
n n
Exemplu 2.7. 1) Seria n≥1 1 + n1 este DIV pentru că zn = 1 + n1 → e 6= 0.
P
2) Seria n≥1 (−1)n este DIV pentru că zn = (−1)n este divergent.
P
P1
3) Seria armonică n
este divergentă, pentru că nu este ı̂ndeplinit criteriul lui Cauchy.
n≥1
1
Într-adevăr, pentru ε = 2
şi pentru p = n = N avem
1 1 1 1 1 1 N
+ + ... + = + + ... + > = ε.
n+1 n+2 n+p N +1 N +2 N +N 2N
2.1. SERII NUMERICE 3
2.1.3 Proprietăţi de operare cu serii

Serii absolut convergente
P P
Definiţie 2.8. O serie n≥0 zn este absolut convergentă, dacă seria n≥0 |zn | este
convergentă. O serie convergentă care nu este absolut convergentă se numeşte serie
semiconvergentă.
Teoremă 2.9. O serie absolut convergentă este CONV.
Demonstraţie. Folosim inegalitatea
|zn+1 + zn+2 + ... + zn+p | ≤ |zn+1 | + |zn+2 | + ... + |zn+p |

P
şi criteriul general de convergenţă al lui Cauchy pentru seria n≥0 |zn |.
Operaţii cu serii convergente
Teoremă 2.10. Următoarele afirmaţii sunt adevărate:

P P
1. Dacă n≥0 xn este CONV, atunci n≥0 (a · xn ) este CONV pentru orice a ∈ R şi
∞
X ∞
X
(a · xn ) = a · xn .
n=0 n=0
P P P
2. Dacă n≥0 xn şi n≥0 yn sunt CONV, atunci n≥0 (xn + yn ) este CONV şi
∞
X ∞
X ∞
X
(xn + yn ) = xn + yn .
n=0 n=0 n=0
P P P
3. Dacă n≥0 xn este CONV, iar yn este DIV, atunci n≥0 (xn + yn ) este DIV.
n≥0
P P
Observaţie 2.11. Dacă ambele serii n≥0 xn şi n≥0 yn sunt DIV, atunci nu putem
P
spune nimic despre seria sumă n≥0 (xn +yn ). De exemplu, dacă xn = n şi yn = n atunci
seria sumă este divergentă. Dacă xn = n şi yn = −n atunci seria sumă este convergentă
cu suma nulă.
Proprietatea de asociativitate a seriilor
Pornind de la o serie, putem construi alte serii, introducând paranteze care grupează
un număr finit de termeni, dar lăsând neschimbată ordinea termenilor. De exemplu,
pornind de la seria
1 − 2 + 3 − 4 + 5 − 6 + ...
ajungem la seria
(1 − 2) + (3 − 4) + (5 − 6) + · · · = −1 − 1 − 1 − . . .
sau la seria
1 + (−2 + 3) + (−4 + 5) + · · · = 1 + 1 + 1 + . . .
Avem următorul rezultat:
4 CURS 2. SERII
P
Teoremă 2.12. Dacă n≥0 xn este CONV, atunci orice serie obţinută prin gruparea
termenilor este de asemenea convergentă având aceeaşi sumă.
Observaţie 2.13. Reciproca acestei Teoreme nu este adevărată. Considerăm seria di-
vergentă n≥0 (−1)n . Grupând termenii seriei
P
1 − 1 + 1 − 1 + 1 − ...
doi câte doi se obţine seria convergentă
(1 − 1) + (1 − 1) + (1 − 1) + · · · = 0 + 0 + 0 + . . . .
2.1.4 Serii cu termeni reali oarecare

P
Teoremă 2.14 (Criteriul Abel-Dirichlet). Dacă seria n≥0 xn are şirul sumelor parţiale
(Sn ) mărginit şi dacă (an ) este un şir cu termeni pozitivi, monoton descrescător, conver-
P
gent la zero, atunci seria n≥0 an xn este CONV.
Exemplu 2.15. Să se studieze convergenţa seriei

X cos(a · n)
, a 6= 2kπ, k ∈ Z.
n≥1
n
Aplicăm criteriul Abel-Dirichlet. Avem an = n1 → 0 monoton descrescător. Demon-

străm acum mărginirea şirului Sn = cos a + cos 2a + · · · + cos na. Cu ajutorul formulei
trigonometrice 2 · cos x · sin y = sin(x + y) − sin(x − y), avem
n n
a X a Xh a a i
2 · sin Sn = 2 · cos ak · sin = sin ak + − sin ak −
2 k=1
2 k=1
2 2
a a (n + 1)a na
= sin an + − sin = 2 · cos · sin .
2 2 2 2
Pentru că a 6= 2kπ rezultă că sin a2 6= 0 şi atunci
2 · cos (n+1)a
2
· sin na
2 1
|Sn | = a ≤ ,
2 · sin 2 sin a2
ceea ce arată mărginirea şirului (Sn ). Rezultă că seria n≥1 cos(a·n)
P
n
este CONV.
Definiţie 2.16. O serie de forma n≥0 (−1)n an , unde an > 0, pentru orice n ∈ N se
P
numeşte serie alternantă.
Teoremă 2.17 (Criteriul lui Leibniz). Dacă şirul (an ) cu termeni pozitivi este descres-
cător, convergent la zero, atunci seria n≥0 (−1)n an este CONV.
P
Exemplu 2.18. Să se studieze convergenţa simplă şi absolută a seriei armonice alter-
nante X 1
(−1)n−1 · .
n≥1
n
Pe baza Criteriului lui Leibniz ea este convergentă. Seria modulelor n≥1 (−1)n−1 · n1 =
P
1
P
n≥1 n nu este convergentă, deci seria armonică alternantă nu este absolut convergentă.
2.2. SERII DE FUNCŢII 5
2.1.5 Serii cu termeni reali pozitivi

P
Definiţie 2.19. Seria n≥0 un , unde un > 0, pentru orice n ∈ N se numeşte serie cu
termeni pozitivi.
Observaţie 2.20. Această serie are şirul sumelor parţiale strict crescător, deci acesta
este convergent dacă şi numai dacă este şi mărginit.
Dăm ı̂n continuare criterii de convergenţă pentru serii cu termeni pozitivi.

P
Teoremă 2.21 (Criteriul rădăcinii). Fie n≥0 un o serie cu termeni pozitivi. Dacă
există limita
√
lim n un = L,
n→∞
atunci:
P
1. Dacă L < 1 atunci seria n≥0 un este CONV.
P
2. Dacă L > 1 atunci seria n≥0 un este DIV.
3. Dacă L = 1 atunci criteriul este ineficient.
P
Teoremă 2.22 (Criteriul raportului). Fie n≥0 un o serie cu termeni pozitivi. Dacă
există limita
un+1
lim = L,
n→∞ un
atunci:
P
1. Dacă L < 1 atunci seria n≥0 un este CONV.
P
2. Dacă L > 1 atunci seria n≥0 un este DIV.
3. Dacă L = 1 atunci criteriul este ineficient.
Exemplu 2.23. Să se studieze natura seriei n≥1 nn!n .

P
Aplicăm Criteriul raportului pentru şirul un = nn!n > 0. Avem
un+1 (n + 1)! nn nn 1 1
lim = lim n+1 · = lim n
= lim 1
n = < 1.
n→∞ un n→∞ (n + 1) n! n→∞ (n + 1) n→∞ 1 + e
n
deci seria dată este CONV.
2.2 Serii de funcţii

2.2.1 Şiruri de funcţii
Convergenţă punctuală şi uniformă
Definiţie 2.24. Fie A ⊂ C nevidă şi fn : A → C, n ∈ N un şir de funcţii. Punctul
x ∈ A se numeşte punct de convergenţă pentru şirul de funcţii (fn ) dacă şirul de
numere complexe (fn (x)) este convergent. Mulţimea tuturor punctelor de convergenţă
ale şirului de funcţii (fn ) se numeşte mulţime de convergenţă.
Definiţie 2.25. Dacă notăm cu E mulţimea de convergentă a şirului (fn ) atunci putem
defini o nouă funcţie, pe care o notăm f , numită funcţia limită, prin
f : E → C, f (x) = lim fn (x), x ∈ E.

n→∞
Spunem că (fn ) converge punctual la f pe E şi notăm fn → f sau limn→∞ fn = f .

6 CURS 2. SERII
Observaţie 2.26. Altfel spus, (fn ) converge punctual la f pe I dacă pentru orice x ∈ I
şi pentru orice ε > 0 există N ∈ N astfel ı̂ncât să avem
|fn (x) − f (x)| < ε, pentru orice n ≥ N.
Exemplu 2.27. Fie fn : R → R, fn (x) = xn . Mulţimea de convergenţă este E = (−1, 1],

iar funcţia limită este
0, x ∈ (−1, 1)
f (x) =
1, x = 1.
Definiţie 2.28. Spunem că (fn ) converge uniform la f pe I, dacă pentru orice ε > 0
există N ∈ N astfel ı̂ncât să avem
|fn (x) − f (x)| < ε, pentru orice n ≥ N şi orice x ∈ I.
Observaţie 2.29. Dacă vom compara definiţiile celor două tipuri de convergenţă vom
constata că ele sunt aproape identice: singura diferenţă este poziţia expresiei pentru
orice x. În cazul convergenţei punctuale, expresia este la ı̂nceput, ceea ce ı̂nseamnă că
numărul N ∈ N depinde ı̂n general de x şi ε, adică N = N (ε, x). În cazul convergenţei
uniforme, N depinde doar de ε, adică N = N (ε), de aceea această convergenţă este mai
tare, ı̂n sensul că dacă (fn ) converge uniform la f pe I, atunci (fn ) converge şi punctual
la f pe I. Vom nota convergenţa uniformă prin fn ⇒ f .
Teoremă 2.30. Şirul de funcţii mărginite (fn ) converge uniform pe mulţimea I către
funcţia f dacă şi numai dacă
lim sup |fn (x) − f (x)| = 0.

n→∞ x∈I
Exemplu 2.31. Şirul fn (x) = xn converge punctual la funcţia nulă f = 0 pe I = [0, 1),
dar nu converge uniform către această funcţie, deoarece
sup |fn (x) − f (x)| = sup xn = 1n = 1.

x∈[0,1) x∈[0,1)
Proprietăţi ale şirurilor uniform convergente

Teoremă 2.32 (Proprietatea de păstrare a continuităţii). Fie fn : [a, b] → R. Dacă fn
sunt continue pe [a, b] şi fn ⇒ f atunci f este continuă pe [a, b].
Observaţie 2.33. Proprietatea se rescrie
lim lim fn (x) = lim lim fn (x)

x→x0 n→∞ n→∞ x→x0
Observaţie 2.34. Dacă (fn ) este un şir de funcţii continue pe [a, b] şi (fn ) converge
punctual la f , dar nu uniform, atunci s-ar putea ca funcţia limită f să nu fie o funcţie
continuă pe intervalul [a, b], după cum arată următorul exemplu. Fie fn : [0, 1] → R,
fn (x) = xn . Funcţia limită

0, x ∈ [0, 1)
f (x) =
1, x = 1
nu este continuă ı̂n x = 1, deci nici pe [0, 1], deşi fn sunt continue pe [0, 1] pentru orice
n ∈ N. Aceasta se explică pe baza faptului că (fn ) nu converge uniform la f .
2.2. SERII DE FUNCŢII 7
O 2 O 2 2 O 2 2 O 2 2
1 2 3 4
Figura 2.1: Funcţiile f1 , f2 , f3 şi f4
Teoremă 2.35 (Teorema de păstrare a integralei). Şirul de funcţii continue fn : [a, b] →

R este uniform convergent la f . Atunci f este integrabilă şi
Z b Z b
lim fn (x) dx = f (x) dx.
n→∞ a a
Z b Z b
lim fn (x) dx = lim fn (x) dx
n→∞ a a n→∞
Observaţie 2.37. Dacă (fn ) este un şir de funcţii continue pe [a, b] şi (fn ) converge
punctual la f , dar nu uniform, atunci s-ar putea ca proprietatea de integrare termen cu
termen să nu aibă loc, după cum arată următorul exemplu. Fie fn : [0, 2] → R, n ≥ 1
 2
 n x, x ∈ [0, 1/n)
2
fn (x) = 2n − n x, x ∈ [1/n, 2/n)
x ∈ [2/n, 2].

0,
Să observăm că funcţiile fn sunt continue pe [0, 2]. Funcţia limită este f (x) = 0, pentru
orice x ∈ [0, 2]. Într-adevăr, fn (0) = 0 şi pentru orice x ∈ (0, 2], fn (x) = 0, pentru
R2
n > 2/x. Aceasta ı̂nseamnă că 0 f (x) dx = 0. Pe de altă parte, pentru orice n ≥ 1
1 2
Z 2 Z Z
n
2
n 1 1
fn (x) dx = n x dx + (2n − n2 x) dx = + =1
0 0 1
n
2 2
şi deci Z 2 Z 2
lim fn (x) dx = 1 6= 0 = lim fn (x) dx.
n→∞ 0 0 n→∞
Acest lucru se explică pe baza faptului că fn nu converge uniform la f . Într-adevăr,
lim sup |fn (x) − f (x)| = lim max fn (x) = lim n = ∞,

n→∞ x∈[0,2] n→∞ x∈[0,2] n→∞
ceea ce demonstrează că fn nu converge uniform la f .

8 CURS 2. SERII
Teoremă 2.38 (Teorema de păstrare a derivatei). Şirul de funcţii derivabile fn : [a, b] →

R converge punctual la f , iar şirul derivatelor (fn0 ) este uniform convergent la g. Atunci
f este derivabilă şi f 0 (x) = g(x), pentru orice x ∈ [a, b].
0
lim fn0 (x) = lim fn (x)
n→∞ n→∞
Exemplu 2.40. Fie şirul de funcţii fn : R → R definit prin fn (x) = sinnnx care converge
uniform la f (x) = 0, x ∈ R. Totuşi, fn0 (x) = cos nx nici măcar nu este punctual
convergent, darămite să conveargă la f 0 . Într-adevăr, fn (π) = (−1)n este divergent.
Acest exemplu ne arată că nu totdeauna limn→∞ fn0 (x) = (limn→∞ fn )0 (x).
2.2.2 Serii de funcţii

Definiţie 2.41. Fie (fn ) un şir de funcţii. Numim serie de funcţii perechea (fn , Sn )
P P
unde Sn = f0 + f1 + · · · + fn şi o notăm n≥0 fn . Seria n≥0 fn este convergentă
punctual/uniform dacă şirul sumelor parţiale Sn converge punctual/uniform. Suma
seriei de funcţii este funcţia limită a şirului Sn . Vom nota
∞
X
lim Sn (x) = fn (x).
n→∞
n=0
P
Teoremă 2.42. Fie n≥0 fn o serie uniform convergentă de funcţii continue pe [a, b] şi
S suma acestei serii. Atunci S este o funcţie continuă pe [a, b] şi
Z b X∞ Z b
S(x) dx = fn (x) dx.
a n=0 a
∞
Z bX ∞ Z
X b
fn (x) dx = fn (x) dx
a n=1 n=1 a
şi se numeşte proprietatea de integrare termen cu termen.

P
Teoremă 2.44. Fie n≥0 fn o serie de funcţii derivabile pe [a, b], punctual convergentă,
cu suma S, cu proprietatea că seria derivatelor n≥0 fn0 este uniform convergentă. Atunci
P
S este derivabilă pe [a, b] şi S 0 = ∞ 0

P
n=0 fn .
∞
!0 ∞
X X
fn (x) dx = fn0 (x) dx
n=1 n=1
şi se numeşte proprietatea de derivare termen cu termen.

Teoremă 2.46 (Weierstrass). Fie (fn ) un şir de funcţii definit pe I. Dacă |fn (x)| ≤ xn ,
P P
pentru orice x ∈ I şi orice n ∈ N şi seria n≥0 xn este convergentă, atunci seria n≥0 fn
este uniform convergentă şi absolut convergentă pe I.
Seminar 3
Şiruri şi serii de numere complexe
Probleme rezolvate
∞
X n2
Problema 3.1. Să se stabilească natura seriei .
n=1
2n
Soluţie 3.1. Calculăm limita raportului
un+1 (n + 1)2 2n (n + 1)2 1

lim = lim n+1
· 2
= lim 2
= < 1.
n→∞ un n→∞ 2 n n→∞ 2n 2
Conform criteriului raportului seria ∞

P
n=1 un este convergentă.
∞
X (n!)2
n=1
2n2
Soluţie 3.2. Calculăm

2
un+1 [(n + 1)!]2 2n [n! · (n + 1)]2 (n + 1)2
lim = lim · = lim = lim .
n→∞ un n→∞ 2(n+1)2 (n!)2 n→∞ (n!)2 · 2(n+1)2 −n2 n→∞ 22n+1
Aplicând de două ori regula lui l’Hospital, obţinem
(n + 1)2 (x + 1)2 2(x + 1) 2

lim 2n+1
= lim 2x+1
= lim 2x+1 = lim 2x+1 = 0.
n→∞ 2 x→∞ 2 x→∞ 2 2 ln 2 x→∞ 2 (2 ln 2)2
Pe baza criteriului raportului seria dată este convergentă.

∞
X a
Problema 3.3. Să se stabilească natura seriei en tg , a > 0.
n=1
2n
Soluţie 3.3. Calculăm

a a a a
un+1 en+1 tg 2n+1 e tg 2n+1 2n 2n+1 e
lim = lim = lim = < 1.
n→∞ un n→∞ en tg 2an n→∞ a
2n+1
tg 2an a
2n
2
Conform criteriului raportului seria este divergentă.

∞
X (ln n)n
n=1
n!
1
2 SEMINAR 3. ŞIRURI ŞI SERII DE NUMERE COMPLEXE
Soluţie 3.4. Calculăm raportul

n n
[ln(n + 1)]n+1 ln n+1

un+1 n! ln(n + 1) ln(n + 1) ln(n + 1) n
= · = · = · 1+ .
un (n + 1)! (ln n)n n+1 ln n n+1 ln n
Cu regula lui l’Hospital avem

1
ln(n + 1) ln(x + 1)
lim = lim = lim x+1 = 0.
n→∞ n+1 x→∞ x+1 x→∞ 1
Iar n
ln n+1

n ln n+1 1 1 n
= elimn→∞ ln n ·ln(1+ n ) = 1.
n
lim 1+ n
= elimn→∞ ln n
n→∞ ln n
un+1
Limita raportului va fi lim = 0 < 1, ceea ce arată că seria este convergentă.
n→∞ un
Probleme propuse
3.5. Să se studieze convergenţa şirurilor:
n
1 1 1
a) zn = 1 + sin + i cos b) zn =
n n n+i
c) zn = in , d) zn = z n , z ∈ C
n
ln 2 + iπ
e) zn = nz n , z ∈ C f ) zn = 1 +
n
3.6. Să se calculeze suma seriilor:

∞ n ∞ n
X i X i + 5(−1)n
a) b)
n=0
i+2 n=1
(1 + 2i)n+1
∞ ∞
X cos nx X sin 2nx
c) ,x ∈ R d) ,x ∈ R
n=0
2n n=0
3n
∞ ∞
X 1 X 1
e) , f) .
n=1
n(n + 1)(n + 2)(n + 3) n=1
(2n − 1)(2n + 1)(2n + 3)
Să se studieze natura seriilor

X an X zn
3.7. b
, a, b ∈ R 3.11. , z ∈ C.
n≥1
n n≥1
n!
√
X n! X 1 · 3 · · · (2n − 1)
3.8. . 3.12. .
n≥1
10n+1 n≥1
2 · 5 · · · (3n − 1)
X nln 2 X (2n)!! 1
3.9. . 3.13. arctg .
n≥1
(ln 2)n n! 3n
n≥1
X (2n)!! X π
3.10. . 3.14. n2 sin .
n≥1
nn n≥1
2n
3

3.5. a) Calculăm limita părţii reale şi limita părţii imaginare; zn → e + i b) zn → 0
c) Şirul este periodic, deci divergent d) Pentru |z| < 1 şirul (zn ) este convergent la 0,
pentru |z| > 1 şirul este divergent deoarece şirul modulelor este divergent; pentru |z| = 1
şirul (zn ) devine zn = cos nt + i sin nt, pentru un t ∈ [0, 2π). Dacă t = 0 atunci zn = 1.
Fie t 6= 0. Presupunem că (zn ) este convergent la c + is, c, s ∈ R. Atunci zn+1 =
cos nt cos t − sin t sin nt + i(sin nt cos t + sin t cos nt) → c cos t − s sin t + i(s cos t + c sin t).
Pe de altă parte zn+1 → c + is. Rezultă c = c cos t − s sin t şi s = s cos t + c sin t. Rezultă
c2 + s2 = 0, contradicţie cu faptul că |zn | = 1. Am demonstrat că (zn ) este divergent. d)
Şirul converge doar dacă |z| < 1. e) Şirul converge la z = eln 2+iπ = −2.
i
3.6. a) Seria geometrică cu raţia z = i+2 are suma i+22
. Se va verifica faptul că |z| < 1.b)
11+13i
Se desface ı̂n două serii geometrice. Suma este 20 . c) Suma seriei date este partea
reală a seriei geometrice
∞ ∞ n
X cos nx + i sin nx X cos x + i sin x
=
n=0
2n n=0
2
şi are valoarea 2(2−cos x)

5−4 cos x
3 sin 2x
. d) 10−6 cos 2x
1
. e) 18 1
. f) 12 .
3.7. Criteriul raportului. Dacă a < 1 CONV, dacă a > 1 DIV, dacă a = 1 serie armonică
generalizată, cu b > 1 CONV şi b ≤ 1 DIV.
3.8. DIV; aplicăm criteriul raportului; avem L = +∞
3.9. DIV; aplicăm criteriul raportului; avem L = 1/ ln 2
3.10. CONV; aplicăm criteriul raportului; avem L = 2/e
3.11. ABS CONV; aplicăm criteriul raportului; avem L = 0
3.12. CONV; aplicăm criteriul raportului; avem L = 2/3
Curs 3
Serii de puteri
3.1 Definiţie. Proprietăţi

Definiţie 3.1. Fie (an ) un şir de numere complexe şi a un număr complex. Se numeşte
serie de puteri centrată ı̂n a seria
∞
X
an (z − a)n .
n=0
Observaţie 3.2. Notând w = z − a seria devine centrată ı̂n origine. Pentru z = a seria
este convergentă.
Teoremă 3.3 (Teorema lui Abel). Dacă seria ∞ n
P
n=0 an (z − a) este convergentă ı̂ntr-un
punct z0 6= a atunci ea este absolut convergentă ı̂n discul |z − a| < |z0 − a| şi uniform
convergentă ı̂n orice disc |z − a| ≤ r < |z0 − a|.
Demonstraţie. Fiindcă z0 este un punct de convergenţă al seriei rezultă că limita şirului
(an (z0 − a)n ) este nulă, adică limn→∞ an (z0 − a)n = 0. De aici deducem că (an (z0 − a)n )
este un şir mărginit: există M > 0 astfel ı̂ncât |an | |z0 − a|n < M . Fie z un punct
oarecare din discul |z − a| < |z0 − a|. Atunci
n n
n n |z − a| z−a
|an | |z − a| ≤ |an | |z0 − a| · <M· = M qn
|z0 − a| z0 − a
unde q = |z − a|/|z0 − a| < 1. Seria cu termenul general M q n fiind convergentă, rezultă
că seria cu termenul general an (z − a)n este absolut convergentă.
Dacă z aparţine discului |z − a| ≤ r < |z0 − a| atunci q ≤ r/|z0 − a|. Fiindcă acest
raport nu depinde de z şi fiindcă r/|z0 − a| < 1 atunci conform criteriul lui Weierstrass
pentru serii de funcţii, seria ∞ n
P
n=0 an (z − a) va fi uniform convergentă.
Definiţie 3.4. Fiind dată seria ∞ n

P
n=0 an (z − a) se numeşte rază de convergenţă
numărul R definit prin
( ∞
)
X
R = sup |z − a| : |an | · |z − a|n este convergentă .
n=0
Observaţie 3.5. Raza de convergenţă ne arată că ı̂n interiorul cercului |z − a| = R seria
este absolut convergentă şi ı̂n exterior divergentă. În punctele de pe cerc seria poate fi
convergentă sau divergentă. Dacă seria este convergentă doar ı̂n punctul z = a atunci
R = 0, dacă seria este convergentă ı̂n tot planul complex atunci R = ∞.
1
2 CURS 3. SERII DE PUTERI
Teoremă 3.6. Fie n≥0 an xn o serie de puteri cu raza de convergenţă R. Atunci

P
p
1. dacă există limn→∞ 1/ n |an | atunci
1
R = lim p .
n→∞ n
|an |
|an |
2. dacă există limn→∞ |an+1 |
atunci
|an |
R = lim .
n→∞ |an+1 |
Exemplu 3.7. Fie seria geometrică

X
xn = xN + xN +1 + xN +2 + . . . .
n≥N
Termenul general al acestei serii de puteri este an = 1, şi deci raza de convergenţă este
R = 1. Seria este convergentă pentru x ∈ (−1, 1). Fie Sn = xN + xN +1 + · · · + xN +n .
Atunci xSn = xN +1 + · · · + xN +n+1 . Scăzând cele două relaţii Sn − xSn = xN − xN +n+1 ,
de unde
xN − xN +n+1 xN
lim Sn = lim = , x ∈ (−1, 1).
n→∞ n→∞ 1−x 1−x
Am obţinut
∞
X xN
xn = , x ∈ (−1, 1).
n=N
1 − x
Teoremă 3.8. Fie S(x) = ∞ n

P
n=0 an x , x ∈ (−R, R). Atunci
1. S este o funcţie continuă pe (−R, R)
2. Seria n≥1 nan xn−1 are raza de convergenţă R şi suma ∞ n−1
= S 0 (x).
P P
n=1 nan x Rx
1 ∞ a
3. Seria n≥0 an n+1 xn+1 are raza de convergenţă R şi suma n=0 n+1 xn+1 = 0 S(t) dt.
P P n
Observaţie 3.9. Dacă S(x) = ∞ n

P
n=0 an x este P convergentă pentru x ∈ (−R, R), atunci
S este o funcţie derivabilă pe (−R, R) şi S (x) = ∞
0 n−1
. Fiindcă şi ∞ n−1
P
n=1 nan x n=1 nan x
este convergentă pe (−R, R), rezultă că S 0 este derivabilă pe (−R, R) şi are loc relaţia
S 00 (x) = ∞ n−2
P
n=2 n(n − 1)an x . Continuând raţionamentul deducem că S este o funcţie
indefinit derivabilă pe (−R, R). Derivând de n ori seria iniţială şi luând x = 0 deducem
că
S (n) (0)
an = , n ≥ 0.
n!
Exemplu 3.10. Considerăm seria ∞ xn+1
P
n=0 n+1 . Seria este convergentă pentru x ∈ [−1, 1).
Pe baza Teoremei 3.8 punctul 3. avem
∞ ∞ Z x Z xX∞ Z x
X xn+1 X
n n 1
= t dt = t dt = dt = − ln(1 − x), x ∈ (−1, 1)
n=0
n + 1 n=0 0 0 n=0 0 1 − t
Teoremă 3.11 (Abel). Fie S(x) = n≥0 an xn o serie convergentă ı̂n (−R, R), R > 0.
P
Dacă seria n≥0 an Rn este convergentă la S, atunci

P
lim S(x) = S.
x%R
3.2. FORMULA LUI TAYLOR 3
Observaţie 3.12. Dacă seria S(x) = n≥0 an xn este convergentă pentru x ∈ (−R, R),
P
R > 0 şi x = −R, atunci X

lim S(x) = an (−R)n .
x&−R
n≥0
P∞ n
Exemplu 3.13. Considerăm seria n=0 (−1) n+1
. Seria este convergentă pe baza criteriului
lui Leibniz. Pe baza Teoremei 3.11 şi a exemplului anterior
∞ ∞
X (−1)n X xn+1
= − lim = − lim − ln(1 − x) = ln 2.
n=0
n+1 x&−1
n=0
n+1 x&−1
3.2 Formula lui Taylor

Notăm
C n [a, b] = f : [a, b] −→ R | f este derivabilă pe [a, b] şi f (n) este continuă pe [a, b]

Teoremă 3.14 (Formula lui Taylor cu rest sub formă integrală). Fie f ∈ C n+1 [a, b] şi
x0 ∈ (a, b). Pentru orice x ∈ [a, b] avem
n
X f (k) (x0 )
f (x) = (x − x0 )k + Rn (f, x, x0 ),
k=0
k!
unde Z x
1
Rn (f, x, x0 ) = (x − t)n f (n+1) (t) dt.
n! x0
Demonstraţie. Demonstrăm prin inducţie după n. Pentru n = 0 avem

Z x
1 x
Z
0
f (x) = f (x0 ) + f (t) dt = f (x0 ) + (x − t)0 f (1) (t) dt.
x0 0! x0
Pentru a demonstra formula pentru n + 1 folosim formula de integrare prin părţi.
n
f (k) (x0 ) 1 x
X Z
k
f (x) = (x − x0 ) + (x − t)n f (n+1) (t) dt.
k=0
k! n! x0
n
!
X f (k) (x0 ) n+1 x Z x n+1
1 (x − t) (x − t)
= (x − x0 )k + − f (n+1) (t) + f (n+2) (t) dt
k=0
k! n! (n + 1) x0 x0 n + 1
n+1 (k)
X f (x0 )
= (x − x0 )k + Rn+1 (f, x, x0 ).
k=0
k!
Lema 3.15 (Teorema de medie pentru integrale). Fie f, g : [a, b] −→ R funcţii continue,
g având semn constant pe [a, b]. Atunci există c ∈ [a, b] astfel ı̂ncât
Z b Z b
f (x)g(x) dx = f (c) g(x) dx.
a a
Teoremă 3.16 (Teorema lui Taylor cu restul sub forma lui Lagrange). Fie f ∈ C n+1 [a, b]
şi x0 ∈ (a, b). Pentru orice x ∈ [a, b] există c ı̂ntre x şi x0 astfel ı̂ncât
f 0 (x0 ) f 00 (x0 ) 2 f (n) (x0 ) n f
(n+1)
(c)
f (x) = f (x0 )+ (x−x0 )+ (x−x0 ) +· · ·+ (x−x0 ) + (x−x0 )n+1 .
1! 2! n! (n + 1)!
4 CURS 3. SERII DE PUTERI
Demonstraţie. Se aplică Teorema de medie pentru integrale restului Rn (f, x, x0 ).
Observaţie 3.17. 1) Pentru n = 0 obţinem Teorema de medie a lui Lagrange: pentru

f ∈ C 1 [a, b] există c ı̂ntre x şi x0 astfel ı̂ncât
f (x) − f (x0 ) = f 0 (c)(x − x0 ).
2) Rezultatul este adevărat şi ı̂n condiţii puţin mai generale.
3.3 Dezvoltări ı̂n serie Taylor

Notăm
C ∞ [a, b] = { f : [a, b] −→ R | f este indefinit derivabilă pe [a, b] } .
Definiţie 3.18. Fie f ∈ C ∞ [a, b] şi x0 ∈ (a, b). Seria
X f (n) (x0 )
(x − x0 )n
n≥0
n!
se numeşte seria Taylor a lui f ı̂n jurul punctului x0 .
Definiţie 3.19. O funcţie f ∈ C ∞ [a, b] se numeşte dezvoltabilă ı̂n serie Taylor ı̂n
x0 ∈ (a, b) dacă există numerele c, d ı̂ncât a < c < x0 < d < b şi seria Taylor a lui f ı̂n
jurul lui x0 converge la f (x) pentru orice x ∈ (c, d).
Exemplu 3.20. Fie S(x) = n≥0 an xn convergentă pentru x ∈ (−R, R), R > 0. Atunci
P
pe baza Observaţiei 3.9 funcţia S este dezvoltabilă ı̂n serie Taylor ı̂n x = 0, pentru că
avem S ∈ C ∞ (−R, R) şi
∞
X S (n) (0) n
S(x) = x .
n=0
n!
Dar nu orice funcţie indefinit derivabilă este dezvoltabilă ı̂n serie Taylor. Considerăm
funcţia ( 1
e− x , x ∈ (0, 1]
g(x) =
0, x ∈ [−1, 0]
Funcţia g este indefinit derivabilă pe [−1, 1] şi g (n) (0) = 0, n ≥ 0. Seria Taylor ataşată
funcţiei g ı̂n jurul lui x = 0 este funcţia nulă. Dar g 6= 0 pe orice interval deschis care
conţine originea. Aşadar, g nu este dezvoltabilă ı̂n serie Taylor ı̂n x = 0.
Teoremă 3.21. (Taylor) Fie f ∈ C ∞ [a, b] şi x0 ∈ (a, b). Dacă există M > 0 astfel ı̂ncât
f (n) (x) ≤ M , pentru orice n ≥ 0 şi orice x ∈ [a, b] atunci seria Taylor a lui f ı̂n jurul
lui x0 este uniform convergentă pe [a, b] având suma f (x).
Demonstraţie. Suma parţială de ordinul n a seriei Taylor este Tn (f, x0 ) polinomul lui
Taylor de ordinul n ataşat funcţiei f ı̂n x0 :
f 0 (x0 ) f 00 (x0 ) f (n) (x0 )

Tn (f, x0 ) = f (x0 ) + (x − x0 ) + (x − x0 )2 + · · · + (x − x0 )n .
1! 2! n!
3.3. DEZVOLTĂRI ÎN SERIE TAYLOR 5
Pe baza formulei lui Taylor cu restul Lagrange avem f (x) − Tn (f, x0 ) = Rn (f, x, x0 ).
Seria Taylor este convergentă la f (x) dacă
lim Rn (f, x, x0 ) = 0.
n→∞
Conform ipotezei are loc inegalitatea

f (n+1) (c) |x − x0 |n+1 (b − a)n+1
|Rn (f, x, x0 )| = ≤M· .
(n + 1)! (n + 1)!
n+1
Să observăm că seria n≥0 (b−a)
P
(n+1)!
este convergentă. Într-adevăr, aplicăm criteriul ra-
(b−a)n+1
portului pentru an = (n+1)!
şi avem
an+1 b−a
lim = lim = 0 < 1.
n→∞ an n→∞ n + 2
P
Dacă seria n≥0 an este convergentă, atunci termenul general an converge la 0. Din
inegalitatea
|f (x) − Tn (f, x0 )| ≤ M an , x ∈ [a, b], n ≥ 0,
rezultă că supx∈[a,b] |f (x) − Tn (f, x0 )| = kf − Tn k → 0, deci Tn converge uniform la f pe
[a, b]. Atunci egalitatea următoare este adevărată
∞
X f (n) (x0 )
f (x) = (x − x0 )n .
n=0
n!
Observaţie 3.22. Teorema anterioară ne asigură că orice funcţie infinit derivabilă care
are derivate mărginite ı̂n vecinătatea unui punct, este dezvoltabilă ı̂n serie Taylor ı̂n acel
punct.
Exemplu 3.23. Au loc dezvoltările
∞
x x2 x3 X xn
e =1+x+ + + ··· = , x∈R
2! 3! n=0
n!
∞
x3 x5 x7 X 1
sh x = x + + + + ··· = x2n+1 , x ∈ R
3! 5! 7! n=0
(2n + 1)!
∞
x2 x4 x6 X 1
ch x = 1 + + + + ··· = x2n , x ∈ R
2! 4! 6! n=0
(2n)!
∞
x3 x5 x7 X (−1)n
sin x = x − + − + ··· = x2n+1 , x ∈ R
3! 5! 7! n=0
(2n + 1)!
∞
x 2 x4 x6 X (−1)n
cos x = 1 − + − + ··· = x2n , x ∈ R
2! 4! 6! n=0
(2n)!
∞
1 X
= 1 + x + x2 + x3 + x4 + · · · = xn , x ∈ (−1, 1)
1−x n=0
∞
x2 x3 x4 x5 X (−1)n−1
ln(1 + x) = x − + − + − ··· = xn , x ∈ (−1, 1)
2 3 4 5 n=1
n
∞
X α(α − 1) . . . (α − n + 1)
(1 + x)α = Cαn xn , x ∈ (−1, 1), Cαn =
n=0
n!
Seminar 4
Serii de puteri
Probleme rezolvate
Problema 4.1. Să se găsească discul de convergenţă al seriilor de puteri
X (x − 1)n X xn
a) d)
n≥1
n n≥0
(n!)2
X X in
b) [1 − (−3)n ] xn e) (x + 2i)n
n≥0 n≥1
n(2n + 1)
X X 1 · 3 · 5 · · · (2n − 1)
c) n n xn f) xn .
n≥1 n≥1
n!
Soluţie 4.1. a) Seria este centrată ı̂n x0 = 1. Avem an = n1 . Raza de convergenţă este
|an | n+1
R = lim = lim = 1.
n→∞ |an+1 | n→∞ n
Discul de convergenţă este |x − 1| < 1.
b) Seria este centrată ı̂n x0 = 0 şi avem an = 1 − (−3)n . Raza de convergenţă este
n
|an | |1 − (−3)n | | − 3|n − 13 − 1 1
R = lim = lim = lim = .
n→∞ |an+1 | n→∞ |1 − (−3)n+1 | n→∞ n+1 3
| − 3|n+1 − 1

−13
Discul de convergenţă este |x| < 13 . c) Avem x0 = 0 şi an = nn . Raza de convergenţă

este
1 1
R = lim p = lim = 0.
n→∞ n
|an | n→∞ n
Mulţimea de convergenţă este { 0 }.
1
d) Avem x0 = 0 şi an = (n!) 2 . Raza de convergenţă este
|an | [(n + 1)!]2

R = lim = lim = lim (n + 1)2 = ∞.
n→∞ |an+1 | n→∞ (n!)2 n→∞
Mulţimea de convergenţă este C.

in
e) Seria este centrată ı̂n x0 = −2i, iar an este an = n(2n+1)
. Raza de convergenţă este
|an | (n + 1)(2n + 3)
R = lim = lim = 1.
n→∞ |an+1 | n→∞ n(2n + 1)
1
2 SEMINAR 4. SERII DE PUTERI
Discul de convergenţă este |x + 2i| < 1.

f) Avem x0 = 0 şi an = 1·3·5···(2n−1)
n!
. Raza de convergenţă este
|an | n+1 1
R = lim = lim = .
n→∞ |an+1 | n→∞ 2n + 1 2
Discul de convergenţă este |x| < 21 .
Problema 4.2. Să se găsească suma seriilor

∞ ∞
X n2 X
a) c) (n − 1)xn
n=1
2n n=1
∞ 2 ∞
X n +2 X
b) (−1)n · d) (−1)n−1 n(2n − 1)x2n
n=0
3n n=1
Soluţie 4.2. a) Pornim de la seria geometrică

∞
X x
xn = , x ∈ (−1, 1).
n=1
1−x
Derivând, avem
∞ ∞ ∞
!0 0
X
n−1
X
n 0
X
n x 1
nx = (x ) = x = = .
n=1 n=1 n=1
1−x (1 − x)2
Înmulţind egalitatea anterioară cu x obţinem

∞ ∞
X
n
X x
nx = x nxn−1 = .
n=1 n=1
(1 − x)2
Mai derivând ı̂ncă o dată

∞ 0
(1 − x)2 + x2(1 − x)

X
2 n−1 x 1+x
nx = = = .
n=1
(1 − x)2 (1 − x) 4 (1 − x)3
Iar acum, dacă ı̂nmulţim toată egalitatea cu x rezultă

∞
X x + x2
n2 xn = .
n=1
(1 − x)3
1
Pentru x = 2
∞ ∞ n 1
X n2 X 1 2 2
+ 212 1
2
+ 1
4
= n · = 3 = 1 = 6.
n=1
2n n=1
2 1 − 21 8
b) Descompunem seria ı̂n două şi folosim formula dedusă la punctul a).
∞ ∞ n ∞ n
X n2 + 2 X 2
n 1 X 1 − 13 + 1
9 1 45
(−1) · = n · − + 2 − = 43
+24 = .
n=0
3n n=0
3 n=0
3 33 3
32
3
c) Suma seriei se calculează pornind de la seria

∞
X 1
xn−1 = .
n=1
1−x
Prin derivare se obţine

∞
X 1
(n − 1)xn−2 = .
n=1
(1 − x)2
2
Înmulţind cu x egalitatea anterioară, rezultă
∞
X x2
(n − 1)xn = .
n=1
(1 − x)2
d) Pentru a calcula suma seriei considerăm

∞ ∞
x2

X
n−1 2n
X
2 n
1
(−1) x =− −x =− − 1 = .
n=1 n=1
1 + x2 1 + x2
Derivând această relaţie de două ori obţinem

∞ 00 0
x2 2(1 − 3x2 )

X
n−1 2n−2 2x
(−1) 2n(2n − 1)x = = = .
n=1
1 + x2 (1 + x2 )2 (1 + x2 )3
Împărţind cu 2 şi ı̂nmulţind cu x2 rezultă

∞
X x2 (1 − 3x2 )
(−1)n−1 n(2n − 1)x2n = .
n=1
(1 + x2 )3

∞
X x2n+1
a) (−1)n
n=0
2n + 1
∞
X (−1)n−1
b)
n=1
n
∞
X 1
c) (−1)n+1 ·
n=1
n(2n + 1)
Soluţie 4.3. a) Observăm că

x
x2n+1
Z
= t2n dt.
2n + 1 0
Avem
∞ 2n+1 ∞ Z x Z xX∞ Z x
n x 1
X X
n 2n 2 n
(−1) = (−1) t dt = (−t ) dt = 2
dt = arctg x.
n=0
2n + 1 n=0 0 0 n=0 0 1 + t
b) Putem scrie
∞ ∞ ∞ Z 1 Z 1X∞
X (−1)n−1 X
n−1 1
X
n−1 n−1
= (−1) · = (−1) t dt = (−t)n−1 dt
n=1
n n=1
n n=1 0 0 n=1
Z 1 1
1
= dt = ln(1 + t) = ln 2.
0 1+t 0
4 SEMINAR 4. SERII DE PUTERI
c) Descompunem fracţia din termenul general al seriei ı̂n fracţii simple. Avem
1 A B
= +
n(2n + 1) n 2n + 1
cu A = 1 şi B = −2. Descompunem seria iniţială ı̂n două serii convergente

∞ ∞ ∞
X
n+1 1 X
n+1 1
X 1
(−1) · = (−1) · −2 (−1)n+1 ·
n=1
n(2n + 1) n=1 n n=1
2n + 1
∞
X Z 1 X∞ Z 1
n+1 n−1 n+1
= (−1) t dt − 2 (−1) t2n dt
n=1 0 n=1 0
Z 1X∞ Z ∞
1X
= (−t)n−1 dt + 2 (−t2 )n dt
0 n=1 0 n=1
1 1 2
−t
Z Z
1 π
= dt + 2 2
dt = ln 2 − 2 + .
0 1+t 0 1+t 2

∞ 2
nn +n+1
X
a) (−1)
n=1
n!
∞
X n(−1)n
b)
n=0
(2n + 1)!
Soluţie 4.4. a) Pornim de la seria

∞
X xn
= ex − 1.
n=1
n!
Prin derivare şi apoi ı̂nmulţire cu x rezultă

∞
X nxn
= xex .
n=1
n!
Derivăm ı̂ncă o dată şi ı̂nmulţim apoi cu x şi obţinem

∞
X n 2 xn
= x(x + 1)ex .
n=1
n!
Pentru x = −1 avem
∞ 2 ∞ ∞ ∞
X
nn + n + 1 X n2 (−1)n X n(−1)n X (−1)n
(−1) = + + = 0 − e−1 + e−1 − 1 = −1.
n=1
n! n=1
n! n=1
n! n=1
n!
b) Pornim de la formula
∞
X (−1)n x2n+1
= sin x.
n=0
(2n + 1)!
5
Prin derivare avem

∞ ∞ ∞
X (−1)n (2n + 1)x2n X (−1)n nx2n X (−1)n x2n
cos x = =2 + .
n=0
(2n + 1)! n=0
(2n + 1)! n=0
(2n + 1)!
Pentru x = 1
∞ ∞ ∞
X (−1)n n X (−1)n X (−1)n n
cos 1 = 2 + =2 + sin 1,
n=0
(2n + 1)! n=0 (2n + 1)! n=0
(2n + 1)!
de unde rezultă ∞
X (−1)n n 1
= (cos 1 − sin 1) .
n=0
(2n + 1)! 2
Probleme propuse
Să se găsească suma seriilor:
∞ ∞
X n n
X n2n
4.5. (−1) n 4.9. (−1)n
n=0
2 n=0
n!
∞ ∞
X X n2
4.6. (−1)n (n + 1)2 xn 4.10. (−1)n n
n=0 n=0
2 n!
∞ ∞
X
n 1 X (−1)n (n2 + 4)
4.7. (−1) 4.11.
n=0
(n + 1)(n + 2) n=0
(2n + 1)!
∞ ∞
X x3n+1
n
X n
4.8. (−1) 4.12.
n=0
3n + 1 n=0
(2n + 1)!

4.5. − 29 4.6. 1−x
(1+x)3
4.7. 2 ln 2 − 1
4.8.
1 x+1 1 2x − 1 1 π
ln √ + √ arctg √ +√ ·
3 2
x −x+1 3 3 3 6
4.9. − e22 4.10. − 4√1 e 4.11. 4 sin 1 − 14 cos 1 4.12. 1
2e
.
Seminar 5
Serii Taylor
Probleme rezolvate
Problema 5.1. Să se dezvolte ı̂n serie Taylor următoarele funcţii ı̂n jurul punctelor
indicate, stabilind şi mulţimea de valabilitate pentru dezvoltările obţinute
1 3x
a) f (x) = , x0 = 1 b) f (x) = , x0 = 0
2x + 3 x2 + 5x + 6
x2 1
c) f (x) = , x0 = 0 d) f (x) = √ , x0 = 0
(1 + x2 )5 4 − x2
2−x x
e) f (x) = ln , x0 = 0 f) f (x) = sh2 , x0 = 0
3+x 2
g) f (x) = sin 2x · cos 3x, x0 = 0 h) f (x) = arctg x, x0 = 0
√ Z x
sin t
i) f (x) = x ln(x + x2 + 9), x0 = 0 j) f (x) = dt, x0 = 0
0 t
k) f (x) = (x2 − x + 1)e−x , x0 = 0
Pentru funcţia de la punctul k) să se calculeze f (2021) (0).
Soluţie 5.1. a) Facem schimbarea de variabilă u = x − x0 = x − 1 pentru a obţine o

dezvoltare ı̂n jurul lui 0. Folosind seria geometrică avem
1 1 1 1 1 1 1
= = = · 2u = ·
5 1 − − 2u

2x + 3 2(u + 1) + 3 2u + 5 5 1+ 5 5
∞ Å ∞ Å ∞
2u n 1 X 2 n n X (−2)n
ã ã
1X
= − = − u = n+1
(x − 1)n .
5 n=0 5 5 n=0 5 n=0
5
Din condiţia − 2u < 1, rezultă |u| < 25 , care este echivalent cu x ∈ − 32 , 27 , care este

5
mulţimea de valabilitate a seriei.
b) Despărţim ı̂n fracţii simple
3x 3x A B
f (x) = = = + ,
x2 + 5x + 6 (x + 2)(x + 3) x+2 x+3
cu A = −6 şi B = 9. Folosim din nou seria geometrică

∞
1 X
= xn = 1 + x + x2 + x3 + · · · , |x| < 1
1 − x n=0
1
2 SEMINAR 5. SERII TAYLOR
şi obţinem
∞ ∞
−6 9 −3 3 X x n X x n
f (x) = + = x + x = −3 − +3 −
x+2 x+3 1+ 2 1+ 3 n=0
2 n=0
3
∞
3(−1)n+1 (−1)n n
X ï ò
= n
+ n−1 x
n=0
2 3
Din condiţiile − x2 şi − x3 obţinem x ∈ (−2, 2), mulţimea de valabilitate a seriei.

c) Folosim seria binomială
∞ Ç å Ç å
α
X α n α α(α − 1) · · · (α − n + 1)
(1 + x) = x , |x| < 1, unde = .
n=0
n n n!
Avem
1 + x2 − 1 1 1
f (x) = 2 5
= 2 4
− = (1 + x2 )−4 − (1 + x2 )−5
(1 + x ) (1 + x ) (1 + x2 )5
∞ Ç å ∞ Ç å ∞ ñÇ å Ç åô
X −4 2n X −5 2n X −4 −5
= x − x = − x2n
n=0
n n=0
n n=0
n n
Pentru că
Ç å
−4 (−4)(−5) · · · (−4 − n + 1) (−1)n 4 · 5 · · · (n + 3) (−1)n (n + 1)(n + 2)(n + 3)
= = =
n n! n! 6
şi Ç å
−5 (−5)(−6) · · · (−5 − n + 1) (−1)n (n + 1)(n + 2)(n + 3)(n + 4)
= =
n n! 24
obţinem dezvoltarea
∞
X (−1)n (n + 1)(n + 2)(n + 3)
f (x) = (4 − (n + 4)) x2n
n=0
24
∞
X (−1)n+1 n(n + 1)(n + 2)(n + 3) 2n
= x .
n=0
24
Din condiţia |x2 | = |x|2 < 1 rezultă |x| < 1, adică x ∈ (−1, 1).
d) Folosim seria binomială
ã− 1 Å 2 ãã− 12
x2 2
Å Å
2 − 12 − 12 1 x
f (x) = (4 − x ) = 4 1− = 1+ −
4 2 4
∞
X −
Ç 1å Å
2 ãn ∞
X − · − · · · − 1 − n + 1 Å x2 ãn
1
3

2
x 2 2 2
= − = −
n=0
n 4 n=0
n! 4
∞
X 1 · 3 · · · (2n − 1)
=1+ x2n .
n=1
8n n!
2
Dezvoltarea este valabilă pentru − x4 < 1, adică x ∈ (−2, 2).
e) Folosim dezvoltarea ı̂n serie a funcţiei logaritm
∞
X xn x2 x3
ln(1 + x) = (−1)n−1 =x− + − ··· , |x| < 1
n=1
n 2 3
3
şi obţinem
x x
f (x) = ln(2 − x) − ln(3 + x) = ln 2 + ln 1 − − ln 3 − ln 1 +
2 3
∞ n ∞ n ∞ Å
(−1)n−1 xn
ã
X x X
n−1 x 2 X 1
= ln 2 − nn
− ln 3 − (−1) nn
= ln − n
+ n
.
n=1
2 n=1
3 3 n=1
2 3 n
Din condiţiile − x2 şi x3 rezultă x ∈ (−2, 2).

f) Funcţia sinus hiperbolic este definită prin
ex − e−x
sh x = .
2
Folosind dezvoltarea ı̂n serie a funcţiei exponenţiale
∞
X xn x2 x3
ex = =1+x+ + + ··· ,
n=0
n! 2 3!
va rezulta
∞ ∞
1 1 1 1 1 X xn 1 X (−1)n xn
f (x) = − + ex + e−x = − + +
2 4 4 2 4 n=0 n! 4 n=0 n!
∞ ∞
1 X xn 1 X x2p
= [1 + (−1)n ] = .
4 n=1 n! 2 p=1 (2p)!
g) Folosind dezvoltarea ı̂n serie a funcţiei sinus:

∞
X x2n+1 x3 x5
sin x = (−1)n =x− + − ··· ,
n=0
(2n + 1)! 6 5!
obţinem
∞
1 1X 52n+1 − 1 2n+1
f (x) = (sin 5x − sin x) = (−1)n x .
2 2 n=0 (2n + 1)!
h) Derivata funcţiei se poate dezvolta ı̂n serie ı̂n felul următor:

∞
0 1 X
f (x) = = (−1)n x2n .
1 + x2 n=0
Va rezulta prin integrare că

∞
X x2n+1
f (x) = (−1)n + C.
n=0
2n + 1
Pentru x = 0 avem f (0) = C. Dar f (0) = arctg 0 = 0. Obţinem C = 0 şi

∞ 2n+1
n x
X
arctg x = (−1) .
n=0
2n + 1
4 SEMINAR 5. SERII TAYLOR
i) Pornim de la
√ ã− 1 ∞ Ç å Å ãn
x2 2 1 X − 12 x2
Å
1 − 21 − 12
[ln(x + x2 + 9)]0 = √ = (9 + x2 ) =9 1+ = ,
x2 + 9 9 3 n=0 n 9
dezvoltare valabilă pentru x ∈ (−3, 3), obţinem prin integrare
∞ Ç 1 å Å ãn
√ 1 X −2 1 x2n+1
ln(x + x2 + 9) = · + C.
3 n=0 n 9 2n + 1
Pentru x = 0 se obţine ln 3 = 0 + C, adică C = ln 3. Ţinând cont că

Ç 1å
− 12 · − 32 · · · − 12 − n + 1

−2 1 · 3 · · · (2n − 1) (2n)!
= = =
n n! 2n n! 4n (n!)2
obţinem
∞
√ 1 X (2n)! x2n+1
f (x) = x ln(x + x2 + 9) = · + ln 3, x ∈ (−3, 3).
3 n=0 36n (n!)2 2n + 2
j) Folosind dezvoltarea lui sin t obţinem
x x ∞ ∞ x
1 X (−1)n 2n+1 X (−1)n
Z Z Z
1
f (x) = · sin t dt = t dt = t2n dt
0 t 0 t n=0 (2n + 1)! n=0
(2n + 1)! 0
∞ ∞
X (−1)n x2n+1 X (−1)n
= = · x2n+1 , x ∈ R.
n=0
(2n + 1)! 2n + 1 n=0
(2n + 1)!(2n + 1)
k) Avem
∞
2 −x 2
X (−1)n xn
f (x) = (x − x + 1)e = (x − x + 1)
n=0
n!
∞ ∞ ∞
X (−1)n xn+2 X (−1)n xn+1 X (−1)n xn
= − +
n=0
n! n=0
n! n=0
n!
∞ ∞ ∞
X (−1)m−2 xm X (−1)p−1 xp (−1)n xn X
= − +
m=2
(m − 2)! p=1
(p − 1)! n=0
n!
∞ k−2 k ∞ ∞
X (−1) x X (−1)k−1 xk X (−1)k xk
= −x− +1−x+
k=2
(k − 2)! k=2
(k − 1)! k=2
k!
∞
X (−1)k xk
k2 + 1 ,

= 1 − 2x + x ∈ R.
k=2
k!
f (k) (0)
Coeficientul lui xk din seria Taylor este k!
. Se obţine
(−1)2021 (20212 + 1)
f (2021) (0) = 2021! = −(20212 + 1).
2021!
5
Probleme propuse
5.2. Să se dezvolte ı̂n serie Taylor următoarele funcţii ı̂n jurul punctelor indicate, pre-
cizând şi mulţimea de valabilitate pentru dezvoltarea obţinută
1 √
a) f (x) = , x0 = −1 b) f (x) = 1 + x, x0 = 1
3x − 2
1 1 1−x
c) f (x) = , x0 = 0 d) f (x) = ln , x0 = 0
(x − 1)(3x + 1) 2 1+x
√
e) f (x) = cos2 x, x0 = 0 f ) f (x) = ln(x + 1 + x2 ), x0 = 0
2
g) f (x) = e−x , x0 = 0 h) f (x) = x arcsin x, x0 = 0.

5.2. a)
∞ Å ã
1X 3 n
Å ã
1 8 2
=− (x + 1)n , x∈ − , .
3x − 2 5 n=0 5 3 3
∞
!
√ √ X (−1)n−1 1 · 3 · · · (2n − 3)
b) 1 + x = 2 1 + n
(x − 1)n , x ∈ (−1, 3).
n=1
n! 4
∞ Å ã
1 1 3 1X n+1
n 1 1
c) = − =− 1 − (−3) x , x∈ − , .
(x − 1)(3x + 1) 4(x − 1) 4(3x + 1) 4 n=0 3 3
∞
1 1 − x X x2k+1
d) ln = , x ∈ (−1, 1).
2 1+x k=0
2k + 1
∞
2 1 + cos 2x X (−1)n 22n−1 2n
e) cos x = =1+ x , x ∈ R.
2 n=1
(2n)!
f) Avem
∞
0 1 X
f (x) = √ = Cn− 1 x2n ,
1+x 2 2
n=0
de unde ∞
X (−1)n 1 · 3 · · · (2n − 1) x2n+1
f (x) = x + , x ∈ (−1, 1).
n=1
2n n! 2n + 1
∞
−x2
X (−1)n x2n
g) e = , x ∈ R.
n=0
n!
∞
X 1 · 3 · · · (2n − 1) x2n+2
h) x arcsin x = , x ∈ (−1, 1).
n=0
2n n! 2n + 1
Curs 5
Limite de funcţii
5.1 Limite de funcţii complexe

Definiţie 5.1. Fie A ⊆ C. Un punct a ∈ C se numeşte punct de acumulare pentru
A, dacă există un şir de puncte (xn ) din A, diferite de a, cu proprietatea că xn → a.
Definiţie 5.2. Fie A ⊆ C. Un punct a ∈ A se numeşte punct izolat al lui A, dacă nu

este punct de acumulare pentru A.
Exemplu 5.3. Fie A = (0, 1] ∪ { 2 } din R. Punctul x = 2 nu este punct de acumulare,

ci este un punct izolat. Orice alt punct din A este punct de acumulare pentru A. De
asemenea, punctul x = 0 este punct de acumulare pentru A.
Definiţie 5.4. Fie f : A ⊂ C −→ C şi a un punct de acumulare pentru mulţimea A.

Funcţia f are limita ` ∈ C ı̂n punctul a dacă pentru orice ε > 0 există δ > 0 astfel
ı̂ncât pentru orice x ∈ A cu 0 < |x − a| < δ să avem |f (x) − `| < ε.
Observaţie 5.5. O funcţie poate să aibă limită ı̂ntr-un punct, fără ca funcţia să fie
definită ı̂n acel punct.
Notaţie 5.6. Vom nota faptul că funcţia f are limita ` ı̂n punctul a prin lim f (x) = `.
x→a
Teoremă 5.7 (Criteriul secvenţial). Fie f : A ⊂ C −→ C şi a un punct de acumulare

pentru mulţimea A. Funcţia f are limita ` ∈ X ı̂n punctul a, dacă şi numai dacă pentru
orice şir (xn ) de puncte din A care converge la a, astfel ı̂ncât xn 6= a pentru orice n ∈ N,
şirul (f (xn )) converge la `.
Exemplu 5.8. Funcţia f1 : R −→ R, f1 (x) = x2 are limita 4 ı̂n punctul x = 2, pentru

că, pentru orice ε > 0, pentru orice x ∈ R cu 0 < |x − 2| < min 1, 5ε

ε
|f1 (x) − 4| = x2 − 4 = |x − 2| |x + 2| ≤ |x − 2| · (|x − 2| + 4) < · 5 = ε.
5
Exemplu 5.9. Funcţia f2 : (0, ∞) −→ R, f2 (x) = sin x1 nu are limită ı̂n punctul x = 0.
1 1
Într-adevăr, pentru şirurile xn = nπ şi yn = 2nπ+ π convergente la 0 avem
2
lim f2 (xn ) = lim sin nπ = 0

n→∞ n→∞
π
lim f2 (yn ) = lim sin 2nπ + = 1.
n→∞ n→∞ 2
1
2 CURS 5. LIMITE DE FUNCŢII
Observaţie 5.10. Pentru cazul X = Y = R, putem introduce noţiunea de limită infinită

şi noţiunea de limită laterală.
Vom spune că f : R −→ R are limita +∞ ı̂n punctul x = a, dacă pentru orice
ε > 0 există δ > 0 astfel ı̂ncât pentru x cu proprietatea 0 < |x − a| < δ avem f (x) > ε.
Spunem că f are limita −∞ ı̂n punctul x = a, dacă pentru orice ε > 0 există δ > 0 astfel
ı̂ncât pentru x cu proprietatea 0 < |x − a| < δ avem f (x) < −ε.
Spunem că f : R −→ R are limita laterală ` la dreapta ı̂n punctul x = a, dacă pentru
orice ε > 0 există δ > 0 astfel ı̂ncât pentru orice x ∈ (a, a + δ) avem |f (x) − `| < ε. Vom
nota aceasta prin limx&a f (x) = `. Limita ` se notează f (a+).
Spunem că f are limita laterală ` la stânga ı̂n punctul x = a, dacă pentru orice ε > 0
există δ > 0 astfel ı̂ncât pentru orice x ∈ (a − δ, a) avem |f (x) − `| < ε. Vom nota
aceasta prin limx%a f (x) = `. Limita ` se notează f (a−).
Limita unei funcţii ı̂ntr-un punct există, dacă există limitele laterale şi ele sunt egale.
Limita unei funcţii ı̂ntr-un punct nu există, dacă cel puţin una din limitele laterale nu
există sau ambele există, dar ele nu sunt egale.
1
Exemplu 5.11. Funcţia f3 : R \ { 2 } → R definită prin f3 (x) = (x−2) 2 are limita +∞
1
ı̂n x = 2, pentru că oricare ar fi ε > 0 există δ = ε cu proprietatea că pentru orice x
√
care verifică relaţia 0 < |x − 2| < δ avem

1 1
f3 (x) = 2
> 2 = ε.
|x − 2| δ
Exemplu 5.12. Funcţia f4 : R −→ R definită prin


 1, x > 0
f4 (x) = sgn(x) = 0, x = 0
−1, x < 0

nu are limită ı̂n x = 0, pentru că limitele laterale f4 (0−) = −1 şi f4 (0+) = 1 nu sunt
egale.
5.2 Funcţii continue

Definiţie 5.13. Fie f : A ⊂ C −→ C. Funcţia f este continuă ı̂n punctul a ∈ A,
dacă pentru orice ε > 0 există δ > 0, astfel ı̂ncât dacă x ∈ A şi |x − a| < δ, atunci
|f (x) − f (a)| < ε. Vom spune că f este continuă pe A dacă f este continuă ı̂n fiecare
punct al mulţimii A.
Observaţie 5.14. În definiţia continuităţii nu intervine faptul că a ∈ A este punct de
acumulare. Dacă a este punct izolat al mulţimii A, atunci există un δ > 0 astfel ı̂ncât
A ∩ (a − δ, a + δ) = { a }. Pentru x = a condiţia |f (x) − f (a)| < ε este verificată pentru
orice ε > 0. Deci, f este continuă ı̂n a.
Dacă a este punct de acumulare al mulţimii A atunci funcţia f este continuă ı̂n a
dacă şi numai dacă ea are limită ı̂n acest punct şi limita este egală cu f (a).
Observaţie 5.15. Proprietatea de continuitate a funcţiei f ı̂n punctul a se rescrie
lim f (x) = f (a) sau lim f (a + h) = f (a).

x→a h→0
5.3. FUNCŢII VECTORIALE 3
Teoremă 5.16 (Criteriul secvenţial). Fie funcţia f : A ⊂ C −→ C. Funcţia f este

continuă ı̂n punctul a ∈ A dacă şi numai dacă pentru orice şir (xn ) convergent la a,
şirul (f (xn )) converge la f (a).
Observaţie 5.17. Proprietatea de continuitate se poate scrie ı̂n felul următor

lim f (xn ) = f lim xn .
n→∞ n→∞
Observaţie 5.18. În cazul X = Y = R, o funcţie poate fi discontinuă din trei motive:
1) limitele laterale există dar nu sunt egale cu valoarea funcţiei 2) cel puţin una din
limitele laterale este infinită 3) cel puţin una din limitele laterale nu există.
5.3 Funcţii vectoriale

Fie spaţiile euclidiene Rn şi Rm .
Definiţie 5.19. Funcţia f : A ⊂ Rn → Rm se numeşte funcţie vectorială.
Observaţie 5.20. Funcţia vectorială f are m componente, deci este de forma
f = (f1 , f2 , ..., fm ) unde f1 , f2 , . . . , fm : A → R.
Dacă m = n = 1, atunci f : A ⊂ R → R este funcţie reală de o variabilă reală.

Dacă m = 1, atunci f : A ⊂ Rn → R este funcţie (scalară) de n variabile reale.
Dacă n = 1 şi m = 2 (sau m = 3) iar funcţiile componente sunt continue atunci f este
o curbă ı̂n plan (sau spaţiu) ı̂n forma parametrică.
Dacă n = 2 şi m = 3 atunci f este o suprafaţă ı̂n formă parametrică.
Observaţie 5.21. Fie a = (a1 , . . . , an ) ∈ Rn un punct de acumulare al mulţimii A ⊂ Rn

şi fie y = (y1 , . . . , ym ) ∈ Rm . Pentru că ı̂n spaţiul euclidian Rm convergenţa are loc pe
componente, funcţia f = (f1 , . . . , fm ) : A −→ Rm are limita y ı̂n punctul a dacă şi numai
dacă fiecare din componentele fk are limita yk ı̂n punctul a.
Exemplu 5.22. Fie f = (f1 , f2 , f3 ) : R2 \ { (0, 0) } −→ R3 unde
sin(x2 + y 2 ) xy
f1 (x, y) = 2 + x + y 3 ex−y , f2 (x, y) = şi f3 (x, y) = .
x2 + y 2 x2 + y2
Să vedem dacă funcţia f are limită ı̂n punctul (0, 0).
Pe baza observaţiei anterioare, trebuie ca şi f1 , f2 şi f3 să aibă limită ı̂n (0, 0). Pentru
prima funcţie avem
lim f1 (x, y) = lim 2 + x + y 3 ex−y = 2.

(x,y)→(0,0) (x,y)→(0,0)
pentru cea de-a doua
sin(x2 + y 2 ) sin t
lim f1 (x, y) = lim 2 2
= lim = 1.
(x,y)→(0,0) (x,y)→(0,0) x +y t→0 t
Însă a treia funcţie nu are limită ı̂n origine pentru că pentru şirurile (0, n1 ) şi ( n1 , n1 )
convergente la (0, 0) avem

1
lim f2 0, = lim 0 = 0
n→∞ n n→∞
1
1 1 2 1
lim f2 , = lim 1 n 1 =
n→∞ n n n→∞ 2 + 2
n n
2
limite diferite.
Observaţie 5.23. Funcţia f = (f1 , . . . , fm ) : A ⊂ Rn −→ Rm este continuă ı̂n punctul
a ∈ A dacă şi numai dacă funcţiile fk sunt continue ı̂n a.
Exemplu 5.24. Să se studieze continuitatea funcţiei f : R2 −→ R2
(
1 x3 +y 3
(x + y) sin x2 +y ,
2 x2 +y 2 , (x, y) 6= (0, 0)
f (x, y) =
(0, 0), (x, y) = (0, 0).
Problema revine la studiul continuităţii funcţiilor
(
1
(x + y) sin x2 +y 2, (x, y) 6= (0, 0)
f1 (x, y) =
0, (x, y) = (0, 0)
( 3 3
x +y
x 2 +y 2 , (x, y) 6= (0, 0)
f2 (x, y) =
0, (x, y) = (0, 0).
Pentru că
1
(x + y) sin ≤ |x + y| şi lim |x + y| = 0
x2 + y2 (x,y)→(0,0)
rezultă că lim(x,y)→(0,0) f1 (x, y) = 0 = f1 (0, 0), ceea ce ı̂nseamnă că f1 este continuă ı̂n
origine. Cum f1 este continuă şi ı̂n celelalte puncte, rezultă că f1 este continuă pe R2 .
Din
x3 + y 3 |x3 + y 3 | |x3 | + |y 3 | |x3 | |y 3 | |x3 | |y 3 |
= ≤ = + ≤ + 2 = |x| + |y|
x2 + y 2 x2 + y 2 x2 + y 2 x2 + y 2 x2 + y 2 x2 y
rezultă că lim(x,y)→(0,0) f2 (x, y) = 0 = f2 (0, 0), ceea ce ne arată că f2 este continuă ı̂n
origine. Cum f2 este continuă şi ı̂n celelalte puncte, rezultă că f2 este continuă pe R2 .
Pentru că cele două componente ale funcţiei f sunt continue, rezultă că f este continuă
pe R2 .
5.4 Derivabilitatea funcţiilor reale de variabilă reală

Definiţie 5.25. Fie f : A ⊂ R −→ R şi a ∈ A un punct de acumulare al lui A. Spunem
f (x) − f (a)
că f are derivată ı̂n a dacă funcţia x 7−→ , x ∈ A \ { a } are limită ı̂n a.
x−a
Dacă limita este finită spunem că f este derivabilă ı̂n a. Dacă funcţia f este derivabilă
ı̂n fiecare punct al mulţimii A vom spune că f este derivabilă pe A.
f (x) − f (a)
Notaţie 5.26. Limita lim , ı̂n cazul ı̂n care există, se notează f 0 (a) sau
x→a x−a
df
dx
(a) şi se numeşte derivata lui f ı̂n punctul a.
f (x) − f (a)
f 0 (a) = lim
x→a x−a
5.4. DERIVABILITATEA FUNCŢIILOR REALE DE VARIABILĂ REALĂ 5
Observaţie 5.27. Definim, dacă există, derivatele laterale (la dreapta şi la stânga)
f (x) − f (a) f (x) − f (a)

lim = f 0 (a+) şi lim = f 0 (a−).
x&a x−a x%a x−a
Dacă derivatele laterale ale unei funcţii există şi sunt egale, atunci funcţia este derivabilă.
Exemplu 5.28. Funcţia f : R −→ R, f (x) = |x| nu este derivabilă ı̂n x = 0, pentru că
|x| − |0| |x| − |0|

lim =1 şi lim = −1.
x&0 x−0 x%0 x−0
Redăm mai jos derivatele funcţiilor elementare şi principalele proprietăţi ale funcţiilor
derivabile.
1 1
c0 = 0 (ln x)0 = (sin x)0 = cos x (arcsin x)0 = √
x 1 − x2
1 1
x0 = 1 (loga x)0 = (cos x)0 = − sin x (arccos x)0 = − √
x ln a 1 − x2
1 1
(xa )0 = axa−1 (ex )0 = ex (tg x)0 = (arctg x)0 =
cos2 x 1 + x2
√ 0 1
x = √ (ax )0 = ax · ln a
2 x
0
1 1
=− 2
x x
(cf )0 = c · f 0 (f · g)0 = f 0 · g + f · g 0
0
f f 0 · g − f · g0
(f ± g)0 = f 0 ± g 0 =
g g2
f0

(f (g))0 = f 0 (g) · g 0 g 0 g 0
(f ) = f · g ln f + g .
f
Exemplu 5.29. Să se calculeze derivata funcţiei f (x) = x2 · ln(4x3 + 1).

Pentru derivare, se aplică ı̂ntotdeauna formulele pentru derivare ı̂n ordine inversă
a efectuării operaţiilor. Să revedem mai ı̂ntâi ordinea operaţiilor. Întâi se ridică x la
pătrat, apoi se calculează x3 , apoi 4x3 , apoi 4x3 + 1, apoi logaritmul natural din 4x3 + 1,
iar ı̂n final se efectuează produsul dintre x2 şi ln(4x3 + 1). Ultima operaţie efectuată este
ı̂nmulţirea a două expresii. Aplicăm formula produsului (f · g)0 = f 0 · g + f · g 0 . Obţinem
0 0
f 0 (x) = x2 · ln(4x3 + 1) + x2 · ln(4x3 + 1) .
0
Acum, pentru fiecare din derivatele rămase se aplică aceeaşi regulă. Avem (x2 ) = 2x
pe baza formulei de derivare a funcţiei putere ((xa )0 = axa−1 ). Pentru logaritm aplicăm
formula pentru funcţii compuse (f (g))0 = f 0 (g) · g 0 . Va rezulta
0 1 0
ln(4x3 + 1) = · 4x 3
+ 1 .
4x3 + 1
0 0 0
Mai departe, (4x3 + 1) = (4x3 ) + (1)0 = 4 (x3 ) + 0 = 4 · 3x2 = 12x2 . În final putem scrie
derivata funcţiei f
12x4
f 0 (x) = 2x ln(4x3 + 1) + 3 .
4x + 1
Teoremă 5.30. O funcţie derivabilă ı̂ntr-un punct este continuă ı̂n acel punct.
Observaţie 5.31. Pentru o funcţie f : A −→ R derivabilă pe A putem considera funcţia

f 0 : A −→ R, x 7−→ f 0 (x) numită derivata funcţiei f .
Definiţie 5.32. Se numeşte derivata a doua a funcţiei f derivata funcţiei derivate

f 0 . Recursiv, se numeşte derivată de ordinul n a funcţiei f derivata funcţiei derivate
de ordinul n − 1, n ≥ 2.
Notaţie 5.33. Derivata de ordinul n a unei funcţii f ı̂ntr-un punct a se notează f (n) (a)
dn f
sau (a).
dxn
1
Exemplu 5.34. Să se calculeze f (n) (0) pentru funcţia f (x) = .
(ax + b)p
Derivata ı̂ntâi este
−pa
f 0 (x) = .
(ax + b)p+1
Derivata a doua este
p(p + 1)a2
f 00 (x) = .
(ax + b)p+2
Prin inducţie, rezultă
(−1)n p(p + 1) · · · (p + n − 1)an

f (n) (x) = .
(ax + b)p+n
(−1)n p(p+1)···(p+n−1)an
Atunci f (n) (0) = bp+n
.
Teoremă 5.35. Are loc formula lui Leibniz

n
X
(n)
(f · g) = Cnk f (n−k) · g (k) .
k=0
Curs 6
Derivate
6.1 Derivate parţiale

Definiţie 6.1. Fie f : A ⊂ Rn → R şi fie a = (a1 , . . . , an ) ∈ A un punct de acumulare
al mulţimii A. Dacă limita
f (a1 , . . . , ak−1 , t, ak+1 , . . . , an ) − f (a1 , . . . , ak−1 , ak , ak+1 , . . . , an )

lim
t→ak t − ak
există şi este finită, spunem că f este derivabilă ı̂n punctul a ı̂n raport cu variabila xk .
Această limită se numeşte derivată parţială ı̂n raport cu xk .
∂f
Notaţie 6.2. Derivata parţială ı̂n raport cu xk se notează (a) sau fx′ k (a).
∂xk
Observaţie 6.3. Dacă notăm g(x) = f (a1 , . . . , ak−1 , x, ak+1 , . . . , an ) atunci f este deriv-
abilă parţial ı̂n raport cu variabila xk dacă funcţia g este derivabilă şi fx′ k (a) = g ′ (ak ).
Pentru a deriva parţial ı̂n raport cu xk o funcţie de mai multe variabile, se derivează ca
şi cum doar xk variază, iar toate celelalte variabile sunt constante.
Exemplu 6.4. Fie f : R2 → R, f (x, y) = x2 − y 3 x. Derivatele parţiale ale lui f sunt
fx′ (x, y) = 2x − y 3 şi fy′ (x, y) = −3y 2 x.
Exemplu 6.5. Să calculăm derivatele parţiale ale funcţiei f ı̂n origine
® xy
x2 +y 2
, (x, y) 6= (0, 0)
f (x, y) =
0, (x, y) = (0, 0).
Avem, pe baza definiţiei
f (t, 0) − f (0, 0)
fx′ (0, 0) = lim =0
t→0 t−0
f (0, t) − f (0, 0)
fy′ (0, 0) = lim = 0.
t→0 t−0
Funcţia f are derivate parţiale ı̂n origine, deşi ea nu are limită ı̂n origine.
Definiţie 6.6. Fie f = (f1 , . . . , fm ) : A ⊂ Rn → Rm şi fie a ∈ A un punct de acumulare

al mulţimii A. Dacă fiecare funcţie fk este derivabilă parţial, spunem că f este derivabilă
1
2 CURS 6. DERIVATE
parţial ı̂n a. Atunci putem forma matricea

 ∂f1 ∂f1 ∂f1
(a) (a) ··· (a)

∂x1 ∂x2 ∂xn
 ∂f2 (a) ∂f2
(a) ··· ∂f2
(a) 
 ∂x1 ∂x2 ∂xn
J(f )(a) =  .

.. .. .. 
 . . ··· . 
∂fm ∂fm ∂fm
∂x1
(a) ∂x2
(a) · · · ∂xn
(a)
Această matrice se numeşte matricea lui Jacobi. Dacă m = n, determinantul acestei

matrice se numeşte Jacobianul lui f , sau determinantul funcţional al funcţiilor
f1 , . . . , fn şi se notează
D(f1 , . . . , fn )
J = det J(f )(a) = .
D(x1 , . . . , xn )
Dacă m = 1, atunci matricea lui Jacobi se numeşte gradientul lui f şi se notează
î ó
∂f1 ∂f1 ∂f1
grad f = ∇f (a) = ∂x1
(a) ∂x2
(a) ··· ∂xn
(a) .
6.2 Derivate parţiale de ordin superior

Dacă f : A ⊂ Rn → R este o funcţie derivabilă parţial ı̂n raport cu variabila xk , atunci se
pune problema derivării parţiale a funcţiei x 7−→ fx′ k (x) ı̂n raport cu variabila xi . Dacă
există derivata parţială ı̂n raport cu xi a derivatei parţiale ı̂n raport cu xk ı̂ntr-un punct
a vom scrie
′
fx′′k xi (a) = fx′ k x (a)
i
sau
∂ 2f
Å ã
∂ ∂f
(a) = (a)
∂xi ∂xk ∂xi ∂xk
şi o vom numi derivată parţială de ordinul al doilea. În general, prin
(k1 +k2 +···+kn ) ∂ k1 +k2 +···+kn f

f k k =
x1 1 x2 2 ...xknn ∂xknn . . . ∂xk11
se ı̂nţelege că f se derivează de k1 ori ı̂n raport cu x1 , apoi de k2 ori ı̂n raport cu x2 şi
aşa mai departe, până când derivăm de kn ori ı̂n raport cu xn , iar derivările se fac ı̂n
această ordine.
′′′ 3 3 2 2
Exemplu 6.7. Să se calculeze fzx 2 pentru f (x, y, z) = x z − 2yz + 6xy .
Mai ı̂ntâi derivăm pe f ı̂n raport cu z, iar apoi de două ori ı̂n raport cu x:
′ ′
fz′ = 3x3 z 2 − 4yz, ′′
fzx = 3x3 z 2 − 4yz x
= 9x2 z 2 ′′′
fzx 2 2
2 = 9x z
x
= 18xz 2 .
Definiţie 6.8. Spunem că f : A ⊂ Rn → R este ce clasă C p pe A şi scriem f ∈ C p (A),

dacă f are toate derivatele parţiale de ordin k ≤ p continue pe A.
Teoremă 6.9 (Schwarz). Dacă f ∈ C p (A) atunci derivatele parţiale de ordin k ≤ p nu

depind de ordinea de derivare.
6.3. DERIVAREA FUNCŢIILOR COMPUSE 3
6.3 Derivarea funcţiilor compuse

Teoremă 6.10. Fie f : Rp → Rm şi g : A ⊂ Rn → Rp şi a ∈ A un punct de acumulare
a lui A. Presupunem că g este derivabilă parţial ı̂n a, iar f este derivabilă parţial ı̂n
g(a), iar derivatele parţiale ale lui f sunt continue ı̂n g(a). Atunci f ◦ g : A → Rm este
derivabilă parţial ı̂n a şi
J(f ◦ g)(a) = J(f )(g(a)) · J(g)(a).
Observaţie 6.11. Dacă m = 1 = n şi p = 2 atunci
(f (u(x), v(x)))′ = fu′ (u(x), v(x)) · u′ (x) + fv′ (u(x), v(x)) · v ′ (x).
Dacă m = 1, n = 2 şi p = 1, atunci
(f (u(x, y)))′x = f ′ (u(x, y)) · u′x (x, y).

(f (u(x, y)))′y = f ′ (u(x, y)) · u′y (x, y).
Dacă m = 1, n = 2, p = 2 atunci
(f (u(x, y), v(x, y)))′x = fu′ (u(x, y), v(x, y)) · u′x (x, y) + fv′ (u(x, y), v(x, y)) · vx′ (x, y).
(f (u(x, y), v(x, y)))′y = fu′ (u(x, y), v(x, y)) · u′y (x, y) + fv′ (u(x, y), v(x, y)) · vy′ (x, y).
Aceste formule se scriu mai scurt (pentru memorare)
(f (u, v))′x = fu′ · u′x + fv′ · vx′ .

(f (u, v))′y = fu′ · u′y + fv′ · vy′ .
Exemplu 6.12. Fie g : R2 → R definită prin g(x, y) = f (x2 − y 3 , xy 2 ). Să se calculeze

derivatele parţiale de ordinul doi ale funcţiei g, ştiind că f ∈ C 2 (R2 ).
Notăm u = x2 − y 3 şi v = xy 2 şi aplicăm formula pentru derivarea funcţiilor compuse.
gx′ = (f (u, v))′x = fu′ · 2x + fv′ · y 2

gy′ = (f (u, v))′y = fu′ · (−3y 2 ) + fv′ · 2xy.
Pentru a obţine derivatele de ordinul doi, derivăm ı̂ncă o dată. Avem

′ ′ ′
gx′′2 = (gx′ )x = (fu′ )x · 2x + fu′ · (2x)′x + (fv′ )x · y 2
unde
′ ′ ′ ′ ′′
(fu′ )x = (fu′ (u, v))x = (fu′ )u · 2x + (fu′ )v · y 2 = fu′′2 · 2x + fuv · y2
′ ′ ′
(fv′ )x = (fv′ )u · 2x + (fv′ )v · y 2 = fvu
′′
· 2x + fv′′2 · y 2 .
′′ ′′
Ţinând cont că fuv = fvu obţinem
′′
gx′′2 = fu′′2 · 2x + fuv · y 2 · 2x + fu′ · 2 + fvu
′′
· 2x + fv′′2 · y 2 · y 2

= fu′′2 · 4x2 + fuv

′′
· 4xy 2 + fv′′2 · y 4 + fu′ · 2.
4 CURS 6. DERIVATE
La fel
′′ ′ ′ ′
gxy = (gx′ )y = (fu′ )y · 2x + (fv′ )y · y 2 + fv′ · 2y
= fu′′2 · (−3y 2 ) + fuv′′
′′
· (−3y 2 ) + fv′′2 · 2xy · y 2 + fv′ · 2y

· 2xy · 2x + fvu
= fu′′2 · (−6xy 2 ) + fuv
′′
· (4x2 y − 3y 4 ) + fv′′2 · 2xy 3 + fv′ · 2y.
şi
′ ′ ′
gy′′2 = gy′ y = (fu′ )y · (−3y 2 ) + fu′ · (−6y) + (fv′ )y · 2xy + fv′ · 2x
= fu′′2 · (−3y 2 ) + fuv
′′
· 2xy · (−3y 2 ) + fu′ · (−6y) + fvu
′′
· (−3y 2 ) + fv′′2 · 2xy · 2xy + fv′ · 2x

= fu′′2 · 9y 4 + fuv
′′
· (−12xy 3 ) + fv′′2 · 4x2 y 2 + fu′ · (−6y) + fv′ · 2y.
6.4 Vectori şi operaţii cu vectori

6.4.1 Scalari şi vectori
Definiţie 6.13. Un număr real λ ∈ R se va numi scalar. O pereche de numere reale
(a1 , a2 ) ∈ R2 se va numi vector plan şi un triplet de numere reale (a1 , a2 , a3 ) ∈ R3 se
va numi vector din spaţiu sau simplu vector.
Observaţie 6.14. Noţiunile de scalar şi vector se pot defini mult mai general: un scalar
este orice element al unui corp, care este un triplet (K, +, ∗), unde K este o mulţime
cu cel puţin două elemente, iar + şi ∗ sunt două operaţii care verifică următoarele trei
axiome: 1. (K, +) este grup comutativ cu elementul neutru notat 0; 2. (K \ { 0 } , ∗)
este grup cu elementul neutru notat 1; 3. Înmulţirea este distributivă faţă de adunare,
adică pentru orice elemente λ, µ, ν ∈ K au loc relaţiile: λ ∗ (µ + ν) = λ ∗ µ + λ ∗ ν şi
(µ + ν) ∗ λ = µ ∗ λ + ν ∗ λ.
Un vector este un element al unui spaţiu vectorial V peste un corp K. Un spaţiu vecto-
rial este structura algebrică formată dintr-o mulţime nevidă V ı̂mpreună cu două operaţii,
adunare vectorială şi ı̂nmulţire cu scalar, care verifică axiomele: 1. V cu adunarea vec-
torială formează un grup comutativ; 2. ı̂nmulţirea cu scalar verifică următoarele patru
proprietăţi, pentru orice a, b ∈ V şi orice λ, µ ∈ K:
1. λ(a + b) = λa + λb 2. (λ + µ)a = λa + µa 3. λ(µa) = (λ ∗ µ)a 4. 1a = a.
Notaţie 6.15. În spaţiul vectorial R3 , notăm ~ı = (1, 0, 0), ~ = (0, 1, 0) şi ~κ = (0, 0, 1).
Orice vector ~a = (a1 , a2 , a3 ) se poate scrie ~a = a1~ı + a2~ + a3~κ. Numerele a1 , a2 şi a3
se numesc componentele sau coordonatele vectorului ~a. Doi vectori sunt egali dacă şi
numai dacă au aceleaşi coordonate.
Observaţie 6.16. Orice vector ~a = a1~ı+a2~+a3~κ poate fi privit şi ca o săgeată (segment
orientat) care are originea ı̂n punctul O(0, 0, 0) şi extremitatea (vârful săgeţii) ı̂n punctul
−−→
A(a1 , a2 , a3 ). De fapt, orice segment orientat BC care are ca suport dreapta BC paralelă
−→
cu OA, care are acelaşi sens şi aceeaşi lungime ca şi segmentul OA, reprezintă acelaşi
−−→ −→
vector, adică BC = OA. În acest fel, un vector reprezintă o clasă de echivalenţă. În
acest curs, alegem ca reprezentant al clasei vectorul de poziţie, adică vectorul care are
ca origine punctul O(0, 0, 0).
6.4. VECTORI ŞI OPERAŢII CU VECTORI 5
6.4.2 Lungimea unui vector

Definiţie 6.17. Lungimea unui vector ~a = a1~ı + a2~ + a3~κ este numărul real nenegativ
»
|~a| = a21 + a22 + a23 .
Observaţie 6.18. Lungimea unui vector reprezintă lungimea săgeţii asociată vectorului.
6.4.3 Adunarea vectorilor

Definiţie 6.19. Suma a doi vectori ~a = a1~ı + a2~ + a3~κ şi ~b = b1~ı + b2~ + b3~κ este vectorul
~a + ~b = (a1 + b1 )~ı + (a2 + b2 )~ + (a3 + b3 )~κ.
Observaţie 6.20. Adunarea vectorilor se face pe componente şi are proprietăţile de
asociativitate, comutativitate, element neutru (notat ~0 = 0~ı + 0~ + 0~κ sau simplu 0)şi
element simetrizabil (numit opus şi notat −~a).
Observaţie 6.21. Se spune că doi vectori se adună cu regula paralelogramului. Într-
adevăr, dacă vom considera cele două săgeţi asociate vectorilor şi construim un paralel-
ogram cu ajutorul lor, atunci suma celor doi vectori va fi diagonala paralelogramului ce
pleacă din originea comună a vectorilor.
~a + ~b
~a
~a − ~b
~b
−~b
Suma a trei vectori se adună cu regula paralelipipedului. Diagonala paralelipipedului

construit cu cei trei vectori care pleacă din originea comună reprezintă suma celor trei
vectori.
Observaţie 6.22. Să observăm că lungimea sumei a doi vectori este mai mică sau egală
decât suma lungimilor celor doi vectori. Această inegalitate
|~a + ~b| ≤ |~a| + |~b|,
poartă denumirea de inegalitatea triunghiului. Motivul este justificat de faptul că suma
a două laturi ı̂ntr-un triunghi este mai mare decât cea de-a treia latură.
Observaţie 6.23. Scăderea a doi vectori revine la adunarea unui vector cu opusul celui-
lalt:
~a − ~b = ~a + (−~b).
Lungimea vectorului diferenţă ~a − ~b coincide cu lungimea celeilalte diagonale din para-
lelogramul folosit la adunarea vectorilor.
6 CURS 6. DERIVATE
6.4.4 Înmulţirea cu scalari

Definiţie 6.24. Vectorul ~a = a1~ı + a2~ + a3~κ ı̂nmulţit cu scalarul λ ∈ R este vectorul
λ~a = (λa1 )~ı + (λa2 )~ + (λa3 )~κ.
Observaţie 6.25. Dacă λ > 0 atunci vectorul λ~a are săgeata pe aceeaşi direcţie şi cu
acelaşi sens ca şi săgeata vectorului ~a, dar lungimea |λ~a| = λ |~a|. Dacă λ < 0 atunci
vectorul λ~a are aceeaşi direcţie ca şi săgeata vectorului ~a, dar sens opus, iar lungimea
este |λ~a| = |λ| |~a|.
Pentru un vector nenul ~a, vectorul |~a1| ~a = |~~aa| se numeşte versorul lui ~a. Versorul
unui vector este acel vector ı̂nmulţit cu scalarul ce reprezintă inversul lungimii vectorului.
Lungimea unui versor este 1. Într-adevăr,
~a 1
= |~a| = 1.
|~a| |~a|
Observaţie 6.26. Se poate uşor verifica faptul că ı̂nmulţirea cu scalari are următoarele
proprietăţi:
1. λ(~a + ~b) = λ~a + λ~b 2. (λ + µ)~a = λ~a + µ~a 3. λ(µ~a) = (λµ)~a 4. 1~a = ~a.
Definiţie 6.27. Doi vectori ~a şi ~b se numesc liniar dependenţi sau coliniari dacă
există un scalar λ ∈ R astfel ı̂ncât
~a = λ~b.
6.4.5 Produsul scalar

Definiţie 6.28. Produsul scalar a doi vectori ~a = a1~ı + a2~ + a3~κ şi ~b = b1~ı + b2~ + b3~κ
este scalarul
~a · ~b = a1 b1 + a2 b2 + a3 b3 .
Observaţie 6.29. Produsul scalar are următoarele proprietăţi:
1. ~b · ~a = ~a · ~b 2. ~a · (~b + ~c) = ~a · ~b + ~a · ~c
3. ~a · (λ~b) = λ(~a · ~b)
4. ~a · ~a ≥ 0 şi ~a · ~a = 0 dacă şi numai dacă ~a = ~0.
Observaţie 6.30. Produsul scalar se poate defini independent de sistemul de coordonate

cartezian. Oricare din relaţiile
1Ä ä 1Ä ä
~a · ~b = |~a + ~b|2 − |~a|2 − |~b|2 = |~a|2 + |~b|2 − |~a − ~b|2
2 2
permit definirea produsului scalar folosind doar lungimea vectorilor. În acelaşi timp,
aceste relaţii permit calcularea lungimii vectorilor sumă şi diferenţă:
»
|~a + b| = |~a|2 + |~b|2 + 2(~a · ~b)
~
»
|~a − b| = |~a|2 + |~b|2 − 2(~a · ~b).
~
Din acestea se obţine identitatea paralelogramului

Ä ä
|~a + ~b|2 + |~a − ~b|2 = 2 |~a|2 + |~b|2 .
6.4. VECTORI ŞI OPERAŢII CU VECTORI 7
Observaţie 6.31. Relaţia √

|~a| = ~a · ~a
permite definirea lungimii unui vector folosind produsul scalar. Plecând de la inegalităţile
Ä ä2
|~a|2 + |~b|2 + 2(~a · ~b) = |~a + ~b|2 ≤ |~a| + |~b| = |~a|2 + |~b|2 + 2 |~a| |~b|
Ä ä2
|~a|2 + |~b|2 − 2(~a · ~b) = |~a − ~b|2 ≤ |~a| + |~b| = |~a|2 + |~b|2 + 2 |~a| |~b|
rezultă inegalitatea
~a · ~b ≤ |~a| |~b|,
care se numeşte inegalitatea lui Cauchy-Buniakovski-Schwarz. Egalitatea are loc dacă
şi numai dacă cei doi vectori sunt coliniari. Pentru vectori nenuli aceasta ne arată că
~
numărul |~a~a||·b~b| aparţine intervalului [−1, 1], adică există un α ∈ [0, π] astfel ı̂ncât
~a · ~b
= cos α.
|~a| |~b|
Numărul α reprezintă unghiul dintre cei doi vectori, unghiul dintre cele două săgeţi. Are
loc formula
~a · ~b = |~a| |~b| cos α = |~a| |~b| cos(~a, ~b).
Doi vectori se numesc ortogonali dacă produsul lor scalar este zero. Pentru doi vectori
ortogonali are loc teorema lui Pitagora
|~a|2 + |~b|2 = |~a + ~b|2 = |~a − ~b|2 .
Observaţie 6.32. Proiecţia unui vector ~a pe o axă d având direcţia vectorului d~ se
calculează prin
~ ~
~ = ~a · d = ~a · d ,
projd (~a) = |~a| cos(~a, d)
~
|d| ~
|d|
adică produsul scalar dintre ~a şi versorul lui d. ~ Proprietăţile proiecţiei se deduc din
proprietăţile produsului scalar. În particular, proiecţiile vectorului ~a = a1~ı + a2~ + a3~κ
pe axele OX, OY şi OZ reprezintă coordonatele lui ~a şi se calculează prin
projOX (~a) = ~a ·~ı = a1 , projOY (~a) = ~a · ~ = a2 , projOZ (~a) = ~a · ~κ = a3 .
Atunci are loc descompunerea
~a = projOX (~a)~ı + projOY (~a)~ + projOZ (~a)~κ = (~a ·~ı)~ı + (~a · ~)~ + (~a · ~κ)~κ.
6.4.6 Produsul vectorial

Definiţie 6.33. Produsul vectorial a doi vectori ~a = a1~ı + a2~ + a3~κ şi ~b = b1~ı + b2~ + b3~κ
este vectorul
~a × ~b = (a2 b3 − a3 b2 )~ı + (a3 b1 − a1 b3 )~ + (a1 b2 − a2 b1 )~κ.
Observaţie 6.34. O modalitate de a ţine minte expresia analitică a produsului vectorial
este dezvoltarea următorului determinant formal după prima linie
~ı ~ ~κ
~
~a × b = a1 a2 a3 .
b1 b2 b3
8 CURS 6. DERIVATE
Observaţie 6.35. Produsul vectorial are următoarele proprietăţi:

1. ~b × ~a = −(~a × ~b) 2. ~a × (~b + ~c) = ~a × ~b + ~a × ~c 3. ~a × (λ~b) = λ(~a × ~b)
4. ~a × ~a = 0 şi ~a × ~b = 0 dacă şi numai dacă vectorii sunt coliniari
Observaţie 6.36. Făcând produl scalar ~a · (~a ×~b), observăm că este zero. De asemenea,
~b · (~a × ~b) = 0. Acest lucru ne arată că vectorul ~a × ~b este ortogonal pe ~a şi pe ~b, deci pe
planul format de cei doi vectori. Dacă direcţia vectorului produs vectorial a fost stabilită,
ne rămâne de precizat sensul pe această dreaptă. Din cazul particular ~ı×~ = ~κ, deducem
că sensul este dat de regula burghiului sau regula mâinii drepte: dacă rotim burghiul
sau mâna dreaptă ı̂n aşa fel ı̂ncât primul vector se suprapune peste al doilea printr-un
unghi minim, atunci sensul de ı̂naintare al burghiului sau sensul indicat de degetul mare
este sensul produsului vectorial.
Observaţie 6.37. Plecând de la identitatea lui Lagrange
|~a × ~b|2 = |~a|2 |~b|2 − (~a · ~b)2
obţinem lungimea vectorului produs vectorial
» »
|~a × ~b| = |~a|2 |~b|2 − (~a · ~b)2 = |~a|2 |~b|2 − |~a|2 |~b|2 cos2 (~a, ~b) = |~a| |~b| sin(~a, ~b).
Lungimea produsului vectorial reprezintă aria paralelogramului construit cu cei doi vec-
−→ −→
tori. De aici deducem că aria triunghiului format de doi vectori AB şi AC este
1 −→ −→
Aria(∆ABC) = AB × AC .
2
6.4.7 Produsul mixt

Definiţie 6.38. Se numeşte produs mixt al trei vectori ~a = a1~ı + a2~ + a3~κ,
~b = b1~ı + b2~ + b3~κ şi ~c = c1~ı + c2~ + c3~κ, scalarul
a1 a2 a3
~ ~
(~a, b, ~c) = ~a · (b × ~c) = b1 b2 b3 .
c1 c2 c3
Observaţie 6.39. Din proprietăţile determinanţilor deducem că dacă se permută circu-
lar vectorii, valoarea produsului mixt nu se schimbă:
~a · (~b × ~c) = ~b · (~c × ~a) = ~c · (~a × ~b).
Observaţie 6.40. Să observăm că produsul mixt este zero
(~a, ~b, ~c) = 0
dacă şi numai dacă ~a, ~b şi ~c sunt coplanari. Dacă ı̂n schimb, vectorii sunt necoplanari,
atunci numărul
|(~a, ~b, ~c)|
reprezintă volumul paralelipipedului construit cu cei trei vectori. Folosind această in-
terpretare, putem calcula distanţa de la un punct D la planul determinat de vectorii
−→ −→
necoliniari AB şi AC cu formula
Ä−−→ −→ −→ä
AD, AB, AC
dist(D, ABC) = −→ −→ .
AB × AC
6.5. CÂMP SCALAR ŞI CÂMP VECTORIAL 9
6.4.8 Dublul produs vectorial

Definiţie 6.41. Se numeşte dublu produs vectorial al vectorilor ~a = a1~ı + a2~ + a3~κ,
~b = b1~ı + b2~ + b3~κ şi ~c = c1~ı + c2~ + c3~κ, vectorul ~a × (~b × ~c).
Observaţie 6.42. Are loc formula
~b ~c
~a × (~b × ~c) = (~a · ~c)~b − (~a · ~b)~c = .
~a · ~b ~a · ~c
6.5 Câmp scalar şi câmp vectorial

Definiţie 6.43. Fie U ⊂ R3 o mulţime deschisă. Se numeşte câmp scalar o funcţie
f : U → R ce asociază unui punct un scalar.
Definiţie 6.44. Se numeşte suprafaţă de nivel asociată câmpului scalar f , mulţimea

punctelor pentru care f ia aceeaşi valoare. Pentru un punct dat M0 ∈ U suprafaţa de
nivel asociată punctului M0 este
{ M ∈ U | f (M ) = f (M0 ) } .
Observaţie 6.45. Prin fiecare punct al mulţimii U trece o singură suprafaţă de nivel.
Două suprafeţe de nivel nu au nici un punct comun.
Exemplu 6.46. Câmpul scalar al temperaturilor este funcţia care asociază fiecărui punct
temperatura măsurată ı̂n acel punct. Suprafeţele de nivel ale câmpului temperaturilor
se numesc izoterme.
p
Câmpul scalar f : U → R, f (x, y, z) = x2 + y 2 + z 2 , asociază fiecărui punct
distanţa până la origine. Suprafeţele de nivel sunt sferele x2 + y 2 + z 2 = C 2 .
Definiţie 6.47. Fie U ⊂ R3 o mulţime deschisă. Se numeşte câmp vectorial o funcţie

~v : U → R3 ce asociază unui punct un vector.
Când vrem să punem ı̂n evidenţă componentele vectorului ~v , scriem
~v (x, y, z) = P (x, y, z)~ı + Q(x, y, z)~ + R(x, y, z)~κ.
Definiţie 6.48. Se numeşte linie de câmp a câmpului vectorial ~v o curbă ce are propri-
etatea că ı̂n fiecare punct M al ei, vectorul ~v (M ) este tangent la curbă.
Observaţie 6.49. Prin fiecare punct al mulţimii U trece o singură linie de câmp. Două
linii de câmp nu au puncte comune.
Pentru a determina liniile de câmp, fie ~r = x~ı + y~ + z~κ vectorul de poziţie al unui
punct de pe curbă şi d~r = dx~ı + dy~ + dz~κ diferenţiala lui. Din definiţia liniilor de
câmp, vectorii ~v şi d~r sunt coliniari, adică
dx dy dz
= = .
P Q R
Integrând acest sistem simetric se obţin liniile de câmp.

10 CURS 6. DERIVATE
6.6 Gradientul unui câmp scalar

Definiţie 6.50. Fie U ⊂ R3 o mulţime deschisă şi f : U → R un câmp scalar de clasă
C 1 (U ). Gradientul câmpului scalar f ı̂n punctul M este vectorul
grad f (M ) = fx′ (M )~ı + fy′ (M )~ + fz′ (M )~κ.
Câmpul grad f : U → R3
grad f (x, y, z) = fx′ (x, y, z)~ı + fy′ (x, y, z)~ + fz′ (x, y, z)~κ
se numeşte câmp de gradienţi ataşat câmpului scalar f .
Observaţie 6.51. Vectorul grad f (M0 ) este ortogonal pe suprafaţa de nivel asociată
câmpului scalar f şi punctului M0 . Versorul normalei la suprafaţa de nivel f (M ) =
f (M0 ) ı̂n punctul M0 este
grad f (M0 )
~n = ± .
| grad f (M0 )|
Definiţie 6.52. Se numeşte derivata câmpului f după direcţia ~s, produsul scalar
dintre gradientul lui f şi versorul ~s
df
= grad f · ~s.
d~s
Observaţie 6.53. Dacă ~s nu este versor, atunci formula pentru derivata câmpului f
după direcţia acestui vector este
df ~s
= grad f · .
d~s |~s|
Să observăm că derivata după direcţiile ~ı, ~ şi ~κ sunt derivatele parţiale al funcţiei f :
df df df
= grad f ·~ı = f ′x , = grad f ·~ı = f ′y , = grad f ·~ı = f ′z .
d~ı d~ d~κ
Să mai observăm că pentru un versor ~s, derivata după direcţie are valoare maximă dacă
~s are direcţia şi sensul gradientului şi valoare minimă dacă are direcţia gradientului dar
sens invers.
Observaţie 6.54. Gradientul are următoarele proprietăţi:
grad(λf ) = λ grad f
grad(f + g) = grad f + grad g
grad(f g) = g grad f + f grad g
g grad f − f grad g
Å ã
f
grad = , g 6= 0
g g2
grad(f ◦ u) = f ′ (u) grad u.
p
Exemplu 6.55. Fie ~r = x~ı + y~ + z~κ vectorul de poziţie şi r = |~r| = x2 + y 2 + z 2
lungimea vectorului de poziţie. Să calculăm gradientul lui r. Avem
2x 2y 2z x~ı + y~ + z~κ ~r
grad r = p ~ı+ p ~+ p ~κ = p = .
2 x2 + y 2 + z 2 2 x2 + y 2 + z 2 2 x2 + y 2 + z 2 x2 + y 2 + z 2 r
Exemplu 6.56. Fie ~a = a1~ı + a2~ + a3~κ un vector constant. Atunci
grad(~a · ~r) = grad(a1 x + a2 y + a3 z) = a1~ı + a2~ + a3~κ = ~a.
6.7. DIVERGENŢA UNUI CÂMP VECTORIAL 11
6.7 Divergenţa unui câmp vectorial

Definiţie 6.57. Divergenţa unui câmp vectorial ~v (x, y, z) = P~ı + Q~ + R~κ este câmpul
scalar
div ~v = P ′x + Q′y + R′z .
Observaţie 6.58. Câmpul scalar divergenţă are următoarele proprietăţi:
div(λ~v ) = λ div ~v
div(~v + ~u) = div ~v + div ~u
div ~a = 0
div ~r = 3.
6.8 Rotorul unui câmp vectorial

Definiţie 6.59. Rotorul unui câmp vectorial ~v (x, y, z) = P~ı + Q~ + R~κ este câmpul
vectorial
~ı ~ ~κ
rot ~v = ∂
∂x
∂
∂y
∂
∂z = (R′y − Q′z )~ı + (P ′z − R′x )~ + (Q′x − P ′y )~κ.
P Q R
Observaţie 6.60. Rotorul are următoarele proprietăţi:
rot(λ~v ) = λ rot ~v
rot(~v + ~u) = rot ~v + rot ~u
rot ~a = ~0
rot ~r = ~0.
Exemplu 6.61. Să se calculeze div(~a × ~r) şi rot(~a × ~r).

Avem
~ı ~ ~κ
~a × ~r = a1 a2 a3 = (a2 z − a3 y)~ı + (a3 x − a1 z)~ + (a1 y − a2 x)~κ.
x y z
Atunci
div(~a × ~r) = 0
şi
~ı ~ ~κ
∂ ∂ ∂
rot(~a × ~r) = ∂x ∂y ∂z = 2a1~ı + 2a2~ + 2a3~κ = 2~a.
a2 z − a3 y a3 x − a1 z a1 y − a2 x
6.9 Operatorul nabla

Gradientul, divergenţa şi rotorul sunt operatori diferenţiali de ordinul ı̂ntâi. O tratare
unitară se face cu ajutorul operatorului nabla
∂ ∂ ∂
∇ = ~ı + ~ + ~κ .
∂x ∂y ∂z
12 CURS 6. DERIVATE
Atunci
grad f = ∇f = produsul vectorului ∇ cu scalarul f

div ~v = ∇ · ~v = produsul scalar dintre vectorul ∇ şi vectorul ~v
rot ~v = ∇ × ~v = produsul vectorial dintre vectorul ∇ şi vectorul ~v .
Observaţie 6.62. ∇ este un operator liniar.
∇(λf + µg) = λ∇f + µ∇g

∇ · (λ~u + µ~v ) = λ∇ · ~u + µ∇ · ~v
∇ × (λ~u + µ~v ) = λ∇ × ~u + µ∇ × ~v .
Observaţie 6.63. Fie ~s un vector. Atunci cu ajutorul operatorului
∂ ∂ ∂
~s · ∇ = s1 + s2 + s3
∂x ∂y ∂z
derivata după direcţia ~s a câmpului scalar f se calculează prin
df ∂f ∂f ∂f
= ~s · grad f = s1 + s2 + s3 = (~s · ∇)f.
d~s ∂x ∂y ∂z
Derivata după direcţia ~s a câmpului vectorial ~v se calculează pe componente
d~v dv1 dv2 dv3

= ~ı + ~ + ~κ
d~s Åd~s d~s d~s ã Å ã
∂v1 ∂v1 ∂v1 ∂v2 ∂v2 ∂v2
= s1 + s2 + s3 ~ı + s1 + s2 + s3 ~
∂x ∂y ∂z ∂x ∂y ∂z
Å ã
∂v3 ∂v3 ∂v3
+ s1 + s2 + s3 ~κ
∂x ∂y ∂z
Å ã Å ã
∂v1 ∂v2 ∂v3 ∂v1 ∂v2 ∂v3
= s1 ~ı + ~ + ~κ + s2 ~ı + ~ + ~κ
∂x ∂x ∂x ∂y ∂y ∂y
Å ã
∂v1 ∂v2 ∂v3
+ s3 ~ı + ~ + ~κ
∂z ∂z ∂z
∂~v ∂~v ∂~v
= s1 + s2 + s3 = (~s · ∇)~v .
∂x ∂y ∂z
Observaţie 6.64. În continuare vom aplica operatorul ∇ asupra unui produs. Pentru
că este un operator de derivare, ı̂n urma aplicării lui asupra unui produs de doi factori,
rezultă o sumă de doi termeni, ı̂n care ∇ acţionează doar asupra unuia din factori. Vom
indica acest factor printr-o săgeată. Operatorul ∇ acţionează doar asupra elementelor
aflate la dreapra sa, de aceea termenii asupra cărora nu acţionează vor fi trecuţi ı̂n faţa
lui. Pentru că ∇ este şi un vector, se vor respecta toate proprietăţile vectorilor.
Avem
↓ ↓
grad(f g) = ∇(f g) = ∇(f g) + ∇(f g ) = g∇f + f ∇g = g grad f + f grad g
↓ ↓
div(f~v ) = ∇ · (f~v ) = ∇ · (f ~v ) + ∇ · (f ~v ) = ∇f · ~v + f ∇ · ~v = grad f · ~v + f div ~v
↓ ↓
rot(f~v ) = ∇ × (f~v ) = ∇ × (f ~v ) + ∇ × (f ~v ) = ∇f × ~v + f ∇ × ~v = grad f × ~v + f rot ~v .
6.10. APLICAREA REPETATĂ A OPERATORULUI ∇ 13
Folosind proprietăţile produsului mixt

↓ ↓
div(~u × ~v ) = ∇ · (~u × ~v ) = ∇ · (~u ×~v ) + ∇ · (~u× ~v ) = ~v · (∇ × ~u) − ∇ · (~v × ~u)
= ~v · (∇ × ~u) − ~u · (∇ × ~v ) = ~v · rot ~u − ~u · rot ~v .
Folosind proprietăţile dublului produs vectorial

↓ ↓
rot(~u × ~v ) = ∇ × (~u × ~v ) = ∇ × (~u ×~v ) + ∇ × (~u× ~v )
~u ~v ~u ~v
= +
∇ · ~u ~v · ∇ ~u · ∇ ∇ · ~v
= (~v · ∇)~u − ~v (∇ · ~u) + ~u(∇ · ~v ) − (~u · ∇)~v
d~u d~v
= − ~v div ~u + ~u div ~v − .
d~v d~u
Folosind
∇ ~u ↓
~v × (∇ × ~u) = = ∇(~u ·~v ) − (~v · ∇)~u
~v · ∇ ~u · ~v
∇ ~v ↓
~u × (∇ × ~v ) = = ∇(~v ·~u) − (~u · ∇)~v
~u · ∇ ~v · ~u
rezultă
grad(~u · ~v ) = ~v × (∇ × ~u) + (~v · ∇)~u + ~u × (∇ × ~v ) + (~u · ∇)~v

d~u d~v
= ~v × rot ~u + ~u × rot ~v + + .
d~v d~u
Exemplu 6.65. Să se calculeze divergenţa şi rotorul câmpului ~v = − r~r3 .
Avem
1 1 ~r 3
div ~v = − grad 3
· ~r − 3 div ~r = 3r−4 · ~r − 3 = 0
r r r r
1 1 ~
r
rot ~v = − 3 rot ~r − grad 3 × ~r = 0 + 3r−4 × ~r = 0.
r r r
6.10 Aplicarea repetată a operatorului ∇

Fie f şi ~v câmpuri de clasă C 2 . Atunci
∂ 2f ∂ 2f ∂ 2f
1. div(grad f ) = ∇ · ∇f = (∇ · ∇)f = (∇2 )f = + + = ∆f.
∂x2 ∂y 2 ∂z 2
Operatorul ∆ = ∇2 aplicat unui scalar se numeşte operatorul lui Laplace. Acest operator
se poate aplica şi unui câmp vectorial, pe componente. Formula se deduce din
2. rot(rot ~v ) = ∇ × (∇ × ~v ) = ∇(∇ · ~v ) − (∇ · ∇)~v = grad(div ~v ) − ∆~v ,

3. rot(grad f ) = ∇ × ∇f = ~0,
4. div(rot ~v ) = ∇ · (∇ × ~v ) = 0.
Seminar 7
Derivate parţiale
Probleme rezolvate
Problema 7.1. Se dă funcţia f : (0, ∞) × R × R → R definită prin
2 +x z3
f (x, y, z) = xe−zy − + 2y − 5.
x
00
Să se calculeze fx0 , fy0 , fz0 , fx002 , fxy 00
, fxz 00
, fy002 , fyx 00
, fzy 00
şi fz002 . Să se calculeze fxz (1, 0, 2).
Soluţie 7.1. Pentru a calcula fx0 , derivăm funcţia f ı̂n raport cu variabila x, considerând
y şi z ca nişte constante.
Å ã0
0 −zy 2 +x −zy 2 +x
0 1 2 z3
fx = e + xe 2 3
· −zy + x x − z · + 0 = (1 + x)e−zy +x + 2 .
x x x
Calculăm şi celelalte derivate parţiale de ordinul ı̂ntâi.
2 +x 2 +x
fy0 = xe−zy · (−2zy) + 2 = −2xyze−zy + 2.
2 +x 3z 2 2 3z 2
fz0 = xe−zy · (−y 2 ) − = −xy 2 e−zy +x − .
x x
Calculăm derivatele parţiale de ordinul doi.
ã0
z3 2z 3
Å
00 0 0 −zy 2 +x 2
fx2 = (fx )x = (1 + x)e + 2 = (2 + x)e−zy +x − 3 .
x x x
00 0 2 +x
fxy = (fx0 )y = −2(1 + x)yze−zy .
00 0 2 +x 3z 2
fxz = (fx0 )z = −(1 + x)y 2 e−zy + .
x2
0 2 +x 2 +x 2 +x
fy002 = fy0 y
= −2xze−zy − 2xyze−zy · (−2zy) = −2xze−zy (1 − 2zy 2 ).
00
0 2 +x 2 +x 2 +x
fyx = fy0 x
= −2yze−zy − 2xyze−zy = −2(1 + x)yze−zy .
00 00
Observăm că fxy = fyx . Acest lucru rezultă şi din Teorema lui Schwarz.
00 0 2 +x 2 +x 2 +x
fzy = (fz0 )y = −2xye−zy − xy 2 e−zy · (−2zy) = −2xye−zy (1 − zy 2 ).
0 2 +x 6z
fz002 = (fz0 )z = xy 4 e−zy − .
x
00 00
Ţinând cont de expresia lui fxz obţinem fxz (1, 0, 2) = 12.
1
2 SEMINAR 7. DERIVATE PARŢIALE
Observaţie 7.1. Se pot folosi şi următoarele notaţii pentru derivate
∂ 2f ∂ 2f
Å ã
0 df 0 ∂f 00 00 0 0 ∂ ∂f
f = , fx = , fx2 = , fxy = (f )
x y = = .
dx ∂x ∂x2 ∂y ∂x ∂y∂x
∂ m+n f 1
Problema 7.2. Să se calculeze n m
(−1, 0) pentru f (x, y) = .
∂y ∂x 2x − y
ã(n)
(−1)n · an · n!
Å
1
Soluţie 7.2. Folosind formula = , obţinem
ax + b (ax + b)n+1
∂ mf (−1)m 2m · m!
= .
∂xm (2x − y)m+1
Derivând ı̂n raport cu y avem
∂ m+1f (−1)m 2m · m! 0 (−1)m 2m · (m + 1)!

Å ã
= = .
∂y∂xm (2x − y)m+1 y (2x − y)m+2
Derivând ı̂n raport cu y de ı̂ncă n − 1 ori se obţine
∂ m+nf (−1)m 2m · (m + n)!

= .
∂y n ∂xm (2x − y)m+n+1
Aşadar
∂ m+n f (−1)m 2m · (m + n)! (m + n)!
(−1, 0) = = .
∂y n ∂xm (−2)m+n+1 (−2)n+1
∂ m+n f
Problema 7.3. Să se calculeze (−1, 1) pentru f (x, y) = 2xe3x−2y .
∂y n ∂xm
∂ m+n f ∂ m+n f
Soluţie 7.3. Avem (−1, 1) = (−1, 1). Derivând de n ori ı̂n raport cu y
∂y n ∂xm ∂xm ∂y n
obţinem
∂ nf
(x, y) = 2xe3x−2y (−2)n .
∂y n
Folosind formula lui Leibniz, rezultă
∂ m+n f (m) (m−1)

m n
(x, y) = 2(−2)n Cm
0
x e3x−2y x +2(−2)n Cm
1
e3x−2y x = 2(−2)n 3m−1 e3x−2y (3x+m).
∂x ∂y
În punctul (−1, 1) derivata are valoarea
∂ m+n f
(−1, 1) = 2(−2)n 3m−1 e−5 (m − 3).
∂xm ∂y n
Problema 7.4. Să se scrie matricea lui Jacobi pentru funcţia f = (f1 , f2 , f3 ) : R2 → R3
definită prin
f (x, y) = (sin(x − 3y), x2 cos(xy), y 2 − 3x4 )
ı̂n punctul (0, 0).
3
Soluţie 7.4. Avem

 ∂f ∂f1

1
cos(x − 3y) −3 cos(x − 3y)
 
∂x ∂y
 ∂f2 ∂f2 
J(f )(x, y) =  ∂x ∂y  = 2x cos(xy) − x2 y sin(xy) −x3 sin(xy)  .
∂f3 ∂f3
∂x ∂y
−12x3 2y
Rezultă
1 −3
 
J(f )(0, 0) = 0 0  .
0 0
Problema 7.5. Să se calculeze Jacobianul transformării T = (u, v) : R∗ × R → R2

p y
(u, v) = x2 + y 2 , arctg .
x
Soluţie 7.5. Avem
∂u ∂u √ x √ y
∂x ∂y x2 +y 2 x2 +y 2
1
J= ∂v ∂v = −y x
=p .
∂x ∂y x2 +y 2 x2 +y 2
x2 + y 2
Problema 7.6. Să se calculeze derivatele parţiale de ordinul ı̂ntâi ale funcţiei f : R2 → R
( x
y 2 sin , y 6= 0
f (x, y) = y
0, y = 0.
Soluţie 7.6. Fie (x, y) astfel ı̂ncât y 6= 0. Atunci

x x x
fx0 (x, y) = y cos , şi fy0 (x, y) = 2y sin − x cos .
y y y
Fie acum un punct (x, 0). Atunci
f (t, 0) − f (x, 0) 0
fx0 (x, 0) = lim = lim =0
t→x t−x t→x t−x
f (x, t) − f (x, 0) t2 sin xt x
fy0 (x, 0) = lim = lim = lim t sin = 0.
t→0 t−0 t→0 t t→0 t
În concluzie,
( x
y cos , y 6= 0
fx0 (x, y) = y
0, y = 0,
( x x
2y sin − x cos , y =
6 0
fy0 (x, y) = y y
0, y = 0.
4 SEMINAR 7. DERIVATE PARŢIALE
Probleme propuse
Ä p ä
7.7. Se dă f (x, y) = ln x2 y 2 + 1 + x2 + y 2 . Să se calculeze fx0 , fy0 , fx002 , fxy
00
.
7.8. Să se calculeze derivatele parţiale de ordinul doi ale funcţiei
f (x, y, z) = ln (xy · y z · z x ) , x, y, z > 0.

x
7.9. Se dă f (x, y, z) = − yx2 + 3z − 5. Să se calculeze fx0 , fy0 , fz0 , fx002 , fxy
00 00
, fxz , fy002 ,
00
z2
fyz şi fz002 .
∂ m+n f
7.10. Se dă f (x, y) = ln(3x + 2y), x, y > 0. Să se calculeze (1, 1).
∂xm ∂y n
2 x+2y ∂ m+n f
7.11. Se dă f (x, y) = 3y e . Să se calculeze (1, 2).
∂xm ∂y n
7.12. Să se scrie matricea lui Jacobi pentru f : R3 → R2
f (x, y, z) = (3xy − 4y 2 z + 7x3 z 2 , 2x4 y 2 − xz 3 + 5yz)
ı̂n punctul (1, −2, −1).
7.13. Să se calculeze Jacobianul transformării T = (u, v, w) : R3 → R3
(u, v, w) = (x cos y sin z, x sin y sin z, x cos z).
7.14. Să se calculeze derivatele parţiale de ordinul ı̂ntâi ale funcţiei f : R2 → R

 3 3
 x +y
, (x, y) 6= (0, 0)
f (x, y) = x2 + y 2
0, (x, y) = (0, 0).

7.15. Să se arate că derivatele mixte de ordinul doi ale funcţiei f : R2 → R
x2 − y 2

xy 2 , (x, y) 6= (0, 0)

f (x, y) = x + y2
0, (x, y) = (0, 0)

sunt distincte.
Curs 7
Funcţii implicite
7.1 Funcţii implicite de o variabilă

Definiţie 7.1. Fie A, B ⊂ R şi F : A×B → R. Spunem că ecuaţia F (x, y) = 0 defineşte
pe y ca funcţie implicită de x pe A, dacă pentru orice x ∈ A ecuaţia F (x, y) = 0 are
o singură soluţie ı̂n raport cu y, notată f (x). Funcţia f : A → B verifică relaţia
F (x, f (x)) = 0, pentru orice x ∈ A.
Exemplu 7.2. 1) Se dă funcţia F : (0, ∞) × R → R, F (x, y) = x − ey . Ecuaţia

F (x, y) = 0 defineşte implicit funcţia f (x) = ln x.
2) Se dă funcţia F : [−1, 1] × [−1, 1] → R, F (x, y) = x2 + y 2 − 1. Ecuaţia F (x, y) = 0
are o infinitate de soluţii ı̂n raport cu y:
® √
1 − x2 , x ∈ [−1, a]
f (x) = √ , a ∈ (−1, 1),
− 1 − x2 , x ∈ (a, 1]
care nu sunt continue ı̂n punctul x = a.

3) Ecuaţia x2 + y 2 + 1 = 0 nu poate defini implicit nici o funcţie pentru că nu are
nici o soluţie.
Teorema următoare ne arată nişte condiţii pentru care o ecuaţie dată determină una
dintre variabile ca funcţie de cealaltă.
Teoremă 7.3 (Teorema funcţiilor implicite). Fie D ⊂ R2 o mulţime deschisă şi o funcţie
F : D → R de clasă C 1 pe D. Dacă există un punct (x0 , y0 ) ∈ D astfel ı̂ncât F (x0 , y0 ) = 0
şi Fy′ (x0 , y0 ) 6= 0, atunci există a, b > 0 astfel ı̂ncât U = (x0 −a, x0 +a) şi V = (y0 −b, y0 +b)
verifică U × V ⊂ D şi există ı̂n mod unic f : U → V astfel ı̂ncât f (x0 ) = y0 , F (x, f (x)) =
0, pentru orice x ∈ U şi f este de clasă C 1 , iar derivata se calculează prin
Fx′ (x, f (x))

f ′ (x) = − .
Fy′ (x, f (x))
Demonstraţie. Pentru că Fy′ (x0 , y0 ) 6= 0 există două cazuri: fie derivata are semn pozitiv,
fie negativ. Presupunem că Fy′ (x0 , y0 ) > 0. Funcţia F fiind de clasă C 1 are derivata
parţială ı̂n raport cu y o funcţie continuă. De aceea există a1 , b1 > 0 astfel ı̂ncât
Fy′ (x, y) > 0, pentru orice (x, y) ∈ [x0 − a1 , x0 + a1 ] × [y0 − b1 , y0 + b1 ].
1
2 CURS 7. FUNCŢII IMPLICITE
Funcţia g : [y0 − b1 , y0 + b1 ] → R definită prin g(t) = F (x0 , t) este crescătoare (deoarece

derivata ei g ′ = Fy′ este pozitivă) şi se anulează ı̂n y0 (deoarece g(y0 ) = F (x0 , y0 ) = 0).
Aşadar avem
F (x0 , y0 − b1 ) < 0 < F (x0 , y0 + b1 ).
Funcţia h : [x0 − a1 , x0 + a1 ] → R, h(t) = F (t, y0 − b1 ) este continuă pe intervalul de
definiţie şi pentru că h(x0 ) < 0 rezultă că există a2 > 0 astfel ı̂ncât
F (x, y0 − b1 ) < 0, pentru orice x ∈ [x0 − a2 , x0 + a2 ].
Funcţia i : [x0 − a1 , x0 + a1 ] → R, i(t) = F (t, y0 + b1 ) este continuă pe intervalul de

definiţie şi pentru că h(x0 ) > 0 rezultă că există a3 > 0 astfel ı̂ncât
F (x, y0 + b1 ) > 0, pentru orice x ∈ [x0 − a3 , x0 + a3 ].
Luând
a = min(a1 , a2 , a3 )
obţinem inegalităţile
F (x, y0 − b1 ) < 0 < F (x, y0 + b1 ), pentru orice x ∈ [x0 − a, x0 + a].
Pentru orice punct x ∈ [x0 − a, x0 + a] fixat, funcţia F (x, ·) strict crescătoare, ı̂şi schimbă
semnul ı̂n intervalul [y0 − b1 , y0 + b1 ]. Există, deci un unic punct y ∈ [y0 − b1 , y0 + b1 ] astfel
ı̂ncât F (x, y) = 0. Cu aceasta am definit funcţia f : [x0 −a, x0 +a] → [y0 −b1 , y0 +b1 ], care
verifică F (x, f (x)) = 0, pentru orice x ∈ U . Pentru că F (x0 , f (x0 )) = 0 şi F (x0 , y0 ) = 0
rezultă f (x0 ) = y0 .
Arătăm că f este o funcţie continuă. Fie x, t ∈ U . Avem F (x, f (x)) = 0 şi
F (t, f (t)) = 0. Funcţia F este continuă şi deci limt→x F (t, f (t)) = F (x, limt→x f (t)) = 0.
Dar F (x, f (x)) = 0. Rezultă limt→x f (t) = f (x).
Arătăm că f este derivabilă. Avem conform Teoremei lui Lagrange
0 = F (t, f (t)) − F (x, f (x)) = F (t, f (t)) − F (x, f (t)) + F (x, f (t)) − F (x, f (x))
= Fx′ (c, f (t)) · (t − x) + Fy′ (x, d) · [f (t) − f (x)],
unde c este ı̂ntre x şi t, iar d ı̂ntre f (x) şi f (t). De aici se obţine
f (t) − f (x) F ′ (c, f (t))
=− x′ .
t−x Fy (x, d)
Pentru că derivatele parţiale Fx′ şi Fy′ sunt continue, prin trecere la limită, rezultă
f (t) − f (x) F ′ (x, f (x))

f ′ (x) = lim = − x′ .
t→x t−x Fy (x, f (x))
Observaţie 7.4. Expresia derivatei se poate obţine prin derivarea relaţiei
F (x, f (x)) = 0
folosind regula de derivare a funcţiilor compuse. Se obţine Fx′ + Fy′ · f ′ = 0. De aici

Fx′
f′ = − .
Fy′
7.2. FUNCŢII IMPLICITE DE MAI MULTE VARIABILE 3
Observaţie 7.5. Dacă derivata din teoremă este nulă, ∂F ∂y

(x0 , y0 ) = 0, atunci nu ne
putem pronunţa asupra existenţei funcţiei y = y(x). Să dăm două exemple.
Fie F : R2 → R, F (x, y) = x − y 2 . Avem F (0, 0) = 0 şi ∂F ∂y
(0, 0) = 0, dar ecuaţia
F (x, y) = 0 are două soluţii ı̂n orice vecinătate a lui x = 0 şi nu poate determina pe y ı̂n
funcţie de x ı̂ntr-un mod unic.
În schimb, pentru F : R2 → R, F (x, y) = x − y 3 avem F (0, 0) = 0 şi ∂F ∂y
(0, 0) = 0, iar
√
ecuaţia F (x, y) = 0 determină pe y ı̂n mod unic ı̂n funcţie de x prin relaţia y = 3 x.
Exemplu 7.6. Să se arate că ecuaţia x6 − 3xy + y 4 + 1 = 0 determină pe y ca funcţie

implicită de x ı̂n jurul punctului x = 1. Să se calculeze derivata y ′ (1).
Fie F (x, y) = x6 − 3xy + y 4 + 1. Se observă că F (1, 1) = 0 şi
Fy′ (1, 1) = − 3x + 4y 3 = 1 6= 0.
(1,1)
Conform Teoremei funcţiilor implicite, y se poate scrie ca o funcţie de x ı̂n jurul punctului
x = 1. Derivata este
Fx′ (1, 1) 6x5 − 3y
y ′ (1) = − = − = −3.
Fy′ (1, 1) −3x + 4y 3 x=1,y=1
O altă metodă de a calcula derivata este de a scrie ecuaţia sub forma
x6 − 3xy(x) + y 4 (x) + 1 = 0
şi de a deriva egalitatea. Se obţine
6x5 −3y(x)−3xy ′ (x)+4y 3 (x)y ′ (x) = 0 echivalent cu y ′ (x)[−3x+4y 3 (x)] = −6x5 +3y(x),
de unde
−6x5 + 3y(x) −6 + 3y(1) −6 + 3
y ′ (x) = şi y ′
(1) = = = −3.
−3x + 4y 3 (x) −3 + 4y(1) −3 + 4
7.2 Funcţii implicite de mai multe variabile

Rezultatul pe care l-am dat ı̂n secţiunea precedentă se poate extinde astfel
Teoremă 7.7. Fie D ⊂ Rn+1 o mulţime deschisă şi o funcţie F : D → R de clasă C 1

pe D. Dacă există x0 = (x0,1 , . . . , x0,n ) ∈ Rn şi y0 ∈ R astfel ı̂ncât (x0 , y0 ) ∈ D cu
proprietăţile F (x0 , y0 ) = 0 şi Fy′ (x0 , y0 ) 6= 0, atunci există U = (x0,1 − a1 , x0,1 + a1 ) ×
· · · × (x0,n − an , x0,n + an ) şi V = (y0 − b, y0 + b) pentru care U × V ⊂ D şi există ı̂n mod
unic f : U → V astfel ı̂ncât f (x0 ) = y0 , F (x, f (x)) = 0, pentru orice x ∈ U şi f este de
clasă C 1 , iar derivatele parţiale se calculează prin
Fx′ i (x, f (x))
fx′ i (x) = − .
Fy′ (x, f (x))
Demonstraţie. Se face urmărind aceeaşi paşi ca şi ı̂n cazul n = 1.
Exemplu 7.8. Să se arate că ecuaţia 2x2 + yz 3 = x3 y 2 z 5 determină pe z ca funcţie

implicită de x şi y ı̂n jurul punctului x = 1, y = 2. Să se calculeze derivatele parţiale de
ordinul ı̂ntâi ale lui z.
Fie F (x, y, z) = 2x2 + yz 3 − x3 y 2 z 5 . Observăm că F (1, 2, 1) = 0 şi
Fz′ (1, 2, 1) = 3yz 2 − 5x3 y 2 z 4 = −14 6= 0.

(x=1,y=2,z=1)
Conform Teoremei funcţiilor implicite, ecuaţia dată determină pe z ca funcţie implicită

de x şi y. Derivatele de ordinul ı̂ntâi sunt
Fx′ 4x − 3x2 y 2 z 5 Fy′ z 3 − 2x3 yz 5 2x3 yz 3 − z

zx′ = − = − şi z ′
y = − = − = .
Fz′ 3yz 2 − 5x3 y 2 z 4 Fz′ 3yz 2 − 5x3 y 2 z 4 3y − 5x3 y 2 z 2
Teoremă 7.9 (Teorema lui Lagrange). Fie I ⊂ R un interval deschis, f, ϕ ∈ C n (I)

(n ≥ 1) şi y ∈ I. Atunci ecuaţia z = y + xϕ(z) determină ı̂n jurul lui x = 0 pe z ca
funcţie implicită de x şi y şi există δ > 0 astfel ı̂ncât
n
d ϕk f ′

X xk xn
f (z(x, y)) = f (y) + · lim (t) + · h(x, y), oricare ar fi x ∈ (−δ, δ),
k=1
k! t→y dtk−1 n!
unde h : (−δ, δ) × I → R este o funcţie cu proprietatea lim h(x, y) = 0.

x→0
Demonstraţie. Fie F : R × I × I → R, F (x, y, z) = z − y − xϕ(z). Atunci F (0, y, y) = 0 şi

Fz′ (0, y, y) = 1. Deci ecuaţia F (x, y, z) = 0 determină pe z ca funcţie implicită z = z(x, y)
ı̂n jurul punctului (0, y). Avem z(0, y) = y şi există δ > 0 astfel ı̂ncât pentru orice
x ∈ (−δ, δ) şi y ∈ I avem
ϕ(z(x, y)) 1
zx′ (x, y) = şi zy′ (x, y) = .
1 − xϕ′ (z(x, y)) 1− xϕ′ (z(x, y))
Scriem formula lui Taylor cu restul sub forma lui Peano ı̂n punctul x = 0 pentru funcţia
g = f (z(·, y)) : (−δ, δ) → R. Din condiţiile teoremei, g ∈ C n (−δ, δ). Rămâne să
demonstrăm că
d ϕk f ′

(k)
g(0) = f (y) şi g (0) = (y), pentru 1 ≤ k ≤ n.
dy k−1
Avem g(0) = f (z(0, y)) = f (y). Demonstrăm acum relaţia pentru derivate. Avem
g ′ (x) = [f (z(x, y))]′x = f ′ (z(x, y))zx′ (x, y).
În particular, g ′ (0) = f ′ (y)ϕ(y). Cu aceasta formula lui Lagrange este demonstrată
pentru n = 1. Fie n ≥ 2. Pentru a demonstra relaţia pentru orice k ≤ n să facem
următoarele observaţii. Putem scrie
ϕ(z(x, y)) 1
zx′ (x, y) = = ϕ(z(x, y)) · = ϕ(z(x, y)) · zy′ (x, y).
1 − xϕ′ (z(x, y)) 1 − xϕ(z(x, y))
Să vedem acum o proprietate care are loc pentru o funcţie u de clasă C 2 (R2 ) şi v derivabilă
pe R. Avem
∂ ∂u ∂u ∂u ∂ 2u ∂ ∂u
ï ò ï ò
′
v(u) · = v (u) · · + v(u) · = v(u) · .
∂y ∂x ∂x ∂y ∂x∂y ∂x ∂y
7.2. FUNCŢII IMPLICITE DE MAI MULTE VARIABILE 5
Cu aceste două observaţii ı̂n minte să calculăm derivatele lui g. Mai ı̂ntâi
∂ ′ ∂ ′ ∂ ′
g ′′ (x) = g (x) = [f (z(x, y))zx′ (x, y)] = f (z(x, y))ϕ(z(x, y)) · zy′ (x, y)
∂x ∂x ∂x
∂ ′ ∂ ′
f (z(x, y))ϕ2 (z(x, y)) · zy′ (x, y) .

= [f (z(x, y))ϕ(z(x, y)) · zx′ (x, y)] =
∂y ∂y
Apoi inductiv
∂ k−1 ′
g (k) (x) = f (z(x, y))ϕk (z(x, y)) · zy′ (x, y) .

∂y k−1
Într-adevăr,
Å k−1
∂ ∂
ã
(k+1) k
′ ′

g (x) = f (z(x, y))ϕ (z(x, y)) · zy (x, y)
∂x ∂y k−1
∂ k−1 ∂ ′
Å ã
k ′

= f (z(x, y))ϕ (z(x, y)) · zy (x, y)
∂y k−1 ∂x
∂ k−1 ∂ ′
Å ã
k ′

= f (z(x, y))ϕ (z(x, y)) · zx (x, y)
∂y k−1 ∂y
∂k ′ k+1 ′

= f (z(x, y))ϕ (z(x, y)) · z y (x, y) .
∂y k
Putem ı̂nlocui x = 0 ı̂n expresia derivatei lui g (k) (x) ı̂nainte de a calcula derivatele după
variabila y, pentru că cele două variabile sunt independente. Avem
∂ k−1 ′
g (k) (0) = k

f (y)ϕ (y)
∂y k−1
şi cu aceasta teorema este demonstrată.
Exemplu 7.10. Ecuaţia lui Kepler E = M + e sin E leagă anomalia excentrică E de

anomalia medie M şi excentricitatea orbitei e. Datorită formulei lui Lagrange, putem
exprima E ı̂n funcţie de puteri ale lui M . Pentru aceasta rescriem ecuaţia
E
E=M· .
E − e sin E
De aici rezultă, pentru e 6= 1
∞ ãn ò
Mn dn−1 t M eM 3
X ïÅ
E= lim = − + o(M 3 ) (M → 0).
n=1
n! t→0 dtn−1 t − e sin t 1 − e 6(1 − e) 4
√
3 E
Dacă e = 1 atunci ecuaţia se rescrie E = M √
3
E−sin E
şi avem
∞
X M n/3 dn−1
ïÅ
t
ãn ò √
3 M
E= lim n−1 √ = 6M + + o (M ) (M → 0).
n=1
n! t→0 dt 3
t − sin t 10
Pentru valori foarte mici ale lui e putem folosi şi dezvoltarea
∞
X en dn−1
E=M+ lim [(sin t)n ] = M + e sin M + e2 sin M cos M + o(e2 ) (e → 0).
n=1
n! t→M dtn−1
Q T = timpul de parcurgere a ı̂ntregii

b
orbite
b P t= timpul la un moment dat
(t ∈ [0, T ])
r M = 2πtT
anomalia medie
E v a = CA semiaxa mare a orbitei

bc
b b
A b=semiaxa√mică a orbitei
C S CS 2 2
ǫ = CA = a a−b excentricitatea orbitei
M = E − ǫ sin E
r = a(1 − ǫ cos E)
√ √
v = 2 arg( 1 − ǫ cos E2 + i 1 + ǫ sin E2 )
Figura 7.1: Anomalia medie M , anomalia excentrică E şi anomalia adevărată v
Exemplu 7.11. Să numărăm ı̂n câte moduri pot fi scrise ı̂n şir n perechi de paranteze
care sunt corect ı̂nchise. Pentru n = 1 este doar perechea (). Pentru n = 2 avem două
moduri: ()() sau (()). Pentru n = 3 sunt posibile variantele
((())) (())() (()()) ()(()) ()()().
În general, să notăm cu Cn numărul expresiilor corecte cu n perechi de paranteze. Să
deducem o relaţie de recurenţă pentru Cn . Orice expresie de paranteze E formată din
n + 1 perechi de paranteze este de forma
En+1 = (Ei )En−i
unde Ei sunt expresii de paranteze corect dispuse formate din i ∈ { 0, 1, . . . , n } perechi.

Aşadar avem
n
X
Cn+1 = Ci Cn−i , pentru n ≥ 0, unde C0 = 1.
i=0
Dacă notăm funcţia generatoare a acestor numere prin

∞
X
c(x) = C n xn
n=0
atunci c(x) = 1 + x[c(x)]2 . Rezolvând ecuaţia de gradul 2, obţinem

√
1 ± 1 − 4x
c(x) = .
2x
Pentru a obţine o serie de puteri se alege semnul minus. Folosind seria binomială, rezultă
∞
! ∞
1 X
n n 1 X
c(x) = 1− C 1 (−4x) = (−1)n−1 C n1 (4x)n .
2x n=0
2 2x n=1 2
7.3. FUNCŢII DEFINITE IMPLICIT DE UN SISTEM DE ECUAŢII 7
Fiindcă pentru n ≥ 1 coeficientul binomial se poate rescrie sub forma

1
· − 21 · − 23 · · · 23 − n

n 2 (−1)n−1 1 · 3 · · · (2n − 3) (−1)n−1 (2n − 2)!
C1 = = =
2 n! 2n n! 22n−1 n!(n − 1)!
deducem că
∞ ∞
X (2n − 2)! n−1 X (2m)!
c(x) = x = xm = 1 + x + 2x2 + 5x3 + · · · .
n=1
n!(n − 1)! m=0
(m + 1)!m!
(2n)! Cn
Aşadar, Cn = (n+1)!n! = n+1
2n
. Numerele acestea se numesc numerele lui Catalan.
Rescriind ecuaţia funcţiei generatoare sub forma c(x) − 1 = x(1 + c(x) − 1)2 şi notând
z = c(x) − 1 obţinem ecuaţia z = x(1 + z)2 cu formula
∞ ∞ ∞
X xk dk−1 2k
X xk X (2k)!xk
c(x) − 1 = z = lim (1 + t) = · 2k(2k − 1) · · · (k + 2) = .
k=1
k! t→0 dtk−1 k=1
k! k=1
(k + 1)!k!
7.3 Funcţii definite implicit de un sistem de ecuaţii

Un rezultat mai general decât cele două teoreme precedente este
Teoremă 7.12. Fie D ⊂ Rn+m o mulţime deschisă şi o funcţie F = (F1 , . . . , Fm ) : D →
Rm de clasă C 1 pe D. Dacă există x0 = (x0,1 , . . . , x0,n ) ∈ Rn şi y0 = (y0,1 , . . . , y0,m ) ∈ Rm
astfel ı̂ncât (x0 , y0 ) ∈ D cu proprietăţile F (x0 , y0 ) = 0 şi
∂F1 ∂F1 ∂F1
∂y1 ∂y2
... ∂ym
D(F1 , . . . , Fm )
= ... ... ... . . . (x0 , y0 ) 6= 0,
D(y1 , . . . , ym ) ∂Fm ∂Fm ∂Fm
∂y1 ∂y2
... ∂ym
atunci există U = (x0,1 − a1 , x0,1 + a1 ) × · · · × (x0,n − an , x0,n + an ) şi V = (y0,1 − b1 , y0,1 +

b1 ) × · · · × (y0,m − bm , y0,m + bm ) pentru care U × V ⊂ D şi există ı̂n mod unic f : U → V
astfel ı̂ncât f (x0 ) = y0 , F (x, f (x)) = 0, pentru orice x ∈ U şi f este de clasă C 1 , iar
derivatele parţiale se calculează prin
D(F1 ,...,Fm )
∂fk D(y ,...,yk−1 ,xi ,yk+1 ,...,ym )
= − 1 D(F 1 ,...,Fm )
.
∂xi
D(y1 ,...,ym )
Demonstraţie. A se consulta, de exemplu, articolul scris de O. de Oliveira numit ”The

Implicit and the Inverse Function Theorems: easy proofs” din revista Real Analysis
Exchange, vol. 39(1) din 2013/2014, paginile 207–218.
Exemplu 7.13. Pornind de la soluţia (2, −1, 2, 1) să se arate că sistemul de ecuaţii
®
x 2 − y 2 − u3 + v 2 + 4 = 0
2xy + y 4 − 2u2 + 3v 3 + 8 = 0
determină ca funcţii implicite pe u = u(x, y) şi v = v(x, y) . Să se calculeze derivatele

parţiale ale lui u şi v ı̂n raport cu x ı̂n punctul (x, y) = (2, −1).
Fie F (x, y, u, v) = (x2 − y 2 − u3 + v 2 + 4, 2xy + y 4 − 2u2 + 3v 3 + 8). Observăm că
F (2, −1, 2, 1) = (0, 0) şi
D(F1 , F2 ) −3u2 2v
= = 8uv − 27u2 v 2 = −92
D(u, v) −4u 9v 2
ia valoare nenulă ı̂n punctul (2, −1, 2, 1). Conform Teoremei funcţiilor implicite, sistemul
determină pe u şi pe v ca funcţii implicite de x şi y. Derivatele se pot calcula astfel
−2x 2v
D(F1 ,F2 )
D(x,v) −2y 9v 2 −18xv 2 + 4yv −18xv + 4y
u′x = D(F1 ,F2 )
= = =
−3u2 2v 8uv − 27u2 v 2 8u − 27u2 v
D(u,v)
−4u 9v 2
−3u2 −2x
D(F1 ,F2 )
D(u,x) −4u −2y 6yu2 − 8ux 6yu − 8x
vx′ = D(F1 ,F2 )
= = 2 2
=
−3u2 2v 8uv − 27u v 8v − 27uv 2
D(u,v)
−4u 9v 2
Rezultă
10 14
u′x (2, −1) = şi vx′ (2, −1) = .
23 23
7.4 Teorema funcţiilor inverse

Se cunoaşte faptul că pentru o funcţie bijectivă f : I → J, I, J ⊂ R există o funcţie
g : J → I cu proprietatea că
f (g(y)) = y, pentru orice y ∈ J şi g(f (x)) = x pentru orice x ∈ I.
Funcţia g este unică şi se numeşte inversa funcţiei f .
Teorema următoare ne arată existenţa inversei şi derivabilitatea ei ı̂n jurul unui punct
ı̂n care funcţia are derivată nenulă.
Teoremă 7.14. Fie I ⊂ R un interval deschis, x0 ∈ I şi f ∈ C 1 (I) cu proprietatea
că f ′ (x0 ) 6= 0. Atunci există un interval deschis J ⊂ f (I) care-l conţine pe f (x0 ) şi
K ⊂ I un interval deschis care-l conţine pe x0 şi o unică funcţie derivabilă g : J → K
cu proprietatea g(f (x0 )) = x0 şi f (g(y)) = y pentru orice y ∈ J. În plus
1
g ′ (y) = , pentru orice y ∈ J.
f ′ (g(y))
Demonstraţie. Se aplică Teorema funcţiilor implicite pentru mulţimea D = I ×f (I) ⊂ R2
deschisă şi funcţia F : D → R, F (x, y) = f (x) − y cu proprietatea că F (x0 , f (x0 )) = 0 şi
Fx′ (x0 , f (x0 )) = f ′ (x0 ) 6= 0. Atunci există a, b > 0 astfel ı̂ncât J = (f (x0 ) − a, f (x0 ) + a)
şi K = (x0 − b, x0 + b) şi o unică funcţie g : J → K cu proprietatea g(f (x0 )) = x0 şi
F (g(y), y) = 0 pentru orice y ∈ J.
Teoremă 7.15. Fie I ⊂ R un interval deschis, a ∈ I şi f ∈ C n (I) cu proprietatea că
f ′ (a) 6= 0. Atunci ecuaţia y = f (x) admite scrierea lui x ı̂n funcţie de y ı̂n jurul punctului
a prin x = g(y) şi avem
n ñÅ ãk ô
X (y − f (a))k dk−1 x−a
g(y) = a+ ·lim k−1 +o ((y − f (a))n ) , (y → f (a)).
k=1
k! x→a dx f (x) − f (a)
Demonstraţie. Se aplică Teorema lui Lagrange. Rescriem ecuaţia y = f (x) ı̂n forma
y − f (a) = f (x) − f (a) sau
® x−a
f (x)−f (a)
, x ∈ I \ {a}
x = a + [y − f (a)] · ϕ(x), unde ϕ(x) = 1
f ′ (a)
, x = a.
7.5. PROBLEME REZOLVATE 9
Funcţia ϕ este corect definită. În plus ϕ ∈ C n (I).

Exemplu 7.16. Pentru y ≥ − 1e dat, soluţia ecuaţiei y = xex defineşte funcţia lui
Lambert, notată x = W (y). Aplicăm teorema anterioară pentru f (x) = xex , a = 0.
Avem f (a) = 0 şi f ′ (a) = 1. Pentru că
ãk k−1
ñÅ ãk ô
x−a d x − a
Å
= e−kx şi = (−k)k−1 e−kx
f (x) − f (a) dxk−1 f (x) − f (a)
rezultă n
X y k (−k)k−1 3y 3 8y 4
W (y) = + o(y n ) = y − y 2 + − + o(y 4 ).
k=1
k! 2 3
Teoremă 7.17. Fie D ⊂ Rn o mulţime deschisă şi fie f : D → Rn o funcţie de clasă C 1
pe D. Fie x0 ∈ D astfel ı̂ncât
D(f1 , . . . , fn )
det J(f )(x0 ) = 6= 0.
D(x1 , . . . , xn )
Atunci există U = (y0,1 − b1 , y0,1 + b1 ) × · · · × (y0,n − bn , y0,n + bn ) o vecinătate a lui
y0 = (y0,1 , . . . , y0,n ) = (f1 (x0 ), . . . , fn (x0 )) şi există o funcţie g : U → D cu proprietatea
că g(y0 ) = x0 şi f (g(y)) = y, pentru orice y ∈ U . În plus, g este de clasă C 1 pe U şi
J(g)(y) = [J(f )(g(y))]−1 .
Demonstraţie. Se aplică Teorema funcţiilor implicite ı̂n forma cea mai generală pentru
funcţia F (x, y) = f (x) − y.
7.5 Probleme rezolvate

Problema 7.1. Să se arate că ecuaţia ey − ex + x2 y − 1 = 0 determină pe y ca funcţie
implicită de x ı̂ntr-o vecinătate a punctului x = 1 şi să se calculeze y ′ (1) şi y ′′ (1).
Soluţie 7.1. Fie F (x, y) = ey − ex + x2 y − 1. Avem F (1, 1) = 0 iar Fx′ = −ex + 2xy şi
Fy′ = ey + x2 sunt funcţii continue cu Fy′ (1, 1) = e + 1 6= 0. Pe baza acestora y se poate
defini ca funcţie implicită de x ı̂ntr-o vecinătate a lui x = 1. Scriem y = y(x). Pentru a
calcula derivata lui y ı̂n x = 1 putem aplica formula
F ′ (x, y)
y ′ (x) = − x′ ,
Fy (x, y)
şi obţinem y ′ (1) = (e − 2)/(e + 1). Derivata lui y se mai poate calcula şi derivând ecuaţia
ey(x) − ex + x2 y(x) − 1 = 0. Se obţine ey(x) y ′ (x) − ex + 2xy(x) + x2 y ′ (x) = 0, de unde
y ′ (x) · ey(x) + x2 = ex − 2xy(x), adică

′ ex − 2xy(x)
y (x) = y(x) .
e + x2
Se obţine y ′ (1) = e−2
e+1
. Derivând ı̂ncă o dată obţinem
[ex − 2y(x) − 2xy ′ (x)] · ey(x) + x2 − [ex − 2xy(x)] · ey(x) y ′ (x) + 2x

′′
y (x) = 2
[ey(x) + x2 ]
x −2xy(x) x
î ó î ó
ex − 2y(x) − 2x eey(x) y(x) 2 x y(x) e −2xy(x)

+x 2 · e + x − [e − 2xy(x)] · e e y(x) +x 2 + 2x
= 2
[e y(x) +x ] 2
−4x(e − 2xy)(e + x ) + (e − 2y)(e + x2 )2 − ey (ex − 2xy)2

x y 2 x y
= .
(ey + x2 )3
−3(e−2)
Rezultă că y ′′ (1) = (e+1)3
.
p y
Problema 7.2. Să se calculeze y ′ dacă ln x2 + y 2 = arctg .
x
1 y(x)
Soluţie 7.2. Derivăm ecuaţia · ln x2 + y 2 (x) = arctg

şi obţinem
2 x
1 2x + 2y(x)y ′ (x) 1 xy ′ (x) − y(x)
· = 2 · .
2 x2 + y 2 (x) 1 + y (x)2
x2
x
−x−y(x)
De aici rezultă că x + y(x)y ′ (x) = xy ′ (x) − y(x). Astfel, y ′ (x) = y(x)−x
.
Problema 7.3. Ecuaţia F (x + 2y, y − 2x) = 1 defineşte pe y ca funcţie implicită de x.
Să se calculeze y ′ .
Soluţie 7.3. Notăm u = x + 2y(x) şi v = y(x) − 2x şi derivăm folosind formula pentru
derivata funcţiilor compuse. Se obţine
Fu′ (u, v) · (1 + 2y ′ (x)) + Fv′ (u, v) · (y ′ (x) − 2) = 0.
Rezultă
2Fv′ (u, v) − Fu′ (u, v)
y′ = .
2Fu′ (u, v) + Fv′ (u, v)
Problema 7.4. Fie ecuaţia z 2 − xey − yez − zex = 0. Să se verifice dacă ecuaţia dată
defineşte o funcţie implicită z = z(x, y) pentru care z(0, 0) = 1. Să se calculeze derivatele
parţiale zx′ (0, 0), zy′ (0, 0), zx′′2 (0, 0), zxy
′′
(0, 0) şi zy′′2 (0, 0).
Soluţie 7.4. Fie F (x, y, z) = z 2 − xey − yez − zex funcţia de clasă C 2 (R3 ) reprezentând
membrul stâng al ecuaţiei date. Punctul (0, 0, 1) verifică ecuaţia F (x, y, z) = 0. Avem
Fz′ = 2z − yez − ex . Pentru că Fz′ (0, 0, 1) = 1 6= 0 rezultă că există funcţia z(x, y) ı̂ntr-o
vecinătate a punctului (0, 0) cu proprietatea că F (x, y, z(x, y)) = 0 şi z(0, 0) = 1.
Pentru a calcula zx′ (0, 0) derivăm ecuaţia ı̂n raport cu x. Se obţine
2z · zx′ − ey − yez · zx′ − zx′ ex − zex = 0.
Va rezulta
ey + zex
zx′ = .
2z − yez − ex
Atunci zx′ (0, 0) = 2. Analog, derivând ecuaţia iniţială ı̂n raport cu y, se obţine
ez + xey
zy′ = ,
2z − yez − ex
şi zy′ (0, 0) = e.
Derivatele parţiale de ordinul doi se calculează astfel:
ey + zex (zx′ ex + zex )(2z − yez − ex ) − (ey + zex )(2zx′ − yez zx′ − ex )
Å ã′
′′
z x2 = =
2z − yez − ex x (2z − yez − ex )2
ey + zex (ey + zy′ ex )(2z − yez − ex ) − (ey + zex )(2zy′ − ez − yez zy′ )
Å ã′
′′
zxy = =
2z − yez − ex
y (2z − yez − ex )2
ez + xey ′
(ez zy′ + xey )(2z − yez − ex ) − (ez + xey )(2zy′ − ez − yez zy′ )
Å ã
zy′′2 = =
2z − yez − ex y (2z − yez − ex )2
Avem zx′′2 (0, 0) = −3, zxy
′′
(0, 0) = 1 − e şi zy′′2 (0, 0) = 0.
7.5. PROBLEME REZOLVATE 11
Problema 7.5. Să se calculeze zx′ − zy′ dacă z este definită implicit de ecuaţia
F (x + y, y − z, z + x) = 0.
Soluţie 7.5. Cu formula pentru derivarea funcţiilor compuse se obţine
Fu′ + Fv′ · (−zx′ ) + Fw′ · (zx′ + 1) = 0,
ceea ce ne dă
−Fu′ − Fw′
zx′ = .
−Fv′ + Fw′
Derivând ecuaţia ı̂n raport cu y avem
Fu′ + Fv′ · (1 − zy′ ) + Fw′ · zy′ = 0,
ceea ce ne dă
−Fu′ − Fv′
zy′ = .
−Fv′ + Fw′
Obţinem zx′ − zy′ = −1.
Problema 7.6. Ecuaţia x2 + y 2 + z 2 = ϕ(ax + by + cz) defineşte implicit funcţia z(x, y).
Să se arate că
∂z ∂z
(cy − bz) · + (az − cx) ·
∂x ∂y
nu depinde de funcţia ϕ.
Soluţie 7.6. Notăm u = ax + by + cz şi avem prin derivare ı̂n raport cu x

∂z ∂z
Å ã
′
2x + 2z · = ϕ (u) · a + c ,
∂x ∂x
de unde
∂z −2x + aϕ′ (u)
= .
∂x 2z − cϕ′ (u)
Derivând ı̂n raport cu y ecuaţia iniţială se obţine
∂z ∂z
Å ã
′
2y + 2z · = ϕ (u) · b + c ,
∂y ∂y
de unde
∂z −2y + bϕ′ (u)
= .
∂y 2z − cϕ′ (u)
Va rezulta
∂z ∂z
(cy − bz) · + (az − cx) ·
∂x ∂y
−2x + aϕ′ (u) −2y + bϕ′ (u)
= (cy − bz) · + (az − cx) ·
2z − cϕ′ (u) 2z − cϕ′ (u)
−2cxy + acyϕ′ (u) + 2bxz − abzϕ′ (u) − 2ayz + abzϕ′ (u) + 2cxy − bcxϕ′ (u)
=
2z − cϕ′ (u)
cϕ′ (u)(ay − bx) + 2z(bx − ay)
= = bx − ay.
2z − cϕ′ (u)
Problema 7.7. Să se studieze ı̂n ce condiţii se poate obţine ρ şi ϕ din transformarea
x = ρ cos ϕ, y = ρ sin ϕ.
Soluţie 7.7. Jacobianul transformării este
x′ρ x′ϕ cos ϕ −ρ sin ϕ
J= ′ = = ρ.
yρ yϕ
′
sin ϕ ρ cos ϕ
Pentru a exista inversa, trebuie ca J 6= 0. Deci, pentru a exprima pe ρ şi ϕ ı̂n funcţie
de x şi y trebuie ca ρ 6= 0. Teorema funcţiilor inverse nu ne arată şi modalitatea ı̂n care
putem scrie inversa,pci doar condiţiile ı̂n care o putem face. Totuşi ı̂n această problemă
putem scrie ρ = ± x2 + y 2 , iar ϕ = arctg xy , x 6= 0 şi ϕ = π2 sgn(y), când x = 0. În
punctul (x, y) = (0, 0) nu putem exprima unghiul ϕ ı̂n mod unic.
7.6 Probleme propuse

7.8. Ecuaţiile următoare
a) ey − ex + xy = 0
b) x3 + y 3 − x + y − 2 = 0
c) y x − xy = 0
d) f (sin x + y, cos y + x) = 0
e) f (x2 + y 2 , 1 + xy) = 0
definesc implicit funcţia y = y(x). Să se calculeze y ′ (x).

7.9. Ecuaţiile
a) x3 + y 3 + z 3 − 3xyz = 0
b) x ln y + y ln z + z ln x − 3 = 0
c) (x + y)ez − xy − z = 0
d) y(x + z) − (y + z)f (z) = 0
e) f (x + y + z, x2 + y 2 + z 2 ) = 0
f ) f (yz, exz ) = 0
definesc implicit funcţia z = z(x, y). Să se calculeze zx′ şi zy′ .
x y
7.10. Dacă z este definită implicit de ecuaţia f , = 0 să se arate că
z z
∂z ∂z
x· +y· = z.
∂x ∂y
7.11. Să se verifice că azx′ + bzy′ = 1, unde z este definit de F (x − az, y − bz) = 0.
7.12. Funcţia z = z(x, y) este definită de ecuaţia (y + z) sin z − y(x + z) = 0. Să se arate
că
∂z ∂z
z sin z · − y2 · = 0.
∂x ∂y
7.13. Să se studieze ı̂n ce condiţii se poate obţine ρ, ϕ şi θ din transformarea
x = ρ cos ϕ sin θ, y = ρ sin ϕ sin θ, z = ρ cos θ.
Curs 8
Calcul diferenţial
8.1 Diferenţiala
Definiţie 8.1. O mulţime G ⊂ Rn este deschisă dacă pentru orice x ∈ G există un
rp> 0 astfel ı̂ncât x + h aparţine lui G pentru orice h = (h1 , h2 , . . . , hn ) cu proprietatea
h21 + h22 + · · · + h2n < r.
Definiţie 8.2. O aplicaţie T : Rn → R se numeşte liniară dacă
T (ax + by) = aT (x) + bT (y), pentru orice x, y ∈ Rn , a, b ∈ R.
Definiţie 8.3. O aplicaţie liniară T : Rn → R este mărginită dacă există M > 0 astfel
ı̂ncât »
|T (x)| ≤ M · x21 + x22 + · · · + x2n , pentru orice x ∈ Rn .
Definiţie 8.4. Fie G ⊂ Rn o mulţime deschisă şi fie x ∈ G. Funcţia f : G → R este

diferenţiabilă ı̂n punctul x, dacă există o aplicaţie liniară T : Rn → R şi mărginită cu
proprietatea că
|f (x + h) − f (x) − T (h)|
lim p 2 = 0.
h→0 h1 + h22 + · · · + h2n
Aplicaţia T se numeşte diferenţiala Fréchet şi se notează T (h) = df (x)(h).
Teoremă 8.5. Diferenţiala unei funcţii ı̂ntr-un punct, dacă există, este unică.
Teoremă 8.6. Orice funcţie diferenţiabilă ı̂ntr-un punct este continuă ı̂n acel punct.
Teoremă 8.7. Fie f : G ⊂ Rn → R o funcţie continuă care are derivate parţiale

de ordinul ı̂ntâi continue ı̂ntr-un punct x ∈ G al mulţimii deschise G. Atunci f este
diferenţiabilă ı̂n punctul x şi
∂f ∂f
df (x)(h) = (x) · h1 + · · · + (x) · hn .
∂x1 ∂xn
Observaţie 8.8. Se foloseşte şi notaţia
∂f ∂f
df = dx1 + · · · + dxn .
∂x1 ∂xn
1
2 CURS 8. CALCUL DIFERENŢIAL
8.1.1 Diferenţiala funcţiilor de o variabilă reală

Fie A ⊂ R o mulţime deschisă şi f : A → R o funcţie derivabilă ı̂ntr-un punct x ∈ A.
Din definiţia diferenţiabilităţii ı̂n punctul x deducem că:
|f (x + h) − f (x) − T (h)|
lim = 0.
h→0 |h|
h6=0
Pe de altă parte
|f (x + h) − f (x) − f 0 (x) · h| f (x + h) − f (x)
lim = lim − f 0 (x) = 0.
h→0 |h| h→0 h
h6=0 h6=0
Din unicitatea diferenţialei unei funcţii ı̂ntr-un punct, rezultă că aplicaţia liniară
T : A → R, T (h) = f 0 (x) · h,
este diferenţiala funcţiei f ı̂n punctul x, deci df (x)(h) = f 0 (x) · h.
Observaţie 8.9. Diferenţiala funcţiei identice 1A : A → A, 1A (x) = x, ∀x ∈ A este

d1A (x)(h) = [1A (x)] 0 · h = h şi de aceea este justificată notaţia h = dx. Rezultă că
df (x)(h) = f 0 (x) · dx, ∀x ∈ A.
În această egalitate, litera x din expresiile df (x) şi f 0 (x) indică punctul la care se referă
diferenţiala, respectiv derivata; dx este argumentul diferenţialei df (x).
Aceasta explică de ce uneori se foloseşte pentru derivată notaţia
df
f 0 (x) = (x).
dx
Observaţie 8.10. Interpretare geometrică. Diferenţa f (x0 + h) − f (x0 ) = M N
reprezintă creşterea funcţiei f , pentru creşterea h a argumentului.
TN
df (x0 )(h) = f 0 (x0 ) · h = tg α · h = · M0 N = T N.
M0 N
Când aproximăm creşterea f (x0 + h) − f (x0 ) prin df (x0 )(h), ı̂nlocuim segmentul M N
cu T N .
Figura 8.1: Interpretarea geometrică a diferenţialei

8.1. DIFERENŢIALA 3
Regulile de diferenţiere sunt o consecinţă a regulilor de derivare:

d(f + g) = df + dg
d(f · g) = g · df + f · dg
g · df − f · dg
Å ã
f
d = , g(x) 6= 0
g g2
d(f ◦ u) = f 0 (u) · du.
8.1.2 Diferenţiale de ordin superior

Fie A ⊂ R o mulţime deschisă şi fie f : A → R derivabilă de două ori ı̂ntr-un punct
x ∈ A. Diferenţiala de ordinul doi a funcţiei f calculată ı̂n punctul x, pentru creşterea h,
se obţine prin diferenţierea primei diferenţiale, conform regulii deduse. Cum df (x)(h) =
f 0 (x) · h, avem
d2 f (x)(h) = [d f (x)(h)] 0 · h = (f 0 (x) · h)0 · h = f 00 (x) · h2 ,
sau folosind convenţia h = dx, rezultă că d2 f = f 00 · dx2 .
Analog, dacă f admite derivată de ordinul n ı̂n punctul x, atunci diferenţiala de
ordinul n este dn f (x) = f (n) (x) · dxn .
Observaţie 8.11. Atenţie la notaţii:
1. dx2 = (dx)2 = dx · dx
2. d2 x = 0, pentru că este diferenţiala a doua a funcţiei f (x) = x.
3. d(x2 ) = 2x · dx.
Pentru o funcţie f : A → R de mai multe variabile şi un punct a = (a1 , . . . , an )
aparţinând mulţimii deschise A, definim recursiv diferenţiala de ordinul p. Dacă f este
de clasă C p pe mulţimea A atunci
Å ã(p)
p ∂ ∂
d f (x)(h) = · h1 + · · · + · hn f (x).
∂x1 ∂xn
Pentru funcţii de două variabile f (x, y) diferenţiala de ordinul p se scrie
ã(p) p
∂ pf
Å
p ∂ ∂ X
d f (x, y)(dx, dy) = · dx + · dy f (x, y) = Cpi p−i i (x, y)dxp−i dy i .
∂x ∂y i=0
∂x ∂y
Diferenţiala de ordinul 2 este
00
d2 f (x, y)(dx, dy) = fx002 (x, y)dx2 + 2fxy (x, y)dxdy + fy002 (x, y)dy 2 .
Exemplu 8.12. Fie f : R2 → R2 , f (x, y) = 2x3 y 2 + x − y 3 . Să determinăm diferenţialele
de ordinul 1 şi 2 ale lui f ı̂n punctul (1, 2).
Avem
df (x, y) = fx0 (x, y)dx + fy0 (x, y)dy = (6x2 y 2 + 1)dx + (4x3 y − 3y 2 )dy
şi atunci
df (1, 2) = 25dx − 4dy.
Diferenţiala de ordinul doi a lui f este
d2 f (x, y) = 12xy 2 dx2 + 24x2 ydxdy + (4x3 − 6y)dy 2 .
Diferenţiala de ordinul 2 ı̂n punctul (1,2) este
d2 f (x, y) = 48dx2 + 48dxdy − 8dy 2 .
8.2 Formula lui Taylor pentru funcţii de mai multe

variabile
Fie f : A ⊂ Rn → R, unde A este o mulţime deschisă. Presupunem că f are derivate
parţiale de orice ordin ı̂ntr-o vecinătate a punctului a = (a1 , a2 , . . . , an ) ∈ A.
Fie x = (x1 , x2 , . . . , xn ) ∈ A astfel ı̂ncât a + t(x − a) ∈ A. În acest caz, există un
> 0 astfel ı̂ncât funcţia g : (−, 1 + ) → R
g(t) = f (a + t(x − a)) = f (a1 + t(x1 − a1 ), . . . , an + t(xn − an ))
este corect definită şi are derivate de orice ordin ı̂n intervalul (−, ).
Aplicăm formula lui Taylor pentru funcţia g de o variabilă reală ı̂n punctul t = 0. Va
exista c ı̂ntre 0 şi t cu
g 00 (0)t2 g (p) (0)tp g (p+1) (c)tp+1
g(t) = g(0) + g 0 (0)t + + ··· + + .
2! p! (p + 1)!
Pentru t = 1 folosind faptul că
g(0) = f (a)
g(1) = f (x)
n
X
0
g (t) = fx0 i (a + t(x − a)) · (xi − ai ) = df (a + t(x − a))(x − a)
i=1
n
!2
X ∂
g 00 (t) = (xi − ai ) f (a + t(x − a)) = d2 f (a + t(x − a))(x − a)
i=1
∂xi
n
!p
X ∂
g (p) (t) = (xi − ai ) f (a + t(x − a)) = dp f (a + t(x − a))(x − a).
i=1
∂xi
rezultă formula lui Taylor pentru mai multe variabile
dp f (a)(x − a) dp+1 f (a + c(x − a))(x − a)
f (x) = f (a) + df (a)(x − a) + · · · + + ,
p! (p + 1)!
unde c ∈ (0, 1).
8.3 Extreme
Definiţie 8.13. Fie A ⊂ Rn o mulţime deschisă şi f : A → R o funcţie. Punctul a ∈ A
este punct de minim local al lui f dacă
f (x) − f (a) ≥ 0
pentru orice x din vecinătatea lui a, adică orice x care verifică inegalitatea
(x1 − a1 )2 + (x2 − a2 )2 + · · · + (xn − an )2 < , pentru o anumită valoare > 0.
Punctul a este punct de maxim local al lui f dacă
f (x) − f (a) ≤ 0
pentru orice x din vecinătatea lui a.
Punctul a este punct de extrem local al lui f dacă este un punct de maxim local
sau punct de minim local. Valorile funcţiei ı̂n punctele de extrem local se numesc extreme
locale.
8.3. EXTREME 5
Teoremă 8.14 (Fermat). Fie A ⊂ Rn o mulţime deschisă, fie a ∈ A şi f : A → R o

funcţie. Dacă f este diferenţiabilă ı̂n a, iar a este punct de extrem local al funcţiei f ,
atunci diferenţiala lui f este nulă ı̂n acest punct.
Observaţie 8.15. Pentru a găsi punctele de extrem local ale unei funcţii, căutăm
punctele critice (staţionare), adică punctele ı̂n care diferenţiala se anulează. Totuşi,
nu orice punct critic este un punct de extrem, după cum arată următorul exemplu. Fie
f : R2 → R, f (x, y) = x2 − y 2 . Diferenţiala lui f se anulează ı̂n punctele ı̂n care se
anulează derivatele parţiale. Pentru că fx0 = 2x şi fy0 = −2y, rezultă că (0, 0) este sin-
gurul punct critic. Dar, (0, 0) nu este punct de extrem, pentru că dacă ar fi, atunci
f (x, y) − f (0, 0) ar avea semn constant ı̂n vecinătatea punctului (0, 0). Cum f (x, 0) ≥ 0
şi f (0, y) ≤ 0, rezultă că f (x, y) ı̂şi schimbă semnul ı̂n aproprierea originii.
Definiţie 8.16. Fie A ⊂ Rn o mulţime deschisă, x ∈ A şi f : A → R o funcţie de clasă

C 2 pe A. Spunem că d2 f (x) este pozitiv definită dacă
d2 f (x)(h) > 0, pentru orice h ∈ Rn , h 6= 0.
Spunem că d2 f (x) este negativ definită dacă
d2 f (x)(h) < 0, pentru orice h ∈ Rn , h 6= 0.
Teoremă 8.17. Fie A ⊂ Rn o mulţime deschisă şi a ∈ A un punct critic al funcţiei

f : A → R de clasă C 2 pe A. Dacă d2 f (a) este negativ definită atunci a este punct de
maxim local, iar dacă d2 f (a) este pozitiv definită, atunci a este punct de minim local.
Teoremă 8.18 (Sylvester). Fie f : A ⊂ Rn → R şi x ∈ A. Fie matricea hessiană (aij )

unde
∂2 f
aij = (a), i, j = 1, n.
∂xi ∂xj
1) d2 f (x) este pozitiv definită dacă şi numai dacă
a11 a12 ... a1n

a11 a12 a21 a22 ... a2n
∆1 = a11 > 0, ∆2 = > 0, ... , ∆n = > 0.
a21 a22 ... ... ... ...
an1 an2 ... ann
2) d2 f (x) este negativ definită dacă şi numai dacă
−∆1 > 0, ∆2 > 0, ... , (−1)n ∆n > 0.
Exemplu 8.19. Să se găsească extremele funcţiei f : R2 → R,
f (x, y) = x4 + y 4 − 2(x − y)2 .
Căutăm punctele critice, soluţiile sistemului

® ®
f 0x (x, y) = 0 4x3 − 4(x − y) = 0
⇐⇒ .
f 0y (x, y) = 0 4y 3 + 4(x − y) = 0
√ √ √ √
Rezolvăm sistemul şi găsim punctele critice ( 2, − 2), (− 2, 2), (0, 0).
Matricea hessiană este
ñ ô ñ ô
00
fx002 fxy 12x2 − 4 4
H(x, y) = 00 = .
fyx fy002 4 12y 2 − 4
√ √
În punctul ( 2, − 2) matricea hessiană este
√ √
ñ ô
20 4
H( 2, − 2) = .
4 20
√ √
Pentru că ∆1 = 20 > 0 şi ∆2 = 384 > 0 ı̂nseamnă că ( 2, − 2) este punct de minim
√ √
local iar fmin = f ( 2, − 2) = −8.
√ √
În mod analog se arată că (− 2, 2) este tot punct de minim local cu fmin = −8.
În punctul critic (0, 0), matricea hessiană este
√ √
ñ ô
−4 4
H( 2, − 2) = .
4 −4
Pentru că ∆2 = 0 nu putem trage nici o concluzie cu criteriul lui Sylvester. Atunci
studiem semnul diferenţei f (x, y) − f (0, 0) ı̂n vecinătatea originii. Avem
f (x, x) = 4x4 > 0, ∀x 6= 0.

√ √
f (x, 0) = x2 (x2 − 2) < 0, pentru x ∈ (− 2, 2)
√ √
⇒ f (x, 0) < f (0, 0), pentru x ∈ (− 2, 2).
√
Rezultă că ı̂ntr-un disc cu centrul ı̂n (0, 0) şi rază mai mică decât 2, diferenţa f (x, y) −
f (0, 0) nu-şi păstreză semnul, deci (0, 0) nu este punct de extrem.
Figura 8.2: Punctul (0, 0) este punct şa al suprafeţei z = x4 + y 4 − 2(x − y)2
Seminar 8
Operatorii grad, div şi rot
Să se calculeze
Problema 8.1. ~v = grad f × grad g, unde f = x + y + z şi g = xy + yz + zx.
Problema 8.2. versorul normalei la suprafaţa x2 + y 2 − z = 0 ı̂n punctul P (1, 2, 5).
Problema 8.3. derivata lui f (x, y, z) = 6xz − 2y 2 după direcţia ~u = ~ı − ~ + 2~κ.
Problema 8.4. div ~v şi rot ~v , unde ~v = (z − y)~ı + (x − z)~ + (y − x)~κ.
Problema 8.5. E1 = ~b grad f + r6~a grad g şi E2 = div[(f + g)~r] − 3(f + g), unde
f = ~a grad r3 şi g = ~b grad r−3 , iar ~a, ~b sunt vectori constanţi şi ~r este vectorul de poziţie.
Problema 8.6. grad(~a × ~r) · (~b × ~r).
Problema 8.7. div ~v şi rot ~v , unde ~v = f (r)~r.
Problema 8.8. ∆f , unde f (x, y, z) = 3x2 z 3 + 4xy 2 .
Problema 8.9. ∆r.
Temă
8.10. Să se calculeze grad |~a × ~r|.
8.11. Să se determine rot(grad f ), unde f este un câmp scalar de clasă C 2 .
8.12. Să se calculeze div ~v şi rot ~v , unde ~v = (~a · ~r)(~a × ~r).
8.13. Să se calculeze ∆f (r) şi apoi ∆ 1r .
8.14. Să se calculeze div ~v şi rot ~v , unde ~v = (yz + 3x)~ı + (xz + 3y)~ + (xy + 3z)~κ.
Indicaţii
8.1. grad f = ~ı + ~ + ~κ şi grad g = (y + z)~ı + (x + z)~ + (y + x)~κ. Atunci ~v =
(y − z)~ı + (z − x)~ + (x − y)~κ.
8.2. Formula pentru versorul normalei ı̂ntr-un punct P al unei suprafeţe date implicit
F (x, y, z) = 0 este
grad F (P )
~n = ± .
| grad F (P )|
1
2 SEMINAR 8. OPERATORII grad, div ŞI rot
În cazul nostru ~n = ± √121 (2~ı + 4~ − ~κ).

8.3. Derivata lui f după direcţia ~u este
df ~u ~ı − ~ + 2~κ 6z + 4y + 12x
= grad f · = (6z~ı − 4y~ + 6x~κ) · √ = √ .
d~u |~u| 6 6
8.4. div ~v = 0 şi rot ~v = 2~ı + 2~ + 2~κ.
~ r)
8.5. f = 3r(~a · ~r), grad f = 3r~a + 3(~ar·~r) ~r, g = − r35 (~b · ~r), grad g = − r35~b + 15(rb·~
7 ~r. Atunci
~b·~
E1 = (~a · ~r)(~b · ~r) şi E2 = 6r(~a · ~r) + 5 .
18
r
12(
r
r )
8.6. Se folosesc proprietăţile produsului mixt şi ale produsului dublu vectorial
~a ~r
(~a × ~r) · (~b × ~r) = ~b · (~r × (~a × ~r)) = ~b · = r2 (~a · ~b) − (~a · ~r)(~b · ~r).
~a · ~r ~r · ~r
Atunci
grad(~a × ~r) · (~b × ~r) = (~a · ~b) grad r2 − (~b · ~r) grad(~a · ~r) − (~a · ~r) grad(~b · ~r)
= 2(~a · ~b)~r − (~b · ~r)~a − (~a · ~r)~b.
8.7. div ~v = 3f (r) + rf 0 (r), rot ~v = f (r) rot ~r + grad f (r) × ~r = ~0.
8.8.
∆f = fx002 + fy002 + fz002 = 6z 3 + 8x + 18x2 z.
8.9. ∆r = div(grad r) = div ~rr = 1r div ~r + ~r · grad 1r = 3r − 1r = 2r .

Seminar 9
Funcţii compuse
Probleme rezolvate
00
Problema 9.1. Se dă F (x, y) = f (y 4 − 3x2 ). Să se calculeze Fx0 , Fy0 , Fx002 , Fxy şi Fy002 .
Apoi, să se calculeze Fx002 (−1, 2).
Soluţie 9.1. Notând u = y 4 − 3x2 obţinem
Fx0 = f 0 (u) · u0x = f 0 (u) · (−6x) = −6xf 0 (u).
Fy0 = f 0 (u) · u0y = f 0 (u) · 4y 3 = 4y 3 f 0 (u).
Derivatele de ordinul doi vor fi
0 0
Fx002 = (Fx0 )x = (−6x · f 0 (u))x = −6f 0 (u) − 6xf 00 (u) · u0x = −6f 0 (u) + 36x2 f 00 (u).
00 0 0
Fxy = (Fx0 )y = (−6x · f 0 (u))y = −6xf 00 (u) · u0y = −24xy 3 f 00 (u).
0 0
Fy002 = Fy0 y = 4y 3 · f 0 (u) y = 12y 2 f 0 (u) + 16y 6 f 00 (u).
Ţinând cont de expresia derivatei Fx002 , avem Fx002 (−1, 2) = −6f 0 (13) + 36f 00 (13).
Problema 9.2. Se se calculeze derivatele de ordinul doi ale funcţiei
F (x, y) = 2x ln(y + 1) − x3 y · f (2y − 3x).
Soluţie 9.2. Calculăm mai ı̂ntâi derivatele de ordinul ı̂ntâi. Notăm u = 2y − 3x.
Fx0 = 2 ln(y + 1) − 3x2 y · f (u) − x3 y · f 0 (u) · (−3)
= 2 ln(y + 1) − 3x2 y · f (u) + 3x3 y · f 0 (u)
2x
Fy0 = − x3 · f (u) − 2x3 y · f 0 (u).
y+1
Calculăm acum derivatele de ordinul doi.
Fx002 = −6xy · f (u) + 18x2 y · f 0 (u) − 9x3 y · f 00 (u).
00 2
Fxy = − 3x2 · f (u) + (−6x2 y + 3x3 ) · f 0 (u) + 6x3 y · f 00 (u).
y+1
2x
Fy002 = − − 4x3 · f 0 (u) − 4x3 y · f 00 (u).
(y + 1)2
1
2 SEMINAR 9. FUNCŢII COMPUSE
Problema 9.3. Să se arate că funcţia z = xy · ϕ(x2 − y 2 ) verifică ecuaţia
xy 2 · zx0 + x2 y · zy0 = z · (x2 + y 2 ).
Soluţie 9.3. Calculăm derivatele de ordinul ı̂ntâi ale funcţiei z, notând u = x2 − y 2 :
zx0 = y · ϕ(u) + xy · ϕ0 (u) · 2x = yϕ(u) + 2x2 yϕ0 (u).

zy0 = xϕ(u) − 2xy 2 ϕ0 (u).
Atunci
xy 2 · zx0 + x2 y · zy0 = xy 2 · [yϕ(u) + 2x2 yϕ0 (u)] + x2 y · [xϕ(u) − 2xy 2 ϕ0 (u)]

= xy 3 ϕ(u) + x3 yϕ(u) = xyϕ(u) · (x2 + y 2 ) = z · (x2 + y 2 ).
√
Problema 9.4. Să se calculeze F 0 (1) şi F 00 (1) pentru F (x) = f ( x, e3x ), x ≥ 0, unde
f ∈ C 2 (R2 ).
√
Soluţie 9.4. Notăm u = x şi v = e3x . Calculăm derivata ı̂ntâi.
1
F 0 (x) = fu0 · u0 + fv0 · v 0 = fu0 · √ + fv0 · 3e3x .
2 x
Vom avea F 0 (1) = 21 fu0 (1, e3 ) + 3e3 fv0 (1, e3 ). Calculăm derivata de ordinul doi.
Å ã0
00 0 1 0 3x
F (x) = fu · √ + fv · 3e
2 x
1 0
Å ã
0 0 1 0 0 0
= (fu ) · √ + fu · √ + (fv0 ) · 3e3x + fv0 · 3e3x .
2 x 2 x
Avem
0 1
(fu0 ) = fu002 · u0 + fuv
00
· v 0 = fu002 · √ + fuv
00
· 3e3x
2 x
0 1
(fv0 ) = fvu
00
· u0 + fv002 · v 0 = fvu
00
· √ + fv002 · 3e3x
2 x
00 00
Pentru că f ∈ C 2 (R2 ) avem conform Teoremei lui Schwarz fuv = fvu . Obţinem
1 3e3x 00 1
F 00 (x) = · fu002 + √ · fuv + 9e6x · fv002 − √ · fu0 + 9e3x · fv0 .
4x x 4x x
Deci, avem
1 0
F 00 (1) = fu002 (1, e3 ) + 3e3 · fuv
00
(1, e3 ) + 9e6 · fv002 (1, e3 ) − · f (1, e3 ) + 9e3 · fv0 (1, e3 ).
4 u
Problema 9.5. Să se calculeze F 0 (x) pentru F (x) = g(3x − 2, ln x, cos x), x > 0.
3
Soluţie 9.5. Notând u = 3x − 2, v = ln x şi w = cos x, avem
1
F 0 (x) = gu0 · u0 + gv0 · v 0 + gw0 · w0 = 3gu0 + gv0 − sin x · gw0 .
x
Problema 9.6. Să se calculeze derivatele parţiale de ordinul ı̂ntâi ale funcţiei
f (x, y) = xy 2 · ϕ(x − y, arctg xy).
Soluţie 9.6. Notăm u = x − y şi v = arctg xy. Avem
xy 3
fx0 = y 2 · ϕ(u, v) + xy 2 (ϕ0u · u0x + ϕ0v · vx0 ) = y 2 · ϕ(u, v) + xy 2 ϕ0u + ϕ0 .
1 + x2 y 2 v
x2 y 2
fy0 = 2xy · ϕ(u, v) + xy 2 (ϕ0u · u0y + ϕ0v · vy0 ) = 2xy · ϕ(u, v) − xy 2 ϕ0u + ϕ0 .
1 + x2 y 2 v
2 00
Problema 9.7. Fie F (x, y) = f (x + y 2 , ex ). Să se calculeze Fx0 , Fx002 şi Fxy .
2
Soluţie 9.7. Notăm u = x + y 2 şi v = ex . Avem
2
Fx0 = fu0 · u0x + fv0 · vx0 = fu0 + 2xex fv0 .
2 2 2
Fx002 = fu002 + 2xex fuv
00 00
+ 2xex (fvu + 2xex fv002 ).
00 2
Fxy = 2yfu002 + 4xyex fvu
00
.
Problema 9.8. Fie F (ρ, ϕ) = f (ρ cos ϕ, ρ sin ϕ), unde f ∈ C 2 (R2 ). Să se calculeze
∂ 2F 1 ∂ 2F 1 ∂F
+ · + · .
∂ρ2 ρ2 ∂ϕ2 ρ ∂ρ
Soluţie 9.8. Notăm u = ρ cos ϕ şi v = ρ sin ϕ. Avem
∂F ∂f ∂u ∂f ∂v ∂f ∂f
= · + · = · cos ϕ + · sin ϕ
∂ρ ∂u ∂ρ ∂v ∂ρ ∂u ∂v
∂F ∂f ∂u ∂f ∂v ∂f ∂f
= · + · = · (−ρ sin ϕ) + · ρ cos ϕ.
∂ϕ ∂u ∂ϕ ∂v ∂ϕ ∂u ∂v
Calculăm derivatele de ordinul doi
∂ 2F
Å 2
∂ 2f
Å 2
∂ 2f
ã ã
∂ f ∂ f
= · cos ϕ + · sin ϕ · cos ϕ + · cos ϕ + 2 · sin ϕ · sin ϕ
∂ρ2 ∂u2 ∂u∂v ∂v∂u ∂v
∂ 2f 2 ∂ 2f ∂ 2f
= · cos ϕ + 2 · sin ϕ cos ϕ + · sin2 ϕ,
∂u2 ∂u∂v ∂v 2
4 SEMINAR 9. FUNCŢII COMPUSE
şi
∂ 2F
ï 2
∂ 2f
ò
∂ f ∂f
2
= 2
· (−ρ sin ϕ) + · ρ cos ϕ · (−ρ sin ϕ) − · ρ cos ϕ
∂ϕ ∂u ∂u∂v ∂u
ï 2
∂ 2f
ò
∂ f ∂f
+ · (−ρ sin ϕ) + 2 · ρ cos ϕ · ρ cos ϕ − · ρ sin ϕ
∂v∂u ∂v ∂v
Å 2
∂ 2f ∂ 2f
ã
2 ∂ f 2 2
=ρ · sin ϕ − 2 · sin ϕ cos ϕ + 2 · cos ϕ
∂u2 ∂u∂v ∂v
Å ã
∂f ∂f
−ρ · cos ϕ + · sin ϕ .
∂u ∂v
∂ 2F 1 ∂ 2F 1 ∂F ∂ 2f ∂ 2f
Înlocuind, se obţine + · + · = + .
∂ρ2 ρ2 ∂ϕ2 ρ ∂ρ ∂u2 ∂v 2
Ç å
xy x+y y
Problema 9.9. Fie F (x, y) = y · f p , +g , unde f, g sunt funcţii
x4 + y 4 x − y x
00
de clasă C 2 . Să se calculeze x2 · Fx002 + 2xy · Fxy + y 2 · Fy002 .
Soluţie 9.9. Pentru x şi y fixaţi, introducem funcţia h : R → R, h(t) = F (tx, ty).
Folosind regula de derivare a funcţiilor compuse, obţinem
h0 (t) = x · Fx0 (tx, ty) + y · Fy0 (tx, ty)

h00 (t) = x2 · Fx002 (tx, ty) + 2xy · Fxy
00
(tx, ty) + y 2 · Fy002 (tx, ty).
De aici rezultă
h00 (1) = x2 · Fx002 (x, y) + 2xy · Fxy

00
(x, y) + y 2 · Fy002 (x, y),
care este exact expresia ce trebuie calculată. Pe de altă parte

Ç å
xy x+y y
h(t) = ty · f p , +g .
x4 + y 4 x − y x
De aici rezultă h00 (t) = 0. Obţinem x2 · Fx002 + 2xy · Fxy

00
+ y 2 · Fy002 = 0.
Probleme propuse
y
9.10. Se dă F (x, y) = f arctg , x, y > 0. Să se calculeze Fx002 , Fxy
00
şi Fy002 .
x
Äp ä
9.11. Se dă F (x, y, z) = f x2 + y 2 + z 2 . Să se calculeze Fx002 + Fy002 + Fz002 .
9.12. Să se arate că funcţiile următoare verifică ecuaţiile
a) z = ϕ(bx − ay) azx0 + bzy0 = 0.

y
b) z = ϕ xzx0 + yzy0 = 0.
x
c) z = ρ · f (ln ρ + ϕ) ρzρ0 − zϕ0 = z.
x2 + y 2
Å ã
x(x2 + y 2 )zx0 + 2y 2 xzx0 + yzy0 − z = 0.

d) z = y · ϕ y ·
x2
5
9.13. Să se calculeze F 0 (0) şi F 00 (0) pentru F (x) = f (x3 − 2x, x2 + 1).
9.14. Să se calculeze F 0 (x) şi F 00 (x) pentru F (x) = f (tg x, ln(x2 + 1)).
00
9.15. Se se calculeze Fx0 , Fy0 , Fx002 , Fxy şi Fy002 pentru
Å ã
x
a) F (x, y) = f xy,
y
b) F (x, y) = f x3 + 2y, xy 3

c) F (x, y) = f x2 − 3xy, y − x ,

d) F (x, y) = x3 − xy 2 · f (x − y, 2xy)
y x−y
Å ã Å ã
x
9.16. Fie F (x, y) = f +x·g , , unde f, g sunt funcţii de clasă C 2 . Să se
y x x+y
calculeze
x2 · Fx002 + 2xy · Fxy
00
+ y 2 · Fy002 .
Curs 9
Integrale
9.1 Primitive
Definiţie 9.1. Fie f : [a, b] → R. Funcţia F : [a, b] → R se numeşte primitivă a
funcţiei f dacă F este derivabilă pe [a, b] şi
F 0 (x) = f (x), pentru orice x ∈ [a, b].
Notaţie 9.2. Mulţimea primitivelor unei funcţii date f se numeşte integrală nedefinită
R
şi se notează f (x) dx. Aşadar, avem formula generală
Z
f (x) dx = F (x) + C,
unde C este o constantă oarecare.
Redăm mai jos, un tabel cu primitivele uzuale.
ta+1
Z
ta dt = + C, a ∈ R \ { −1 } , t ∈ I ⊂ (0, ∞)
a+1
Z
1
dt = ln |t| + C, t ∈ I ⊂ R∗
t
at
Z
at dt = + C, a ∈ R∗+ \ { 1 } , t ∈ R
ln a
Z
1 1 t
2 2
dt = arctan + C, a 6= 0, t ∈ R
t +a a a
t−a
Z
1 1
2 2
dt = ln + C, a 6= 0, t ∈ I ⊂ R \ { −a, a }
t −a 2a t+a
Z
1 Ä √ ä
√ dt = ln t + t2 + a2 + C, a 6= 0, t ∈ R
t2 + a2
Z
1 √
√ dt = ln t + t2 − a2 + C, a > 0, t ∈ I ⊂ R \ [−a, a]
Z t2 − a2
1 t
√ dt = arcsin + C, a > 0, t ∈ I ⊂ (−a, a)
aZ2 − t2 a
sin t dt = − cos t + C, t∈R
Z
cos t dt = sin t + C, t ∈ R.
1
2 CURS 9. INTEGRALE
9.2 Integrala Riemann

Definiţie 9.3. O funcţie f : [a, b] → R se numeşte integrabilă (Riemann) dacă există
un număr real I ∈ R cu proprietatea că pentru orice ε > 0 există δ > 0 astfel ı̂ncât pentru
orice diviziune a intervalului [a, b]
x0 = a < x1 < x2 < · · · < xn = b
cu proprietatea că
max (xk − xk−1 ) < δ
k∈{ 1,2,...,n }
şi pentru orice alegere a punctelor intermediare ξk ∈ [xk−1 , xk ], k = 1, 2, . . . , n să avem

n
X
f (ξk )(xk − xk−1 ) − I < ε.
k=1
Notaţie 9.4. Dacă numărul I din definiţia unei funcţii integrabile există atunci el este
unic şi se numeşte integrala Riemann a funcţiei f pe intervalul [a, b] şi se notează
Rb
a
f (x) dx. Pentru o funcţie pozitivă f , acest număr I reprezintă aria de sub graficul
funcţiei f cuprins ı̂ntre dreptele x = a şi x = b şi axa OX.
Propoziţie 9.5. Dacă f este integrabilă pe [a, b] atunci f este mărginită pe [a, b].
Propoziţie 9.6. Dacă f este continuă pe [a, b] atunci f este integrabilă pe [a, b].
Propoziţie 9.7. Dacă f este monotonă pe [a, b] atunci f este integrabilă pe [a, b].
Proprietăţi ale integralei Riemann

1) Dacă f şi g sunt integrabile pe [a, b] şi c, d ∈ R atunci cf + dg este integrabilă pe [a, b]
şi Z b Z b Z b
[cf (x) + dg(x)] dx = c f (x) dx + d g(x) dx.
a a a
2) Dacă f este integrabilă pe [a, b] şi f (x) ≥ 0 pentru orice x ∈ [a, b] atunci
Z b
f (x) dx ≥ 0.
a
3) Dacă f este continuă pe [a, b] atunci există c ∈ (a, b) astfel ı̂ncât

Z b
f (x) dx = f (c) · (b − a).
a
4) Dacă f este integrabilă pe [a, b] atunci

Z a Z b
f (x) dx = − f (x) dx.
b a
5) Dacă f este integrabilă pe [a, b] şi c ∈ (a, b) atunci f este integrabilă pe [a, c] şi pe
[c, b] şi
Z b Z c Z b
f (x) dx = f (x) dx + f (x) dx.
a a c
9.2. INTEGRALA RIEMANN 3
Calculul integralei Riemann

Teoremă 9.8 (Leibniz-Newton). Fie f : [a, b] → R o funcţie integrabilă pe [a, b] şi
F : [a, b] → R o primitivă a lui f . Atunci
b
Z b
f (x) dx = F (x) = F (b) − F (a).
a
a
Observaţie 9.9. Nu orice funcţie integrabilă are primitive. De exemplu, funcţia semn
f : [−1, 1] → R, f (x) = sgn(x)

 1, x > 0

f (x) = 0, x = 0
 −1, x < 0

Funcţia f este mărginită şi are un punct de discontinuitate de prima speţă. Ea este
integrabilă, dar nu are primitive.
Nu orice funcţie care admite primitive este integrabilă. De exemplu, F : [−1, 1] → R
®
x2 sin x12 , x 6= 0
F (x) =
0, x=0
este o primitivă pentru funcţia f : [−1, 1] → R

®
2x sin x12 − x2 cos x12 , x 6= 0
f (x) =
0, x=0
Dar f nu este integrabilă pentru că nu este mărginită.
Teoremă 9.10 (Integrarea prin părţi). Fie f, g : [a, b] → R funcţii integrabile pe [a, b]
şi derivabile astfel ı̂ncât f 0 şi g 0 sunt integrabile pe [a, b]. Atunci
b
Z b Z b
0
f (x)g(x) dx = f (x)g(x) − f (x)g 0 (x) dx.
a a
a
Teoremă 9.11 (Prima metodă de schimbare de variabilă). Fie ϕ : [c, d] → R o funcţie

cu derivata continuă pe [c, d]. Dacă f : [a, b] → R este o funcţie continuă şi mulţimea
valorilor lui ϕ este inclusă ı̂n [a, b], ϕ([c, d]) ⊂ [a, b], atunci
Z d Z ϕ(d)
0
f (ϕ(t)) · ϕ (t) dt = f (x) dx.
c ϕ(c)
Teoremă 9.12 (A doua metodă de schimbare de variabilă). Fie f : [a, b] → R o funcţie

continuă şi ϕ : [c, d] → [a, b] o funcţie bijectivă astfel ı̂ncât ϕ şi ϕ−1 sunt de clasă C 1 , iar
ϕ0 (t) 6= 0 pe [c, d]. Atunci
Z b Z ϕ−1 (b)
f (x) dx = f (ϕ(t)) · ϕ0 (t) dt.
a ϕ−1 (a)
Exemplu 9.13. Să se calculeze

Å ã
1 1 1
lim + + ··· + .
n→∞ n + 1 n+2 n+n
4 CURS 9. INTEGRALE
Pn 1 k
Fie Sn = k=1 n+k . Fie xk = n
punctele diviziunii echidistante a intervalului [0, 1]
1 2 n
x0 = 0 < x1 = < x2 = < · · · < xn = = 1.
n n n
Alegem punctele intermediare ξk = nk ∈ [xk−1 , xk ]. Fie funcţia f : [0, 1] → R, f (x) = 1
1+x
.
Atunci Sn se poate scrie ca o sumă Riemann
n n
X 1 1 X
Sn = k
· = f (ξk ) · (xk − xk−1 ).
k=1
1+ n
n k=1
Fiindcă f este continuă pe [0, 1] ea este integrabilă pe [0, 1]. Va rezulta că
Z 1 Z 1 1
1
lim Sn = f (x) dx = dx = ln(1 + x) = ln 2.
n→∞ 0 0 1+x 0
Re
Exemplu 9.14. Să se calculeze 1 ln x dx.
Folosim integrarea prin părţi.
Z e Z e e Z e
0
ln x dx = x · ln x dx = x ln x − x · (ln x)0 dx
1 1 1 1
Z e e
= e ln e − ln 1 − dx = e − x = e − (e − 1) = 1.
1 1
R1
Exemplu 9.15. Să se calculeze 0 x4x+1 dx.
Folosim schimbarea de variabilă x2 = t. Diferenţiind se obţine 2x dx = dt. Pentru
x = 0 avem t = 0, iar pentru x = 1 rezultă t = 1. Cu acestea
Z 1 1
1 1 2x dx 1 1 dt
Z Z
x 1 1 π
4
dx = 2 2
= 2
= arctg t = arctg 1 = .
0 x +1 2 0 (x ) + 1 2 0 t +1 2 0 2 8
Curs 10
Integrale improprii
Definiţie 10.1. Fie I ⊆ R un interval nevid. O funcţie f : I → R se numeşte local

integrabilă dacă f este integrabilă pe orice interval mărginit şi ı̂nchis [c, d] ⊆ I.
Tratăm separat cazul când intervalul I este mărginit şi când intervalul I este nemărginit.
10.1 Integrale improprii pe interval mărginit

Am văzut că o funcţie integrabilă Riemann este o funcţie mărginită. Să considerăm două
exemple de funcţii nemărginite care ne permit să extindem noţiunea de integrabilitate.
Exemplu 10.2. Fie funcţia f : (0, 1] → R, f (x) = √1 . Se observă uşor că funcţia f
x
este nemărginită, pentru că
1
lim f (x) = lim √ = +∞.
x&0 x&0 x
Funcţia f este integrabilă pe orice interval [t, 1], t > 0 şi

1 1
Z 1 Z 1
− 12 x2 √ √
f (x) dx = x dx = 1 =2 x = 2 − 2 t.
t t 2 t
În acest caz, Z 1 √

lim f (x) dx = lim(2 − 2 t) = 2.
t&0 t t&0
1
Exemplu 10.3. Fie funcţia g : (0, 1] → R, g(x) = x
. Se observă că funcţia g este
nemărginită ı̂n 0, pentru că
1
lim g(x) = lim = +∞.
x&0 x&0 x
Funcţia g este integrabilă pe orice interval [t, 1], t > 0 şi

Z 1 Z 1 1
1
g(x) dx = dx = ln |x| = − ln t.
t t x t
În acest caz, Z 1

lim g(x) dx = − lim ln t = +∞.
t&0 t t&0
1
2 CURS 10. INTEGRALE IMPROPRII
Definiţie 10.4. Fie f : (a, b] → R o funcţie nemărginită ı̂n punctul a care local in-
Z b
tegrabilă. Dacă limita lim f (x) dx există şi este finită, atunci f este integrabilă
t&a t
Rb
impropriu pe (a, b]. În acest caz, integrala a f (x) dx se numeşte integrala improprie
a funcţiei f pe (a, b] şi spunem că ea este convergentă. Prin definiţie
Z b Z b
f (x) dx = lim f (x) dx.
a t&a t
Rb
Dacă limita nu există sau există dar este infinită spunem că a
f (x) dx este divergentă.
Exemplu 10.5. Din exemplele anterioare f este integrabilă impropriu pe (0, 1], dar g
R1 R1
nu. Spunem că 0 f (x) dx este convergentă, iar 0 g(x) dx este divergentă. În plus
Z 1
f (x) dx = 2.
0
Definiţie 10.6. Fie f : [a, b) → R o funcţie nemărginită ı̂n punctul b care este integrabilă
Rt
pe orice interval [a, t], t < b. Dacă limita limt%b a f (x) dx există şi este finită, atunci
Rb
f este integrabilă impropriu pe [a, b), iar integrala a f (x) dx este convergentă. În
acest caz notăm Z bZ t
a t%b a
Rb
Definiţie 10.7. Fie f : (a, b) → R o funcţie nemărginită ı̂n punctele a şi b. Spunem
că f este integrabilă impropriu pe (a, b) dacă f este integrabilă impropriu pe intervalele
(a, c] şi [c, b), pentru orice c ∈ (a, b). În acest caz,
Z b Z c Z b
f (x) dx = f (x) dx + f (x) dx.
a a c
Definiţie 10.8. Fie f : [a, b] → R o funcţie nemărginită ı̂n punctul c ∈ (a, b). Spunem că
f este integrabilă impropriu pe [a, b] dacă f este integrabilă impropriu pe intervalele
[a, c) şi (c, b]. În acest caz,
Z b Z c Z b
f (x) dx = f (x) dx + f (x) dx.
a a c
Observaţie 10.9. Definiţia se poate extinde pentru oricâte puncte aflate ı̂n interiorul
intervalului ı̂n care funcţia este nemărginită.
Definiţie 10.10. Fie f : [a, b] → R o funcţie nemărginită ı̂n punctul c ∈ (a, b). Dacă
Rc Rb
a
f (x) dx şi c
f (x) dx sunt divergente având valorile ±∞, atunci valoarea principală
Rb
a integralei improprii a f (x) dx se defineşte prin
Z b Z c−ε Z b
vp f (x) dx = lim f (x) dx + f (x) dx.
a ε&0 a c+ε
R1
Exemplu 10.11. Fie integrala improprie −1 dx x
. Aceasta este divergentă, deoarece
R 0 dx R 1 dx
−1 x
şi 0 x sunt divergente. Valoarea principală este
Z 1 Z −ε Z 1 −ε 1
dx dx dx
vp = lim + = ln |x| + ln |x| = ln ε − ln 1 + ln 1 − ln ε = 0.
−1 x ε&0 −1 x ε x −1 ε
10.1. INTEGRALE IMPROPRII PE INTERVAL MĂRGINIT 3
Definiţie 10.12. Fie I un interval mărginit şi fie f : I → R o funcţie nemărginită

ı̂n cel puţin un punct din [a, b], unde [a, b] este mulţimea punctelor de acumulare ale
Rb
intervalului I. Spunem că integrala a f (x) dx este absolut convergentă dacă integrala
Rb
a
|f (x)| dx este convergentă.
Definiţie 10.13. O integrală improprie absolut convergentă este convergentă. În acest
caz, are sens să studiem convergenţa integralelor improprii doar pentru funcţii pozitive.
Teoremă 10.14 (Criteriul comparaţiei). Fie f, g : [a, b) → R sunt local integrabile astfel
ı̂ncât
0 ≤ f (x) ≤ g(x), pentru orice x ∈ [c, b), c > a.
Rb Rb
1. Dacă a g(x) dx este convergentă atunci a f (x) dx este convergentă.
Rb Rb
2. Dacă a f (x) dx = +∞ atunci a g(x) dx = ∞.
Teoremă 10.15. Fie f : [a, b) → R o funcţie local integrabilă, nemărginită ı̂n b, pozitivă
pe [a, b). Dacă există limita
` = lim(b − x)α f (x)
x%b
atunci
Rb
1. dacă ` > 0 atunci pentru α < 1 integrala a f (x) dx este convergentă, iar pentru
α ≥ 1 aceeaşi integrală este divergentă;
Rb
2. dacă ` = 0 atunci pentru α < 1 integrala a f (x) dx este convergentă;
Rb
3. dacă ` = +∞ atunci pentru α ≥ 1 integrala a f (x) dx este divergentă.
Teoremă 10.16. Fie f : (a, b] → R o funcţie local integrabilă, nemărginită ı̂n a, pozitivă
pe (a, b]. Dacă există limita
` = lim (x − a)α · f (x)
x&a
atunci
Rb
1. dacă ` > 0 atunci pentru α < 1 integrala a f (x) dx este convergentă, iar pentru
α ≥ 1 aceeaşi integrală este divergentă;
Rb
2. dacă ` = 0 atunci pentru α < 1 integrala a f (x) dx este convergentă;
Rb
3. dacă ` = +∞ atunci pentru α ≥ 1 integrala a f (x) dx este divergentă.
Rb
Exemplu 10.17. Să studiem convergenţa integralei a √ 3
x
dx.
(x−a)(b−x)
|x|
Funcţia f : (a, b) → R definită prin f (x) = √
3
este o funcţie pozitivă, local
(x−a)(b−x)
integrabilă şi nemărginită ı̂n a şi b. Studiem integrabilitatea improprie a funcţiei f pe
(a, b). Conform definiţiei studiem convergenţa integralelor improprii din f pe intervalele
(a, c] şi [c, b). Pentru că
1 |a|
lim (x − a) 3 · f (x) = √
3
>0
x&a b−a
Rc
şi α = 31 < 1 rezultă că integrala a
f (x) dx este convergentă.
De asemenea, pentru că
1 |b|
lim(b − x) 3 · f (x) = √
3
>0
x%b b−a
Rb
şi α = 13 < 1 rezultă că integrala c f (x) dx este convergentă.
Rb Rb
În concluzie, integrala a f (x) dx este convergentă, ceea ce arată că a √
3
x
dx
(x−a)(b−x)
este absolut convergentă, deci convergentă.
R1
Exemplu 10.18. Să se studieze convergenţa integralei improprii 0 ln(1−x) (1−x)2
dx.
Pentru că funcţia de sub integrală este negativă, considerăm funcţia f : [0, 1) → R,
f (x) = − ln(1−x)
(1−x)2
, care este pozitivă, local integrabilă şi nemărginită ı̂n 1. Din
lim (1 − x)2 · f (x) = lim − ln(1 − x) = +∞.

x%1 x%1
R1 R1 ln(1−x)
şi α = 2 > 1 rezultă că integrala 0
f (x) dx este divergentă, ceea ce arată că 0 (1−x)2
dx
este divergentă.
10.2 Integrale improprii pe interval nemărginit

Să considerăm două exemple de funcţii definite pe interval nemărginit care ne permit să
extindem noţiunea de integrabilitate.
1
Exemplu 10.19. Fie funcţia f : [0, ∞) → R, f (x) = 1+x2
. Funcţia f este integrabilă
pe orice interval [0, t], t > 0 şi
Z t t
f (x) dx = arctg x = arctg t.
0 0
În acest caz, Z t

π
lim f (x) dx = lim arctg t = .
t→∞ 0 t→∞ 2
1
Exemplu 10.20. Fie funcţia g : [0, ∞) → R, g(x) = 1+x
. Funcţia g este integrabilă pe
orice interval [0, t], t > 0 şi
Z t Z t t
1
g(x) dx = dx = ln |1 + x| = ln(1 + t).
0 0 1+x 0
În acest caz, Z t

lim g(x) dx = lim ln(1 + t) = +∞.
t→∞ 0 t→∞
Z t
Definiţie 10.21. Fie f : [a, ∞) → R o funcţie local integrabilă. Dacă lim f (x) dx
t→∞ a
există şi este finită, atunci f este integrabilă impropriu pe [a, ∞). În acest caz,
R∞
integrala a f (x) dx este convergentă şi se numeşte integrala improprie a funcţiei f pe
[a, ∞). Prin definiţie ea are valoarea
Z ∞ Z t
a t→∞ a
R∞
Exemplu 10.22. Din exemplele anterioare f este integrabilă impropriu pe [0, ∞), dar
R∞ R∞
g nu. Spunem că 0 f (x) dx este convergentă, iar 0 g(x) dx este divergentă. În plus
Z ∞ Z ∞
dx π
f (x) dx = 2
= .
0 0 1+x 2
10.2. INTEGRALE IMPROPRII PE INTERVAL NEMĂRGINIT 5
Rb
Definiţie 10.23. Fie f : (−∞, b] → R o funcţie local integrabilă. Dacă limt→−∞ t f (x) dx
există şi este finită, atunci f este integrabilă impropriu pe (−∞, b], iar integrala
Rb
−∞
f (x) dx este convergentă. În acest caz notăm
Z b Z b
−∞ t→∞ t
Rb
Dacă limita nu există sau există dar este infinită spunem că −∞
Definiţie 10.24. Fie f : R → R o funcţie local integrabilă. Spunem că f este integrabilă
impropriu pe R dacă f este integrabilă impropriu pe intervalele (−∞, c] şi [c, ∞), pentru
orice c ∈ R. În acest caz,
Z ∞ Z c Z ∞
f (x) dx = f (x) dx + f (x) dx.
−∞ −∞ c
R0
Definiţie 10.25. Fie f : R → R o funcţie local integrabilă. Dacă −∞ f (x) dx şi
R∞ R∞
0
f (x) dx sunt divergente, atunci valoarea principală a integralei improprii −∞ f (x) dx
este valoarea limitei Z ∞ Z t
vp f (x) dx = lim f (x) dx.
−∞ t→∞ −t
R∞ R∞
Exemplu 10.26. Integrala −∞ sin x dx este divergentă, deoarece integralele 0 sin x dx
R0
şi −∞ sin x dx sunt divergente. Într-adevăr, limita
Z ∞ Z t
sin x dx = lim sin x dx = 1 − lim cos t
0 t→∞ 0 t→∞
R∞
nu există. Dar, valoarea principală a integralei −∞
sin x dx este
Z ∞ Z t
vp sin x dx = lim sin x dx = 0.
−∞ t→∞ −t
Teoremă 10.27 (Criteriul comparaţiei). Fie f, g : [a, ∞) → R sunt local integrabile

astfel ı̂ncât
0 ≤ f (x) ≤ g(x), pentru orice x ∈ [b, ∞), b > a.
R∞ R∞
R∞ R∞
Teoremă 10.28. Fie f : [a, ∞) → R o funcţie local integrabilă, pozitivă pe [a, ∞).
Dacă există limita
` = lim xα · f (x)
x→∞
atunci
R∞
1. dacă ` > 0 atunci pentru α > 1 integrala a f (x) dx este convergentă, iar pentru
α ≤ 1 aceeaşi integrală este divergentă;
R∞
2. dacă ` = 0 atunci pentru α > 1 integrala a f (x) dx este convergentă;
R∞
3. dacă ` = +∞ atunci pentru α ≤ 1 integrala a f (x) dx este divergentă.
R∞ √
3x
Exemplu 10.29. Să studiem convergenţa integralei 0 (1+x 2 )3 dx.
√3x
Funcţia f : [0, ∞) → R definită prin f (x) = (1+x2 )3
este o
funcţie pozitivă şi local
integrabilă. Pentru că
1
lim x6− 3 · f (x) = 1
x→∞
R∞
şi α = 6 − 31 > 1 rezultă că integrala 0 f (x) dx este convergentă.
Teoremă 10.30 (Dirichlet). Fie f o funcţie continuă pe [a, ∞) astfel ı̂ncât primitiva
Rx
F (x) = a f (t) dt este mărginită pe [a, ∞). Presupunem că g : [a, ∞) → R este deriv-
abilă, descrescătoare, cu limx→∞ g(x) = 0. Atunci
Z ∞
f (x)g(x) dx
a
este convergentă.
R∞
Exemplu 10.31. Integrala 1 sinx x dx este convergentă, dar nu este absolut convergentă.
Pentru a arăta că este convergentă, aplicăm criteriul lui Dirichlet. Funcţia f definită
prin f (x) = sin x este continuă pe [1, ∞) având primitive mărginite
Z t
sin x dx = cos 1 − cos t.
1
R∞
Funcţia g(x) = x1 este derivabilă, descrescătoare, cu limita zero la infinit. Deci, 1 sin x
x
dx
este convergentă.
Presupunem că integrala este absolut convergentă. Atunci, din inegalitatea
1 cos 2x
| sin x| ≥ sin2 x = −
2 2
R∞
şi din faptul că integrala 1 cosx2x dx este convergentă (criteriul lui Dirichlet), rezultă că
integrala
1 ∞ dx
Z ∞
| sin x| 1 ∞ cos 2x
Z Z
≤ dx + dx
2 1 x 1 x 2 1 x
este convergentă, contradicţie cu
Z ∞ Z t
dx 1
= lim dx = lim ln t = +∞.
1 x t→∞ 1 x t→∞
Seminar 10
Primitivele funct, iilor rat, ionale
R P (x)
Toate integralele sunt de forma Q(x)
dx, unde P, Q sunt polinoame cu coeficient, i reali.
Să se calculeze integralele:
Problema 10.1.
Z Z
dx
a) (x4 − 4x3 + 6x2 − 5x − 2) dx d)
x2 + 2
Z Z
dx x dx
b) e)
x+2 x2 + 6
Z Z
dx x dx
c) f)
(x − 3)5 2
2x + x + 1
Problema 10.2.
Z 5
x + x4 − 8
Z
2x + 1
a) dx, b) dx.
x3 − 4x (x − 1)(x − 2)(x + 3)
Problema 10.3.
Z Z
dx (3x + 2) dx
a) b) .
(x − 1)2 (x − 2) x(x + 1)3
Problema 10.4.
x3 − 3x + 1
Z Z
dx
a) dx b) .
(x2 + 1)(x2 + 4) (x + 1)2 (x2 + 1)
Problema 10.5.
x3 + x − 1
Z Z
dx
a) b) dx.
(x + 4)2
2 (x2 + 2)2
Indicaţii şi răspunsuri

xa+1
R
10.1. a) Se integrează cu formula xa dx = a+1
+ C , a 6= −1. Obţinem
x5 5x2
I= − x4 + 2x3 − − 2x + C.
5 2
R 1
b) Se foloseşte formula x+a dx = ln |x + a| + C. Rezultă I = ln |x + 2| + C.
c) Avem
(x − 3)−4
Z Z
dx −5 1
5
= (x − 3) dx = +C =− + C.
(x − 3) −4 (x − 3)4
1
2 SEMINAR 10. PRIMITIVELE FUNCT, IILOR RAT, IONALE
R 1 1 x
d) Folosim formula x2 +a 2 dx = a arctg a , a 6= 0. Obţinem I =
√1 arctg √x + C.
2 2
e) Fiindcă (x2 + 6)0 = 2x putem scrie
(x2 + 6)0 dx d(x2 + 6)

Z Z Z Z
1 2x dx du
I= 2
= 2
= 2
= = ln |u| + C = ln(x2 + 6) + C.
2 x +6 x +6 x +6 u
f) Fiindcă (2x2 + x + 1)0 = 4x + 1, desfacem integrala ı̂n două

Z Z Z
1 4x dx 1 4x + 1 dx 1 dx
I= 2
= 2
− 2
.
4 2x + x + 1 4 2x + x + 1 4 2x + x + 1
b 2
î ó
− 4a∆2 .

Pentru a doua integrală folosim forma canonică ax2 + bx + c = a x + 2a
Obţinem
Z
1 2 1 dx 1 1 4x + 1
I = ln(2x + x + 1) − 2 = ln(2x2 + x + 1) − √ arctg √ + C.
4 8 1
x + 4 + 16 7 4 2 7 7
10.2. a) Fiindcă polinomul de la numărător are gradul mai mare decât cel de la numitor,
facem ı̂mpărţirea de polinoame. Se obţine câtul x2 + x + 4 şi restul 4x2 + 16x − 8. Cu
teorema ı̂mpărţirii cu rest D = Iˆ · C + R, rezultă
x5 + x4 − 8 = (x3 − 4x)(x2 + x + 4) + 4x2 + 16x − 8.
Aşadar,
x5 + x4 − 8 (x3 − 4x)(x2 + x + 4) + 4x2 + 16x − 8

Z Z
I= dx = dx
x3 − 4x x3 − 4x
4x2 + 16x − 8
Z Z
2
= (x + x + 4) dx + dx.
x3 − 4x
Pentru că x3 − 4x = x(x2 − 4) = x(x − 2)(x + 2) putem face descompunerea ı̂n fracţii
simple
4x2 + 16x − 8 4x2 + 16x − 8 A B C
3
= = + + .
x − 4x x(x − 2)(x + 2) x x−2 x+2
Înmulţind cu numitorul comun x(x − 2)(x + 2), rezultă
4x2 + 16x − 8 = A(x − 2)(x + 2) + Bx(x + 2) + Cx(x − 2).
Dând valoarea lui x = 0, obţinem A = 2. Pentru x = 2, avem B = 5, iar pentru x = −2

se obţine C = −3. Deci
4x2 + 16x − 8 −3
Z Z Z Z
2 5
3
dx = dx + dx + dx.
x − 4x x x−2 x+2
În final,
x3 x2
I= + + 4x + 2 ln |x| + 5 ln |x − 2| − 3 ln |x + 2| + C.
3 2
b) I = − 43 ln |x − 1| + ln |x − 2| − 41 ln |x + 3| + C.
10.3. a) Se descompune ı̂n fracţii simple sub forma
1 A B C
2
= + 2
+ ,
(x − 1) (x − 2) x − 1 (x − 1) x−2
3
1
cu A = −1, B = −1 şi C = 1. Obţinem I = − ln |x − 1| + x−1 + ln |x − 2|.
(3x+2) dx 2 2 2 1
b) Are loc descompunerea x(x+1)3 = x − x+1 − (x+1)2 + (x+1)3 . Atunci
4x+3
I = 2 ln |x| − 2 ln |x + 1| + 2(x+1)2 + C.
10.4. a) Are loc descompunerea
x3 − 3x + 1 Ax + B Cx + D
2 2
= 2 + 2 ,
(x + 1)(x + 4) x +1 x +4
cu A = −4/3, B = 1/3, C = 7/3, D = −1/3. Integrala va fi

2 1 7 1 x
I = − ln(x2 + 1) + arctg x + ln(x2 + 4) − arctg + C.
3 3 6 6 2
b) Expresia de sub integrală se descompune
1 A B Cx + D
= + + ,
(x + 1)2 (x2 + 1) x + 1 (x + 1)2 x2 + 1
cu A = 1/2, B = 1/2, C = −1/2, D = 0. Integrala va fi

1 1 1
I= ln |x + 1| − − ln(x2 + 1) + C.
2 2(x + 1) 4
10.5. a) Scriem
Z 2
x + 4 − x2
Z Z
dx 1 4 dx 1
= = dx
(x2 + 4)2 4 (x2 + 4)2 4 (x2 + 4)2
x2 x2
Z Z Z
1 dx 1 1 x 1
= − dx = arctg − dx.
4 x2 + 4 4 (x2 + 4)2 8 2 4 (x2 + 4)2
Folosim integrarea prin părţi. Avem
x2 −1 0
Z Z Z Å ã
1 2x 1
dx = x· 2 dx = x· dx
(x2 + 4)2 2 (x + 4)2 2 x2 + 4
−1
Z
x 1 x 1 x
=− 2
− x0 · 2 dx = − 2
+ arctg .
2(x + 4) 2 x +4 2(x + 4) 4 2
Atunci
x 1 x
I= + arctg + C.
8(x2+ 2) 16 2
b) Are loc descompunerea
x3 + x − 1 Ax + B Cx + D
2 2
= 2 + 2 ,
(x + 2) x +2 (x + 2)2
cu A = 1, B = 0, C = −1, D = −1. Integrala va fi

√
1 2 −x + 2 2 x
I = ln(x + 2) + 2
− arctg √ + C.
2 4(x + 2) 8 2
Seminar 11
R
Primitive de forma R(sin x, cos x) dx
P (x)
Funcţiile R sunt funcţii raţionale de forma R(x) = Q(x)
, unde P, Q sunt polinoame cu
coeficient, i reali.
Problema 11.1.
Z Z
a) (cos 5x − sin 2x) dx c) sin 3x · sin 2x dx
Z Z
b) cos 2x · sin 3x dx d) cos x · cos 3x dx
Problema 11.2.
Z Z
a) cos2 x dx, c) sin4 x dx
Z Z
b) sin2 3x dx d) cos5 x dx
Problema 11.3.
sin3 x
Z Z
sin x dx
a) dx c)
2 + cos x cos 2x
Z Z
sin x dx
b) dx d)
1 + cos x + cos2 x sin x + sin 2x
Problema 11.4.
Z Z
cos x dx
a) dx c)
sin x cos x cos 2x
cos3 x
Z Z
sin 2x dx
b) dx d)
sin4 x (2 + sin x)2
Problema 11.5.
sin2 x
Z Z
dx
a) dx c)
Z
cos6 x
Z x + sin4 x
cos4
dx dx
b) d) 2
(sin x + cos x)2 sin x cos4 x
Problema 11.6.
Z Z
dx dx
a) b)
5 + 4 sin x 5 − 3 cos x
1
R
2 SEMINAR 11. PRIMITIVE DE FORMA R(SIN X, COS X) DX

11.1. a) Se folosesc formulele
Z Z
cos ax sin ax
sin ax dx = − , cos ax dx = , a 6= 0.
a a
Obţinem
Z Z Z
1 1
I = (cos 5x − sin 2x) dx = cos 5x dx − sin 2x dx = sin 5x + cos 2x + C.
5 2
b) Folosim formula
1
sin a · cos b =
[sin(a + b) + sin(a − b)]
2
1
pentru a = 3x şi b = 2x. Se obţine I = − 10 cos 5x − 21 cos x + C.
c) Se foloseşte formula
1
sin a · sin b = [cos(a − b) − cos(a + b)]
2
şi se obţine I = 12 sin x − 1
10
sin 5x + C.
d) Cu ajutorul formulei
1
cos a · cos b = [cos(a − b) + cos(a + b)]
2
şi se obţine I = 14 sin 2x + 18 sin 4x + C.
11.2. Cu a = b ı̂n formulele din exercit, iul anterior, rezultă noile formule
1 + cos 2a 1 − cos 2a
cos2 a = , sin2 a = .
2 2
a) Vom obţine
Z Z Å ã
2 1 1 sin 2x
I= cos x dx = (1 + cos 2x) dx = x+ + C.
2 2 2
b) Rezultă
Z Z Å ã
2 1 1 sin 6x
I= sin 3x dx = (1 − cos 6x) dx = x− + C.
2 2 6
c) Reducem gradul succesiv.
1 − cos 2x 2 1 − 2 cos 2x + cos2 2x

Z Z Å ã Z
4
I = sin x dx = dx = dx
2 4
Å Z ã ï Å ãò
1 2 1 1 sin 4x
= x − sin 2x + cos 2x dx = x − sin 2x + x+ + C.
4 4 2 4
d) Pentru a integra funcţii trigonometrice la puteri impare procedăm ı̂n felul următor.
Z Z Z
I = cos x dx = cos x · cos x dx = (1 − sin2 x)2 · cos x dx.
5 4
Cu schimbarea de variabilă u = sin x, avem du = cos x dx şi

2u3 u5 2 sin3 x sin5 x
Z Z
I = (1 − u ) du = (1 − 2u2 + u4 ) du = u −
2 2
+ = sin x − + + C.
3 5 3 5
3
R
11.3. Pentru integrale de forma R(sin x, cos x) dx, dacă se verifică condiţia
R(− sin x, cos x) = −R(sin x, cos x)
atunci se face schimbarea de variabilă u = cos x. Toate integralele din acest exerciţiu
verifică această condiţie. a) Avem
sin3 x (1 − u2 )(− du)

Z 2 Z 2
u −1 u −4+3
Z Z
I= dx = = du = du
2 + cos x 2+u u+2 u+2
u2 cos2 x
Z Å ã
3
= u−2+ du = − 2u + 3 ln |u + 2| = − 2 cos x + 3 ln(2 + cos x) + C.
u+2 2 2
b) Cu schimbarea de variabilă u = cos x avem

Z Z Z
sin x du du
I= =− =− 1 2
1 + cos x + cos2 x u2 + u + 1 3

u+ 2
+ 4
2 u+ 1 2 1 + 2 cos x
= − √ arctg √ 2 = − √ arctg √ + C.
3 3 3 3
2
dx 1 x−a
R
c) Aplicând formula x2 −a2
= 2a
ln x+a
√ √
2 cos x − 1
Z Z Z
sin x du 1 du 2
I= =− 2
=− 1 = − ln √ + C.
cos 2x 2u − 1 2 2
u −2 4 2 cos x + 1
d) După schimbarea de variabilă u = cos x rezultă

Z Z Z
dx dx du
I= = =− 2
.
sin x + sin 2x sin x(1 + 2 cos x) (1 − u )(1 + 2u)
Acum se descompune ı̂n fracţii simple
−1 A B C
= + + ,
(1 − u2 )(1 + 2u) 1 − u 1 + u 1 + 2u
cu A = −1/6, B = 1/2 şi C = −4/3. Rezultă
1 1 2
I= ln(1 − cos x) + ln(1 + cos x) − ln(1 + 2 cos x) + C.
6 2 3
11.4. Când are loc condiţia R(sin x, − cos x) = −R(sin x, cos x) atunci notăm u = sin x.
Toate integralele din acest exerciţiu verifică această condiţie. a) Avem
Z Z
cos x du
I= dx = = ln |u| = ln | sin x| + C.
sin x u
b)
cos3 x 1 − u2
Z Z
I= dx = du
sin4 x u4
u−3 u−1 −1
Z Z
1
= u du − u−2 du =
−4
− = 3 + + C.
−3 −1 3 sin x sin x
R
c)
Z Z Z Z
dx du du 2 du
I= = 2 2
= 2
−
cos x cos 2x (1 − u )(1 − 2u ) u −1 2u2 − 1
√ √
1 1 − sin x 2 2 sin x − 1
= ln − ln √ + C.
2 1 + sin x 2 2 sin x + 1
d)
u + 2 − 2 du
Z Z Z
sin 2x dx 2u du
I= = =2
(2 + sin x)2
(2 + u)2 (2 + u)2
4
= 2 ln(2 + sin x) + + C.
2 + sin x
11.5. Atunci când este ı̂ndeplinită condiţia R(− sin x, − cos x) = R(sin x, cos x) se face
du √ u 1
substituţia u = tg x şi se ţine cont că dx = 1+u 2 , sin x =
1+u2
şi cos x = √1+u2.
a)
u2
sin2 x tg3 x tg5 x
Z Z Z Z
1+u2 du 2 2
I= dx = 1 = u (1+u ) du = (u2 +u4 ) du = + +C.
cos6 x (1+u2 )3
1 + u2 3 5
b) Z Z
dx du 1 1
I= = =− =− + C.
(sin x + cos x)2 (u + 1) 2 u+1 1 + tg x
c)
1 + u12 du

(1 + u2 ) du
Z Z Z
dx
I= = = .
cos x + sin4 x
4 1 + u4 u2 + u12
Cu schimbarea de variabilă t = u − u1 avem dt = 1 + u12 du şi t2 = u2 + u12 − 2. Aşadar

u − u1 tg x − ctg x
Z
dt 1 t 1 1
I= 2
= √ arctg √ = √ arctg √ = √ arctg √ + C.
t +2 2 2 2 2 2 2
d)
(1 + u2 )2 du u3 tg3 x
Z Z
dx 1
I= 2 = = − + 2u + = − ctg x + 2 tg x + + C.
sin x cos4 x u2 u 3 3
11.6. În cazul ı̂n care nici o condiţie de la exerciţiile anterioare nu este verificată se face
1−u2
substituţia u = tg x2 şi se ţine cont de faptul că dx = 1+u 2 du 2u
2 , sin x = 1+u2 şi cos x = 1+u2 .
a) Avem
4 + 5 tg x2
Z Z Z
dx du 2 du 2
I= =2 = 2 = arctg + C.
5 + 4 sin x 5 + 5u2 + 8u 5 u + 45 + 25 9 3 3

b)
arctg 2 tg x2
Z Z Z
dx 2 du du arctg 2u
I= = = = = +C.
5 − 3 cos x 5(1 + u ) − 3(1 − u2 )
2 1 + 4u2 2 2
Seminar 12
Integrale improprii
Să se studieze convergenţa integralelor şi ı̂n caz de convergenţă să se determine valoarea
acestora
Z ∞
x
12.1. dx
0 (x + 1)(x + 2)
Z ∞ √2
x dx
12.2. .
0 x2 + 1
Z ∞
x
12.3. dx
0 (x + 1)(x + 2)2
Z 1
x(arcsin x)2
12.4. √ dx.
0 1 − x2
Z π
2
12.5. ln(sin x) dx.
0
Z 1
ln x
12.6. √ dx.
0 1 − x2
Z ∞
ln x
12.7. dx.
0 x2 + 1
Z ∞
arctg x
12.8. 2
dx.
0 x +x+1

12.1. α = 1 DIV
√
12.2. α = 2 − 2 < 1 DIV
12.3. α = 2 > 1 CONV. Pentru calcul se descompune ı̂n fracţii simple
x A B C
2
= + +
(x + 1)(x + 2) x + 1 x + 2 (x + 2)2
cu A = −1, B = 1, C = 2. Avem
Z ∞ Z t
x x
2
dx = lim 2
dx
0 (x + 1)(x + 2) t→∞ 0 (x + 1)(x + 2)
Z t Z t Z t
−1 1 2
= lim dx + dx + 2
dx
t→∞ 0 x + 1 0 x+2 0 (x + 2)
t+2 2
= lim ln − ln 2 − + 1 = 1 − ln 2.
t→∞ t+1 t+2
1
2 SEMINAR 12. INTEGRALE IMPROPRII
1
12.4. α = 2
CONV. Pentru calcul facem substutuţia x = sin t. Se obţine
π
1
x(arcsin x)2
Z Z
2
√ dx = t2 sin t dt = π − 2.
0 1 − x2 0
π
12.5. α = 1/2 CONV Pentru a o calcula facem schimbarea de variabilă t = 2
− x şi
rezultă Z π Z π
2 2
I= ln(sin x) dx = ln(cos x) dx.
0 0
Atunci
Z π Z π Z π Z π Å ã
2 2 2 2 sin 2x
2I = ln(sin x) dx + ln(cos x) dx = ln(sin x cos x) dx = ln dx
0 0 0 0 2
π π
1 π
Z ZZ
2 2 π 2x=t
= ln(sin 2x) dx − ln 2 dx = ln sin t dt − ln 2
0 0 2 0 2
ÇZ π Z π å
1 2 π u=π−t 1 π
= ln sin t dt + ln sin t dt − ln 2 = (I + I) − ln 2.
2 0 π
2
2 2 2
Rezultă I = − π2 ln 2.
12.6. α = 1/2 CONV Cu substituţia x = sin t, obţinem
π
Z 1 Z
ln x 2 π
√ dx = ln(sin t) dt = − ln 2.
0 1 − x2 0 2
12.7. α = 3/2 CONV Cu substituţia x = 1/t obţinem I = −I, adică I = 0.

12.8. α = 2 CONV Cu substituţia x = 1/t rezultă
∞
arctg 1t
Z
I= dt.
0 t2 + t + 1
Folosind faptul că arctg t + arctg 1t = π2 , pentru orice t > 0,

∞ ∞ ∞
arctg 1t π2
Z Z Z
arctg t π 1
2I = 2
dt + 2
dt = dt = √ .
0 t +t+1 0 t +t+1 2 0 t2 + t + 1 3 3
π√2
Rezultă I = 6 3
.
Probleme propuse
Să se studieze convergenţa integralelor:
Z ∞ √
x+1
Problema 12.9. √3
dx.
1 x x2 + 1
Z ∞
arctg x
Problema 12.10. √ dx.
0 x x
Z ∞
x
Problema 12.11. dx.
1 (x − 2)(x2 + 1)
Z e
1
1 (x + 1) ln x
3
1 1
e− x
Z
Problema 12.13. dx.
0 x3
∞
(ln x)4
Z
Problema 12.14. dx.
1 (x − 1)3
Z ∞
sin x
0 x x
Z ∞
cos x
Problema 12.16. dx.
2 (x − 1)2
Z b
1 1
Problema 12.17. √ · sin dx.
a x−a (x − a)2
b
x3
Z
Problema 12.18. p dx.
a (x − a)(b − x)
Z ∞
x2
Problema 12.19. dx
0 (x + 1)(x + 2)2 (x + 3)
Z ∞
dx
Problema 12.20. .
0 (x + 4)n
2
Z ∞
x2 + 1
Problema 12.21. 2 2
dx.
−∞ (x + 4)(x + 9)
Z ∞
x+1
Problema 12.22. dx.
0 (x + 2)2 (x + 3)
Z ∞
dx
Problema 12.23. .
0 (x + 1) · · · (x2 + n)
2
Z b√
x−a
a b−x
Z b
x
a (x − a)(b − x)
Z b
x2
a (x − a)(b − x)
Z 1
x
−1 1 − x2
Z 1
1
0 x − x2
Z ∞
ln x
Problema 12.29. 2
dx.
0 x +x+1
Z ∞
arctg x
Problema 12.30. dx.
0 x2 + 1
Z ∞
ln(1 + x)
Problema 12.31. dx.
1 x3
Z ∞
2
Problema 12.32. x2n+1 e−x dx.
0
Curs 11
Integrale cu parametri
Definiţie 11.1. Fie A ⊆ Rn o mulţime nevidă şi fie f : A × [c, d] → R cu proprietatea

că pentru orice (x1 , x2 , . . . , xn ) ∈ A funcţia f (x1 , x2 , . . . , xn , ·) este integrabilă pe [c, d].
Atunci Z d
g(x1 , x2 , . . . , xn ) = f (x1 , x2 , . . . , xn , y) dy
c
se numeşte integrală cu parametri x1 , . . . , xn .
Teoremă 11.2. Dacă f : [a, b] × [c, d] → R este continuă atunci integrala cu parametru
Z d
g(x) = f (x, y) dy
c
este o funcţie continuă pe [a, b]. Putem scrie

Z d Z d Z d
lim f (x + h, y) dy = lim f (x + h, y) dy = f (x, y) dy.
h→0 c c h→0 c
În plus g este integrabilă pe [a, b] şi

Z b Z b ÇZ d å Z d
ÇZ b
å
g(x) dx = f (x, y) dy dx = f (x, y) dx dy.
a a c c a
Teoremă 11.3. Dacă f : [a, b] × [c, d] → R este derivabilă ı̂n raport cu prima variabilă şi
∂f
Rd
∂x
este continuă pe [a, b]×[c, d] atunci g(x) = c f (x, y) dy este derivabilă având derivata
continuă pe [a, b]. În plus,
Z d
0 ∂f
g (x) = (x, y) dy.
c ∂x
Observaţie 11.4. Dacă α, β : [a, b] → [c, d] sunt funcţii derivabile şi f : [a, b]×[c, d] → R
este derivabilă ı̂n raport cu prima variabilă şi ∂f
∂x
este continuă pe [a, b] × [c, d] atunci
g : [a, b] → R definită prin
Z β(x)
g(x) = f (x, y) dy
α(x)
este derivabilă şi

Z β(x)
0 0 0 ∂f
g (x) = β (x) · f (x, β(x)) − α (x) · f (x, α(x)) + (x, y) dy.
α(x) ∂x
1
2 CURS 11. INTEGRALE CU PARAMETRI
a
e−ax
Z
0
Exemplu 11.5. Să se calculeze I (a) unde I(a) = dx, a > 2.
2 x
Avem
−a2 a −a2 a 2
e−ax 2e−a − e−2a
Z
0 e −ax e
I (a) = − e dx = + = .
a 2 a a 2 a
1
(x + t)3 − 1
Z
lim dx.
t&0 0 ln(x + t)
ay
R
Folosind formula ay dy = ,
scriem succesiv
ln a
(x + t)y y=3
Z 1 Z 1
(x + t)3 − 1
lim dx = lim dx
t&0 0 ln(x + t) t&0 0 ln(x + t)
y=0
Z 1 ÇZ 3 å
y
= lim (x + t) dy dx
t&0 0 0
Z 3 ÇZ 1 å
= lim (x + t)y dx dy
t&0 0 0
3 x=1
(x + t)y+1
Z
= lim dy
t&0 0 y + 1 x=0
Z 3
(1 + t)y+1 − ty+1
= lim dy
t&0 0 y+1
Z 3
(1 + t)y+1 − ty+1
= lim dy
0 t&0 y+1
Z 3
1
= dy
0 y+1
= ln 4.
11.1 Integrale improprii cu parametri

Considerăm cazul unui interval nemărginit.
Definiţie 11.7. Fie funcţia f : [a, b] × [c, ∞) → R astfel ı̂ncât pentru orice x ∈ [a, b]
R∞
integrala improprie c f (x, y) dy este convergentă. Atunci funcţia g : [a, b] → R definită
prin Z ∞
g(x) = f (x, y) dy
c
se numeşte integrală improprie cu parametru.
R∞
Definiţie 11.8. Integrala c f (x, y) dy este uniform convergentă dacă pentru orice
ε > 0 există δ > c astfel ı̂ncât pentru orice d2 > d1 > δ şi pentru orice x ∈ [a, b] să avem
Z d2
f (x, y) dy < ε.
d1
Observaţie 11.9. Fie un şir strict crescător de numere reale (dn ) astfel ı̂ncât d0 = c şi
dn → ∞. Atunci integrala improprie cu parametru se poate scrie ca o serie de funcţii:
Z ∞ ∞ Z dn
X X∞ Z dn
f (x, y) dy = f (x, y) dy = zn (x), zn (x) = f (x, y) dy.
c n=1 dn−1 n=1 dn−1
11.2. FUNCŢIILE GAMMA ŞI BETA ALE LUI EULER 3
Folosind Criteriul lui Cauchy pentru serii de funcţii şi uniform convergenţa integralei
improprii cu parametru, din
Z dn+p
|zn+1 (x) + · · · + zn+p (x)| = f (x, y) dy
dn
rezultă uniform convergenţa seriei de funcţii. Aplicând proprietăţile seriilor uniform

convergente putem demonstra următoarele proprietăţi.
Teoremă 11.10. Fie funcţia f : [a, b] × [c, ∞) → R continuă astfel ı̂ncât integrala
R∞
improprie c f (x, y) dy este uniform convergentă. Atunci funcţia g : [a, b] → R definită
prin Z ∞
g(x) = f (x, y) dy
c
este continuă şi ı̂n plus
Z b ÅZ ∞ ã Z ∞
ÇZ b
å
f (x, y) dy dx = f (x, y) dx dy.
a c c a
Teoremă 11.11. Fie funcţia f : [a, b] × [c, ∞) → R continuă astfel ı̂ncât integralele
R∞
g(x) = c f (x, y) dy sunt convergente pentru orice x ∈ [a, b]. În plus f este derivabilă
R∞
parţial ı̂n raport cu prima variabilă x şi integrala c ∂f∂x
(x, y) dy este uniform convergentă.
Atunci g este derivabilă şi Z ∞
0 ∂f
g (x) = (x, y) dy.
c ∂x
Având ı̂un vedere importanţa uniform convergenţei unei integrale improprii cu parametru
să dăm următorul criteriu, care se poate demonstra folosind criteriul lui Weierstrass de
uniform convergenţă a seriilor.
Teoremă 11.12. Fie f : [a, b] × [c, ∞) → R. Dacă există o funcţie M : [c, ∞) → R astfel
R∞
ı̂ncât |f (x, y)| ≤ M (y), pentru orice x ∈ [a, b] şi orice y ≥ c şi integrala c M (y) dy este
R∞
convergentă, atunci integrala c f (x, y) dy este uniform convergentă pe [a, b].
11.2 Funcţiile Gamma şi Beta ale lui Euler

Funcţia Gamma
Definiţie 11.13. Funcţia Γ : (0, ∞) → R este definită prin
Z ∞
Γ(a) = e−x xa−1 dx.
0
Observaţie 11.14. Să observăm că funcţia este corect definită. Scriem
Z ∞ Z 1 Z ∞
−x a−1 −x a−1
e x dx = e x dx + e−x xa−1 dx.
0 0 1
Pentru că
lim x1−a · e−x xa−1 = 1
x&0
R1 −x a−1
integrala 0
e x dx este convergentă dacă şi numai dacă 1 − a < 1, adică a > 0.
Din
xa+1
lim x2 · e−x xa−1 = lim x = 0
x→∞ x→∞ e
R ∞ −x a−1
rezultă convergenţa integralei 1 e x dx, pentru orice a ∈ R.
Teoremă 11.15 (Proprietăţile funcţiei Gamma). Au loc următoarele relaţii:
1. Γ(1) = 1
2. Γ(a + 1) = aΓ(a), a > 0
3. Γ(n + 1) = n!, n ∈ N
π
4. Γ(a)Γ(1 − a) = , a ∈ (0, 1)
sin πa
√
Å ã
1
5. Γ = π.
2
Exemplu 11.16. Să se calculeze Γ 72 .

Folosind relaţia de recurenţă Γ(a) = (a − 1)Γ(a − 1) se obţine

Å ã Å ã Å ã Å ã √
7 5 5 5 3 3 5 3 1 1 15 π
Γ = Γ = · Γ = · · Γ = .
2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 8
Observaţie 11.17. Să observăm că folosind relaţia de recurenţă, putem extinde funcţia
Gamma şi pe axa reală negativă.
Pentru a < 0 definim
Γ(a + 1)
Γ(a) = , a ∈ (−1, 0)
a
Γ(a + 2)
Γ(a) = , a ∈ (−2, −1)
a(a + 1)
.........
Γ(a + n + 1)
Γ(a) = , a ∈ (−n − 1, −n).
a(a + 1) . . . (a + n)
Funcţia Beta
Definiţie 11.18. Funcţia β : (0, ∞) × (0, ∞) → R este definită prin

Z 1
β(a, b) = xa−1 (1 − x)b−1 dx.
0
Observaţie 11.19. Să observăm că funcţia este corect definită. Scriem
1
Z 1 Z
2
Z 1
a−1 b−1 a−1 b−1
x (1 − x) dx = x (1 − x) dx + xa−1 (1 − x)b−1 dx.
1
0 0 2
Pentru că
lim x1−a · xa−1 (1 − x)b−1 = 1
x&0
R1
integrala 0
2
xa−1 (1 − x)b−1 dx este convergentă dacă şi numai dacă 1 − a < 1, adică
a > 0.
Din
lim (1 − x)1−b · xa−1 (1 − x)b−1 = 1
x%1
R1
rezultă convergenţa integralei 1 xa−1 (1 − x)b−1 dx este asigurată dacă 1 − b < 1, adică
2
b > 0.
Teoremă 11.20 (Proprietăţile funcţiei beta). Au loc următoarele relaţii:
1. β(a, b) = β(b, a)
Γ(a)Γ(b)
2. β(a, b) =
Γ(a + b)
Z ∞
ta−1
3. β(a, b) = dt
0 (1 + t)a+b
Z π Å ã
2
a b 1 a+1 b+1
4. sin x cos x dx = · β , .
0 2 2 2
R∞ 1
Exemplu 11.21. Să se calculeze integrala 0 1+x n dx.
1
Facem schimbarea de variabilă x = t. Avem dx = n1 t n −1 dt. Atunci
n
∞ ∞ 1 1
1

t n −1 Γ Γ 1−
Z Z Å ã
1 1 1 1 1 n n 1
dx = dt = · β ,1 − = = .
0 1+x n n 0 1+t n n n Γ(1) n sin πn
Curs 12
Integrale curbilinii
12.1 Drumuri şi curbe

Definiţie 12.1. O funcţie continuă γ : [a, b] → Rm se numeşte drum plan dacă m = 2
sau drum ı̂n spaţiu dacă m = 3. Punctul γ(a) se numeşte originea drumului, iar
γ(b) reprezintă extremitatea drumului. Dacă γ(a) = γ(b) drumul se numeşte ı̂nchis.
Mulţimea γ([a, b]) se numeşte urma/traiectoria/imaginea/suportul drumului.
Observaţie 12.2. Dacă m = 3 putem scrie drumul γ specificând componentele funcţiei

vectoriale γ(t) = (x(t), y(t), z(t)) sau

 x = x(t),

γ: y = y(t), t ∈ [a, b]
 z = z(t),

iar dacă m = 2, componenta a treia, z, lipseşte.
Exemplu 12.3. Drumul descris de


 x = (1 − t)xA + txB ,

y = (1 − t)yA + tyB , t ∈ [0, 1]
 z = (1 − t)z + tz ,

A B
are ca suport segmentul AB, parcurs de la A(xA , yA , zA ) la B(xB , yB , zB ).
Exemplu 12.4. Drumul descris de

®
x = x0 + r cos t,
t ∈ [0, 2π]
y = y0 + r sin t,
este drumul plan ı̂nchis ce are ca suport cercul de ecuaţie (x − x0 )2 + (y − y0 )2 = r2 ,

cu centrul (x0 , y0 ) şi raza r, care este parcurs ı̂n sens trigonometric având originea şi
extremitatea ı̂n punctul (x0 + r, y0 ).
Definiţie 12.5. Drumul γ − : [a, b] → Rm , γ − (t) = γ(a + b − t) se numeşte inversul

drumului γ.
Observaţie 12.6. Să observăm că γ − (a) = γ(b), γ − (b) = γ(a) şi γ − ([a, b]) = γ([a, b]).
Drumul γ − are aceeşi urmă ca şi drumul iniţial, dar este parcurs ı̂n sens invers de la
extremitatea drumului iniţial la originea acestuia.
1
2 CURS 12. INTEGRALE CURBILINII
Definiţie 12.7. Fie γ1 : [a, b] → Rm şi γ2 : [b, c] → Rm două drumuri cu proprietatea că
extremitatea primului coincide cu originea celui de-al doilea γ1 (b) = γ2 (b). Atunci putem
defini reuniunea/juxtapunerea/compunerea drumurilor ca fiind drumul notat γ1 ∪
γ2 : [a, c] → Rm , definit prin
®
γ1 (t), t ∈ [a, b]
(γ1 ∪ γ2 )(t) =
γ2 (t), t ∈ [b, c].
Definiţie 12.8. Fiind dat un drum γ : [a, b] → Rm şi o diviziune ∆ a intervalului [a, b]
t0 = a < t1 < · · · < tn = b,
drumurile γk : [tk−1 , tk ] → Rm , k = 1, 2, . . . , n definite prin γk (t) = γ(t), t ∈ [tk−1 , tk ]
formează descompunerea drumului γ asociată diviziunii ∆. Putem scrie
γ = γ1 ∪ γ2 ∪ · · · ∪ γn .
Definiţie 12.9. Un drum γ : [a, b] → Rm se numeşte neted dacă aplicaţia γ este de
clasă C 1 pe [a, b] şi γ ′ (t) 6= 0, pentru orice t ∈ [a, b]. Drumul γ se numeşte neted pe
porţiuni dacă există o descompunere γ = γ1 ∪ γ2 ∪ · · · ∪ γn astfel ı̂ncât toate drumurile
γk sunt netede.
Observaţie 12.10. Un drum ı̂n spaţiu este neted dacă componentele sale x, y, z sunt
funcţii derivabile cu derivatele funcţii continue pe [a, b] şi (x′ (t), y ′ (t), z ′ (t)) 6= (0, 0, 0),
pentru orice t ∈ [a, b].
Definiţie 12.11. Două drumuri γ1 : [a, b] → Rm şi γ2 : [c, d] → Rm sunt echivalente
dacă există o funcţie h : [a, b] → [c, d] strict crescătoare şi continuă astfel ı̂ncât h(a) = c
şi h(b) = d şi γ1 = γ2 ◦ h.
Observaţie 12.12. Dacă notăm prin γ1 ∼ γ2 faptul că γ1 şi γ2 sunt drumuri echivalente,
atunci relaţia binară ∼ reprezintă o relaţie de echivalenţă.
Într-adevăr, alegând h(t) = t avem γ ∼ γ, ceea ce arată proprietatea de reflexivitate.
Pentru că h e strict crescătoare, ea este injectivă, iar pentru că h e continuă şi h(a) = c
şi h(b) = d rezultă că h([a, b]) = [c, d] şi deci h este surjectivă, ceea ce implică faptul
că h este bijectivă. Astfel, există inversa funcţiei h, care este o funcţie continuă, strict
crescătoare şi h−1 (c) = a şi h−1 (d) = b. În plus, avem γ2 = γ1 ◦ h−1 . Am demonstrat că
γ1 ∼ γ2 implică γ2 ∼ γ1 , ceea ce reprezintă proprietatea de simetrie.
Ne rămâne să verificăm faptul că relaţia ∼ este tranzitivă. Fie γ1 ∼ γ2 şi γ2 ∼ γ3 .
Atunci există h : [a, b] → [c, d] şi g : [c, d] → [e, f ] strict crescătoare şi continue cu
h(a) = c, h(b) = d şi g(c) = e, g(d) = f cu proprietatea că γ1 = γ2 ◦ h şi γ2 = γ3 ◦ g.
Funcţia i = g ◦ h : [a, b] → [e, f ] are proprietatea că i(a) = g(h(a)) = g(c) = e şi i(b) = f .
În plus, i este strict crescătoare şi continuă şi γ1 = γ2 ◦h = (γ3 ◦g)◦h = γ3 ◦(g ◦h) = γ3 ◦i,
ceea ce demonstrează că γ1 ∼ γ3 .
Definiţie 12.13. Se numeşte curbă o clasă de drumuri echivalente. Fiind dată o curbă,
un drum care o reprezintă se numeşte parametrizare a curbei.
Exemplu 12.14. Drumul γ1 (t) = (sin t, cos t), t ∈ 0, π2 este echivalent cu drumul

√
γ2 (t) = (t, 1 − t2 ), t ∈ [0, 1]. Într-adevăr, funcţia h : 0, π2 → [0, 1], h(t) = sin t este

strict crescătoare şi continuă cu h(0) = 0 şi h π2 = 1 şi ı̂n plus γ1 = γ2 ◦ h.

Ambele drumuri γ1 şi γ2 reprezintă parametrizări ale aceleaşi curbe: sfertul de cerc
din primul cadran parcurs de la (0, 1) la (1, 0).
12.2. INTEGRALE CURBILINII DE SPEŢA I 3
Observaţie 12.15. O curbă este mulţimea tuturor drumurilor echivalente care au un

suport dat şi un sens de parcurs precizat.
O curbă plană se poate specifica ı̂n 4 forme:
1) forma parametrică: γ(t) = (x(t), y(t)), t ∈ [a, b]
2) forma vectorială: ~r = x(t)~ı + y(t)~, t ∈ [a, b]
3) forma explicită: y = f (x), x ∈ [a, b]
4) forma implicită: F (x, y) = 0 şi descrierea sensului de parcurs.
O curbă ı̂n spaţiu se poate specifica ı̂n 3 forme:
1) forma parametrică: γ(t) = (x(t), y(t), z(t)), t ∈ [a, b]
2) forma vectorială: ~r = x(t)~ı + y(t)~ + z(t)~κ, t ∈ [a, b]
3) ca intersecţie de două suprafeţe
®
f (x, y, z) = 0
g(x, y, z) = 0.
şi descrierea sensului de parcurs.
Definiţie 12.16. Se numeşte curbă simplă o curbă cu parametrizarea γ : [a, b] → Rm

funcţie injectivă pe [a, b) (adică la valori distincte ale parametrului corespund puncte
distincte pe suportul curbei [cu excepţia, poate, a capetelor ı̂n cazul unei curbe ı̂nchise]).
Exemplu 12.17. Un exemplu de curbă care nu este
simplă este curba descrisă parametric prin ecuaţiile
Y
®
x = − cos 3t cos t,
t ∈ [0, π].
y = − cos 3t sin t,
Punctul (0, 0) se obţine pentru trei valori distincte ale X

parametrului t: π6 , π2 şi 5π
6
. Un astfel de punct se numeşte
punct triplu. Curba se numeşte trifoi.
12.2 Integrale curbilinii de speţa I

Definiţie 12.18. Fie f : D ⊂ Rm → R o funcţie şi C o curbă care are suportul inclus ı̂n
D. Numim integrală curbilinie de speţa I a funcţiei f pe curba C numărul real
I (dacă un astfel de număr există) cu proprietatea că pentru orice ε > 0 există δ > 0
astfel ı̂ncât pentru orice alegere a punctelor Mk ı̂n ordine pe curbă cu proprietatea că
M0 este originea curbei, Mn este extremitatea curbei C, iar fiecare segment Mk−1 Mk
are lungimea mai mică decât δ (putem scrie ℓ(Mk−1 Mk ) < δ) şi pentru orice alegere a
punctelor Nk de pe curbă aflate ı̂ntre Mk−1 şi Mk să aibă loc
n
X
I− f (Nk ) · ℓ(Mk−1 Mk ) < ε.
k=1
R
Notaţie 12.19. Dacă există numărul I atunci el este unic şi se notează C
f ds.
Interpretare 12.20. Să considerăm un exemplu practic care a condus la noţiunea de

integrală curbilinie de speţa I. Avem un fir material de grosime neglijabilă ı̂n raport cu
lungimea având forma curbei C. În fiecare punct al curbei avem o anumită densitate
dată de funcţia ρ : C → R. Ne propunem să calculăm masa firului material.
Aproximăm curba C cu linia poligonală M0 M1 . . . Mn , unde Mk sunt puncte luate

ı̂n ordine pe curbă. Aproximăm masa firului material cu masa liniei poligonale constru-
ite, presupunând că densitatea pe fiecare segment al liniei poligonale este constantă şi
are ca valoare densitatea unui anumit punct Nk de pe curbă aflat ı̂ntre Mk−1 şi Mk .
Masa fiecărui segment omogen este produsul dintre densitatea segmentului şi lungimea
segmentului. Masa liniei poligonale va fi
n
X n
X
masa(Mk−1 Mk ) = ρ(Nk ) · ℓ(Mk−1 Mk ).
k=1 k=1
La limită, atunci când numărul de puncte de pe curbă creşte la infinit, această sumă
tinde la masa firului material.
R
Observaţie 12.21. Masa firului material se calculează cu formula m = C ρ ds. Dacă
firul este omogen şi ρ = 1 atunci masa coincide cu lungimea firului. Formula pentru
lungimea unei curbe este Z
ℓ(C) = ds.
C
Teoremă 12.22 (Formula de calcul a integralei curbilinii de speţa I). Dacă C este o
curbă netedă reprezentată parametric prin

 x = x(t),

C: y = y(y), t ∈ [a, b]
 z = z(t),

şi f : C → R este o funcţie continuă atunci

Z Z b »
f (x, y, z) ds = f (x(t), y(t), z(t)) [x′ (t)]2 + [y ′ (t)]2 + [z ′ (t)]2 dt.
C a
Observaţie 12.23. Integrala nu depinde de parametrizare.

Teoremă 12.24. Fie C o curbă netedă pe porţiuni şi fie Ck curbele netede care alcătuiesc
descompunerea curbei C. Atunci
Z Z Z Z
f ds = f ds = f ds + · · · + f ds.
C C1 ∪···∪Cn C1 Cn
Teoremă 12.25. Fie C o curbă netedă şi fie C − curba parcursă ı̂n mod invers. Atunci
Z Z
f ds = f ds.
C C−
Exemplu 12.26. Să se calculeze lungimea unui cerc.

Considerăm cercul cu centrul de coordonate (x0 , y0 ) şi rază r. Parametrizarea acestui
cerc parcurs ı̂n sens trigonometric este
®
x = x0 + r cos t,
C: t ∈ [0, 2π]
y = y0 + r sin t,
Avem
Z » Z 2π Z 2π »
ℓ(C) = ds = [x′ (t)]2 + [y ′ (t)]2 dt = (−r sin t)2 + (r cos t)2 dt
C 0 0
Z 2π » Z 2π
2 2 2
= r (cos t + sin t) dt = r dt = 2πr.
0 0
12.3. INTEGRALE CURBILINII DE SPEŢA II 5
12.3 Integrale curbilinii de speţa II

Definiţie 12.27. Fie F : D ⊂ R3 → R3 o funcţie vectorială f = (P, Q, R) şi C o
curbă care are suportul inclus ı̂n D. Numim integrală curbilinie de speţa a II-
a a funcţiei f pe curba C numărul real I (dacă un astfel de număr există) cu
proprietatea că pentru orice ε > 0 există δ > 0 astfel ı̂ncât pentru orice alegere a
punctelor Mk (xk , yk , zk ) ı̂n ordine pe curbă cu proprietatea că M0 este originea curbei,
Mn este extremitatea curbei C, iar fiecare segment Mk−1 Mk are lungimea mai mică decât
δ şi pentru orice alegere a punctelor Nk de pe curbă aflate ı̂ntre Mk−1 şi Mk să aibă loc
n
X
I− P (Nk )(xk − xk−1 ) + Q(Nk )(yk − yk−1 ) + R(Nk )(zk − zk−1 ) < ε.
k=1
Notaţie 12.28. Dacă există numărul I din definiţie atunci el este unic şi se notează
R
C
P dx + Q dy + R dz.
Interpretare 12.29. Să considerăm un exemplu practic care a condus la noţiunea de
integrală curbilinie de speţa a II-a. Ne propunem să calculăm lucrul mecanic L al unei
forţe F~ ce acţionează asupra unui punct ce se deplasează pe curba C.
Aproximăm curba C cu linia poligonală M0 M1 . . . Mn , unde Mk sunt puncte luate
ı̂n ordine pe curbă. Aproximăm lucrul mecanic L cu lucrul mecanic al unui punct ce
se deplasează pe linia poligonală construită, presupunând că forţa pe fiecare segment
al liniei poligonale este constantă şi are aceeaşi valoare ca forţa ce acţionează asupra
unui anumit punct Nk de pe curbă aflat ı̂ntre Mk−1 şi Mk . Lucru mecanic de pe fiecare
segment este produsul scalar dintre forţă şi deplasare. Lucrul mecanic pe linia poligonală
va fi
n n n
X −−−−−→ X X
F~ (Nk ) · Mk−1 Mk = P (Nk )(xk − xk−1 ) + Q(Nk )(yk − yk−1 ) + R(Nk )(zk − zk−1 ).
k=1 k=1 k=1
La limită, această sumă tinde la lucrul mecanic L.

Observaţie 12.30. Dacă ~r = x~ı + y~ + z~κ este vectorul de poziţie, atunci vectorul
deplasare este d~r = dx~ı + dy~ + dz~κ. Cu aceasta, putem scrie
Z Z
P dx + Q dy + R dz = F~ · d~r,
C C
care se mai numeşte circulaţia vectorului F~ de-a lungul curbei C. Dacă curba C este
ı̂nchisă, atunci pentru integrală se mai foloseşte şi notaţia C F~ · d~r.
H
Teoremă 12.31 (Formula de calcul a integralei curbilinii de speţa a II-a). Dacă C este
o curbă netedă reprezentată parametric prin

 x = x(t),

C: y = y(y), t ∈ [a, b]
 z = z(t),

şi F~ = P~ı + Q~ + R~κ, unde P, Q, R sunt funcţii continue pe un domeniu ce conţine
suportul lui C, atunci
Z Z b
~
F ·d~r = [P (x(t), y(t), z(t))x′ (t)+Q(x(t), y(t), z(t))y ′ (t)+R(x(t), y(t), z(t))z ′ (t)] dt.
C a
Observaţie 12.32. Integrala nu depinde de parametrizare.
Teoremă 12.33. Fie C o curbă netedă pe porţiuni şi fie Ck curbele netede care alcătuiesc
Z Z Z Z
F~ · d~r = F~ · d~r = F~ · d~r + · · · + F~ · d~r.
C C1 ∪···∪Cn C1 Cn
Teoremă 12.34. Fie C o curbă netedă şi fie C − curba parcursă ı̂n mod invers. Atunci
Z Z
~
F · d~r = − F~ · d~r.
C C−
R 2
p C
z dx + x dy + (x2 + y 2 ) dz, unde C este curba aflată
la intersecţia conului z = x2 + y 2 cu paraboloidul z = 6 − (x2 + y 2 ), iar sensul de
parcurgere al curbei este sensulporar dacă curba este privită din origine.
La intersecţia conului z = x2 + y 2 cu paraboloidul z = 6 − (x2 + y 2 ) se găseşte un
cerc. Ecuaţia cercului se determină rezolvând sistemul
® p Z
z = x2 + y 2 ×
z = 6 − (x2 + y 2 ).
Obţinem z = 2 şi x2 + y 2 = 4. Putem să parametrizăm

acest cerc ı̂n felul următor:

 x = 2 cos t,

C: y = 2 sin t, t ∈ [0, 2π].
 z = 2,

X Y
Pentru calculul integralei avem
Z Z 2π
2 2 2
I= z dx + x dy + (x + y ) dz = [4(−2 sin t) + 2 cos t(2 cos t)] dt
C 0
Z 2π Z 2π 2π Z 2π
2
= −8 sin t dt + 4 cos t dt = 8 cos t +2 (1 + cos 2t) dt = 4π.
0 0 0 0
12.4 Forme diferenţiale exacte

Definiţie 12.36. Fie D ⊂ R3 o mulţime deschisă şi fie P, Q, R : D → R funcţii de clasă
C 1 . Expresia
ω = P (x, y, z) dx + Q(x, y, z) dy + R(x, y, z) dz
se numeşte formă diferenţială de ordinul ı̂ntâi pe D.
Definiţie 12.37. Forma diferenţială
se numeşte exactă dacă există o funcţie φ ∈ C 1 (D) cu proprietatea că

∂φ ∂φ ∂φ
P = , Q= , R= .
∂x ∂y ∂z
Funcţia φ se numeşte primitiva formei diferenţiale exacte ω.
12.4. FORME DIFERENŢIALE EXACTE 7
Teoremă 12.38 (Formula lui Leibniz-Newton pentru forme diferenţiale exacte). Dacă
γ : [a, b] → D, D ⊂ R3 un drum de clasă C 1 , iar φ : D → R o primitivă a formei
diferenţiale exacte ω, atunci
Z
ω = φ(γ(b)) − φ(γ(a)).
γ
Definiţie 12.39. O mulţime D ⊂ R3 este deschisă dacă pentru orice (x0 , y0 , z0 ) ∈ D

există un r > 0 astfel ı̂ncât mulţimea
(x, y, z) | (x − x0 )2 + (y − y0 )2 + (z − z0 )2 < r2

este inclusă ı̂n D. Altfel spus, o mulţime este deschisă dacă pentru orice punct al
mulţimii, mulţimea include cel puţin o bilă centrată ı̂n punctul ales.
Definiţie 12.40. O mulţime D ⊂ R3 este conexă dacă nu există două mulţimi deschise
D1 , D2 ⊂ R3 astfel ı̂ncât
D1 ∩ D 6= ∅, D2 ∩ D 6= ∅, D1 ∩ D2 = ∅, D ⊂ D1 ∪ D2 .
Cu alte cuvinte, o mulţime este conexă dacă este formată dintr-o singură bucată.
Teoremă 12.41 (Teorema de caracterizare a formelor diferenţiale exacte). Fie D ⊂ R3
o mulţime deschisă şi conexă şi ω o formă diferenţială pe D. Următoarele afirmaţii sunt
echivalente:
1) ω este o formă diferenţială exactă
R
2) pentru orice drum ı̂nchis γ cu suportul inclus ı̂n D avem γ ω = 0
R
3) γ ω nu depinde de drum.
Teoremă 12.42. Fie D ⊂ R3 o mulţime deschisă. Dacă ω = P dx + Q dy + R dz este o
formă diferenţială exactă, iar φ este o primitivă de clasă C 2 (D) a formei diferenţiale ω,
atunci
∂P ∂Q ∂Q ∂R ∂R ∂P
= , = , = .
∂y ∂x ∂z ∂y ∂x ∂z
Definiţie 12.43. O mulţime D ⊂ R3 este stelată dacă există cel puţin un punct a ∈ D
cu proprietatea că pentru orice x ∈ D segmentul [a, x] este inclus ı̂n ı̂ntregime ı̂n D.
Teoremă 12.44. Fie D ⊂ R3 o mulţime deschisă şi stelată. Dacă ω = P dx+Q dy+R dz,
P, Q, R ∈ C 1 (D) este o formă diferenţială cu proprietatea că
∂P ∂Q ∂Q ∂R ∂R ∂P
= , = , =
∂y ∂x ∂z ∂y ∂x ∂z
atunci ω este o formă diferenţială exactă.
Observaţie 12.45. Teorema anterioară ne arată ı̂n ce condiţii o formă diferenţială este
exactă. Primitiva acestei forme diferenţiale se determină cu formula
Z x Z y Z z
φ(x, y, z) = P (t, y0 , z0 ) dt + Q(x, t, z0 ) dt + R(x, y, t) dt.
x0 y0 z0
În plan, formula pentru primitiva unei forme diferenţiale exacte ω = P dx + Q dy este
Z x Z y
φ(x, y) = P (t, y0 ) dt + Q(x, t) dt.
x0 y0
Z (2,3,4)
Exemplu 12.46. Calculaţi yz(2x+y−z) dx+xz(x+2y−z) dy+xy(x+y−2z) dz.
(1,0,1)
Fie
P = yz(2x + y − z),
Q = xz(x + 2y − z),
R = xy(x + y − 2z).
Acestea sunt funcţii de clasă C 1 pe R3 şi

∂P ∂Q
= = 2xz + 2yz − z 2
∂y ∂x
∂Q ∂R
= = x2 + 2xy − 2xz
∂z ∂y
∂R ∂P
= = 2xy + y 2 − 2yz.
∂x ∂z
Pentru că R3 este stelată, rezultă că forma diferenţială ω = P dx + Q dy + R dz este
exactă. Determinăm o primitivă cu formula
Z x Z y Z z
φ(x, y, z) = P (t, 0, 0) dt + Q(x, t, 0) dt + R(x, y, t) dt
0 0 0
Z z z
= xy(x + y − 2t) dt = xy(x + y)t − xyt2 = xyz(x + y − z).
0 0
Pe baza formulei lui Leibniz-Newton

Z (2,3,4)
P dx + Q dy + R dz = φ(2, 3, 4) − φ(1, 0, 1) = 24.
(1,0,1)
Exemplu 12.47. Se dă forma diferenţială

−y x
ω= dx + dy.
x2 + y 2 x2 + y 2
Să se arate că ω nu este exactă. Să se calculeze C ω, unde C este cercul x2 + y 2 = r2
R
parcurs ı̂n sens trigonometric.

x 1
Fie P = x2−y +y 2
şi Q = x2 +y 2 . Acestea sunt funcţii de clasă C pe R2 \ { (0, 0) }, cu
proprietatea că
∂P ∂Q y 2 − x2
= = 2 , (x, y) 6= (0, 0).
∂y ∂x (x + y 2 )2
Dacă ω ar fi exactă atunci integrala pe orice curbă ı̂nchisă din domeniu ar fi 0. Dar
Z 2π ï
−r sin t r cos t
Z ò
ω= (−r sin t) + (r cos t) dt = 2π.
C 0 r2 r2
Acest lucru ne arată că ω nu este exactă. Iar acest fapt, că ω nu este exactă, se explică
din faptul că mulţimea R2 \ { (0, 0) } nu este stelată.
Seminar 13
Funcţia β şi Γ
Problema 13.1.
Z ∞ Z ∞
2 2
a) (x3 − 2x2 + 3)e−x dx c) x4 e−3x dx
Z0 ∞ Z0 ∞
2
b) x10 e−2x dx d) e−x dx
0 −∞
Problema 13.2.
Z b Z b…
x−a
a) (x − a)n (b − x)m dx, m, n ∈ N, b > a c) dx, b > a
a a b−x
Z b Z 3
1 x
b) p dx, b > a d) p dx
a (x − a)(b − x) 1 (x − 1)(3 − x)
Problema 13.3.
Z a Z 3 √
a) xm (an − xn )p dx, m, p > −1, n > 0 c) x2 9 − x2 dx
Z0 1 Z0 2 √
1
x4 8 − x3 dx
3
b) √n
dx, m, n ∈ N d)
0 1 − xm 0
Problema 13.4.
Z π Z π
2 2
a) sina x cosb x dx, a, b > −1 d) sin2n+1 x dx, n ∈ N
0 0
Z π π
2 √
Z
2
b) tg x dx e) sin10 x cos12 x dx
0 0
Z π Z π
2 2
c) cos2n x dx, n ∈ N f) sin2t−1 2x dx, t > 0
0 0
Problema 13.5.
Z ∞ m−1 ∞
xp
Z
x
a) dx, 0 < m < n c) dx, p ∈ (−1, 1)
0 1 + xn 1 + x2
Z ∞ Z0 ∞
1 x3
b) dx, n ∈ N d) dx
0 (1 + x2 )n+1 0 (1 + x3 )3
1
2 SEMINAR 13. FUNCŢIA β ŞI Γ

13.1. a) Se face substituţia x2 = t şi se desface ı̂n trei integrale. Se obţine
1 √
Å ã Å ã
1 3 3 1
I = Γ(2) − Γ + Γ = + π.
2 2 2 2 2
b) Se notează 2x = t. Obţinem I = Γ(11)

211
= 10!/2√11 .
c) Notăm 3x2 = t. Obţinem I = 181√3 Γ(5/2) = 24√π3 .
d) Folosim paritatea funcţiei de sub integrală şi apoi facem schimbarea de variabilă
x2 = t. Z ∞
√
Å ã
−x2 1
I=2 e dx = Γ = π.
0 2
13.2. a) Se face schimbarea de variabilă x = a + t(b − a). Se obţine
(b − a)n+m+1 n!m!
I = (b − a)n+m+1 β(n + 1, m + 1) = .
(n + m + 1)!
b) Se foloseşte rezultatul precedent pentru n = −1/2 şi m = −1/2. Obţinem I = π.
c) Folosim rezultatul de la a) pentru n = 1/2 şi m = −1/2. Rezultă I = (b − a)π/2.
d) Despărţim ı̂n două integrale care sunt de tipul de la b) şi c).
Z 3 Z 3 Z 3
x x−1 1
p dx = p dx+ p dx = π+π = 2π.
1 (x − 1)(3 − x) 1 (x − 1)(3 − x) 1 (x − 1)(3 − x)
13.3. a) Se face succesiv schimbarea de variabile xn = u şi u = an t. Va rezulta
Z a Z n
1 a m+1 −1 n am+1+np
Å ã
m n n p p m+1
I= x (a − x ) dx = u n (a − u) du = β ,p + 1 .
0 n 0 n n
b) Se foloseşte rezultatul de la a) şi se obţine I = m1 β(1/m, 1 − 1/n).
c) Se foloseşte rezultatul de la a) pentru a = 3, n = 2, m = 2, p = 1/2. Rezultă I = 81π16
.
128π
d) Se foloseşte rezultatul de la a) pentru a = 2, n = 3, m = 4, p = 1/3. Rezultă I = 27√ .
3
13.4. a) Se folosesc succesiv schimbările de variabile sin x = u şi u2 = t. Obţinem
Z π Å ã
2
a b 1 a+1 b+1
sin x cos x dx = β , .
0 2 2 2
b) Folosim formula pentru a = 1/2 şi b = −1/2. I = √π2 .
π(2n−1)!!
c) I = 12 β 12 , 2n+1
2
= 2(2n)!! .
(2n)!!
d) I = 12 β n + 1, 12 = (2n+1)!!

.
63π
e) I = 220 .
f) I = 22t−2 β(t, t).
13.5. a) Se foloseşte reprezentarea
Z ∞ a−1
t dt
β(a, b) = .
0 (1 + t)a+b
π
Notăm xn = t. Avem I = n sin πm
.
n
1 1 2n+1

b) Notăm x2 = t. Obţinem I = 2 β 2
, 2 .
π
c) Notăm x2 = t. Se obţine I = 2 cos pπ
.
2
2π
d) Notăm x3 = t. Rezultă I = √ .
27 3
Seminar 14
Integrale curbilinii
Să se calculeze
Z
Problema 14.1. ye−x ds, unde C este x = ln(t2 + 1), y = 1 − t + 2 arctg t, t ∈ [0, 1].
C
Z
Problema 14.2. (x + y + z) ds, C este segmentul AB, cu A(−1, 2, 1) şi B(2, 3, 1).
C
Problema 14.3. lungimea curbei x = 3t2 + 1, y = 2t3 − 1, t ∈ [0, 3].
Problema 14.4. lucrul mecanic al forţei F~ = y~ı + x2~, ce acţionează asupra unui punct
material ce se mişcă pe arcul de cerc x2 + y 2 = 4, parcurs ı̂n sens trigonometric de la
(2, 0) până la (−2, 0).
Problema 14.5. Să se arate că ~v = (ex cos y + yz)~ı + (xz − ex sin y)~ + xy~κ este un câmp
Z (1,π, π )
2
de gradienţi şi să se calculeze ~v · d~r.
(0,0,1)
Z
Problema 14.6. Să se calculeze (x + y) dx − y dy, unde C este curba ı̂nchisă obţinută
C
prin intersecţia curbelor 



 xy = 2

C: y = 2x x ≥ 0,

 y=x



2
iar sensul de parcurgere al curbei C este cel trigonometric.
1
Curs 13
Integrale duble
13.1 Integrala dublă pe dreptunghi

Definiţie 13.1. Fie D = [a, b] × [c, d]. Funcţia f : D → R este integrabilă pe D dacă
există numărul real I cu proprietatea că pentru orice ε > 0 există δ > 0 astfel ı̂ncât
pentru orice diviziune a intervalului [a, b]
a = x0 < x1 < · · · < xn = b
şi orice diviziune a intervalului [c, d]
c = y0 < y1 < · · · < ym = d

p
aşa ı̂ncât (xk − xk−1 )2 + (yj − yj−1 )2 < δ, şi pentru orice alegere a punctelor interme-
diare ξk ∈ [xk−1 , xk ], k = 1, . . . , n şi ηj ∈ [yj−1 , yj ], j = 1, . . . , m să avem
n X
X m
I− f (ξk , ηj ) · (xk − xk−1 )(yj − yj−1 ) < ε.
k=1 j=1
RR
Notaţie 13.2. Dacă numărul I există, atunci el este unic şi se notează D
f (x, y) dx dy.
Interpretare 13.3. Să considerăm un exemplu practic care ne conduce la noţiunea

de integrală dublă. Avem o suprafaţă ı̂n forma explicită z = f (x, y), (x, y) ∈ D. Ne
propunem să calculăm volumul V al corpului mărginit de această suprafaţă, planul XOY
şi suprafaţa cilindrică cu generatoarele paralele cu axa OZ şi curba directoare frontiera
dreptunghiului D.
Împărţim dreptunghiul D ı̂n dreptunghiuri mai mici Dkj = [xk−1 , xk ]×[yj−1 , yj ], unde
punctele xk , k = 1, . . . , n reprezintă o diviziune a intervalului [a, b], iar yj , j = 1, . . . , m
reprezintă o diviziune a intervalului [c, d]. În fiecare dreptunghi mic considerăm un punct
(xik , ηj ) ∈ Dkj . Aproximăm volumul cu suma volumelor paralelipipedelor având ca bază
dreptunghiurile Dij şi ca ı̂nălţime valoarea f (ξk , ηj ). Rezultă
X m
n X n X
X m
V ≈ f (ξk , ηj ) · A(Dkj ) = f (ξk , ηj ) · (xk − xk−1 )(yj − yj−1 ).
k=1 j=1 k=1 j=1
La limită se obţine volumul V .
1
2 CURS 13. INTEGRALE DUBLE
Observaţie 13.4. Volumul corpului mărginit de suprafaţa z = f (x, y), (x, y) ∈ D,

planul XOY şi suprafaţa cilindrică cu generatoarele paralele cu axa OZ şi curba direc-
toare frontiera dreptunghiului D se calculează cu formula
ZZ
V = f (x, y) dx dy.
D
Propoziţie 13.5. Dacă f este integrabilă pe D atunci f este mărginită pe D.

Propoziţie 13.6. Dacă f, g sunt două funcţii integrabile pe D şi α, β ∈ R atunci funcţia
αf + βg este integrabilă pe D şi
ZZ ZZ ZZ
(αf + βg)(x, y) dx dy = α f (x, y) dx dy + β g(x, y) dx dy.
D D D
Propoziţie 13.7. Dacă f este o funcţie integrabilă şi pozitivă pe D, atunci

ZZ
f (x, y) dx dy ≥ 0.
D
Teoremă 13.8 (Formula de calcul). Dacă f : D → R este o funcţie integrabilă pe drep-

Rd
tunghiul D = [a, b] × [c, d] şi pentru orice x ∈ [a, b] integrala cu parametru c f (x, y) dy
există. Atunci Z ÇZ å
ZZ b d
f (x, y) dx dy = f (x, y) dy dx.
D a c
Observaţie 13.9. Dacă f : D → R este continuă pe D atunci

ZZ Z b ÇZ d å Z d ÇZ b å
f (x, y) dx dy = f (x, y) dy dx = f (x, y) dx dy.
D a c c a
Definiţie 13.10. Mulţimea A ⊂ R2 are aria nulă dacă pentru orice ε > 0 există
dreptunghiurile Di , i = 1, 2, . . . astfel ı̂ncât
∞
[ ∞
X
A⊂ Di şi A(Di ) < ε.
i=1 i=1
Exemplu 13.11. Suportul unui drum neted pe porţiuni este o mulţime de arie nulă.
Există drumuri a căror suport nu este o mulţime de măsură nulă. Primele exemple au
fost construite de Osgood şi Lebesgue ı̂n 19031 .
Propoziţie 13.12. Fie f : D → R o funcţie mărginită şi A ⊂ D o mulţime de arie nulă.
Dacă f este continuă pe D \ A atunci f este integrabilă pe dreptunghiul D.
13.2 Integrale duble pe domenii simple

Definiţie 13.13. Fie D o mulţime mărginită şi fie un dreptunghi astfel ı̂ncât D ⊂
[a, b] × [c, d]. Spunem că f : D → R este integrabilă pe D dacă funcţia
®
f (x, y), (x, y) ∈ D
F (x, y) =
0, (x, y) ∈ [a, b] × [c, d] \ D
1
W. Osgood, A Jordan curve of positive area, Transactions of the American Mathematical Society, 4
(1903), 107–112, H. Lebesgue, Sur le problème des aires, Bulletin de la Société Mathématique de France,
31 (1903), 197–203.
13.2. INTEGRALE DUBLE PE DOMENII SIMPLE 3
este integrabilă pe [a, b] × [c, d]. În acest caz scriem,

ZZ ZZ
f (x, y) dx dy = F (x, y) dx dy.
D [a,b]×[c,d]
Observaţie 13.14. Se poate demonstra că valoarea integralei nu depinde de drep-

tunghiul [a, b] × [c, d] şi nici de funcţia F , care prelungeşte funcţia f pe dreptunghi.
Definiţie 13.15. Fie g1 , g2 : [a, b] → R funcţii de clasă C 1 pe [a, b], cu proprietatea că
g1 (x) ≤ g2 (x) pentru orice x ∈ [a, b]. Mulţimea
D = {(x, y)| a ≤ x ≤ b, g1 (x) ≤ y ≤ g2 (x)}
se numeşte domeniu simplu faţă de axa OY .
Definiţie 13.16. Fie h1 , h2 : [c, d] → R funcţii de clasă C 1 pe [c, d], cu proprietatea că
h1 (y) ≤ h2 (y) pentru orice y ∈ [c, d]. Mulţimea
D = {(x, y)| c ≤ y ≤ d, h1 (y) ≤ x ≤ h2 (y)} ,
se numeşte domeniu simplu faţă de axa OX.
Y y = g2 (x) Y
d
x = h1 (y) x = h2 (y)
c
y = g1 (x)
O a b X O X
Figura 13.1: Domeniu simplu ı̂n Figura 13.2: Domeniu simplu ı̂n
raport cu axa OY raport cu axa OX
Teoremă 13.17. Fie D un domeniu simplu ı̂n raport cu axa OY
D = {(x, y)| a ≤ x ≤ b, g1 (x) ≤ y ≤ g2 (x)}
unde g1 , g2 sunt funcţii de clasă C 1 pe [a, b]. Dacă f : D → R este continuă pe D atunci
ZZ Z b ÇZ g2 (x) å
f (x, y) dx dy = f (x, y) dy dx.
D a g1 (x)
Teoremă 13.18. Fie D un domeniu simplu ı̂n raport cu axa OX
D = {(x, y)| c ≤ y ≤ d, h1 (y) ≤ x ≤ h2 (y)}
unde h1 , h2 sunt funcţii de clasă C 1 pe [c, d]. Dacă f : D → R este continuă pe D atunci
ZZ Z d ÇZ h2 (y) å
f (x, y) dx dy = f (x, y) dx dy.
D c h1 (y)
Observaţie 13.19. Dacă mulţimea D nu este simplă faţă de niciuna dintre axele de
coordonate, atunci ı̂mpărţim domeniul D ı̂n domenii mai mici care sunt simple faţă de
cel puţin una dintre axe şi apoi aplică proprietatea de aditivitate a integralei duble faţă
de domeniul de integrare.
ZZ
Exemplu 13.20. Să se calculeze xy dx dy, unde D este domeniul
D
n xo
D= (x, y)| y 2 ≤ x, y ≥ .
2
Frontiera domeniului D este dată de parabola y 2 = x şi dreapta y = x2 . Punctele de

intersecţie ale celor două curbe se determină rezolvând
sistemul ® Y
y2 = x
y = x2 . 2
Rezultă ecuaţia y 2 = 2y, adică y 2 − 2y = 0, cu soluţiile

y = 0 şi y = 2. Pentru y = 0, obţinem x = 0, iar pentru O 4 X
y = 2, avem x = 4. Putem scrie
n x √ o
D = (x, y)| 0 ≤ x ≤ 4, ≤y≤ x .
2
Rezultă
√ √
4
ÇZ x
å 4 x 4
y2 1 x3 8
ZZ Z Z Z Å ã
2
xy dx dy = xy dy dx = x dx = x − dx = .
D 0 x
2
0 2 x 2 0 4 3
2
Aplicaţii ale integralei duble
Definiţie 13.21. Spunem că o mulţime plană mărginită D are arie dacă funcţia carac-
teristică a mulţimii
®
1, x ∈ D
χD (x) =
0, x ∈ R2 \ D.
este o funcţie integrabilă pe R2 . În acest caz, aria mulţimii D se calculează cu formula
ZZ
A(D) = dx dy.
D
Exemplu 13.22. Masa unei plăci plane de grosime neglijabilă care are forma unui
domeniu plan D, iar densitatea punctuală este dată de funcţia ρ : D → R se calculează
cu formula ZZ
m= ρ(x, y) dx dy.
D
Centrul de greutate al plăcii are coordonatele

ZZ ZZ
xρ(x, y) dx dy yρ(x, y) dx dy
xG = Z ZD , yG = Z ZD .
ρ(x, y) dx dy ρ(x, y) dx dy
D D
13.3. SCHIMBAREA DE VARIABILE ÎN INTEGRALA DUBLĂ 5
13.3 Schimbarea de variabile ı̂n integrala dublă

Teoremă 13.23. Fie ∆ o mulţime deschisă din R2 şi T : ∆ → R2 o aplicaţie injectivă
de clasă C 1 astfel ı̂ncât jacobianul transformării J să fie diferit de zero ı̂n orice punct din
∆. Fie D = T (∆). Dacă f : D → R este integrabilă atunci
ZZ ZZ
f (x, y) dx dy = (f ◦ T )(u, v) |J| du dv.
D ∆
Observaţie 13.24. Când se face schimbarea de variabile

®
x = x(u, v)
, (u, v) ∈ ∆
y = y(u, v)
x′u x′v
jacobianul se calculează cu formula determinantului matricii lui Jacobi J = .
yu′ yv′
Noul domeniu ∆ se obţine determinând frontiera acestuia din ecuaţiile frontierei vechiului
domeniu D prin ı̂nlocuirea lui x cu x(u, v) şi y cu y(u, v).
În cazul ı̂n care frontiera domeniului D este cerc sau arc de cerc, este utilă folosirea
coordonatelor polare ρ şi ϕ. Se face schimbarea de
variabile
®
x = ρ cos ϕ, ρ ≥ 0
Y
T :
y = ρ sin ϕ, ϕ ∈ [0, 2π). y b
Jacobianul transformării este ρ
D(x, y) x′ρ x′ϕ ϕ

J= =
D(ρ, ϕ) y ′ρ y ′ϕ
O x X
cos ϕ −ρ sin ϕ
= = ρ.
sin ϕ ρ cos ϕ
ZZ
2 −y 2
Exemplu 13.25. Să se calculeze e−x dx dy unde D este mulţimea
D
(x, y) ∈ R2 | 1 ≤ x2 + y 2 ≤ 4, y ≥ 0 .

D=
Facem schimbarea de variabile

® Y
x = ρ cos ϕ,
y = ρ sin ϕ.
Din condiţia 1 ≤ x2 + y 2 ≤ 4 obţinem 1 ≤ ρ2 ≤ 4,

adică ρ ∈ [1, 2]. Din y ≥ 0 se obţine inegalitatea O X
sin ϕ ≥ 0, adică ϕ ∈ [0, π]. Noul domeniu este
∆ = { (ρ, ϕ) | 0 ≤ ϕ ≤ π, 1 ≤ ρ ≤ 2 } .
Jacobianul este |J| = ρ. Valoarea integralei este

ÇZ å 2 2
π 2
e−ρ 1
ZZ Z Å ã
−x2 −y 2 −ρ2 π
e dx dy = e ρ dρ dϕ = π = 1− 3 .
D 0 1 −2 2e e
1
13.4 Formula lui Green

Teoremă 13.26. Fie D ⊂ R2 un domeniu simplu ı̂n raport cu una dintre axe. Fie C
curba simplă, ı̂nchisă care descrie frontiera domeniului D, parcursă ı̂n sens direct (sensul
ı̂n care domeniul D se găseşte la stânga). Fie P, Q : D → R funcţii de clasă C 1 pe D.
Atunci Z ZZ Å ã
∂Q ∂P
P (x, y) dx + Q(x, y) dy = (x, y) − (x, y) dx dy.
C D ∂x ∂y
Observaţie 13.27. Formula se poate folosi şi pentru un domeniu D care este o reuniune
finită de domenii simple ı̂n raport cu una dintre axe.
Observaţie 13.28. Formula lui Green ne permite să găsim aria unui domeniu mărginit
de o curbă netedă de ecuaţie dată. Se poate folosi oricare din formulele
1
ZZ Z Z Z
A(D) = dx dy = x dy = − y dx = x dy − y dx.
D C C 2 C
Exemplu 13.29. Să se calculeze aria buclei foliului lui Descartes: x3 +y 3 = 3axy, a > 0.
Pentru a parametriza această curbă o intersectăm cu Y
o dreaptă y = tx. Curba are punct dublu ı̂n origine,
tx
iar axele OX şi OY sunt tangente buclei. Cum t este y=
panta dreptei, rezultă că t ∈ [0, ∞). Se obţine



 3at O X
 x=


1 + t3
C: t ∈ [0, ∞).
2


 3at
 y=


1 + t3
Aria foliului lui Descartes va fi
1 1 ∞ 3at 3at(2 − t3 ) 3at2 3a(1 − 2t3 )
Z Z
A= x dy − y dx = · − · dt
2 C 2 0 1 + t3 (1 + t3 )2 1 + t3 (1 + t3 )2
9a2 ∞ 2t2 − t5 − t2 + 2t5 9a2 ∞ t2
Z Z
= dt = dt
2 0 (1 + t3 )3 2 0 (1 + t3 )2
∞
3a2 −1 3a2
= · = .
2 1 + t3 0 2
Model subiect de examen parţial nr. 1
1. a) Funcţia putere z α pe C.
1
b) Să se determine partea reală a numărului complex z = (−i) 3 .
2. a)
2n + 1
lim n .
n→∞ 3 + n
2 3 4 5
b) Suma seriei 1 + 2 + 3 + 4 + . . .
2 2 2 2
3. a) Seria binomială.
√
b) Seria Taylor pentru f (x) = 5 + x − 2, x0 = −1.
1. a) Funcţia sinus pe C.
3π

b) Partea imaginară a numărului complex z = sin 4
− i ln 2 .
2. a) Să se studieze convergenţa seriei ∞ n+3
P
n=1 2n .
1 1 1
b) Suma seriei + + + ...
1·3 3·5 5·7
3. a) Seria geometrică.
x
b) Seria Taylor pentru f (x) = 1−x 3 , x0 = 0.
1. a) Funcţia Log pe C.
b) Partea reală şi imaginară a numerelor complexe z = i · Log(i).
2. a) Natura seriei
X nπ
.
n≥2
πn
(−1)n (n+2)
b) Suma seriei ∞
P
n=0 n!
3. a) Seria logaritmică (seria Taylor pentru f (x) = ln(1 + x)).
b) Seria Taylor pentru f (x) = ln 2−x
1+x
, x0 = 1.
1. a) Funcţia exponenţială pe C.
2π
b) Partea reală şi imaginară a numărului complex z = e2 ln 3+ 3 .
2. a) Funcţia sinus hiperbolic.
b) Să se calculeze suma seriei ∞ sh n
P
n=0 3n .
3. a) Seria Taylor pentru cosinus.
b) Seria Taylor pentru f (x) = sin2 2x, x0 = 0.
1. a) Formula lui Moivre.

√
b) Să se determine partea reală a numărului complex z = (1X − i 3)2022 .
2. a) Să se determine discul de convergenţă al seriei de puteri [2 − (−2)n ](x − 2)n .
n≥1
X 1
b) Suma seriei .
n≥1
n · 2n
3. a) Seria Taylor a funcţiei cos.
b) Seria Taylor pentru f (x) = cos 2x · cos 3x, x0 = π.
1. a) Funcţia cosinus pe C.
3π

b) Partea reală şi imaginară
a numărului
n complex z = cos 2
− i ln 3 .
ln 3 + iπ
2. a) Să se calculeze lim 1 + .
X
n→∞ 2n
b) Suma seriei an cos nx, unde a ∈ (0, 1).
n≥0
3. a) Formula lui Taylor cu restul sub forma lui Lagrange.
1
b) Seria Taylor pentru f (x) = cos(x2 ) − 1+x 4 , x0 = 0.
1. a) Funcţia cos pe C.
b) Partea reală a numărului
√ complex z√= cos (−i + π).
2. a) Să se calculeze lim n + n + 1 − n2 − n + 2.
2
n→∞
∞
X n+1
b) Suma seriei n n!
.
n=0
3
x
b) Seria Taylor pentru f (x) = , x0 = 0.
(1 + x2 )2
1. a) a) Funcţia putere pe C.
b) Partea reală a numărului complex z = (−1)2+2i .
2. a) Criteriul raportului pentru serii cu termeni pozitivi.
∞
X 2n
b) Să se calculeze suma seriei (−1)n−1 · n · n .
n=1
3
3. a) Seria Taylor pentru funcţia exponenţială.
b) Seria Taylor pentru f (x) = xe−x+1 , x0 = 1.
1. a) Să se calculeze | − 1 − i| şi Arg(−1 − i).

b) Să se determine partea reală a numărului complex z = (−1 − i)2i .
X n2 + 2
2. a) Să se determine mulţimea de convergenţă a seriei de puteri (x − 1)n .
n≥1
n!
X (−1)n (n + 1) · π 2n+1
b) Suma seriei .
n≥1
(2n + 1)!
3. a) Noţiunea de serie de puteri.
b) Seria Taylor pentru f (x) = x2x+1
+x−2
, x0 = −1.
1. a) Funcţia sinus pe C.
b) Partea reală şi imaginară a numărului complex z = sin(i
1+i
ln 2)
.
2. a) Noţiunea de serie de numere complexe. Convergenţa unei serii numerice.
X 4
b) Suma seriei .
n≥0
(n + 1)(n + 2)(n + 3)
3. a) Formula lui Taylor cu restul sub forma integrală.
x3 2
b) Seria Taylor pentru f (x) = 1+x 2 − x sh x, x0 = 0.
Model subiect de examen nr. 1
1. a) Să se definească funcţia Log z pentru z ∈ C.

b) Să se determine partea reală şi imaginară a expresiei (−1 + i)2i .
2. a) Să se determine raza şi mulţimea de convergenţă a seriei de puteri
X n2022
(−1)n (x + 2)n .
n≥0
(n + 1)!
Xn+1
b) Suma seriei .
n≥1
2n n!
√
b) Seria Taylor pentru f (x) = 1 − x − 1, x0 = 0.
4. a) Să se calculeze fx′ (−3, 1, 0), unde f : D → R,
3xy 2
f (x, y, z) = ,
x2 + z 2
iar D este mulţimea punctelor (x, y, z) ∈ R3 care nu se găsesc pe axa OY .
′′
b) Fie z(x, y) = f (3x + y) + g(y − x). Să se demonstreze că zx′′2 − 2zxy − 3zy′′2 = 0.
5. Să se calculeze Z 1
x3
2
dx.
0 x +x+1
6. a) Funcţia Beta (definiţie şi 3 proprietăţi).

b) Să se calculeze
√ √
Z 1
x2 · x · 1 − x dx.
0
1. a) Definiţia funcţiei ez pentru z ∈ C.

ln 2+i 5π
b) Partea reală şi imaginară a numărului complex z = e 1−i√36 .
2. a) Să se studieze convergenţa seriei ∞ 2√n n4
P
n=1 ( 3)n .
1 1 1 1
b) Suma seriei + 2
+ 3
+ ··· + + ...
1·3 2·3 3·3 n · 3n
1
b) Seria Taylor pentru f (x) = 1+x 2 − ch 2x, x0 = 0.
4. a) Definiţia gradientului unui câmp scalar.

b) Să se determine gradientul câmpului scalar f (x, y, z) = 3xz 2 ln(5z − 3y) − 3zy ı̂n
punctul (1, −1, 0). Z 1
x3
5. Să se studieze convergenţa integralei √ dx, şi ı̂n caz de convergenţă să se
0 1 − x2
determine valoarea ei.
6. a) Formula de calcul a integralelor curbilinii de speţa I pentru curbe netede.
b) Să se calculeze lungimea curbei x = et cos t, y = et sin t, t ∈ [0, 1].
1. a) Funcţia sin z pentru z ∈ C.

5π

b) Partea reală şi imaginară a numărului complex z = sin 3
− i ln 2 .
2. a) Discul de convergenţă al seriei
X n3 + 1
(−1)n (x + 3)n .
n≥1
3n
∞
X 1
b) Suma seriei
n=0
(3k + 1)(3k + 4)
1
b) Seria Taylor pentru f (x) = √1−x − 1, x0 = 0.
4. a) Divergenţa unui câmp vectorial (definiţie şi 3 proprietăţi).
b) Să se calculeze divergenţa câmpului ⃗v = ⃗u × ⃗r, unde ⃗u = x2⃗ı − z 2⃗ȷ + y 2⃗κ, iar
⃗r = x⃗ı + y⃗ȷ + z⃗κ este vectorul de poziţie.
Z ∞
x2
5. Să se studieze convergenţa integralei dx, şi ı̂n caz de convergenţă
0 (1 + x)2 (x2 + 4)
să se determine valoarea ei.
6. a) Funcţia GammaZa lui Euler (definiţie şi 3 proprietăţi).
∞
2
b) Să se calculeze: (x10 − 4x5 )e−2x dx.
0
1. a) Funcţia cos z pentru z ∈ C.

b) Partea reală şi imaginară a numărului complex z = cos 5π

6
+ i ln 2 .
∞ n
X n2 + n + 1 2
2. a) Natura seriei .
n=1
(n + 1)(n + 2) 3
2 n
b) Să se calculeze suma seriei ∞ n π
P
n=0 (2n+1)! − 16 .
3. a) Seria de puteri a funcţiei exponenţiale.
b) Seria Taylor pentru f (x) = xex , x0 = 2.
4. a) Rotorul unui câmp vectorial.
a) Să se calculeze rotorul câmpului ⃗v = (y 3 − 3xz)⃗ı + (z 2 − 2y 2 x2 )⃗ȷ + (2z − x3 )⃗κ.
Z π
3 sin x
5. Să se calculeze dx.
0 (3 + 2 cos x)(1 + cos x)
6. a) Formula de calcul a integralelor curbilinii de speţa a II-a pentru curbe netede.
b) Să se calculeze lucrul mecanic al forţei F⃗ = −y⃗ı + x⃗ȷ ce acţionează asupra unui
punct material ce se mişcă pe curba x2 + y 2 = 9 ı̂n sens trigonometric.
1. a) Să se definească funcţia Log z pentru z ∈ C.

√
b) Să se determine partea reală şi imaginară a expresiei (1 + i 3)i .
X n2 + 1
2. a) Să se determine discul de convergenţă al seriei de puteri (−1)n √ (x − 3)n .
( 2) n
n≥1
X (−1)n−1 (n + 1)
b) Suma seriei .
n≥1
n! · 2n
3. a) Seria de puteri a funcţiei cos.
b) Seria Taylor pentru f (x) = cos2 x − 12 , x0 = 0.
4. a) Laplacianul unui câmp scalar.
y
b) Să se calculeze laplacianul câmpului f (x, y, z) = 3x2 z − x2 +y 2.
Z ∞
x+1
5. Să se studieze convergenţa integralei dx, şi ı̂n caz de convergenţă să se
1 x(x2 + 1)
6. a) Funcţia Beta (definiţie
Z ∞ şi 3 proprietăţi).
x
b) Să se calculeze dx.
0 (x8 + 1)2
1. a) Definiţia funcţiei ez pentru z ∈ C.

5πi
e2− 3
b) Partea reală şi imaginară a numărului complex z = √
−i 3+1
.
∞
X (n2 + 1)2n
2. a) Natura seriei 4 + 1)3n
.
n=1
(n
X (−1)n n
b) Suma seriei .
n≥1
2n
3. a) Seria de puteri pentru sinus hiperbolic.
x2
b) Seria Taylor pentru f (x) = x sh x − 1+x 2 , x0 = 0.
4. a) Jacobianul unei transformări T = (u, v) : D → R2 de clasă C 1 (D), D ⊆ R2 .

b) Să se calculeze Jacobianul transformării T = (u, v) : (0, ∞) × R → R2 definită prin
√ √
u = x xy 3 şi v = y − x. Z ∞
x2
1 (x2 + 1)(x2 + 3)
6. a) Funcţia GammaZa lui Euler (definiţie şi 3 proprietăţi).
∞
x2
b) Să se calculeze: (x4 − 2x3 )e− 2 dx.
0
1. a) Funcţia sin z pentru z ∈ C.

b) Partea reală şi imaginară a numărului complex z = sin i ln 3 − 7π

6
.
∞
X n+1
2. a) Discul de convergenţă pentru seria de puteri (−1)n n (x − 3)n .
n=1
2
∞
X (−1)n (n + 2)
b) Suma seriei .
n=0
n!
1
b) Seria Taylor pentru f (x) = , x0 = 1.
x+2
4. a) Derivata unui câmp scalar după o direcţie.
2
b) Să se calculeze derivata câmpului f (x, y, z) = 4x3 y 2 − z 3 + yez−x după direcţia
⃗v = ⃗ı − 2⃗ȷ + 3⃗κ ı̂n Zpunctul (-1,2,0).
π
1
5. Să se calculeze dx.
0 2 − sin x
6. a) Funcţia Beta (definiţie
Z ∞ şi 3 proprietăţi).
x
b) Să se calculeze dx.
0 (x + 1)3
3
1. a) a) Funcţia cos z pentru z ∈ C.

b) Partea reală şi imaginară a numărului complex z = cos 5π

4
− i ln 3 .
∞ 2022
X n
n=1
22n+1
∞
X cos nπ
4
b) Să se calculeze suma seriei n
.
n=0
2
3. a) Seria de puteri a funcţiei logaritmice.
b) Seria Taylor pentru f (x) = ln(2 − x), x0 = 0.
4. a) Gradientul unui câmp scalar (definiţie şi 3 proprietăţi)
b) Să se determine versorul normalei la suprafaţa x2 + x + y 2 − z = 0 ı̂n punctul
(−1, 2, 4). Z 1 2
x arcsin x
5. Să se studieze convergenţa integralei √ dx, şi ı̂n caz de convergenţă să se
0 1 − x2
6. a) Formula de calcul a primitivei unei diferenţiale totale exacte.
Z (1,2,3)
b) Să se calculeze exy (zy dx + zx dy + dz).
(0,0,1)
1. a) Funcţia cos z pentru z ∈ C.

b) Să se determine partea reală şi imaginară a numărului complex z = cos 7π

4
− i .
2. a) Să se determine raza de convergenţă şi mulţimea de convergenţă a seriei de puteri
X n2 + 1
(−1)n (x − 3)n .
n≥0
(2n + 1)!
X 1
b) Suma seriei .
n≥1
(2n + 1)(2n + 3)(2n + 5)
3. a) Seria de puteri a funcţiei cosinus hiperbolic.
2
b) Seria Taylor pentru f (x) = ch x2 , x0 = 0.
4. a) Definiţia derivatei parţiale a unei funcţii f : R3 → R de clasă C 1 (R3 ) ı̂n raport cu
prima variabilă ı̂n punctul (2, 0, −1).
′′ 3 2 2
b) Să se calculeze Fxy , unde F (x, y) = Z f∞(x y, 4x − 2y), iar f ∈ C (R ).
x+2
0 (x + 1)2 (x + 3)2
6. a) Funcţia Beta a lui Euler (definiţie şi 3 proprietăţi).
Z π
2
b) Să se calculeze: sin8 x · cos6 x dx.
0
1. a) Funcţia putere z α pentru z, α ∈ C.

b) Partea reală şi imaginară a expresiei (−1 − i)i .
∞
X (2n)!
n=1
8n (n!)2
X sin nπ
4
b) Suma seriei n
.
n≥0
2
3. a) Seria de puteri pentru funcţia sinus.
b) Seria Taylor pentru f (x) = cos πx · sin 2πx, x0 = 1.
4. a) Operatorul nabla şi proprietatea de liniaritate.
b) Să se calculeze divergenţa câmpului ⃗v = (⃗a ·⃗r)gradr3 , unde ⃗a este un vector constant,
⃗r este vectorul de poziţie, iar r este lungimea
Z ∞ vectorului de poziţie.
x+2
5. Să se studieze convergenţa integralei dx, şi ı̂n caz de convergenţă să se
1 x(x + 3)2
6. a) Funcţia Beta a luiZ 2Euler3(definiţie şi 3 proprietăţi).
x
b) Să se calculeze: √
3
dx.
0 8 − x3
Curs 1
Integrale triple
1.1 Integrala triplă pe paralelipiped

Definiţie 1.1. Fie V = [a, b] × [c, d] × [e, f ]. Funcţia F : V → R este integrabilă pe V
dacă există numărul real I cu proprietatea că pentru orice ε > 0 există δ > 0 astfel ı̂ncât
pentru orice diviziune a intervalului [a, b] : a = x0 < x1 < · · · < xn = b,
orice diviziune a intervalului [c, d] : c = y0 < y1 < · · · < ym = d
şi orice diviziune
p a intervalului [e, f ] : e = z0 < z1 < · · · < zp = f
aşa ı̂ncât (xk − xk−1 )2 + (yj − yj−1 )2 + (zi − zi−1 )2 < δ, şi pentru orice alegere a puncte-
lor intermediare ξk ∈ [xk−1 , xk ], k = 1, . . . , n, ηj ∈ [yj−1 , yj ], j = 1, . . . , m şi χi ∈ [zi−1 , zi ],
i = 1, . . . , p să avem
p
m X
n X
X
I− F (ξk , ηj , χi ) · (xk − xk−1 )(yj − yj−1 )(zi − zi−1 ) < ε.
k=1 j=1 i=1
Notaţie 1.2. Dacă numărul I există, atunci el este unic şi se notează
ZZZ
F (x, y, z) dx dy dz.
V
Interpretare 1.3. Să considerăm un exemplu practic care ne conduce la noţiunea de

integrală triplă. Avem un corp neomogen de forma unui paralelipiped dreptunghic V .
Ne propunem să calculăm masa acestui corp dacă densitatea ı̂n fiecare punct este dată
de funcţia ρ : V → R.
Împărţim paralelipipedul dreptunghic V = [a, b] × [c, d] × [e, f ] ı̂n paralelipipede mai
mici Vkji = [xk−1 , xk ]×[yj−1 , yj ]×[zi−1 , zi ], unde punctele xk , k = 1, . . . , n reprezintă o di-
viziune a intervalului [a, b], punctele yj , j = 1, . . . , m reprezintă o diviziune a intervalului
[c, d], iar zi , i = 1, . . . , p reprezintă o diviziune a intervalului [e, f ]. Dacă ı̂n fiecare para-
lelipiped mic considerăm că densitatea este constantă, atunci masa unui paralelipiped mic
este produsul dintre volum lui şi densitate. Dacă (ξk , ηj , χi ) ∈ Vkji este un punct oare-
care, atunci masa paralelipipedului Vkji este ρ(ξk , ηj , χi )×(xk −xk−1 )(yj −yj−1 )(zi −zi−1 ).
Rezultă
n X
X m
masa(V ) ≈ ρ(ξk , ηj , χi ) · V olum(Vkji )
k=1 j=1
n X m Xp
X
= ρ(ξk , ηj , χi ) · (xk − xk−1 )(yj − yj−1 )(zi − zi−1 ).
k=1 j=1 i=1
1
2 CURS 1. INTEGRALE TRIPLE
La limită se obţine masa lui V .
Observaţie 1.4. Masa paralelipipedului V = [a, b] × [c, d] × [e, f ] cu densitatea dată de

funcţia ρ : V → R, se calculează cu formula
ZZZ
masa(V ) = ρ(x, y, z) dx dy dz.
V
Propoziţie 1.5. Dacă F este integrabilă pe V atunci F este mărginită pe V .
Propoziţie 1.6. Dacă F, G sunt două funcţii integrabile pe V şi α, β ∈ R atunci funcţia
αF + βG este integrabilă pe V şi
ZZZ ZZZ ZZZ
(αF +βG)(x, y, z) dx dy dz = α F (x, y, z) dx dy dz+β G(x, y, z) dx dy dz.
V V V
Propoziţie 1.7. Dacă F este o funcţie integrabilă şi pozitivă pe V , atunci

ZZZ
F (x, y, z) dx dy dz ≥ 0.
V
Teoremă 1.8 (Formula de calcul). Dacă F : V → R este o funcţie continuă pe para-

lelipipedul V = [a, b] × [c, d] × [e, f ]. Atunci
ZZZ Z b Z d Z f
F (x, y, z) dx dy dz = F (x, y, z) dz dy dx.
V a c e
Exemplu 1.9. Să se calculeze masa corpului
V = (x, y, z) ∈ R3 | 0 ≤ x ≤ a, 0 ≤ y ≤ b, 0 ≤ z ≤ c

având densitatea ρ(x, y, z) = x + y + z.
ZZZ
masa(V ) = ρ(x, y, z) dx dy dz
V
Z a Z b Z c
= (x + y + z) dz dy dx
0 0 0
Z a Z b
c2

= c(x + y) + dy dx
0 0 2
Z a
cb2 bc2

abc(a + b + c)
= bcx + + dx = .
0 2 2 2
Definiţie 1.10. Mulţimea V ⊂ R3 are volum nul dacă pentru orice ε > 0 există
paralelipipedele Vi , i = 1, 2, . . . astfel ı̂ncât
∞
[ ∞
X
V ⊂ Vi şi V olum(Vi ) < ε.
i=1 i=1
Exemplu 1.11. Suportul unei suprafeţe netede pe porţiuni este o mulţime de volum
nul. Există suprafeţe a căror suport nu este o mulţime de volum nul.
Propoziţie 1.12. Fie F : V → R o funcţie mărginită şi A ⊂ V o mulţime de volum nul.

Dacă F este continuă pe V \ A atunci F este integrabilă pe paralelipipedul V .
1.2. INTEGRALE TRIPLE PE DOMENII SIMPLE 3
1.2 Integrale triple pe domenii simple

Definiţie 1.13. Fie V o mulţime mărginită şi fie un paralelipiped astfel ı̂ncât V ⊂
[a, b] × [c, d] × [e, f ]. Spunem că F : V → R este integrabilă pe V dacă funcţia

F (x, y, z), (x, y, z) ∈ V
G(x, y, z) =
0, (x, y, z) ∈ [a, b] × [c, d] × [e, f ] \ V
este integrabilă pe [a, b] × [c, d] × [e, f ]. În acest caz scriem,

ZZZ ZZZ
F (x, y, z) dx dy dz = F (x, y, z) dx dy dz.
V [a,b]×[c,d]×[e,f ]
Observaţie 1.14. Se poate demonstra că valoarea integralei nu depinde de paralelipi-

pedul [a, b]×[c, d]×[e, f ] şi nici de funcţia G, care prelungeşte funcţia F pe paralelipiped.
Definiţie 1.15. Fie D o mulţime plană şi fie h1 , h2 : D → R funcţii de clasă C 1 pe D,

cu proprietatea că h1 (x, y) ≤ h2 (x, y) pentru orice (x, y) ∈ D. Mulţimea
V = {(x, y, z)| (x, y) ∈ D, h1 (x, y) ≤ z ≤ h2 (x, y)}
se numeşte simplă faţă de axa OZ. Mulţimea D reprezintă proiecţia lui V ı̂n planul
XOY .
b
z = h2 (x, y)
b
z = h1 (x, y)
Y
b
X D
Figura 1.1: O mulţime simplă ı̂n raport cu axa OZ este o reuniune de segmente verticale
cu extremităţile aflate pe două suprafeţe
Teoremă 1.16. Fie V ⊂ R3 o mulţime simplă ı̂n raport cu axa OZ şi F : V → R o

funcţie continuă pe V . Atunci
!
ZZZ ZZ Z h2 (x,y)
F (x, y, z) dx dy dz = F (x, y, z) dz dx dy.
V D h1 (x,y)
Observaţie 1.17. Dacă mulţimea V nu este simplă faţă de niciuna dintre axele de
coordonate, atunci ı̂mpărţim corpul V ı̂n domenii mai mici care sunt simple faţă de cel
puţin una dintre axe şi apoi aplică proprietatea de aditivitate a integralei triple faţă de
domeniul de integrare.
X Y
ZZZ p
Exemplu 1.18. Să se calculeze x2 + y 2 dx dy dz, unde V este corpul delimitat
V
de paraboloidul x2 + y 2 = 4z şi planul z = 1.
Corpul V se poate scrie
x2 + y 2

3
V = (x, y, z) ∈ R | (x, y) ∈ D, ≤z≤1 ,
4
unde D este interiorul cercului x2 + y 2 = 4.

Avem
!
ZZZ p ZZ Z 1 p
I= 2 2
x + y dx dy dz = x2 + y 2 dz dx dy
x2 +y 2
V D 4
x2 + y 2
ZZ p
= x2 + y2 1− dx dy.
D 4
Cu schimbarea de variabile la coordonate polare rezultă
2π 2 2
ρ2 ρ3 ρ5

32π
Z Z
2
I= ρ 1− dρ dϕ = 2π − = .
0 0 4 3 20 0 15
Aplicaţii ale integralei triple
Definiţie 1.19. Spunem că o mulţimea V ⊂ R3 are volum dacă funcţia caracteristică a
mulţimii

1, x ∈ V
χV (x) =
0, x ∈ R2 \ V.
este o funcţie integrabilă pe R2 . În acest caz, volumul corpului V se calculează cu formula
ZZZ
V olum(V ) = dx dy dz.
V
Exemplu 1.20. Masa unui corp V ⊂ R3 cu densitatea punctuală dată de funcţia ρ :

V → R se calculează cu formula
ZZZ
masa(V ) = ρ(x, y, z) dx dy dz.
V
1.3. SCHIMBAREA DE VARIABILE ÎN INTEGRALA TRIPLĂ 5
Centrul de greutate al corpului V are coordonatele

ZZZ ZZZ
xρ(x, y, z) dx dy dz yρ(x, y, z) dx dy dz
xG = Z Z ZV , yG = Z Z ZV
ρ(x, y, z) dx dy dz ρ(x, y, z) dx dy dz
V ZZZ V
zρ(x, y, z) dx dy dz
zG = Z Z ZV .
ρ(x, y, z) dx dy dz
V
1.3 Schimbarea de variabile ı̂n integrala triplă

Teoremă 1.21. Fie Ω o mulţime deschisă din R3 şi T : Ω → R3 o aplicaţie injectivă de
clasă C 1 astfel ı̂ncât jacobianul transformării J să fie diferit de zero ı̂n orice punct din
Ω. Fie V = T (Ω). Dacă F : V → R este integrabilă atunci
ZZZ ZZZ
F (x, y, z) dx dy dz = (F ◦ T )(u, v, w) |J| du dv dw.
V Ω
Observaţie 1.22. Când se face schimbarea de variabile


 x = x(u, v, w)
y = y(u, v, w) , (u, v, w) ∈ Ω
z = z(u, v, w)

x′u x′v x′w

jacobianul se calculează cu formula determinantului matricii lui Jacobi J = yu′ yv′ yw′ .
zu′ zv′ zw′
Noul corp Ω se obţine determinând frontiera acestuia din ecuaţiile frontierei vechiului
corp V prin ı̂nlocuirea lui x cu x(u, v, w), y cu y(u, v, w) şi z cu z(u, v, w).
În cazul ı̂n care frontiera domeniului V este sferă sau o porţiune de sferă, este utilă
folosirea coordonatelor sferice ρ, ϕ şi θ. Se face schim- Z
(x, y, z)
barea de variabile b

 x = ρ cos ϕ sin θ, ρ ≥ 0
T : y = ρ sin ϕ sin θ, ϕ ∈ [0, 2π) ρ
z = ρ cos θ, θ ∈ [0, π].

θ
Jacobianul transformării este
x′ρ x′ϕ x′θ

D(x, y, z)
|J| = = y ′ρ y ′ϕ y ′θ
D(ρ, ϕ, θ)
z ′ρ z ′ϕ z ′θ Y
2
= ρ sin θ. ϕ
X
x2 y 2 z 2
Exemplu 1.23. Să se calculeze volumul elipsoidului + 2 + 2 = 1.
a2 b c
Trecem la coordonate sferice generalizate date de relaţiile

 x = aρ sin θ cos ϕ Z
y = bρ sin θ sin ϕ
z = cρ cos θ. c

cu jacobianul J = abcρ2 sin θ. Noul

domeniu este

 0≤ρ≤1 a b
Ω: 0≤θ≤π Y
X
0 ≤ ϕ ≤ 2π.

Avem
Z 2π Z π Z 1 Z 1 Z π
2 2
V olum(V ) = dϕ dθ abcρ sin θ dρ = 2πabc ρ dρ sin θ dθ
0 0 0 0 0
4πabc
= .
3
În particular, obţinem volumul sferei de rază R
4πR3
V olum(sferă) = .
3
1.4 Formula lui Gauss-Ostrogradski

Teoremă 1.24. Fie un corp V ⊂ R3 mărginit, ı̂nvelit de o suprafaţă S netedă pe
porţiuni. Dacă ~v = P~ı + Q~ + R~κ este un câmp vectorial de clasă C 1 pe V atunci
ZZ ZZZ
P dy dz + Q dz dx + R dx dy = (Px′ + Q′y + Rz′ ) dx dy dz,
S V
sau ZZ ZZZ
~v · ~n dσ = div ~v dx dy dz,
S V
unde ~n este versorul normalei ı̂ndreptat ı̂nspre exteriorul corpului V .
Exemplu 1.25. Să se calculeze fluxul câmpului ~v = (x − z)~ı − (3x + y)~ + (z − xy 2 )~κ
pe faţa exterioară a suprafeţei x2 + y 2 + z 2 = a2 .
Aplicăm formula lui Gauss-Ostrogradski pentru bila mărginită de sfera centrată ı̂n
origine de rază a. Divergenţa câmpului ~v este div(~v ) = 1 − 1 + 1 = 1. Fluxul lui ~v este
4πa3
ZZZ ZZZ
ΦS (~v ) = div ~v dx dy dz = dx dy dz = V olumul(V ) = .
V V 3
Seminar 1
Integrale duble
Să se calculeze
ZZ
Problema 1.1. xy 2 dx dy, unde D este interiorul triunghiului ABC, A(0, 0), B(1, 0)
D
şi C(0, 1).
ZZ
Problema 1.2. 4x dx dy, unde D este interiorul triunghiului ABC, A(1, 1), B(3, 3)
D
şi C(1, 4).
ln(x2 + y 2 )
ZZ
Problema 1.3. dx dy, unde D este 1 ≤ x2 + y 2 ≤ e2 .
D x2 + y 2
ZZ
Problema 1.4. x dx dy, unde D = { (x, y) | x2 + y 2 ≤ 2, y ≥ x }.
D
x2 y2
Problema 1.5. Aria domeniului mărginit de elipsa a2
+ b2
= 1.
Indicaţii
1.1.
1 Z 1−x 1
1 1 1 Γ(2)Γ(4) 1
Z Z
2
I= xy dy = x(1 − x)3 dx = β(2, 4) = = .
0 0 3 0 3 3 Γ(6) 60
1.2.
9−x
!
3 3 3
9−x
Z Z Z Z
2
I= 4x dy dx = 4x −x dx = (18x − 6x2 ) dx = 20.
1 x 1 2 1
1.3. Se face schimbarea de variabile la coordonate polare x = ρ cos ϕ, y = ρ sin ϕ. Noul

domeniu este (ρ, ϕ) ∈ ∆ = [1, e] × [0, 2π], iar |J| = ρ. Valoarea integralei este
Z e Z 2π e
ln ρ2

2 ln ρ
ZZ
2
2
· |J| dρ dϕ = dρ · dϕ = 2π ln ρ = 2π.
∆ ρ 1 ρ 0 1
1.4. Se face schimbarea de variabile la coordonate polare x = ρ cos ϕ, y = ρ sin ϕ. Noul

√
domeniu este (ρ, ϕ) ∈ ∆ = [0, 2] × [ π4 , π + π4 ], iar |J| = ρ. Integrala se calculează
Z √2 ! Z ! √
ZZ ZZ
2
π+ π4
2 2 √ 4
x dx dy = ρ cos ϕ|J| dρ dϕ = ρ dρ · cos ϕ dϕ = ·(− 2) = − .
D ∆ 0 π
4
3 3
1
2 SEMINAR 1. INTEGRALE DUBLE
1.5. Se face schimbarea de variabile la coordonate polare generalizate x = aρ cos ϕ,

y = bρ sin ϕ. Noul domeniu este (ρ, ϕ) ∈ ∆ = [0, 1] × [0, 2π], iar |J| = abρ. Aria va fi
ZZ ZZ Z 1 Z 2π
Aria(elipsei) = dx dy = |J| dρ dϕ = ab ρ dρ · dϕ = πab.
D ∆ 0 0
Curs 2
Integrale de suprafaţă
2.1 Pânze şi suprafeţe

Definiţie 2.1. Fie D ⊂ R2 o mulţime conexă şi deschisă. O funcţie continuă σ : D → R3
se numeşte pânză de suprafaţă. Mulţimea S = σ(D) se numeşte imaginea pânzei.
Observaţie 2.2. Pânza σ este specificată dacă sunt precizate componentele funcţiei
vectoriale σ(u, v) = (x(u, v), y(u, v), z(u, v)). O altă modalitate este folosirea vectorului
de poziţie ~r = ~r(u, v) = x(u, v)~ı + y(u, v)~ + z(u, v)~κ sau parametrizarea

 x = x(u, v),
σ: y = y(u, v), (u, v) ∈ D.
z = z(u, v),

Observaţie 2.3. Fie Iv = { u | (u, v) ∈ D } şi Iu = { v | (u, v) ∈ D }. Pentru o pânză

σ : D → R3 şi pentru orice (u, v) ∈ D funcţiile
σu : Iu → R, σu (t) = σ(u, t) σv : Iv → R, σv (t) = σ(t, v)
sunt drumuri ı̂n R3 .
Definiţie 2.4. O pânză σ : D → R3 se numeşte simplă dacă σ este injectivă pe

mulţimea D.
Definiţie 2.5. O pânză σ : D → R3 se numeşte netedă dacă aplicaţia σ este de clasă

C 1 pe D şi −
→
r ′u × −
→
r ′v 6= 0, pentru orice (u, v) ∈ D, unde
−
→
r ′u = x′u (u, v)~ı + yu′ (u, v)~ + zu′ (u, v)~κ, −
→
r ′v = x′v (u, v)~ı + yv′ (u, v)~ + zv′ (u, v)~κ
Observaţie 2.6. Vectorul − →

r ′u este tangent la curba σv , iar − →
r ′v este tangent la curba σu .
Condiţia −→
r ′u × −
→
r ′v 6= 0 ı̂nseamnă că vectorii −
→
r ′u şi −
→
r ′v sunt nenuli şi liniar independenţi.
În aceste condiţii ei formează vectorii directori ai planului tangent la suprafaţă. Ecuaţia
planului tangent este
x − x(u0 , v0 ) y − y(u0 , v0 ) z − z(u0 , v0 )

x′u (u0 , v0 ) yu′ (u0 , v0 ) zu′ (u0 , v0 ) = 0.
x′v (u0 , v0 ) yv′ (u0 , v0 ) zv′ (u0 , v0 )
Aceeaşi condiţie
r ′u × −
−
→ →
r ′v 6= 0
1
2 CURS 2. INTEGRALE DE SUPRAFAŢĂ
ne asigură ı̂n acelaşi timp că ı̂n fiecare punct al suprafeţei putem considera vectorul
normal
→ −
−
N =→ r ′u × −
→
r ′v .
Versorul normalei este vectorul de lungime 1 pe direcţia normalei, adică
→
− →
−
N r ′u × −
→
r ′v
~n = ± − = ± .
→
N |−
→
r ′u × −
→
r ′v |
Definiţie 2.7. O suprafaţă se numeşte orientabilă sau cu două feţe dacă normala
la suprafaţă variază continuu pe ı̂ntrega suprafaţă. Pentru o astfel de suprafaţă alegerea
unui semn pentru versorul normalei ı̂nseamnă alegerea unei feţe a suprafeţei.
Observaţie 2.8. Există suprafeţe care au o singură faţă. Un exemplu este banda lui
Möbius.
Z
Definiţie 2.9. Două pânze σ1 : D1 → R3 şi σ2 : D2 → R3 se numesc echivalente dacă

există o funcţie h : D1 → D2 de clasă C 1 , bijectivă, cu inversa de clasă C 1 astfel ı̂ncât
jacobianul lui h să fie strict pozitiv ı̂n orice punct al lui D1 , iar σ1 = σ2 ◦ h.
Observaţie 2.10. Notăm prin σ1 ∼ σ2 faptul că pânzele σ1 şi σ2 sunt echivalente.
Relaţia ∼ este o relaţie de echivalenţă. De asemenea, se verifică imediat faptul că două
pânze echivalente au aceeaşi imagine, iar dacă una este simplă sau netedă şi cealaltă are
aceeaşi proprietate.
Definiţie 2.11. Se numeşte suprafaţă o clasă de pânze echivalente.
Observaţie 2.12. O suprafaţă este mulţimea tuturor pânzelor care au o imagine dată
şi o orientare precizată. O suprafaţă se poate specifica ı̂n 4 feluri:
1) forma parametrică: σ(u, v) = (x(u, v), y(u, v), z(u, v)), (u, v) ∈ D
2) forma vectorială: ~r = x(u, v)~ı + y(u, v)~ + z(u, v)~κ, (u, v) ∈ D
3) forma explicită: z = f (x, y), (x, y) ∈ D
4) forma implicită: F (x, y, z) = 0, (x, y, z) ∈ A ⊂ R3 , precizând orientarea aleasă.
Forma explicită nu este altceva decât o parametrizare de forma (u, v, f (u, v)), unde
f este o funcţie de clasă C 1 . Forma implicită ne conduce la forma explicită cel puţin
local, ı̂n jurul unui punct dat, datorită teoremei funcţiilor implicite.
Oricare din aceste forme duce la identificarea unei suprafeţe şi de aceea vom folosi
noţiunea de suprafaţă ı̂n legătură cu oricare din aceste forme.
2.2. ARIA UNEI SUPRAFEŢE 3
Exemplu 2.13. Pânza descrisă de


 x = (1 − u − v)xA + uxB + vxC ,
y = (1 − u − v)yA + uyB + vyC , D = { (u, v) | u ∈ (0, 1), v ∈ (0, 1), u + v < 1 }
z = (1 − u − v)zA + uzB + vzC ,

are ca imagine porţiunea din planul determinat de punctele A(xA , yA , zA ), B(xB , yB , zB )

şi C(xC , yC , zC ) aflată ı̂n interiorul triunghiului ABC. Pentru u ∈ (0, 1), drumurile σu
sunt segmente paralele cu AC care umple triunghiul. Pentru v ∈ (0, 1), drumurile σv
sunt segmente paralele cu AB.
Exemplu 2.14. Pânza descrisă de

 x = x0 + r cos v sin u, π π
y = y0 + r sin v sin u, u ∈ 0, , v ∈ 0,
2 2
z = z0 + r cos u

este o porţiune din sfera de ecuaţie (x − x0 )2 + (y − y0 )2 + (z − z0 )2 = r2 , cu centrul

(x0 , y0 , z0 ) şi raza r. O altă pânză echivalentă este x = u + x0 , y = v + y0 şi z =
√
z0 + r2 − u2 − v 2 , pentru u, v > 0, u2 + v 2 < r2 . Într-adevăr, funcţia h(u, v) =
(r cos v sin u, r sin v sin u) cu jacobianul J(h) = r2 sin ucos u > 0 este de clasă C 1 pe
2 √
2 2
0, π2 şi are inversa h−1 (u, v) = arcsin u r+v , arctg uv de clasă C 1 .
2.2 Aria unei suprafeţe

Definiţie 2.15. Fie σ o pânză netedă descrisă vectorial prin ~r(u, v), unde (u, v) ∈ D iar
D este o mulţime deschisă şi conexă. Fie o submulţime M ⊂ D care are arie. Numim
arie a porţiunii de suprafaţă σ(M ) numărul real
ZZ
Aria(σ(M )) = |−
→r ′u × −
→
r ′v | du dv.
M
Observaţie 2.16. O justificare pentru această formulă este următoarea: considerăm

mulţimea M = [a, b] × [c, d] şi fie o partiţie a intervalului [a, b], respectiv [c, d]
u0 = a < u1 < · · · < un = b, v0 = c < v1 < · · · < vm = d.
Notând Mkj = [uk−1 , uk ]×[vj−1 , vj ] calculăm aria lui S ı̂nsumând ariile imaginilor σ(Mkj ).
Aproximăm aria imaginii σ(Mkj ) cu aria paralelogramului format de vectorii
~r(uk , vj−1 ) − ~r(uk−1 , vj−1 ), ~r(uk−1 , vj ) − ~r(uk−1 , vj−1 ).
Dar
~r(uk , vj−1 ) − ~r(uk−1 , vj−1 ) = −
→
r ′u (ξk , vj−1 ) · (uk − uk−1 ), ξk ∈ (uk−1 , uk )
~r(uk−1 , vj ) − ~r(uk−1 , vj−1 ) = −
→
r ′v (uk−1 , ηj ) · (vj − vj−1 ), ηj ∈ (vj−1 , vj ).
Suma
n X
X m
Σ1 = |[~r(uk , vj−1 ) − ~r(uk−1 , vj−1 )] × [~r(uk−1 , vj ) − ~r(uk−1 , vj−1 )]|
k=1 j=1
n X m
|−
→
r ′u (ξk , vj−1 ) × −
→
X
= r ′v (uk−1 , ηj )| (uk − uk−1 )(vj − vj−1 )
k=1 j=1
aproximează suma
n X
X m
Aria(σ(M )) = Aria(σ(Mkj )).
k=1 j=1
Datorită faptului că funcţiile vectoriale →

−
r ′u şi −
→
r ′v sunt continue pe D suma Σ1 are aceeaşi
valoare la limită cu suma
m
n X
|−
→
r ′u (ξk , ηj ) × −
→
X
Σ2 = r ′v (ξk , ηj )| (uk − uk−1 )(vj − vj−1 )
k=1 j=1
care tinde la integrala dublă

ZZ
r ′u × −
|−
→ →
r ′v | du dv.
M
Observaţie 2.17. Se poate arăta că aria porţiunii suprafeţei σ(M ) nu depinde de
parametrizare. Expresia
dσ = |− →r ′u × −
→
r ′v | du dv
se numeşte element de suprafaţă. Vom da ı̂n continuare câteva formule de calcul
pentru dσ. Avem
~ı ~ ~κ
−
→ ′ →
− ′
r u × r v = x′u yu′ zu′ = A~ı + B~ + C~κ,
x′v yv′ zv′
unde
yu′ zu′ zu′ x′u x′u yu′
A= , B= , C= .
yv′ zv′ zv′ x′v x′v yv′
Atunci √
dσ = |−
→
r ′u × −
→
r ′v | du dv = A2 + B 2 + C 2 du dv.
Dacă suprafaţa are reprezentarea explicită z = z(x, y) atunci formula devine
q
dσ = 1 + zx′2 + zy′2 dx dy.
O altă reprezentare a elementului de suprafaţă pentru pânze se poate obţine plecând de

la formula
|−
→
r ′u × −
→
r ′v | = |−→
r ′u | |−
2 →′ 2
r v | sin2 (−
→
r ′u , −
→
r ′v ) = |−
→
r ′u | |−
2 →′ 2
r v | 1 − cos2 (−
→
r ′u , −
→
2
r ′v )
r ′ | |−
= |−
→ 2 →′ 2
r | − |− →r ′ | |−
2 →′ 2
u v u r | cos2 (−
v
→ r ′ ,−
→r ′)u v
= (−
→
r ′u · −
→
r ′u ) (−
→
r ′v · −
→
r ′v ) − (−
→ →
− 2
r ′u · r ′v )
şi notând
r ′u · −
E=−
→ →
r ′u = x′2 ′2
u + yu + z u
′2
G=−
→
r ′ ·− →
r ′ = x′2 + y ′2 + z ′2
v v v v v
F =→
−
r ′u · −
→
r ′v = x′u x′v + y ′u y ′v + z ′u z ′v .
Rezultă √
dσ = EG − F 2 du dv.
2.3. INTEGRALE DE SUPRAFAŢĂ ÎN RAPORT CU ARIA 5
Exemplu 2.18. Să calculăm aria sferei de rază R.

Datorită simetriei, aria sferei va fi de 8 ori aria porţiunii din octantul pozitiv, care se
parametrizează

 x = R cos v sin u, π π
y = R sin v sin u, u ∈ 0, , v ∈ 0, .
2 2
z = R cos u,

Avem
2 2 2 2
E = x′2 ′2 ′2
u + yu + zu = (R cos v cos u) + (R sin v cos u) + (−R sin u) = R
2 2 2 2 2
G = x′2 ′2 ′2
v + yv + zv = (−R sin v sin u) + (R cos v sin u) + 0 = R sin u
F = x′u x′v + y ′u y ′v + z ′u z ′v = 0
şi atunci
Z π
2
Z π
2 √ π π
Aria(sferei) = 8 EG − F 2 du dv = 8R2 (− cos u)|02 v|02 = 4πR2 .
0 0
2.3 Integrale de suprafaţă ı̂n raport cu aria

Definiţie 2.19. Fie σ o pânză netedă descrisă vectorial prin ~r(u, v), unde (u, v) ∈ D
iar D este o mulţime deschisă şi conexă. Fie o submulţime M ⊂ D care are arie. Fie
F : U → R o funcţie continuă pe o mulţime deschisă U ⊂ R3 ce conţine pe S = σ(M ).
Numim integrală de suprafaţă ı̂n raport cu aria (de speţa I) numărul real
ZZ ZZ
F (x, y, z) dσ = F (x(u, v), y(u, v), z(u, v)) |−
→
r ′u × −
→
r ′v | du dv.
S M
Observaţie 2.20. Dacă suprafaţa S este inclusă ı̂n planul XOY atunci z = 0 şi vectorul
de poziţie se reduce la ~r = x~ı + y~. În acest caz, −
→
r ′x × −
→
r ′y = ~ı × ~ = ~κ şi dσ = dx dy.
Rezultă ZZ ZZ
F (x, y, z) dσ = F (x, y, 0) dx dy.
S S
Integrala de suprafaţă se reduce la o integrală dublă ı̂n cazul suprafeţelor incluse ı̂n planul
XOY .
Observaţie 2.21. Aria suprafeţei S este dată de formula

ZZ
Aria(S) = dσ.
S
Masa unei plăci subţiri având forma suprafeţei S, cu densitatea punctuală dată de funcţia
ρ se calculează cu formula
ZZ
masa(S) = ρ(x, y, z) dσ.
S
ZZ
Exemplu 2.22. Să se calculeze (x2 + y 2 + z 2 ) dσ, unde S : x2 + y 2 = z 2 , 0 ≤ z ≤ 1.
S
p
Suprafaţa S este un con care se poate scrie ı̂n formă explicită z = x2 + y 2 , iar
(x, y) ∈ M , unde M este discul centrat Z
ı̂n origine de rază r = 1. Elementul de
suprafaţă se calculează plecând de la
x
zx′ = p
x2 + y 2
·
y
zy′ = p
x2 + y 2
şi folosind formula

q 2 √
dσ = 1 + (zx′ )2 + zy′ dx dy = 2 dx dy. X Y
Obţinem
ZZ
2 2 2
ZZ
2 2 2 2
√ √ ZZ
I= (x + y + z ) dσ = (x + y + x + y ) 2 dx dy = 2 2 (x2 + y 2 ) dx dy.
S M M
Trecând la coordonate polare, se obţine

√ Z 2π Z 1 √ ρ4 1 √
I=2 2 dϕ ρ3 dρ = 4π 2 · = π 2.
0 0 4 0
2.4 Fluxul unui câmp vectorial printr-o suprafaţă

Definiţie 2.23. Fie S o suprafaţă netedă orientabilă pe care fixăm o anumită orientare
alegând un anumit semn pentru versorul normalei la suprafaţă. Fie un câmp vectorial
continuu ~v = P (x, y, z)~ı + Q(x, y, z)~ + R(x, y, z)~κ definit pe un domeniu care conţine
suprafaţa S. Se numeşte fluxul lui ~v prin faţa suprafeţei S determinată de ~n, integrala
de suprafaţă ZZ
ΦS (~v ) = ~v · ~n dσ.
S
Observaţie 2.24. Produsul ~v ·~n dσ se numeşte flux elementar. Dacă ~v reprezintă câmpul
vitezelor unui fluid ı̂n mişcare, atunci ~v · ~n dσ este cantitatea de fluid ce trece prin
elementul de suprafaţă ı̂n unitatea de timp, ı̂n sensul indicat de ~n. Dacă ~v şi ~n au
sensuri opuse atunci produsul ~v · ~n dσ este negativ. Fluxul se schimbă printr-un semn,
dacă se schimbă sensul normalei la suprafaţă.
Observaţie 2.25. Dacă notăm cu α, β şi γ unghiurile pe care le face ~n cu axele de
coordonate OX, OY , respectiv OZ, atunci
ZZ ZZ
ΦS (~v ) = ~v · ~n dσ = (P cos α + Q cos β + R cos γ) dσ.
S S
Dacă notăm cu dy dz, dz dx şi dx dy proiecţiile elementului de suprafaţă dσ pe planele

de coordonate Y OZ, ZOX, respectiv XOY , obţinem
ZZ ZZ
ΦS (~v ) = ~v · ~n dσ = P dy dz + Q dz dx + R dx dy.
S S
Integrala de suprafaţă
ZZ
P dy dz + Q dz dx + R dx dy
S
se numeşte integrală de suprafaţă ı̂n raport cu coordonatele (de speţa a II-a).

2.5. FORMULA LUI STOKES 7
Observaţie 2.26. Pentru calculul fluxului ţinem cont de expresia versorului normalei
şi de expresia elementului de suprafaţă.
ZZ ZZ →
−r ′u × −
→
r ′v −
ΦS (~v ) = ~v · ~n dσ = ~v · −→ −
→ |→
r ′u × −
→
r ′v | du dv
S M | r u × r v|
′ ′
ZZ ZZ P Q R
= →
− ′ →
− ′
~v · ( r u × r v ) du dv = x′u y ′u z ′u du dv.
M M
x′v y ′v z ′v
Exemplu 2.27. Să se calculeze fluxul vectorului ~v = x~ı + y~ + z(x2 + y 2 )~κ prin faţa
exterioară a paraboloidului z = x2 + y 2 , din interiorul cilindrului x2 + y 2 = 1.
Paraboloidul z = x2 + y 2 intersectează cilindrul x2 + y 2 = 1 pentru z = 1. Ecuaţia
suprafeţei este Z
z = x2 + y 2 , (x, y) ∈ M,
unde M : x2 + y 2 ≤ 1. Normala la b
suprafaţă face cu axa OZ unghiul γ > π2 ,

deci cos γ < 0. Rezultă că
→
−
r ′x × −
→
r ′y
−
→
n =− − .
→ ~n
r ′x × −
→
r ′y
X Y
Fluxul este
ZZ ZZ
ΦS (~v ) = ~v · ~n dσ = − ~v · (−
→
r ′x × −
→
r ′y ) dx dy.
S D
Calculăm produsul mixt. Avem

x y (x2 + y 2 )2
−
→ ′ →
− ′
~v · ( r x × r y ) = 1 0 2x = (x2 + y 2 )2 − 2(x2 + y 2 ).
0 1 2y
Rezultă că ZZ
(x2 + y 2 )2 − 2(x2 + y 2 ) dx dy,

ΦS (~v ) = −
D
2 2
unde D este discul x + y ≤ 1. Se trece la coordonate polare şi se obţine
Z 1 Z 2π Z 1
4 2
(ρ5 − 2ρ3 ) dρ

ΦS (~v ) = − dρ ρ − 2ρ ρ dϕ = −2π
0 0 0
6 4
1
ρ 2ρ 1 1 2π
= −2π − = −2π − = .
6 4 0 6 2 3
2.5 Formula lui Stokes

Teoremă 2.28. Fie S o suprafaţă orientabilă, netedă pe porţiuni şi deschisă, având
ca frontieră curba C, simplă, ı̂nchisă, netedă pe porţiuni, orientată astfel ı̂ncât dacă
cineva parcurge curba având suprafaţa la stânga sa, versorul normalei este orientat de la
picioare la cap. Fie ~v = P (x, y, z)~ı + Q(x, y, z)~ + R(x, y, z)~κ un câmp vectorial de clasă
C 1 pe un domeniu ce include suprafaţa S. În aceste condiţii,
Z ZZ

P dx + Q dy + R dz = R′y − Q′z dy dz + (P ′z − R′x ) dz dx + Q′x − P ′y dx dy.
C S
Observaţie 2.29. În cazul unei suprafeţe plane care este inclusă ı̂n XOY , teorema lui
Stokes se reduce la teorema lui Green:
Z ZZ

P dx + Q dy + R dz = Q′x − P ′y dx dy.
C S
Z
~n
X M
Observaţie 2.30. Formula lui Stokes se poate rescrie

Z ZZ
~v · d~r = rot ~v · ~n dσ,
C S
ceea ce ı̂nseamnă că circulaţia vectorului ~v de-a lungul unei curbe ı̂nchise C este egală
cu fluxul rotorului printr-o suprafaţă deschisă care se sprijină pe curba C.
Exemplu 2.31. Să se calculeze circulaţia vectorului ~v = y 2~ı + z 2~ + x2~κ de-a lungul
laturilor triunghiului cu vârfurile A(2, 0, 0), B(0, 2, 0) şi C(0, 0, 2), parcurse ı̂n sens orar
dacă sunt privite din origine.
C x+y+z =2
~n
B Y
Aplicăm formula lui Stokes

Z ZZ
~v · d~r = rot ~v · ~n dσ,
fr(S) S
2.5. FORMULA LUI STOKES 9
pentru suprafaţa triunghiului
S : z = 2 − x − y, (x, y) ∈ M,
unde M este mulţimea din planul XOY mărginită de ∆ OAB. Normala la suprafaţa
triunghiului face unghi ascuţit cu axa OZ, ceea ce ı̂nseamnă că semnul lui ~n se alege
astfel ı̂ncât ~n · ~κ > 0. Versorul normalei la o suprafaţă dată explicit are formula
±1
~n = q −z ′x~ı − z ′y~ + ~κ .
1 + (z ′x )2 + (z ′y )2
În cazul nostru

1 1
~n = q −z ′x~ı − z ′y~ + ~κ = √ (~ı + ~ + ~κ) .
1 + (z ′x )2 + (z ′y )2 3
Rotorul vectorului ~v este
~ı ~ ~κ
∂ ∂ ∂
rot ~v = = −2z~ı − 2x~ − 2y~κ.
∂x ∂y ∂z
y2 z2 x2
Obţinem
1
ZZ ZZ
rot ~v · ~n dσ = (−2z~ı − 2x~ − 2y~κ) · √ (~ı + ~ + ~κ) dσ
S S 3
2
ZZ
= −√ (x + y + z) dσ
3 Z ZS
2 √
= −√ 2 3 dx dy
3 D
= −4 · Aria (M )
= −8.
Seminar 2
Integrale triple
2.1. Volumul corpului limitat de x2 + y 2 = z şi planul z = 1.
2.2. Volumul corpului limitat de x2 + y 2 = 4 − 2z şi planul XOY .

ZZZ
2.3. (x2 + y 2 )2 dx dy dz, unde V este corpul x2 + y 2 ≤ z 2 , 0 ≤ z ≤ 1.
V
2.4. Masa corpului cuprins ı̂ntre două sfere concentrice de raze a, b (a < b) dacă densi-
tatea ı̂n fiecare punct este egală cu pătratul distanţei de la acest punct la centrul sferelor.
ZZZ
2.5. z dx dy dz, unde V = { (x, y, z) | x2 + y 2 + z 2 ≤ 1, x, y, z ≥ 0 }.
V
Temă:
2.6. Volumul părţii din sfera x2 + y 2 + z 2 = 5 decupată de x2 + y 2 = 4z.

ZZZ
2 2 2
2.7. z · e−(x +y +z ) dx dy dz, unde V = { (x, y, z) | x2 + y 2 + z 2 ≤ 4, z ≥ 0 }.
V
dx dy dz
ZZZ
2.8. , unde V este corpul 1 ≤ x2 + y 2 + z 2 ≤ 4, x2 + y 2 ≤ 3z 2 , z ≥ 0.
V x2+ y2 + z2
Indicaţii
2.1. Corpul se poate scrie
V = (x, y, z) ∈ R3 | (x, y) ∈ D, x2 + y 2 ≤ z ≤ 1

unde D este discul x2 + y 2 ≤ 1. Atunci

ZZZ Z Z Z 1 ZZ
V olum(V ) = dx dy dz = dz dx dy = (1 − x2 − y 2 ) dx dy.
V D x2 +y 2 D
Folosind coordonate polare

Z 2π Z 1
2 π
V olum(V ) = (1 − ρ )ρ dρ dϕ = .
0 0 2
2.2. Corpul se scrie
4 − x2 − y 2

3
V = (x, y, z) ∈ R | (x, y) ∈ D, 0 ≤ z ≤
2
1
2 SEMINAR 2. INTEGRALE TRIPLE

 
4−x2 −y 2
4 − x2 − y 2
ZZZ ZZ Z ZZ
2
V olum(V ) = dx dy dz =  dz  dx dy = dx dy.
V D 0 D 2

2π Z 2
1
Z
2
V olum(V ) = (4 − ρ )ρ dρ dϕ = 4π.
2 0 0
2.3. Corpul se poate scrie

n p o
V = (x, y, z) ∈ R3 | (x, y) ∈ D, x2 + y 2 ≤ z ≤ 1

ZZZ ZZ p
2 2 2
I= (x + y ) dx dy dz = (x2 + y 2 )2 (1 − x2 + y 2 ) dx dy.
V D

Z 2π Z 1
4 π
I= ρ (1 − ρ)ρ dρ dϕ = .
0 0 21
2.4. Considerăm sferele centrate ı̂n origine. Corpul V este
(x, y, z) ∈ R3 | a2 ≤ x2 + y 2 + z 2 ≤ b2 .

V =
Densitatea este ρ(x, y, z) = x2 + y 2 + z 2 . Avem de calculat

ZZZ ZZZ
M asa(V ) = ρ(x, y, z) dx dy dz = (x2 + y 2 + z 2 ) dx dy dz.
V V
Folosind coordonate sferice

Z 2π Z π b
4π(b5 − a5 )
Z
2 2
M asa(V ) = ρ · ρ sin θ dρ dθ dϕ = .
0 0 a 5
2.5. Folosim coordonate sferice

!
Z π Z π Z 1
2 2 π
I= ρ cos θ · ρ2 sin θ dρ dθ dϕ = .
0 0 0 16
Seminar 3
Integrale de suprafaţă
3.1. Să se calculeze aria suprafeţei ~r = u cos v~ı + u sin v~ + u2~κ, u ∈ [0, 3], v ∈ [0, π].
ZZ
3.2. Să se calculeze (x2 + y 2 + z 2 ) dσ, unde S : x2 + y 2 = z 2 , 0 ≤ z ≤ 1.
S
ZZ
3.3. z dσ, unde S : x2 + y 2 + z 2 = a2 , z ≥ 0.
S
3.4. Fluxul vectorului ~v = x~ı−(2x+y)~+z~κ prin faţa exterioară a sferei x2 +y 2 +z 2 = a2 .
3.5. Să se calculeze circulaţia vectorului ~v = y 2~ı + z 2~ + x2~κ de-a lungul laturilor tri-
unghiului cu vârfurile A(2, 0, 0), B(0, 2, 0) şi C(0, 0, 2), parcurse ı̂n sens orar dacă sunt
privite din origine.
Z
3.6. Să se calculeze ~v · d~r, unde ~v = (y − 2z)~ı + (x − z)~ + (2x − y)~κ iar C este curba
C
simplă, ı̂nchisă, care se află la intersecţia suprafeţelor x2 + y 2 + z 2 = a2 şi x − y + z = 0,
parcursă ı̂n sens trigonometric dacă este privită din partea pozitivă a axei OX.
Indicaţii
3.1. E = 1 + 4u2 , G = u2 , F = 0.
ZZ Z 3Z π √ √
π 3 3 π
Aria = dσ = u 1 + 4u2 dv du = (1 + 4u2 ) 2 = (37 37 − 1).
S 0 0 12 0 12
√
3.2. I = π 2. q
2
p
3.3. z = a2 − x2 − y 2 , dσ = a2 −xa2 −y2 dx dy, I = πa3 .
3.4. Folosim formula lui Gauss-Ostrogradski
ZZ ZZZ
ΦS (~v ) = ~v · ~n dσ = div ~v dx dy dz.
S V
În cazul nostru div ~v = 1 − 1 + 1 = 1. Atunci fluxul este

4πa3
ZZZ
ΦS (~v ) = dx dy dz = V olum(sferă) = .
V 3
3.5. Aplicăm formula lui Stokes. I = −8.
3.6. Aplicăm formula lui Stokes; rot ~v = −4~; considerăm S suprafaţa planului delimi-
tată de cercul C; versorul normalei la plan este ~n = ~ı−~ +~κ
√
3
. Atunci
4 4 4πa2
ZZ ZZ
I= rot ~v · ~n dσ = √ dσ = √ Aria(cerc) = √ .
S S 3 3 3
1
Curs 13
Transformata Fourier
13.1 Transformata Fourier integrală (TF)

13.1 Definiţie. Funcţia fˆ : R → C definită prin
Z ∞
ˆ
f (ω) = e−iωt f (t) dt (13.1)
−∞
se numeşte transformata Fourier integrală a funcţiei f .

13.2 Notaţie. Transformata Fourier integrală sau simplu transformata Fourier a funcţiei f se mai
notează şi
fˆ(ω) = F { f (t) } (ω).
În domeniul ingineriei electrice, o altă formă ı̂ntâlnită a transformatei Fourier este
Z ∞
F { f (t) } (ν) = e−2πiνt f (t) dt.
−∞
În acest caz, ν reprezintă frecvenţa de oscilaţie a semnalului măsurată ı̂n Hertz (sau oscilaţii pe
secundă) şi este legată de frecvenţa unghiulară ω prin relaţia ω = 2πν.
Unii definesc tranformata Fourier prin
Z ∞
1
ˆ
f (ω) = √ e−iωt f (t) dt,
2π −∞
pentru a avea o formă asemănătoare şi pentru transformata Fourier inversă.
13.3 Observaţie. Integrala din (13.1) este o integrală improprie ı̂n sensul valorii principale, adică
Z ∞ Z x
−iωt
e f (t) dt = lim e−iωt f (t) dt.
−∞ x→∞ −x
Ea se poate scrie
Z ∞ Z ∞ Z ∞
−iωt
e f (t) dt = [cos(ωt) Re f (t) + sin ωt Im f (t)] dt + i [cos ωt Im f (t) − sin(ωt) Re f (t)] dt
−∞ −∞ −∞
şi este convergentă, dacă cele două integrale care o compun sunt convergente.
13.4 Definiţie. O funcţie f : R → C se numeşte absolut integrabilă pe R dacă integrala
Z ∞
|f (t)| dt
−∞
este convergentă. Notăm cu kf k1 , valoarea ei, iar prin L1 (R) vom desemna spaţiul funcţiilor complexe
absolut integrabile pe R.
1
2 CURS 13. TRANSFORMATA FOURIER
13.5 Teoremă. Fie f : R → C o funcţie din L1 (R). Atunci fˆ : R → C este o funcţie mărginită.
Demonstraţie. Pentru orice ω ∈ R avem
Z ∞ Z ∞ Z ∞
ˆ −iωt −iωt
f (ω) = e f (t) dt ≤ e · |f (t)| dt = |f (t)| dt = kf k1 .
−∞ −∞ −∞
R∞ −iωt f (t) dt
Aceasta demonstrează, pe de o parte, absolut convergenţa integralei −∞ e şi deci, şi
convergenţa ei, iar pe de altă parte mărginirea lui fˆ.
13.6 Teoremă. Fie f ∈ L1 (R). Atunci fˆ este o funcţie uniformă continuă pe R.

Demonstraţie. Pentru orice ω şi h numere reale şi orice x > 0 avem
Z ∞
ˆ ˆ
f (ω + h) − f (ω) = f (t)e−iωt (e−iht − 1) dt
−∞
Z Z x
≤ |f (t)| · e−iht − 1 dt + |f (t)| · e−iht − 1 dt.
R\[−x,x] −x
Folosind inegalităţile
e−iht − 1 ≤ e−iht + 1 = 2
Z ht Z ht
e−iht − 1 = −i e−iu du ≤ e−iu du = |ht|,
0 0
deducem
Z Z x Z
fˆ(ω + h) − fˆ(ω) ≤ 2 |f (t)| dt + |f (t)| |ht| dt ≤ 2 |f (t)| dt + x |h| kf k1 .
R\[−x,x] −x R\[−x,x]
Pentru că f este absolut integrabilă pe R, rezultă că

Z Z ∞ Z x
|f (t)| dt = |f (t)| dt − |f (t)| dt
R\[−x,x] −∞ −x
tinde la zero când x tinde la infinit. Pe de altă parte, putem alege h care să tindă la zero astfel ı̂ncât
x|h| să tindă la zero.
Am demonstrat că diferenţa fˆ(ω + h) − fˆ(ω) tinde la zero atunci când h tinde la zero, indiferent
de ω. Acest lucru demonstrează continuitatea uniformă a transformatei Fourier.
13.7 Exemplu. Pentru a, b ∈ R, a < b, funcţia χ[a,b] definită prin

(
1, x ∈ [a, b]
χ[a,b] (t) =
0 x ∈ R \ [a, b]
este absolut integrabilă şi are transformata Fourier

( a+b
(b−a)ω
2
ω sin 2 e−iω 2 , ω 6= 0,
χ̂[a,b] (ω) =
b − a, ω = 0.
Rb Rb
Într-adevăr, χ̂[a,b] (ω) = a e−iωt dt. Dacă ω = 0 atunci a e−iωt dt = b − a. Dacă ω 6= 0, atunci
b b−a b−a
b
e−iωt e−iωb − e−iωa e−iω 2 − eiω (b − a)ω
Z
−iωt 2 a+b 2 2 −iω a+b
e dt = = = · e−iω 2 · = e 2 sin .
a −iω a −iω ω −2i ω 2
Observăm că această funcţie χ̂[a,b] are proprietăţile de a fi mărginită, continuă pe R, cu limita la ±∞
egală cu zero.
13.1. TRANSFORMATA FOURIER INTEGRALĂ (TF) 3
13.8 Teoremă. Fie f ∈ L1 (R). Atunci
lim fˆ(ω) = 0.
|ω|→∞
Demonstraţie. Din exemplul anterior am observat că χ(a,b) (t) are proprietatea de a avea limita la
infinit egală cu zero.
Orice funcţie ı̂n scară de forma
n
X
s(t) = ck · χ(ak ,bk ) (t), ck ∈ C, ak < bk
k=1
are proprietatea de a avea limita la infinit egală cu zero.

Orice funcţie f ∈ L1 (R) poate fi aproximată oricât de bine prin funcţii ı̂n scară, iar acest lucru
demonstrează că f are limita la infinit egală cu zero.
13.9 Exemplu. Vom arăta printr-un exemplu că ultimile două proprietăţi ale transformatei Fourier
nu rămân adevărate dacă funcţia nu este absolut integrabilă pe R.
Fie funcţia continuă sinc definită pentru orice t 6= 0 prin sinc(t) = sint t . Conform Criteriului lui
Dirichlet, această funcţie este integrabilă pe R, fără să fie absolut integrabilă pe R. Datorită parităţii,
avem Z ∞
sin t
sinc(ω)
d =2 cos ωt · dt.
0 t
Folosind proprietăţile transformatei Laplace, avem
Z ∞
cos ωt · sin t
sinc(ω) = 2 · L
d (0) = [L {sin t(ω + 1)} (u) − L {sin t(ω − 1)}] du
t 0
u ∞
Z ∞
ω+1 ω−1 u
= − du = arctg − arctg .
0 u2 + (ω + 1)2 u2 + (ω − 1)2 ω+1 ω−1 0
Obţinem 
 0, |ω| > 1

sinc(ω) =
d π, |ω| < 1
 π , |ω| = 1.

2
13.10 Observaţie. Dacă avem o funcţie pară f pentru care transformata Fourier există, atunci
aceasta se poate calcula cu formula
Z ∞
ˆ
f (ω) = 2 cos ωt · f (t) dt
0
iar dacă f este o funcţie impară, atunci

Z ∞
fˆ(ω) = −2i sin ωt · f (t) dt.
0
13.11 Definiţie. Funcţia Z ∞

fˆc (ω) = cos ωt · f (t) dt
0
se numeşte transformata Fourier cosinus, iar funcţia
Z ∞
ˆ
fs (ω) = sin ωt · f (t) dt
0
se numeşte transformata Fourier sinus.

13.1.1 Proprietăţile transformatei Fourier

13.12 Teoremă. Transformata Fourier este liniară, adică pentru orice α, β ∈ C şi orice f, g pentru
care există tranformata Fourier, funcţia αf + βg admite transformată Fourier şi
\
αf + βg = α · fˆ + β · ĝ.
Demonstraţie. Proprietatea rezultă din liniaritatea integralei.
13.13 Teoremă. Dacă funcţia |f (t)|(1 + |t|) este integrabilă pe R atunci
d
F {f (t)} (ω) = −iF {tf (t)} (ω).
dω
Demonstraţie. Condiţia ca |f (t)|(1 + |t|) să fie integrabilă pe R, asigură atât absolut integrabilitatea
pe R a lui f cât şi a funcţiei tf (t). Folosind definiţia derivatei, avem
fˆ(ω + h) − fˆ(ω)
Z ∞
d e−iht − 1
F {f (t)} (ω) = lim = lim f (t)e−iωt · dt.
dω h→0 h h→∞ −∞ h
Pentru orice h 6= 0
∞ ∞ ∞
e−iht − 1 e−iht − 1 + iht
Z Z Z
−iωt −iωt
f (t)e · dt − (−it)f (t)e dt ≤ |f (t)| dt.
−∞ h −∞ −∞ h
Rămâne să demonstrăm că integrala din partea dreaptă a inegalităţii de mai sus poate fi făcută oricât
de mică atunci când h tinde la zero. Folosind inegalitatea
ht ht
|h|2 |t|2
Z Z
−iht −iu
e − 1 + iht = −i (e − 1) du ≤ min(2, |u|) du ≤ min 2|ht|,
0 0 2
putem scrie, pentru orice x > 0

∞
e−iht − 1 + iht
Z Z
x|h|
|f (t)| dt ≤ 2 |tf (t)| dt + ktf (t)k1 .
−∞ h R\[−x,x] 2
Alegând x să tindă la infinit şi h să tindă la zero astfel ı̂ncât xh tinde la zero, teorema este demonstrată.
13.14 Corolar. Fie n ∈ N. Dacă funcţia |f (t)|(1 + |t|n ) este integrabilă pe R atunci
dn
F {f (t)} (ω) = F {(−it)n f (t)} (ω).
dω n
Demonstraţie. Se face prin inducţie, aplicând teorema precedentă.
13.15 Teoremă. Fie funcţia derivabilă f : R → C cu proprietatea că f 0 ∈ L1 (R) şi f (±∞) = 0.
Atunci
F f 0 (t) (ω) = iω · F {f (t)} (ω).

Demonstraţie. Folosim formula de integrare prin părţi.

Z ∞ ∞ Z ∞
F f 0 (t) (ω) = e−iωt · f 0 (t) dt = e−iωt f (t) e−iωt f (t) dt = iωF {f (t)} (ω).

+ iω
∞ −∞ −∞
13.16 Corolar. Fie n ∈ N. Fie f : R → C o funcţie de n ori derivabilă pe R cu proprietatea că

f, f 0 , . . . , f (n) ∈ L1 (R) şi f (k) (±∞) = 0, pentru orice 0 ≤ k ≤ n − 1. Atunci
n o
F f (n) (t) (ω) = (iω)n · F {f (t)} (ω).
Demonstraţie. Se face prin inducţie, aplicând teorema precedentă.

2
13.17 Exemplu. Vom calcula transformata Fourier a funcţiei f (t) = e−at , a > 0.
Avem
d ˆ n 2
o i 0 ω
f (ω) = F −ite−at (ω) = F f (t) (ω) = − · fˆ(ω).
dω 2a 2a
ω 2
Rezolvând această ecuaţie diferenţială liniară, obţinem soluţia fˆ(ω) = Ce− 4a , unde
Z ∞ Z ∞ Z ∞ √
ˆ −at2 −at2 −u 1 1
−1 1 1 π
C = f (0) = e dt = 2 e dt = 2 e √ u 2 du = √ Γ = √ .
−∞ 0 0 2 a a 2 a
Am demonstrat formula √
n 2
o π ω2
F e−at (ω) = √ · e− 4a , a > 0.
a
13.18 Teoremă. Fie f ∈ L1 (R) astfel ı̂ncât fˆ ∈ L1 (R). Atunci
Z ∞
f (t+) + f (t−) 1
= fˆ(ω)eiωt dω.
2 2π −∞
În particular, ı̂n orice punct t ∈ R ı̂n care funcţia f este continuă, avem
Z ∞
1
f (t) = fˆ(ω)eiωt dω.
2π −∞
Demonstraţie. Fie a > 0. Notăm
Z ∞
1 2
I(a, t) = fˆ(ω)e−aω +iωt dω.
2π −∞
Prin trecere la limită, avem

Z ∞
1
lim I(a, t) = fˆ(ω)eiωt dω.
a&0 2π −∞
Pe de altă parte,
Z ∞ Z ∞ Z ∞ Z ∞
1 −aω 2 +iωt −iωu 1 −aω 2 −iω(u−t)
I(a, t) = e f (u)e du dω = f (u) e ·e dω du.
2π −∞ −∞ 2π −∞ −∞
√
Aplicând exemplul anterior şi apoi făcând schimbarea de variabilă u = t + 2 av se obţine:
Z ∞ √ Z ∞
1 π − (u−t)2 1 √ 2
I(a, t) = f (u) · √ e 4a du = √ f (t + 2 av)e−v dv.
2π −∞ a π −∞
Cu schimbarea de variabilă v = −w obţinem
Z ∞ Z ∞ √ √
1 √ −w2 1 f (t + 2 av) + f (t − 2 av) −v2
I(a, t) = √ f (t − 2 aw)e dw = √ e dv.
π −∞ π −∞ 2
R∞ 2 √
Ştiind că −∞ e−v dv = π, prin trecere la limită, se obţine
Z ∞
1 f (t+) + f (t−) −v2 f (t+) + f (t−)
lim I(a, t) = √ e dv = .
a&0 π −∞ 2 2
13.19 Observaţie. Dacă f este continuă şi absolut integrabilă pe R, cu transformata Fourier o funcţie
absolut integrabilă pe R, atunci n o
F fˆ(ω) (t) = 2π · f (−t).
13.20 Definiţie. Fie f, g ∈ L1 (R). Produsul de convoluţie al funcţiilor f şi g este funcţia
Z ∞
(f ? g)(t) = f (u)g(t − u) du.
−∞
13.21 Teoremă. Fie f, g ∈ L1 (R). Atunci, pentru orice ω ∈ R are loc
\
(f ? g)(ω) = fˆ(ω) · ĝ(ω).
Demonstraţie. Dacă f, g ∈ L1 (R) atunci f ? g ∈ L1 (R). Acest lucru rezultă din

Z ∞ Z ∞ Z ∞
kf ? gk1 = |(f ? g)(t)| dt ≤ |f (u)| · |g(t − u)| du dt
−∞ −∞ −∞
Z ∞ Z ∞
= |f (u)| |g(t − u)| dt du
−∞ −∞
Z ∞ Z ∞
= |f (u)| |g(v)| dv du = kf k1 · kgk1 .
−∞ −∞
Calculăm transformata Fourier a produsului de convoluţie.

Z ∞ Z ∞
\ −iωt
(f ? g)(ω) = e f (u) · g(t − u) du dt
−∞ −∞
Z ∞ Z ∞
−iωt
= f (u) e g(t − u) dt du
−∞ −∞
Z ∞ Z ∞
−iωu −iωv
= f (u) e ·e g(v) dv du = fˆ(ω) · ĝ(ω).
−∞ −∞
13.22 Corolar. Fie f, g ∈ L1 (R). Atunci, pentru orice ω ∈ R are loc
1 ˆ
(f
d g)(ω) = (f ? ĝ)(ω).
2π
Demonstraţie. Folosim inversa transformatei Fourier şi relaţia F {f (−t)} (ω) = F {f (t)} (−ω).

1 [
ˆ(ω)(−t) · ĝ(ω)(−t) 1 \ˆ ? ĝ)(−t) (ω)
F {f (t) · g(t)} (ω) = F f d (ω) = F (f
4π 2 4π 2

1 1 ˆ
= 2 F (\ fˆ ? ĝ)(t) (−ω) = (f ? ĝ)(ω).
4π 2π
13.23 Teoremă. Fie f pentru care este definită transformata Fourier. Atunci
F eiat f (t) (ω) = fˆ(ω − a) F {f (t − a)} (ω) = e−iaω fˆ(ω),

şi pentru orice a, ω ∈ R.
Demonstraţie. Se aplică definiţia.

13.1.2 Exerciţii rezolvate

13.24 Exemplu. Să se determine tranformata Fourier a funcţiei f (t) = 1 − |t| a · H 1− |t|
a , unde
a > 0 este un parametru, iar H este funcţia lui Heaviside.
Folosind paritatea funcţiei f , rezultă
Z ∞ Z a
ˆ t t t
f (ω) = 2 cos ωt · 1 − ·H 1− dt = 2 cos ωt · 1 − dt
0 a a 0 a
t sin ωt a 2 a sin ωt
Z
4 aω
= 2 1− + dt = sin2 , ω 6= 0.
a ω 0 a 0 ω aω 2 2
Ra
Pentru ω = 0, avem fˆ(0) = 2 0 1 − at dt = a.

13.25 Exemplu. Să se determine tranformata Fourier a funcţiei f (t) = e−a|t| , unde a > 0 este un
parametru.
Folosind paritatea funcţiei f şi transformata Laplace a funcţiei cos ωt obţinem
Z ∞
2a
ˆ
f (ω) = 2 cos ωt · e−at dt = 2 · L {cos ωt} (a) = 2 .
0 a + ω2
1
13.26 Exemplu. Să se determine tranformata Fourier a funcţiei f (t) = t2 +a 2 , unde a > 0 este un
parametru.
Notăm g(t) = e−a|t| şi folosim exerciţiul anterior şi inversa transformatei Fourier.

1 2a π 1 π π
ˆ
f (ω) = F 2 (ω) = · F {ĝ(t)} (ω) = · g(−ω) = · e−a|ω| .
2a t + a2 a 2π a a
13.27 Exemplu. Să se calculeze valoarea integralei
Z ∞
cos ωt
dt,
0 (t + a2 )2
2
unde a > 0 este un parametru.

Folosim transformata Fourier ı̂n cosinus şi legătura cu transformata Fourier
Z ∞
cos ωt 1 1 1
dt = Fc (ω) = · F (ω).
0 (t2 + a2 )2 (t2 + a2 )2 2 (t2 + a2 )2
n o
Dacă derivăm ı̂n raport cu a formula F t2 +a 1
2 (ω) = πa · e−a|ω| , avem

−2a π π|ω| −a|ω|
F (ω) = − 2 · e−a|ω| − e .
(t2 + a2 )2 a a
De aici, deducem Z ∞
cos ωt π 1
dt = 2 e−a|ω| + |ω| .
0 (t2 + a2 )2 4a a
13.28 Exemplu. Să se calculeze valoarea integralei
Z ∞
t sin ωt
dt,
0 (t2 + a2 )2
unde a > 0 este un parametru.
Folosim transformata Fourier ı̂n sinus şi legătura cu transformata Fourier
Z ∞
t sin ωt t i t
dt = Fs (ω) = · F (ω)
0 (t2 + a2 )2 (t2 + a2 )2 2 (t2 + a2 )2
0
i −2t i 1
=− F (ω) = − F (ω)
4 (t2 + a2 )2 4 t 2 + a2

i 1 πω −a|ω|
= − · iω · F 2 2
(ω) = e .
4 t +a 4a
13.29 Exemplu. Să se determine soluţia ecuaţiei diferenţiale x00 = tx, care verifică lim x(t) = 0.
|t|→∞
Aplicăm transformata Fourier. Avem −ω 2 x̂ = i(x̂)0 . Ecuaţia liniară (x̂)0 − 2
iω x̂ = 0 are soluţia
3
i ω3
x̂ = Ce . Trecând la inversă, obţinem
∞ ∞
ω3
Z Z
C 3
i ω3 +iωt C
x(t) = e dω = cos + ωt dω = CAi(t),
2π −∞ π 0 3
unde Ai(t) este funcţia lui Airy.
13.30 Exemplu. Să se rezolve ecuaţia −x00 + a2 x = f (t), când x verifică condiţia lim|t|→∞ x(t) = 0
şi a > 0 este un parametru dat.
Aplicând transformata Fourier obţinem ω 2 x̂ + a2 x̂ = fˆ, de unde

1 1 −a|t|
x̂(ω) = fˆ(ω) · = fˆ(ω) · F e (ω).
ω + a2
2 2a
Soluţia ecuaţiei va fi Z ∞
1
x(t) = f (u)e−a|t−u| du.
2a −∞
13.31 Exemplu. Să se determine soluţia ecuaţiei lui Laplace u00x2 + u00y2 = 0, unde x ∈ R, y > 0, care
verifică condiţiile u(x, 0) = g(x) şi limy→∞ u(x, y) = 0.
Considerăm transformata Fourier a funcţiei u ı̂n variabila x.
Z ∞
U (ω, y) = e−iωx u(x, y) dx.
−∞
Ecuaţia se rescrie −ω 2 U + Uy002 = 0, iar condiţiile devin U (ω, 0) = ĝ(ω) şi limy→∞ U (ω, y) = 0. Ecuaţia
este liniară de ordinul 2 ı̂n variabila y, cu soluţia U = C1 (ω)e|ω|y + C2 (ω)e−|ω|y . Din condiţia U → 0,
atunci când y → ∞, deducem că C1 (ω) = 0. Din condiţia U (ω, 0) = ĝ(ω) deducem că C2 = ĝ. Soluţia
se scrie
U (ω, y) = ĝ(ω) · e−y|ω| .
y
Fiindcă e−y|ω| = ĥ(ω) cu h(x) = π(x2 +y 2 )
, obţinem
Z ∞
1 yg(u)
u(x, y) = (g ? h)(x) = du.
π −∞ (x − u)2 + y 2
13.32 Exemplu. Să se determine soluţia ecuaţiei căldurii u00t = a2 u00x2 ı̂n bara infinită, cu condiţia
iniţială u(x, 0) = f (x), unde a > 0.
Fie U (ω, t) transformata Fourier a funcţiei u(·, t). Ecuaţia devine
Ut0 + a2 ω 2 U = 0, U (ω, 0) = fˆ(ω).
Obţinem soluţia
2 2
U (ω, t) = C(ω)e−a ω t , cu C(ω) = fˆ(ω).
2

− x√ 2 2
1
Ţinând cont că F 2a√πt e 2a πt (ω) = e−a ω t rezultă
Z ∞ (x−u)2
Z ∞ √
1 − 1 2
u(x, t) = √ f (u)e 4a2 t du = √ f (x + 2a tv)e−v dv, x ∈ R, t > 0.
2a πt −∞ π −∞
13.33 Exemplu. Să se determine soluţia ecuaţiei coardei vibrante infinite zt002 = ν 2 zx002 cu condiţiile
iniţiale z(x, 0) = f (x), zt0 (x, 0) = g(x), unde ν > 0.
Fie Z(ω, t) transformata Fourier a funcţiei z(·, t). Ecuaţia devine
Zt002 + ν 2 ω 2 Z = 0, Z(ω, 0) = fˆ(ω), Zt0 (ω, 0) = ĝ(ω).
Obţinem soluţia
Z(ω, t) = C1 (ω) cos νωt + C2 (ω) sin νωt.
Din condiţiile iniţiale se obţin şi constantele
ĝ(ω)
C1 (ω) = fˆ(ω) şi C2 (ω) = , ω 6= 0.
νω
2
Folosind formula χ̂[−νt,νt] (ω) = ω sin νωt, putem scrie soluţia sub forma
1 1
Z(ω, t) = fˆ(ω) eiνωt + e−iνωt + ĝ(ω) · χ̂[−νt,νt] (ω).

2 2ν
Rezultă
1 1
z(x, t) = [f (x + νt) + f (x − νt)] + (g ? χ[−νt,νt] )(x)
2 2ν
Z x+νt
1 1
= [f (x + νt) + f (x − νt)] + g(u) du, x ∈ R, t > 0.
2 2ν x−νt
13.34 Exemplu. Să se determine soluţia ecuaţiei u0t + vu0x = 0, care verifică condiţia u(x, 0) = f (x).
Fie U (ω, t) transformata Fourier a funcţiei u(·, t). Ecuaţia devine
Ut0 + viωU = 0, U (ω, 0) = fˆ(ω).
Soluţia acestei ecuaţii liniare omogene este
U (ω, t) = C(ω)e−ivωt , cu C(ω) = U (ω, 0) = fˆ(ω).
Soluţia ecuaţiei cu derivate parţiale este
u(x, t) = f (x − vt).
Originalul Imaginea Originalul Imaginea

R∞
f (t) fˆ(ω) = −∞ e
−iωt f (t) dt
f (t) fˆ(ω)
a+b
(b−a)ω
χ[a,b] (t) 2
ω sin 2 e−iω 2
eiat f (t) fˆ(ω − a)

|t| |t| 4 |a|ω
1− ·H 1− sin2 f (t − a) e−iaω fˆ(ω)
|a| |a| |a|ω 2 2
√ 2
2 π −ω
e−|a|t p e 4|a| (f ? g)(t) fˆ(ω) · ĝ(ω)
|a|
2|a|
e−|a||t| fˆ(t) 2πf (−ω)
a2 + ω2
1 π −|a||ω|
e (−it)n f (t) [fˆ(ω)](n)
t2 + a2 |a|

1 π −|a||ω| 1 f (n) (t) (iω)n · fˆ(ω)
e + |ω|
(t2 + a2 )2 2a2 |a|
Figura 13.1: Transformata Fourier
Tema 1
Să se rezolve minim trei din următoarele probleme, justificând răspunsul prin metode
ı̂nvăţate:
ZZ
Problema 1.1. (y − x) dx dy, unde D este interiorul triunghiului ABC cu A(2, 2),
D
B(4, 0) şi C(4, 4).
ZZ
Problema 1.2. (x+y) dx dy, unde D este interiorul triunghiului ABC cu A(−4, 2),
D
B(−2, 0) şi C(−2, 2).
ZZ
Problema 1.3. (x2 + y) dx dy, unde D este domeniul plan care verifică inegalităţile
D
x2 + y 2 ≤ 4, x + y ≥ 0, y ≥ 0.
ZZ
dx dy
Problema 1.4. p , unde D este definit de x2 + y 2 ≤ 1, y ≥ 0.
D 2 − x2 − y 2
ZZ p
Problema 1.5. 4 − x2 − y 2 dx dy, unde D este definit de x2 + y 2 ≤ 4.
D
Răspunsuri: 1.1 − 16
3
1.2 0 √
5+4 2
1.3 3π
2 √
+ 3
1.4 π( 2 − 1)
1.5 16π
3
Tema 2
ı̂nvăţate:
z 3 dx dy dz
ZZZ
Problema 2.1. p , unde V este corpul definit de inegalităţile
V 5 − x2 − y 2 − z 2
x2 + y 2 + z 2 ≤ 4 şi y, z ≥ 0.
ZZZ
Problema 2.2. z dx dy dz, unde V este corpul definit de inegalităţile x2 + y 2 ≤ z 2
V
şi 0 ≤ z ≤ 3.
ZZZ
Problema 2.3. z dx dy dz, unde V este corpul definit de x2 + y 2 + z 2 ≤ 1 şi z ≥ 0.
V
ZZZ p
Problema 2.4. z 4 − x2 − y 2 − z 2 dx dy dz, unde V este corpul definit de ine-
V
galităţile x2 + y 2 + z 2 ≤ 4 şi z ≥ 0.
Problema
p 2.5. Volumul corpului delimitat de suprafeţele x2 + y 2 = 4 − z şi
z = x2 + y 2 .
√
Răspunsuri: 2.1 π · 50 5−41
15
2.2 81π
4
2.3 π4
2.4 64π
15
π
√
2.5 12 (121 − 17 17)
Tema 3
ı̂nvăţate:
Problema 3.1. Aria suprafeţei x = (5 + 2 cos v) cos u, y = (5 + 2 cos v) sin u, z = 2 sin v,

u, v ∈ [0, 2π].
ZZ
Problema 3.2. z dσ, unde S este porţiunea din suprafaţa x2 + y 2 = 2z care verifică
S
inegalităţile x2 + y 2 ≤ 4, x ≥ 0.
ZZ
Problema 3.3. z 3 dσ, unde S este porţiunea din suprafaţa x2 + y 2 + z 2 = 1, care
S
verifică inegalităţile z ≥ 0.
Problema 3.4. Fluxul câmpului ⃗v = (y 3 + z)⃗ı + (x2 + y 2 )⃗ȷ + xy⃗κ pe faţa exterioară a
sferei x2 + y 2 + z 2 = 4.
Problema 3.5. Aria suprafeţei z = x2 + y 2 , z ≤ 4.

Z
Problema 3.6. y dx+z dy +x dz, unde C este curba aflată la intersecţia suprafeţelor
C
x2 + y 2 + z 2 = 9 şi x + y + z = 0 care este parcursă ı̂n sens trigonometric, dacă este
privită dinspre partea pozitivă a axei OZ.
Răspunsuri:√
3.1 40π 2
3.2 π · 25 155+1
3.3 π2
3.4 0 p
3.5 π6 (17 17 − 1)
3.6 − 27π
√
3
Tema 4
Să se rezolve minim patru din următoarele probleme, justificând răspunsul prin metode
ı̂nvăţate:
Problema 4.1. Să se integreze ecuaţia x′ = x(2 − x).
Problema 4.2. [x2 yex−y (3 + x)] dx + [1 + x3 ex−y (1 − y)] dy = 0.
Problema 4.3. (t + x)x′ = 2.
Problema 4.4. Să se rezolve problema Cauchy txx′ − 1 = 0, x(1) = 4.
Problema 4.5. (x − y − 2) dy + (x + y) dx = 0.
Problema 4.6. t2 x′ = (2 + x)x.
Problema 4.7. Să se determine soluţia ecuaţiei t3 x′ = 2x + 1 care verifică condiţia

limt→∞ x(t) = 1.
√
Problema 4.8. Să se rezolve problema Cauchy x′ = 1 + x2 , x(0) = sh 2.
Problema 4.9. Să se integreze (t − x)x′ = x + t.
2Ce 2t
Răspunsuri: 4.1 ec. cu var. sep., x = 0 şi x = 2 sol. sing. şi x = 1+ce2t sol. generală
3 x−y
4.2 ec. cu dif. totală exactă cu sol. gen. y + yx e =C
4.3 ec. reduc. la ec. omogenă cu sol gen. x − 2 ln(t + x + 2) = C
√
4.4 ec. cu var. sep. cu sol. particulară x(t) = 2 ln x + 16
4.5 ec. cu dif. totala exactă cu sol. x2 − y 2 + 2xy − 4y = C
4.6 ec. cu var. sep. sau Bernoulli cu sol x = e2/t2C−C
1
4.7 ec. cu var. sep. sau liniară cu sol. partic. x(t) = 32 e− t2 − 12
4.8 ec. cu var. sep. cu sol. part. x(t) = sh(2 + t)
√
4.9 ec. omogenă cu sol. generală ı̂n formă implicită ln x2 + t2 − arctg xt = C.
Tema 5
Să se rezolve minim patru din următoarele probleme, justificând răspunsul prin metode
ı̂nvăţate:
Problema 5.1. tx′ + 3x = 2t5 , x(2) = 1.

3x
Problema 5.2. x′ = 5 − , x(0) = 50.
100 + 2t
Problema 5.3. 2x = 3tx′ − 2 sin x′ .
√
Problema 5.4. xx′ + t = t2 + x2 .
Problema 5.5. 3x2 x′ + x3 = e−t .
Problema 5.6. x′ − x cos t = x2 cos t.
Problema 5.7. 2t2 x′ = t2 x2 + 1 şi x∗ = at .
t5 56
Răspunsuri: 5.1 ec. liniară cu sol. part. x(t) = 4
− t3
50
32
5.2 ec. liniară cu sol. part. x(t) = 2(t + 50) − 50 t+50
2 sin p 4 cos p 4 sin p C
5.3 ec. Lagrange cu sol. gen. ı̂n formă parametrică t = p
+ p2
− p3
+ p3
şi
x = 2 sin p + 6 cos
p
p
− 6 sin
p2
p 3C
+ 2p 2
√
5.4 ec. omogenă cu sol. gen. x(t) = ± 2Ct + C 2
t √
5.5 ec. Bernoulli cu sol. gen. x(t) = e− 3 3 t + C
1
5.6 ec. Bernoulli cu sol. gen. x(t) = Ce− sin t −1
5.7 ec. Riccati cu a = −1 şi sol. gen. x(t) = − 1t + t c−1ln t

( 2)
Tema 6
ı̂nvăţate:
Problema 6.1. x′′ − 7x′ + 6x = sin t + 3et .
Problema 6.2. x′′′ + 4x′′ + 13x′ = e−2t .
Problema 6.3. x(4) + 2x(3) + 5x′′ + 8x′ + 4x = 40e−t + 2.
Problema 6.4. x′′ + 4x′ + 4x = 4, x(0) = 1, x′ (0) = −4.
Problema 6.5. x(4) − x′′ − 6x = 6et .
Problema 6.6. x′′ + 2x′ − 8x = 18e−t .
7 5
Răspunsuri: 6.1 x(t) = C1 e6t + C2 et + 74 cos t + 74 sin t − 35 tet .
6.2 x(t) = C1 + e−2t (C2 cos 3t + C3 sin 3t) − 18
1 −2t
e .
6.3 x(t) = C1 e + C2 te + C3 cos 2t + C4 sin 2t + 4t2 e−t + 12 .
−t −t
−2t
6.4 x(t) = 1 − 4te .
√ √ √ √
6.5 x(t) = C1 e + C2 e−t 3 + C3 cos(t 2) + C4 sin(t 2) − et .
t 3
6.6 x(t) = C1 e−4t + C2 e2t − 2e−t .

Tema 7
Să se rezolve minim trei din următoarele sisteme, justificând răspunsul prin metode
ı̂nvăţate:
Problema 7.1.
x′ + y ′ + 5x + 3y = et

2x′ + y ′ + x + y = 2.
Problema 7.2.
 ′
 x =x−y+z
y ′ = 2y − z
 ′
z = x + 2y.
Problema 7.3.
 ′
 x =x−y+z
y′ = x + y − z
 ′
z = −y + 2z.
Problema 7.4.
 ′
 x = 2x − y − z
y ′ = 2x − y − 2z
 ′
z = −x + y + 2z.
Răspunsuri:
7.1 x = C1 et + C2 e−2t − 3 − 32 tet şi y = − 32 C1 et − 3C2 e−2t + 61 et + 5 + tet
7.2 r1,2,3 = 1 şi
−1 −1 −1 −1
               
x 0 2 0
y  = C1 et  1  + C2 et t  1  +  0  + C3 et  t  1  + t  0  +  0 
2
z 1 1 −1 1 −1 0
7.3 r1,2 = 1 şi r3 = 2
          
x 1 1 1 1
t t 2t
y  = C1 e 1 + C2 e t 1 + −1 + C3 e 0
z 1 1 0 1
7.4 r1,2,3 = 1 şi
          
x 1 1 1 1
y  = C1 et 0 + C2 et  2  + C3 et t  2  + 0
z 1 −1 −1 0
Tema 8
ı̂nvăţate:
Problema 8.1.
dx dy dz
= = .
x−y+z y z
Problema 8.2. Să se determine soluţia generală a ecuaţiei
xy · u′x − y 2 · u′y + z 2 · u′z = 0
şi apoi soluţia care verifică u(2, y, z) = y + z.
Problema 8.3. Să scrie soluţia generală a ecuaţiei
(y − z) · zx′ + (z − x) · zy′ = x − y
şi apoi, să se determine suprafaţa integrală care conţine dreapta x = y = z.
Problema 8.4.
dx dy dz
= = .
5z − 3y 3x − 4z 4y − 5x
xz · u′x − yz · u′y + xy · u′z = 0

p
x2 + y 2 ′
x · u′x + y · u′y + · uz = 0.
z
Să se determine apoi soluţia care verifică ecuaţia u(x, y, 0) = x2 − y 2 .
Problema 8.7. Să se determine soluţia ecuaţiei 3 · u′x − 2 · u′y + u = x care verifică
condiţia u(x, 0) = 3x − 3.
Răspunsuri: 8.1 C1 = yz şi C2 = x−(z−y) z

ln z
.
1 1 xy xyz
8.2 u = F (xy, y + z ) şi u = 2 + xy+z(x−2) .
8.3 F (x + y + z, x2 + y 2 + z 2 ) = 0 sol. generală şi (x + y + z)2 = 3(x2 + y 2 + z 2 ) sol. part.
8.4 4x + 5y + 3z = C1 şi x2 + y 2 + z 2 = C2 .
z2
8.5 u = F (xy, ln x − 2xy ).
√
p (2 x2 +y 2 −z 2 )2 ·(x2 −y 2 )
8.6 u = F ( xy , 2 x2 + y 2 − z 2 ) şi u(x, y, z) = 4(x2 +y 2 )
.
y
8.7 u(x, y) = x − 3 + e 2 (2x + 3y).
Tema 9
ı̂nvăţate:
Problema 9.1. Să se determine soluţia generală a ecuaţiei coardei vibrante, aducând,
ı̂n prealabil, ecuaţia la forma canonică, zt′′2 = ν 2 · zx′′2 .
Problema 9.2. Să se determine soluţia generală a ecuaţiei zx′′2 + zy′′2 + 2zxy
′′
= 0.
Problema 9.3. Să se determine soluţia generală a ecuaţiei zx′′2 +4zxy

′′
+3zy′′2 +zx′ +3zy′ = 0.
′′
Problema 9.4. Să se determine soluţia generală a ecuaţiei zx′′2 + zxy − 2zy′′2 + zx′ − zy′ = 0.
Răspunsuri:
9.1 z(x, t) = F (x − νt) + G(x + νt).
9.2 z(x, t) = xF (y − x) + G(y − x).
9.3 z(x, t) = e−x F (y − x) + G(y − 3x).
9.4 z(x, t) = e−x F (y − 2x) + G(y + x).
Tema 10
Să se rezolve minim cinci din următoarele probleme, justificând răspunsul prin metode
ı̂nvăţate.
Să se determine transformata Laplace
Problema 10.1. L (t2 + 3t − 2)e−t (s).

Problema 10.2. L {t sh 2t cos 3t} (s).

Problema 10.3. L t cos3 3t (s).

Z t u
e −1
Problema 10.4. L du (s).
0 u
Să se calculeze integralele
Z ∞
sin 4t
Problema 10.5. dt.
0 t
Z ∞ −a2 t 2
e − e−b t
Problema 10.6. dt.
0 t
Să se determine funcţia f (t) care are transformata Laplace
s+2
Problema 10.7. L {f (t)} (s) = .
(s + 1)2 (s2 + 4)
se−3s
Problema 10.8. L {f (t)} (s) = .
(s − 1)(s2 + 2s + 10)
s+2
Problema 10.9. L {f (t)} (s) = ln .
s+3
π
Problema 10.10. L {f (t)} (s) = − arctg(4s).
2
Răspunsuri:
2 3 2
10.1 (s+1)3 + (s+1)2
− s+1
(s−2)2 −9 (s+2)2 −9
10.2 2[(s−2) 2 +9]2 − 2[(s+2)2 +9]2
2 3(s2 −9)
10.3 4(ss2 −81
+81)2
+ 4(s 2 +9)2
10.4 1s ln s−1
s
10.5 π2
10.6 2 ln ab
7 −t
10.7 f (t) = 25 e + 15 te−t − 25 7 1
cos 2t + 25 sin 2t
1 t−3 1 3−t 11 3−t
10.8 f (t) = 13 e − 13 e cos(3t − 9) + 39 e sin(3t − 9), t ≥ 3 şi f (t) = 0, t < 3.
−3t −2t
10.9 f (t) = e −e t
,t>0
sin 4t
10.10 f (t) = t , t > 0.
Model 1 de subiecte examen
1. Formula lui Stokes

Z Z (formula şi condiţii)
2. Să se calculeze (x+y) dx dy, unde D este interiorul triunghiului ABC cu A(−4, 2),
D
A(−2, 0), C(−2, 2).
3. Să se rezolve problema Cauchy x′ = x2 t + 6xt, x(0) = −2.
4. Ecuaţia coardei vibrante finite.
5. Să se rezolve sistemul x′ = 4x − y − 2z, y ′ = 2x + y − 2z, z ′ = x − y + z.
6. Să se calculeze transformata Laplace L te−3t sin2 2t (s).

1. Formula lui Gauss-Ostrogradski (formula şi condiţii).

2. Să se calculeze aria suprafeţei x = (5 + 2 cos v) cos u, y = (5 + 2 cos v) sin u, z = 2 sin v,
u, v ∈ [0, 2π].
3. Să se rezolve problema Cauchy x′ = tx2 + x, x(0) = −1
4. Ecuaţia căldurii ı̂n bara finită.
5. Să se rezolve zx′′2 − 4zxy
′′
+ 3zy′′2 + 2zx′ − 6zy′ = 0.
Z ∞
cos t · sin 3t
6. Să se determine valoarea integralei dt.
0 t
1. Formula lui GreenZ Z Z(formula şi condiţii).

2. Să se calculeze z dx dy dz, unde V este corpul descris de x2 +y 2 ≤ z 2 , 0 ≤ z ≤ 3.
V
3. Să se rezolve problema Cauchy x′ − x sin t = x2 sin t, x(0) = −2.
4. Transformata Laplace (definiţie şi 5 proprietăţi).
5. Să se integreze x(3) − x′′ + 2x′ − 2x = 2e−3t + t.
s
6. Să se determine funcţia original f (t) pentru care L {f (t)} (s) = .
(s2 + 4)(s − 2)
1. Formula de calculZZa p
integralelor duble pe domenii simple.
2. Să se calculeze 4 − x2 − y 2 dx dy, unde D este descris de x2 + y 2 ≤ 4.
D
3. Să se rezolve problema Cauchy x′ = t(x + t2 ), x(0) = 1.
4. Transformata Fourier (definiţie şi 3 proprietăţi).
5. Să se determine soluţia ecuaţiei x · zx′ + y · zy′ = x2 + y 2 , care verifică z(x, 1) = x2 .
Z t
−2u sin 2u
6. Să se calculeze transformata Laplace L e · du (s).
0 u
1. Fluxul unui câmpZ Z vectorial.

dx dy
2. Să se calculeze p , unde D este descris de x2 + y 2 ≤ 1, y ≥ 0.
2−x −y 2 2
D
p
3. Să se determine soluţia ecuaţiei x = 2tx′ + 1 + (x′ )2 .
4. Formele canonice ale ecuaţiei cu derivate parţiale de ordinul II cvasiliniare.
5. Să se integreze x′′ + 4x′ + 5x = 6e2t − 15.
se−2s 2
6. Să se determine funcţia original f (t) pentru care L {f (t)} (s) = 2 + arctg .
s +4 s
Posibile subiecte de teorie la partea I
formula de calcul a integralelor duble pe domenii simple
formula de calcul a integralelor duble pe dreptunghi
coordonate polare (formulele de legătura cu coordonatele carteziene şi jacobianul)
formula lui Green
formula de calcul a integralelor triple pe domenii simple
formula de calcul a integralelor triple pe un paralelipiped dreptunghic
coordonate sferice (formulele de legătura cu coordonatele carteziene şi jacobianul)
elementul de suprafaţă (trei formule de calcul)
Fluxul unui câmp vectorial (definiţie şi calcul)
Formula lui Gauss-Ostrogradski (formula şi condiţiile)
Formula lui Stokes (formula şi condiţiile)
soluţia unei ecuaţii diferenţiale de ordinul n (definiţie şi tipuri)
ecuaţii Bernoulli (forma şi substituţia de rezolvare)
ecuaţii Riccati (forma şi substituţia de rezolvare)
ecuaţii Lagrange (forma şi substituţia de rezolvare)
ecuaţii cu variabile separabile (forma şi idee de rezolvare)
ecuaţii cu diferenţiala totală exactă (formă şi soluţie generală)
ecuaţie liniară de ordinul 1 (formă şi idee de rezolvare)
ecuaţie omogenă (forma şi substituţia de rezolvare)
ecuaţie reductibilă la ecuaţie omogenă (formă şi idee de rezolvare)
Posibile subiecte de teorie la partea II
wronskianul a n funcţii
noţiunea de sistem simetric şi integrală primă
formele canonice ale unei ecuaţii cu derivate parţiale de ordinul II cvasiliniare
ecuaţia coardei vibrante finite
ecuaţia căldurii ı̂n bara finită
transformata Laplace (definiţie şi 5 proprietăţi)
transformata Fourier (definiţie şi 3 proprietăţi)
2
Tema 1
Să se calculeze minimum trei din următoarele integrale, justificând răspunsul prin metode
ı̂nvăţate.
Z 1
x
Problema 1.1. 2
dx.
0 x +x+1
Z 1
x4
Problema 1.2. 3 2
dx.
0 x + 2x + x + 2
Z 1
x+2
Problema 1.3. 2 2
dx.
0 (x + 4)(x + 1)
Z 1
dx
Problema 1.4. 3
.
0 (x + 1) (x + 2)
Z 1
dx
Problema 1.5. 2 2
.
0 (x + 1)(x + 3)
Z 1
dx
Problema 1.6. 2 2
.
0 (x + 3)
Tema 2
Să se calculeze minimum trei din următoarele integrale, justificând răspunsul prin metode
ı̂nvăţate.
Z π
2
Problema 2.1. sin(3x) cos2 x dx.
0
Z π
2 sin x
Problema 2.2. 2 dx.
π
3
sin x + cos x + 1
Z 2π
1
Problema 2.3. dx.
0 2 − sin x
Z π
2 sin x
Problema 2.4. dx.
0 3 − sin2 x
Z π
6 dx
Problema 2.5. dx.
0 (1 + sin x) cos x
Z π
2 dx
Problema 2.6. dx.
0 2 + sin2 x
Tema 3
Se vor alege minimum trei integrale, se va studia convergenţa integralelor, iar ı̂n caz de
convergenţă, se vor determina valorile lor.
Z ∞
1
Problema 3.1. 2
dx.
0 (x + 1)(x + 2)
Z ∞
1
Problema 3.2. dx.
1 (x + 1)(x + 3)2
Z ∞
x+2
Problema 3.3. dx.
0 (x + 4)(x + 1)2
2
Z ∞
dx
Problema 3.4. .
1 (2x + 3)(x2 + 1)
2
Z ∞
dx
Problema 3.5. 2
.
0 (x + x + 1)(x + 2)
Z 1
x arcsin x dx
Problema 3.6. √ .
0 1 − x2
Tema 4
Se vor rezolva minimum trei probleme.

Z y
arctg(xy)
Problema 4.1. Să se calculeze derivata funcţiei f (y) = dx.
1 x
Problema 4.2. Să se calculeze derivata de ordinul trei a funcţiei
Z x
2
f (x) = et (x − t)2 dt.
0
1
xa−1 − 1
Z
Problema 4.3. Să se determine valoarea integralei dx, a ≥ 1.
0 ln x
Z ∞
arctg ax
Problema 4.4. Să se determine valoarea integralei dx, a ≥ 0 folosind
0 x(1 + x2 )
posibilitatea derivării ı̂n raport cu parametrul.
Tema 5
Se vor rezolva minimum trei probleme.

Z ∞
2
Problema 5.1. Să se calculeze (x3 + x6 )e−2x dx.
−∞
1 √
Z
Problema 5.2. Să se calculeze x2 1 − x dx.
0
1
x4
Z
Problema 5.3. Să se determine valoarea integralei √ dx.
0 1 − x2
Z π
2
Problema 5.4. Să se determine valoarea integralei sin4 x · cos6 x dx.
0
∞
x2
Z
Problema 5.5. Să se calculeze dx.
0 x8 + 1
Curs 1
Integrala Riemann
1.1 Primitive
1.1 Definiţie. Fie I ⊂ R un interval nevid şi f : I −→ R o funcţie. Funcţia f admite
primitive pe I dacă există o funcţie F : I −→ R derivabilă pe I şi
F ′ (x) = f (x), pentru orice x ∈ I.
Funcţia F se numeşte primitivă a funcţiei f pe intervalul I.
1.2 Propoziţie. Fie I ⊂ R un interval şi f : I −→ R o funcţie. Dacă F, G : I −→ R sunt
două primitive ale funcţiei f , atunci există o constantă c ∈ R astfel ı̂ncât F (x) − G(x) = c,
pentru orice x ∈ I.
Demonstraţie. Considerăm funcţia H : I −→ R, definită prin H(x) = F (x) − G(x). Pentru că
F şi G sunt derivabile, rezultă că şi H este derivabilă şi
H ′ (x) = F ′ (x) − G′ (x) = f (x) − f (x) = 0,
pentru orice x ∈ I. Pentru că I este interval şi H are derivata nulă pe I, rezultă că H este o
funcţie constantă pe I.
1.3 Observaţie. Rezultatul anterior ne arată că dacă F este o primitivă a funcţiei f , atunci
orice altă primitivă a funcţiei f este de forma F + c. Dacă există o primitivă, atunci există o
infinitate de primitive, de aceea este mai potrivită expresia ”admite primitive” ı̂n loc de ”admite
primitivă”.
R
1.4 Notaţie. Mulţimea primitivelor unei funcţii date f se notează f (x) dx şi se numeşte
integrală nedefinită. Aşadar, avem formula generală
Z
f (x) dx = F (x) + C,
unde C este o constantă reală oarecare, iar F este o primitivă a lui f .

1.5 Exemplu.
ta+1
Z
ta dt = + C, a ∈ R \ { −1 } , t ∈ I ⊂ (0, ∞)
a+1
1
Z
dt = ln |t| + C, t ∈ I ⊂ R∗
t
1
2 CURS 1. INTEGRALA RIEMANN
Cele două exemple se pot scrie ı̂mpreună ı̂n felul următor:
ta+1 − 1
Z
ta dt = + C, a ∈ R, t ∈ I ⊂ (0, ∞)
a+1
Cazul limită a = −1 se obţine prin trecere la limită.

O altă observaţie pe care o putem face pe baza acestui exemplu este că există unii autori1
care definesc logaritmul cu ajutorul integralei, iar exponenţiala ca funcţie inversă a logaritmului.
În acest fel, toate proprietăţile logaritmului se deduc folosind proprietăţile integralelor.
1.6 Exemplu. Exemple de primitive care sunt valabile pe R sunt

Z
et dt = et + C, t∈R
Z
sin t dt = − cos t + C, t∈R
Z
cos t dt = sin t + C, t ∈ R.
O altă listă de primitive ı̂ntâlnite frecvent este
1 1 t
Z
dt = arctan + C, a 6= 0, t ∈ R
t2
+ a2 a a
1 1 t−a
Z
dt = ln + C, a 6= 0, t ∈ I ⊂ R \ { −a, a }
t − a2
2 2a t+a
Z
1 √
√ dt = ln t + t2 + a2 + C, a 6= 0, t ∈ R
t + a2
2
Z
1 √
√ dt = ln t + t2 − a2 + C, a > 0, t ∈ I ⊂ R \ [−a, a]
t − a2
2
1 t
Z
√ dt = arcsin + C, a > 0, t ∈ I ⊂ (−a, a).
a − t2
2 a
Aceste formule se demonstrează prin derivare.
1.7 Observaţie. Dacă numim funcţie elementară o funcţie care are o reprezentare explicită
obţinută printr-un număr finit de operaţii algebrice (adunare, scădere, ı̂nmulţire, ı̂mpărţire,
radicali) sau de logaritmare şi exponenţiere, atunci trebuie cunoscut faptul că nu orice funcţie
elementară are ca primitive funcţii elementare. Liouville2 şi mai recent Rosenlicht3 au arătat
care trebuie să fie forma primitivelor exprimate cu ajutorul funcţiilor elementare.
Ca şi exemple de funcţii elementare care nu admit primitivă elementară putem enumera:
x
x2
e , sin(x2 ), sinx x , ex .
1
De exemplu Richard Courant, Differential and Integral Calculus, vol. I, second edition, Blackie and Son,
Glasgow, 1937 sau Tom Apostol, Calculus, vol I, John Wiley and Sons, 1967.
2
J. Liouville, Memoire sur l’integration d’une classe de fonctions transcendantes, J. Reine Angew. Math.,
13, 93–118, 1835.
3
M. Rosenlicht, Liouville’s Theorem on Functions with Elementary Integrals, Pac. J. Math., 24, 153–161,
1968.
a x1 x2 . . . xn−1 b
Figura 1.1: Suma Riemann este o sumă de arii de dreptunghiuri
1.2 Integrala Riemann

1.8 Definiţie. Fie a, b ∈ R, a < b. O funcţie f : [a, b] −→ R se numeşte integrabilă
(Riemann)4 dacă există un număr real If ∈ R cu proprietatea că pentru orice ε > 0 există
δ > 0 astfel ı̂ncât pentru orice diviziune ∆ a intervalului [a, b]
x0 = a < x1 < x2 < · · · < xn = b
cu norma diviziunii
k∆k = max (xk − xk−1 )
1≤k≤n
verificând k∆k < δ şi pentru orice alegere a punctelor intermediare ξ = (ξ1 , . . . , ξn ), ξk ∈
[xk−1 , xk ], unde k = 1, 2, . . . , n, suma Riemann, definită prin
n
X
σ(f, ∆, ξ) = f (ξk )(xk − xk−1 )
k=1
verifică
|If − σ(f, ∆, ξ)| < ε.
1.9 Observaţie. Pentru un interval [a, b] fixat şi o funcţie integrabilă f : [a, b] −→ R dată,
numărul If din definiţie este unic determinat şi nu depinde de alegerea diviziunii sau de alegerea
punctelor intermediare. El se numeşte integrala Riemann a funcţiei f pe intervalul [a, b] şi
Z b Z b
se notează f sau f (x) dx.
a a
Fie f o funcţie integrabilă pe [a, b]. Suma Riemann σ(f, ∆, ξ) reprezintă o sumă de arii
de dreptunghiuri care aproximează aria de sub graficul lui f . Atunci când ı̂n diviziunea ∆
considerăm tot mai multe puncte care sunt uniform distribuite ı̂n intervalul [a, b], atunci suma
Rb
Riemann este tot mai apropiată ca valoare de numărul a f (x) dx. Putem scrie5
Z b
f (x) dx = lim σ(f, ∆, ξ).
a k∆k→0
4
Integrala Riemann este definită de Bernhard Riemann ı̂n secţiunea 4 a lucrării ”Über die Darstellbarkeit
einer Function durch eine trigonometrische Reihe” prezentată la Universitatea Göttingen ı̂n 1854, apoi publicată
ı̂n Abhandlungen der Königlichen Gesellschaft Der Wissenschaften zu Göttingen, 13, 87–132, 1868.
5
Definiţia integralei definite ca limită a sumelor Riemann apare formulată ı̂n A. L. Cauchy, Résumé des
Leçons données a l’ École Royale Polytechnique sur le Calcul Infinitésimal, Vingt et unième leçon, Intégrales
Définies, 122–127, ı̂n Oevres Complètes d’Augustin Cauchy, série 2, tome 4, Gauthier-Villars, Paris, 1899.
Z b
1.10 Exemplu. Funcţia f : [a, b] −→ R, f (x) = 1 este integrabilă şi dx = b − a.
a
Într-adevăr, pentru orice diviziune şi orice puncte intermediare suma Riemann este
n
X n
X
f (ξk )(xk − xk−1 ) = (xk − xk−1 ) = xn − x0 = b − a.
k=1 k=1
Funcţia lui Dirichlet, g : [0, 1] −→ R,

1, x ∈ [0, 1] ∩ Q
g(x) =
0, x ∈ [0, 1] \ Q
nu este integrabilă. Într-adevăr, pentru orice diviziune x0 = 0 < x1 < x2 < · · · < xn = 1 şi
punctele intermediare ξk ∈ [xk−1 , xk ] ∩ Q suma Riemann este
n
X n
X
g(ξk )(xk − xk−1 ) = (xk − xk−1 ) = xn − x0 = 1,
k=1 k=1
iar pentru punctele intermediare ηk ∈ [xk−1 , xk ] \ Q suma Riemann este

n
X n
X
g(ηk )(xk − xk−1 ) = 0 · (xk − xk−1 ) = 0.
k=1 k=1
1
Dacă funcţia g ar fi integrabilă ar exista I ∈ R cu proprietatea că pentru ε = 4
am găsi un
δ > 0 astfel ı̂ncât pentru orice diviziune ∆ cu k∆k < δ să avem
|I − σ(D, ∆, ξ)| < ε şi |I − σ(D, ∆, η)| < ε.
Ar rezulta contradicţia
1
1 = |1 − I + I| ≤ |I − 1| + |I| = |I − σ(D, ∆, ξ)| + |I − σ(D, ∆, η)| < ε + ε = .
2
1.11 Propoziţie. Dacă f este integrabilă pe [a, b] atunci f este mărginită pe [a, b].
1.12 Observaţie. În general este greu de arătat cu definiţia că o funcţie este integrabilă.
Pentru a arăta cum se poate demonstra integrabilitatea unei funcţii, fie f : [a, b] −→ R o
funcţie mărginită şi ∆ o diviziune a intervalului [a, b]:
x0 = a < x1 < x2 < · · · < xn = b.
Pentru fiecare indice k ∈ { 1, 2, . . . , n }, definim numerele reale
mk = inf f (x),
x∈[xk−1 ,xk ]
Mk = sup f (x).
x∈[xk−1 ,xk ]
Cu acestea formăm sumele Darboux inferioară şi superioară

n
X
s(f, ∆) = mk (xk − xk−1 ),
k=1
Xn
S(f, ∆) = Mk (xk − xk−1 ).
k=1
Funcţia f : [a, b] −→ R mărginită este integrabilă Riemann dacă şi numai dacă pentru orice
ε > 0 există o partiţie ∆ε astfel ı̂ncât
S(f, ∆ε ) − s(f, ∆ε ) < ε.
1.13 Propoziţie. Dacă f este continuă pe [a, b] atunci f este integrabilă pe [a, b].
Demonstraţie. Fie ε > 0. Pentru că f este continuă pe [a, b], ea este uniform continuă pe [a, b],
ε
deci există δ > 0 astfel ı̂ncât pentru orice u, v ∈ [a, b] cu |u − v| < δ avem |f (u) − f (v)| < b−a .
Fie ∆ o diviziune x0 = a < x1 < · · · < xn = b cu k∆k < δ. Pentru că f este continuă pe
fiecare interval ı̂nchis şi mărginit Ik = [xk−1 , xk ] ea este mărginită şi ı̂şi atinge marginile, adică
există uk , vk ∈ Ik astfel ı̂ncât Mk − mk = f (vk ) − f (uk ).
Din faptul că |vk − uk | ≤ xk − xk−1 ≤ k∆k < δ rezultă că
ε
f (vk ) − f (uk ) = |f (uk ) − f (vk )| < , 1≤k≤n
b−a
de unde obţinem că

n n
X ε X
S(f, ∆) − s(f, ∆) = (Mk − mk ) · (xk − xk−1 ) < (xk − xk−1 ) = ε.
k=1
b − a k=1
Folosind criteriul lui Darboux de integrabilitate, rezultă că f este integrabilă pe [a, b].
1.14 Definiţie. O mulţime M ⊂ [a, b] are lungime zero dacă pentru orice ε > 0 există inter-
valele [ai , bi ] ⊂ R, i = 1, 2, . . . astfel ı̂ncât
∞
[ ∞
X
M⊂ [ai , bi ] şi (bi − ai ) < ε.
i=1 i=1
1.15 Exemplu. Mulţimea vidă are lungimea zero. Orice mulţime finită formată din numere
reale are lungime zero. De fapt, să arătăm că orice mulţime numărabilă este de lungime zero.
Fie A = { xn : n ∈ N }. Pentru ε > 0 fie
ε ε
an = x n − şi bn = xn + .
2n+2 2n+2
S
Atunci xn ∈ (an , bn ) şi deci A ⊂ (an , bn ). Lungimea tuturor acestor intervale este
∞ ∞
X X ε ε
(bn − an ) = n+1
= < ε.
n=1 n=1
2 2
Există chiar şi mulţimi nenumărabile care au lungime zero. Un astfel de exemplu este mulţimea
lui Cantor notată K, obţinută ı̂n felul următor: din mulţimea [0, 1] scoatem afară la primul pas
intervalul central deschis de lungime o treime; din fiecare interval al mulţimii rămase 0, 13 ∪

2
3
, 1 scoatem afară treimea centrală şi repetăm la infinit acest proces. Mulţimea K este
mulţimea punctelor care nu sunt scoase niciodată. Scris altfel,
K1 = [0, 1]

1 2
K2 = 0, ∪ ,1
3 3

1 2 1 2 7 8
K3 = 0, ∪ , ∪ , ∪ ,1
9 9 3 3 9 9
............
∞ ∞ 3[−1 n
\ \ 3k + 0 3k + 1 3k + 2 3k + 3
K= Kn = n
, n
∪ n
,
n=1 n=1 k=0
3 3 3 3n
1
La fiecare pas n există 2n−1 intervale din care se scoate un interval de lungime 3n
. Lungimea
intervalelor scoase afară este
X 2n−1 ∞ ∞ n−1
1 2 4 1X 2 1 1
+ + + ··· = = = · 2 = 1.
3 9 27 n=1
3n 3 n=1 3 3 1− 3
Înseamnă că mulţimea rămasă K are lungimea 1 − 1 = 0 pentru că suma lungimilor intervalelor
scoase este egală cu lungimea intervalului iniţial. Acest calcul ne arată că mulţimea K nu poate
conţine niciun interval de lungime oricât de mică. Totuşi mulţimea K conţine o infinitate de
puncte nenumărabilă. Capetele intervalelor care intervin la fiecare pas nu sunt scoase niciodată.
Deci, cel puţin acestea aparţin lui K. Dar acestea nu sunt singurele. Dacă scriem numerele din
intervalul [0, 1] ı̂n baza 3, atunci la prima eliminare a intervalului central de lungime o treime,
rămân doar acele numere care au prima cifră după virgulă 0 sau 2; după a doua eliminare a
treimilor centrale rămân doar numerele care au primele două cifre după virgulă 0 sau 2. La
final, mulţimea K conţine doar numerele care se pot scrie ı̂n baza 3 cu ajutorul lui 0 sau 2.
Dar acestea sunt ca număr, câte numere reale sunt ı̂n intervalul [0, 1] pentru că fiecărui număr
din K ı̂i putem asocia un număr din [0, 1]. Mai exact, fiecare număr din K se poate scrie
∞
X an
x= , unde an ∈ { 0, 2 } .
n=1
3n
Atunci funcţia f : K −→ [0, 1]
∞
! ∞
X an X an 1
f = ·
n=1
3n n=1
2 2n
este surjectivă. Pentru orice număr y ∈ [0, 1] scris ı̂n baza 2 cu ajutorul cifrelor 0 şi 1, există
un număr din mulţimea K obţinut prin ı̂nlocuirea tuturor cifrelor de 1 cu 2. În acest fel se
arată că mulţimea K nu poate avea mai puţine elemente decât are intervalul [0, 1]. Pentru că
K ⊂ [0, 1] rezultă că cele două mulţimi au acelaşi cardinal.
1.16 Propoziţie (Criteriul lui Lebesgue de integrabilitate). Fie f : [a, b] −→ R o funcţie

mărginită pe [a, b] şi fie M ⊂ [a, b] o mulţime de lungime zero. Dacă f este continuă pe
[a, b] \ M , atunci f este integrabilă.
Demonstraţie. Demonstraţia este lungă dar ideea poate fi exprimată scriind

X X
S(f, ∆) − s(f, ∆) = (Mk − mk )(xk − xk−1 ) + (Mk − mk )(xk − xk−1 )
k∈I k∈J
X ε X
≤ 2 kf k (xk − xk−1 ) + (xk − xk−1 )
k∈I
2(b − a) k∈J
ε ε
< 2 kf k · + · (b − a) = ε.
4 kf k 2(b − a)
Mulţimea I conţine indicii k pentru care intervalul [xk−1 , xk ] este inclus ı̂n M . Lungimea totală
a acestor intervale poate fi făcută oricât de mică şi de aceea suma după aceşti indici este infimă.
Mulţimea J conţine toţi indicii k pentru care f este continuă pe intervalul [xk−1 , xk ]. În acest
caz, diferenţele Mk − mk pot fi făcute oricât de mici şi deci suma este infimă.
1.17 Propoziţie. Dacă f este monotonă pe [a, b] atunci f este integrabilă pe [a, b].
Proprietăţi ale integralei Riemann
1) Dacă f şi g sunt integrabile pe [a, b] şi c, d ∈ R atunci cf + dg este integrabilă pe [a, b] şi
Z b Z b Z b
[cf (x) + dg(x)] dx = c f (x) dx + d g(x) dx.
a a a
2) Dacă f este integrabilă pe [a, b] şi f (x) ≥ 0 pentru orice x ∈ [a, b] atunci
Z b
f (x) dx ≥ 0.
a
Rb
În plus, dacă f nu este identic nulă, atunci a
f (x) dx > 0.
3) Dacă f este integrabilă pe [a, b], atunci
Z b
f (x) dx ≤ (b − a) · sup |f (x)|.
a x∈[a,b]
4) Dacă f este continuă pe [a, b] atunci există c ∈ (a, b) astfel ı̂ncât

Z b
f (x) dx = f (c) · (b − a).
a
5) Dacă f este integrabilă pe [a, b], a < b, atunci prin definiţie

Z a Z a Z b
f (x) dx = 0, f (x) dx = − f (x) dx.
a b a
6) Dacă f este integrabilă pe [a, b] şi c ∈ (a, b) atunci f este integrabilă pe [a, c] şi pe [c, b] şi
Z b Z c Z b
f (x) dx = f (x) dx + f (x) dx.
a a c
1.3 Calculul integralei Riemann

1.18 Teoremă. Formula Leibniz-Newton
Fie f : [a, b] −→ R o funcţie integrabilă pe [a, b] şi F : [a, b] −→ R o funcţie continuă cu
proprietatea că F ′ (x) = f (x) pentru orice x ∈ [a, b], cu excepţia unui număr finit de puncte.
Atunci Z b b
f (x) dx = F (x) = F (b) − F (a).
a a
Demonstraţie. Fie a = x0 < x1 < · · · < xn = b o diviziune a intervalului [a, b] care conţine
printre altele şi toate punctele unde F ′ nu coincide cu f . Atunci
n
X
F (b) − F (a) = [F (xk ) − F (xk−1 )].
k=1
Aplicând teorema de medie funcţiei F , ı̂n fiecare interval (xk−1 , xk ) există un ck cu proprietatea
F (xk ) − F (xk−1 ) = f (ck )(xk − xk−1 ).
Obţinem
n
X
F (b) − F (a) = f (ck )(xk − xk−1 ).
k=1
Pentru că f este integrabilă pe [a, b], pentru orice ε > 0 există un δ > 0 astfel ı̂ncât pentru
orice diviziune ∆ cu k∆k şi orice puncte intermediare ck asociat diviziunii ∆ avem
Z b n
X
f (x) dx − f (ck )(xk − xk−1 ) < ε.
a k=1
Va rezulta Z b
F (b) − F (a) − f (x) dx < ε,
a
pentru orice ε > 0. Aceasta implică
Z b
f (x) dx = F (b) − F (a).
a
1.19 Exemplu.
0 0
1
Z
dx = − ln(1 − x) = ln 2.
−1 1−x −1
1.20 Observaţie. Nu orice funcţie integrabilă are primitive. De exemplu, funcţia semn
f : [−1, 1] −→ R, f (x) = sgn(x)

 1, x>0
f (x) = 0, x=0
−1, x<0

Funcţia f este mărginită şi are un punct de discontinuitate de prima speţă. Ea este integrabilă,
dar nu are primitive, pentru că nu are proprietatea lui Darboux (o funcţie care are proprietatea
1.3. CALCULUL INTEGRALEI RIEMANN 9
lui Darboux duce un interval ı̂ntr-un interval, iar ı̂n cazul nostru imaginea intervalului [−1, 1]
este mulţimea { −1, 0, 1 }).
Pentru o astfel de funcţie se ı̂mparte integrala pe subintervale ı̂n care funcţia are primitive.
Astfel
Z 2 Z 0 Z 2 Z 0 Z 2
sgn(x) dx = sgn(x) dx + sgn(x) dx = (−1) dx + dx = −1 + 2 = 1.
−1 −1 0 −1 0
1.21 Observaţie. Funcţia primitivă F trebuie să fie continuă pe ı̂ntreg intervalul de integrare
pentru ca formula fundamentală să aibă loc. De exemplu, funcţia
x
2 tg
F (x) = √ arctg √ 2
3 3
1
este continuă şi derivabilă doar pe [0, 2π] \ { π } cu F ′ (x) = 2+cos x
. Aplicarea formulei funda-
mentale ar duce la Z 2π
1
dx = F (2π) − F (0) = 0
0 2 + cos x
ceea ce este fals, pentru că integrala unei funcţii strict pozitive trebuie să aibă valoare pozitivă.
Pentru a calcula corect, ı̂mpărţim integrala pe subintervalele [0, π] şi [π, 2π]. Pe primul
interval vom considera funcţia F1 definită prin F1 (x) = F (x), pentru x ∈ [0, π) şi F1 (π) =
F (π−) = √π3 , iar pe al doilea interval, funcţia F2 cu proprietatea F2 (x) = F (x), pentru x ∈
(π, 2π] şi F2 (π) = F (π+) = − √π3 . Atunci funcţiile F1 şi F2 sunt continue pe intervalele ı̂nchise
[0, π] şi [π, 2π]. Aplicând formula lui Leibniz-Newton rezultă
2π π 2π
1 1 1
Z Z Z
dx = dx + dx
0 2 + cos x 0 2 + cos x π 2 + cos x
2π
= F1 (π) − F1 (0) + F2 (2π) − F2 (π) = √ .
3
1.22 Observaţie. Nu orice funcţie care admite primitive este integrabilă. De exemplu, funcţia
F : [−1, 1] −→ R
x sin x12 , x 6= 0
2
F (x) =
0, x=0
este o primitivă pentru funcţia f : [−1, 1] −→ R
2x sin x12 − x2 cos x12 , x 6= 0

f (x) =
0, x=0
Dar f nu este integrabilă pentru că nu este mărginită.
1.23 Teoremă. Integrarea prin părţi Fie f, g : [a, b] −→ R funcţii integrabile pe [a, b] şi
derivabile astfel ı̂ncât f ′ şi g ′ sunt integrabile pe [a, b]. Atunci
Z b b Z b
′
f (x)g(x) dx = f (x)g(x) − f (x)g ′ (x) dx.
a a a
Demonstraţie. Se integrează (f g)′ = f ′ g + f g ′ .

1.24 Observaţie. Putem folosi integrarea prin părţi ı̂n cazul ı̂n care funcţia de integrat este
de forma
1) f (x) = xn (ln x)m 2) f (x) = xn eax

3) f (x) = xn sin ax 4) f (x) = xn cos ax
5) f (x) = xn arcsin ax 6) f (x) = xn arccos ax
7) f (x) = eax sin bx 8) f (x) = eax cos bx
√
9) f (x) = xn arctg ax 10) f (x) = xn ax2 + bx + c
Re
1.25 Exemplu. Să se calculeze 1
ln x dx.
Z e Z e e Z e
′
ln x dx = x · ln x dx = x ln x − x · (ln x)′ dx
1 1 1 1
Z e e
= e ln e − ln 1 − dx = e − x = e − (e − 1) = 1.
1 1
1.26 Teoremă. Prima metodă de schimbare de variabilă

Fie ϕ : [c, d] −→ R o funcţie derivabilă cu derivata integrabilă pe [c, d]. Dacă f : [a, b] −→ R
este o funcţie continuă şi mulţimea valorilor lui ϕ este inclusă ı̂n [a, b], ϕ([c, d]) ⊂ [a, b], atunci
Z d Z ϕ(d)
′
f (ϕ(t)) · ϕ (t) dt = f (x) dx.
c ϕ(c)
1.27 Observaţie. Această metodă de schimbare de variabile se foloseşte atunci când un factor
din funcţia de integrat reprezintă derivata unei funcţii care apare ı̂n ceilalţi factori. Observând
factorul ϕ′ (t) vom nota x = ϕ(t) şi avem dx = ϕ′ (t) dt. Rămâne să schimbăm capetele
intervalului de integrare din t = c ı̂n x = ϕ(c) şi din t = d ı̂n x = ϕ(d).
R1 t
1.28 Exemplu. Să se calculeze 0 t4 +1 dt.
2
Folosim schimbarea de variabilă t = x. Diferenţiind se obţine 2t dt = dx. Pentru t = 0
avem x = 0, iar pentru t = 1 rezultă x = 1. Cu acestea
1 1 1 1
t 1 2t dt 1 dx 1 1 π
Z Z Z
4
dt = 2 2
= 2
= arctg x = arctg 1 = .
0 t +1 2 0 (t ) + 1 2 0 x +1 2 0 2 8
1.29 Teoremă. A doua metodă de schimbare de variabilă Fie f : [c, d] −→ R o funcţie

continuă şi ϕ : [a, b] −→ [c, d] o funcţie bijectivă astfel ı̂ncât ϕ este continuă, iar ϕ−1 este
derivabilă, cu derivata integrabilă. Atunci
Z b Z ϕ(b)
f (ϕ(t)) dt = f (x) · (ϕ−1 )′ (x) dx.
a ϕ(a)
1.30 Observaţie. A doua metodă de schimbare de variabile se foloseşte când funcţia de integrat
are o anumită formă specifică, pentru care există o substituţie specifică. Dăm mai jos o listă
de astfel de cazuri.
1.3. CALCULUL INTEGRALEI RIEMANN 11
I. Funcţii raţionale ı̂n sin şi cos
1) f (x) = R(sin x, cos x), R(− sin x, cos x) = −R(sin x, cos x) cos x = t
2) f (x) = R(sin x, cos x), R(sin x, − cos x) = −R(sin x, cos x) sin x = t
3) f (x) = R(sin x, cos x), R(− sin x, − cos x) = R(sin x, cos x) tg x = t
4) f (x) = R(tg x), tg x = t
x
5) f (x) = R(sin x, cos x), tg =t
2
II. Substituţii trigonometrice
√
1) f (x) = R(x, a2 − x2 ), x = a sin t
√
2) f (x) = R(x, a2 + x2 ), x = a tg t
√ a
3) f (x) = R(x, x2 − a2 ), x= sin t
sau x = a ch t
III. Substituţiile lui Euler
√ √ √
1) f (x) = R(x, ax2 + bx + c), a > 0, ax2 + bx + c = t ± x a
√ √ √
2) f (x) = R(x, ax2 + bx + c), c > 0, ax2 + bx + c = tx ± c
p √
3) f (x) = R(x, a(x − α)(x − β)), α, β ∈ R ax2 + bx + c = t(x − α)
R
IV. Substituţiile lui Cebâşev pentru integrale binome xm (axn + b)p dx, m, n, p ∈ Q.
1) p ∈ Z, q = numitorul comun al lui m şi n x = tq
m+1
2) p ∈
/ Z, ∈ Z, q = numitorul lui p axn + b = tq
n
m+1 m+1
3) p ∈
/ Z, ∈
/ Z, + p ∈ Z, q = numitorul lui p a + bx−n = tq
n n
R1√
1.31 Exemplu. Să se calculeze 0 1 − x2 dx.
Facem schimbarea de variabilă x = sin t. Atunci dx = cos t dt. Trecând la funcţie inversă
t = arcsin x. Atunci pentru x = 0 avem t = arcsin 0 = 0 şi pentru x = 1 rezultă t = arcsin 1 = π2 .
Atunci
π π
Z 1 √ Z
2 p Z
2
1− x2 dx = 2
1 − sin t · cos t dt = cos2 t dt
0 0 0
π π π
1 + cos 2t t sin 2t π
Z 2 2
2
= dt = + = .
0 2 2 0 4 0 4
Seminar 1
Primitivele funct, iilor rat, ionale
R P (x)
Toate integralele sunt de forma Q(x)
dx, unde P, Q sunt polinoame cu coeficient, i reali.
Problema 1.1.
Z Z
dx
a) (x4 − 4x3 + 6x2 − 5x − 2) dx d)
x2 + 2
Z Z
dx x dx
b) e)
x+2 x2 + 6
Z Z
dx x dx
c) f)
(x − 3)5 2
2x + x + 1
Problema 1.2.
Z 5
x + x4 − 8
Z
2x + 1
a) dx, b) dx.
x3 − 4x (x − 1)(x − 2)(x + 3)
Problema 1.3.
Z Z
dx (3x + 2) dx
a) b) .
(x − 1)2 (x − 2) x(x + 1)3
Problema 1.4.
x3 − 3x + 1
Z Z
dx
a) dx b) .
(x2 + 1)(x2 + 4) (x + 1)2 (x2 + 1)
Problema 1.5.
x3 + x − 1
Z Z
dx
a) b) dx.
(x + 4)2
2 (x2 + 2)2

xa+1
R
1.1. a) Se integrează cu formula xa dx = a+1
+ C , a 6= −1. Obţinem
x5 5x2
I= − x4 + 2x3 − − 2x + C.
5 2
R 1
b) Se foloseşte formula x+a dx = ln |x + a| + C. Rezultă I = ln |x + 2| + C.
c) Avem
(x − 3)−4
Z Z
dx −5 1
5
= (x − 3) dx = +C =− + C.
(x − 3) −4 (x − 3)4
1
2 SEMINAR 1. PRIMITIVELE FUNCT, IILOR RAT, IONALE
R 1 1 x
d) Folosim formula x2 +a 2 dx = a arctg a , a 6= 0. Obţinem I =
√1 arctg √x + C.
2 2
e) Fiindcă (x2 + 6)0 = 2x putem scrie
(x2 + 6)0 dx d(x2 + 6)

Z Z Z Z
1 2x dx du
I= 2
= 2
= 2
= = ln |u| + C = ln(x2 + 6) + C.
2 x +6 x +6 x +6 u
f) Fiindcă (2x2 + x + 1)0 = 4x + 1, desfacem integrala ı̂n două

Z Z Z
1 4x dx 1 4x + 1 dx 1 dx
I= 2
= 2
− 2
.
4 2x + x + 1 4 2x + x + 1 4 2x + x + 1
h i
b 2
− 4a∆2 .

Pentru a doua integrală folosim forma canonică ax2 + bx + c = a x + 2a
Obţinem
Z
1 2 1 dx 1 1 4x + 1
I = ln(2x + x + 1) − 2 = ln(2x2 + x + 1) − √ arctg √ + C.
4 8 x + 41 + 16 7 4

2 7 7
1.2. a) Fiindcă polinomul de la numărător are gradul mai mare decât cel de la numitor,
facem ı̂mpărţirea de polinoame. Se obţine câtul x2 + x + 4 şi restul 4x2 + 16x − 8. Cu
teorema ı̂mpărţirii cu rest D = Iˆ · C + R, rezultă
x5 + x4 − 8 = (x3 − 4x)(x2 + x + 4) + 4x2 + 16x − 8.
Aşadar,
x5 + x4 − 8 (x3 − 4x)(x2 + x + 4) + 4x2 + 16x − 8

Z Z
I= dx = dx
x3 − 4x x3 − 4x
4x2 + 16x − 8
Z Z
2
= (x + x + 4) dx + dx.
x3 − 4x
Pentru că x3 − 4x = x(x2 − 4) = x(x − 2)(x + 2) putem face descompunerea ı̂n fracţii
simple
4x2 + 16x − 8 4x2 + 16x − 8 A B C
3
= = + + .
x − 4x x(x − 2)(x + 2) x x−2 x+2
Înmulţind cu numitorul comun x(x − 2)(x + 2), rezultă
4x2 + 16x − 8 = A(x − 2)(x + 2) + Bx(x + 2) + Cx(x − 2).
Dând valoarea lui x = 0, obţinem A = 2. Pentru x = 2, avem B = 5, iar pentru x = −2

se obţine C = −3. Deci
4x2 + 16x − 8 −3
Z Z Z Z
2 5
dx = dx + dx + dx.
x3 − 4x x x−2 x+2
În final,
x3 x2
I= + + 4x + 2 ln |x| + 5 ln |x − 2| − 3 ln |x + 2| + C.
3 2
b) I = − 43 ln |x − 1| + ln |x − 2| − 41 ln |x + 3| + C.
1.3. a) Se descompune ı̂n fracţii simple sub forma
1 A B C
2
= + 2
+ ,
(x − 1) (x − 2) x − 1 (x − 1) x−2
3
1
cu A = −1, B = −1 şi C = 1. Obţinem I = − ln |x − 1| + x−1 + ln |x − 2|.
(3x+2) dx 2 2 2 1
b) Are loc descompunerea x(x+1)3 = x − x+1 − (x+1)2 + (x+1)3 . Atunci
4x+3
I = 2 ln |x| − 2 ln |x + 1| + 2(x+1)2 + C.
1.4. a) Are loc descompunerea
x3 − 3x + 1 Ax + B Cx + D
2 2
= 2 + 2 ,
(x + 1)(x + 4) x +1 x +4
cu A = −4/3, B = 1/3, C = 7/3, D = −1/3. Integrala va fi

2 1 7 1 x
I = − ln(x2 + 1) + arctg x + ln(x2 + 4) − arctg + C.
3 3 6 6 2
b) Expresia de sub integrală se descompune
1 A B Cx + D
= + + ,
(x + 1)2 (x2 + 1) x + 1 (x + 1)2 x2 + 1
cu A = 1/2, B = 1/2, C = −1/2, D = 0. Integrala va fi

1 1 1
I= ln |x + 1| − − ln(x2 + 1) + C.
2 2(x + 1) 4
1.5. a) Scriem
Z 2
x + 4 − x2
Z Z
dx 1 4 dx 1
= = dx
(x2 + 4)2 4 (x2 + 4)2 4 (x2 + 4)2
x2 x2
Z Z Z
1 dx 1 1 x 1
= − dx = arctg − dx.
4 x2 + 4 4 (x2 + 4)2 8 2 4 (x2 + 4)2
Folosim integrarea prin părţi. Avem

0
x2

−1
Z Z Z
1 2x 1
dx = x· 2 dx = x· dx
(x2 + 4)2 2 (x + 4)2 2 x2 + 4
−1
Z
x 1 x 1 x
=− 2
− x0 · 2 dx = − 2
+ arctg .
2(x + 4) 2 x +4 2(x + 4) 4 2
Atunci
x 1 x
I= + arctg + C.
8(x2+ 2) 16 2
b) Are loc descompunerea
x3 + x − 1 Ax + B Cx + D
2 2
= 2 + 2 ,
(x + 2) x +2 (x + 2)2
cu A = 1, B = 0, C = −1, D = −1. Integrala va fi

√
1 −x + 2 2 x
I = ln(x2 + 2) + 2
− arctg √ + C.
2 4(x + 2) 8 2
Curs 2
Integrale improprii
2.1 Teoremă. Fie f : [a, b] −→ R o funcţie mărginită pe [a, b] şi integrabilă pe [a, r] pentru
orice a < r < b. Atunci f este integrabilă pe [a, b] şi
Z b Z r
a r↗b a
ε
Demonstraţie. Fie ε > 0 suficient de mic ı̂ncât r = b − 1+4∥f ∥
> a. Pentru că f este integrabilă
pe [a, r], există o partiţie ∆1 a intervalului [a, r] astfel ı̂ncât
ε
S(f, ∆1 ) − s(f, ∆1 ) < .
2
Fie ∆ = ∆1 ∪ { b }, o diviziune a lui [a, b]. Funcţia f va fi integrabilă pe [a, b] pentru că
ε 2 ∥f ∥ ε
S(f, ∆) − s(f, ∆) = S(f, ∆1 ) − s(f, ∆1 ) + max |f (u) − f (v)| · (b − r) < + < ε.
u,v∈[r,b] 2 1 + 4 ∥f ∥
În plus,
Z b Z r Z b Z b
f (x) dx − f (x) dx = f (x) dx ≤ |f (x)| dx ≤ ∥f ∥ (b − r),
a a r r
ceea ce ne arată că Z b Z r

a r↗b a
2.2 Definiţie. Fie I ⊆ R un interval nevid. O funcţie f : I −→ R se numeşte local integra-

bilă dacă f este integrabilă pe orice interval mărginit şi ı̂nchis [c, d] ⊆ I.
Tratăm separat cazul când intervalul I este mărginit şi când intervalul I este nemărginit.
2.1 Integrale improprii pe interval mărginit

Am văzut că o funcţie integrabilă Riemann este o funcţie mărginită. Să considerăm două
exemple de funcţii nemărginite care ne permit să extindem noţiunea de integrabilitate.
1
2.3 Exemplu. Fie funcţia f : (0, 1] −→ R, f (x) = √1x . Se observă uşor că funcţia f este
nemărginită, pentru că
1
lim f (x) = lim √ = +∞.
x↘0 x↘0 x
Funcţia f este integrabilă pe orice interval [t, 1], t > 0 şi
1 1
Z 1 Z 1
− 12 x2 √ √
f (x) dx = x dx = 1 =2 x = 2 − 2 t.
t t 2 t
În acest caz, Z 1 √

lim f (x) dx = lim(2 − 2 t) = 2.
t↘0 t t↘0
2.4 Exemplu. Fie funcţia g : (0, 1] −→ R, g(x) = x1 . Se observă că funcţia g este nemărginită
ı̂n 0, pentru că
1
lim g(x) = lim = +∞.
x↘0 x↘0 x
Funcţia g este integrabilă pe orice interval [t, 1], t > 0 şi

Z 1 Z 1 1
1
g(x) dx = dx = ln |x| = − ln t.
t t x t
În acest caz, Z 1

lim g(x) dx = − lim ln t = +∞.
t↘0 t t↘0
2.5 Definiţie. Fie f : (a, b] −→ R o funcţie nemărginită ı̂n punctul a care local integrabilă.
Z b
Dacă limita lim f (x) dx există şi este finită, atunci f este integrabilă impropriu pe (a, b].
t↘a t
Rb
În acest caz, integrala a f (x) dx se numeşte integrala improprie a funcţiei f pe (a, b] şi spunem
că ea este convergentă. Prin definiţie
Z b Z b
a t↘a t
Rb
2.6 Exemplu. Din exemplele anterioare f este integrabilă impropriu pe (0, 1], dar g nu.
R1 R1
Spunem că 0 f (x) dx este convergentă, iar 0 g(x) dx este divergentă. În plus
Z 1 Z 1
f (x) dx = lim f (x) dx = 2.
0 t↘0 t
Rb 1
Mai general, să considerăm integrala a (x−a)α
dx. Pentru α < 1,
b b b
(x − a)−α+1 (b − a)1−α
Z Z
1 −α
dx = lim (x − a) dx = lim = .
a (x − a)α t↘a t t↘a −α + 1 t 1−α
Dacă α = 1 atunci
Z b Z b b
1 1
dx = lim dx = lim ln(x − a) = +∞.
a x−a t↘a t x−a t↘a
t
Dacă α > 1,
b b b
(x − a)−α+1
Z Z
1 −α
dx = lim (x − a) dx = lim = +∞.
a (x − a)α t↘a t t↘a −α + 1 t
2.7 Observaţie. Fie f : (a, b] −→ R o funcţie local integrabilă, nemărginită ı̂n punctul a.
Rb
Atunci putem construi funcţia F : (a, b] −→ R definită prin F (t) = t f (x) dx, pentru orice
Rb
t ∈ (a, b]. Integrala a f (x) dx este convergentă sau divergentă după cum limita funcţiei F ı̂n
punctul t = a există şi este finită sau nu. În plus,
Z b
f (x) dx = F (a+).
a
Să mai observăm că dacă f este o funcţie integrabilă pe [a, b] ı̂n sens obişnuit Riemann, atunci
F este o funcţie continuă pe [a, b] şi deci şi ı̂n punctul a.
2.8 Definiţie. Fie f : [a, b) −→ R o funcţie nemărginită ı̂n punctul b care este integrabilă
Rt
pe orice interval [a, t], t < b. Dacă limita limt↗b a f (x) dx există şi este finită, atunci f este
Rb
integrabilă impropriu pe [a, b), iar integrala a f (x) dx este convergentă. În acest caz notăm
Z b Z t
a t↗b a
Rb
2.9 Definiţie. Fie f : (a, b) −→ R o funcţie nemărginită ı̂n punctele a şi b. Spunem că f este
integrabilă impropriu pe (a, b) dacă f este integrabilă impropriu pe intervalele (a, c] şi [c, b),
pentru orice c ∈ (a, b). În acest caz,
Z b Z c Z b
f (x) dx = f (x) dx + f (x) dx.
a a c
2.10 Definiţie. Fie f : [a, b] −→ R o funcţie nemărginită ı̂n punctul c ∈ (a, b). Spunem că f
este integrabilă impropriu pe [a, b] dacă f este integrabilă impropriu pe intervalele [a, c) şi
(c, b]. În acest caz,
Z b Z c Z b
f (x) dx = f (x) dx + f (x) dx.
a a c
2.11 Observaţie. Definiţia se poate extinde pentru oricâte puncte aflate ı̂n interiorul inter-
valului ı̂n care funcţia este nemărginită.
Rc
2.12 Definiţie. Fie f : [a, b] −→ R o funcţie nemărginită ı̂n punctul c ∈ (a, b). Dacă a f (x) dx
Rb
şi c f (x) dx sunt divergente având valorile ±∞, atunci valoarea principală a integralei
Rb
improprii a f (x) dx se defineşte prin
Z b Z c−ε Z b
− f (x) dx = lim f (x) dx + f (x) dx .
a ε↘0 a c+ε
R1 R 0 dx
2.13 Exemplu. Fie integrala improprie −1 dx x
. Aceasta este divergentă, deoarece −1 x
şi
R 1 dx
0 x
sunt divergente. Valoarea principală este
Z 1 Z −ε Z 1 −ε 1
dx dx dx
− = lim + = ln |x| + ln |x| = ln ε − ln 1 + ln 1 − ln ε = 0.
−1 x ε↘0 −1 x ε x −1 ε
2.14 Exemplu. Un alt exemplu unde intervine valoarea principală a unei integrale improprii
definite pe un interval mărginit este la definirea logaritmului integral
Z 1−ε Z x
dt dt
li(x) = lim + , x > 1.
ε↘0 0 ln t 1+ε ln t
2.1.1 Criterii de convergenţă

2.15 Teoremă. Criteriul lui Bolzano-Cauchy
Rb
Fie f : (a, b] −→ R o funcţie nemărginită ı̂n punctul a, local integrabilă. Integrala a f (x) dx
este convergentă dacă şi numai dacă pentru orice ε > 0 există δ > 0 astfel ı̂ncât pentru orice
0 < η < δ şi 0 < ζ < δ să avem Z a+ζ
f (x) dx < ε.
a+η
Demonstraţie. Se foloseşte criteriul lui Bolzano-Cauchy pentru existenţa limitei funcţiei F ı̂n
Rb
punctul a, unde F : (a, b] −→ R este definită prin F (t) = t f (x) dx.
2.16 Definiţie. Fie I un interval mărginit şi fie f : I −→ R o funcţie nemărginită ı̂n cel puţin
R
un punct din I care este local integrabilă pe I. Spunem că integrala I f (x) dx este absolut
R
convergentă dacă integrala I |f (x)| dx este convergentă.
2.17 Propoziţie. Criteriul absolut convergenţei

O integrală improprie absolut convergentă este convergentă.
Demonstraţie. Se foloseşte criteriul Bolzano-Cauchy şi inegalitatea

Z Z
f (x) dx ≤ |f (x)| dx.
J J
2.18 Observaţie. Pe baza rezultatului anterior are sens să studiem mai ı̂ntâi convergenţa
integralelor improprii pentru funcţii pozitive.
2.19 Teoremă. Criteriul primitivei mărginite

Fie f : (a, b] −→ R o funcţie nemărginită ı̂n a care este pozitivă şi local integrabilă pe (a, b].
Rb
Atunci, integrala a f (x) dx este convergentă dacă şi numai dacă F : (a, b] −→ R definită prin
Rb
F (t) = t f (x) dx este mărginită pe (a, b].
Demonstraţie. Fie mulţimea nevidă M = { F (t), t ∈ (a, b] }. Demonstrăm că I = sup M este
limita funcţiei F ı̂n a. Dacă I ∈ R, fie ε > 0. Atunci I − ε nu mai este marginea superioară a
lui M , deci există c ∈ (a, b] astfel ı̂ncât I − ε < F (c). Fiindcă f este pozitivă pe (a, b], funcţia
F este descrescătoare pe (a, b]. Pentru orice x ∈ (a, c) avem I − ε < F (c) < F (x) ≤ I, ceea ce
ne conduce la |F (x) − I| < ε. Dacă sup M = ∞ atunci M este nemărginită superior. Fiindcă
F este descrescătoare, ı̂nseamnă că F este nemărginită ı̂n punctul a, adică limita funcţiei F ı̂n
a este infinită.
2.20 Teoremă. Criteriul comparaţiei cu inegalităţi

Fie f, g : (a, b] −→ R două funcţii local integrabile pe (a, b] şi nemărginite ı̂n a astfel ı̂ncât
0 ≤ f (x) ≤ C · g(x), pentru orice x ∈ (a, c], c ∈ (a, b], C > 0.

Rb Rb
Rb Rb
Rb
Demonstraţie. 1. Dacă integrala a g(x) dx este convergentă, atunci primitiva lui g este mărgi-
nită, ceea ce implică mărginirea primitivei lui f , care este echivalentă cu convergenţa integralei
Rb
a
f (x) dx.
Rb
2. Dacă a f (x) dx = +∞, atunci primitiva lui f este nemărginită, ceea ce implică nemăr-
Rb
ginirea primitivei lui g, care demonstrează că a g(x) dx = +∞.
2.21 Teoremă. Criteriul comparaţiei cu limită

Fie f : (a, b] −→ R o funcţie local integrabilă, nemărginită ı̂n a, pozitivă pe (a, b]. Dacă există
limita
ℓ = lim (x − a)α · f (x)
x↘a
atunci
Rb
1. dacă ℓ > 0 atunci pentru α < 1 integrala a f (x) dx este convergentă, iar pentru α ≥ 1
aceeaşi integrală este divergentă;
Rb
2. dacă ℓ = 0 atunci pentru α < 1 integrala a f (x) dx este convergentă;
Rb
3. dacă ℓ = +∞ atunci pentru α ≥ 1 integrala a f (x) dx este divergentă.
Demonstraţie. Fie ε > 0. Atunci există δ > 0 astfel ı̂ncât pentru orice x ∈ (a, a + δ) avem
ℓ − ε < (x − a)α f (x) < ℓ + ε (dacă ℓ este finit) sau (x − a)α f (x) > ε (dacă ℓ = ∞).
1. Alegând ε = ℓ/2 > 0 şi g(x) = (x − a)−α obţinem 0 < ℓg(x) < 2f (x) < 3ℓg(x), pentru
orice x ∈ (a, a + δ). Aplicăm criteriul comparaţiei şi ţinem cont că pentru α < 1 integrala
Rb Rb
a
g(x) dx este convergentă, iar pentru α ≥ 1 avem a
g(x) dx = +∞.
2. Dacă ℓ = 0, atunci pentru ε = 1 şi g(x) = (x − a)−α obţinem 0 < f (x) < g(x), pentru
orice x ∈ (a, a + δ). Aplicăm criteriul comparaţiei şi ţinem cont că pentru α < 1 integrala
Rb
a
g(x) dx este convergentă.
3. Dacă ℓ = ∞, atunci pentru ε = 1 şi g(x) = (x − a)−α obţinem 0 < g(x) < f (x),
pentru orice x ∈ (a, a + δ). Aplicăm criteriul comparaţiei şi ţinem cont că pentru α ≥ 1 avem
Rb
a
g(x) dx = ∞.
2.22 Teoremă. Fie f : [a, b) −→ R o funcţie local integrabilă, nemărginită ı̂n b, pozitivă pe
[a, b). Dacă există limita
ℓ = lim(b − x)α f (x)
x↗b
atunci
Rb
1. dacă ℓ > 0 atunci pentru α < 1 integrala a f (x) dx este convergentă, iar pentru α ≥ 1
Rb
2. dacă ℓ = 0 atunci pentru α < 1 integrala a f (x) dx este convergentă;
Rb
3. dacă ℓ = +∞ atunci pentru α ≥ 1 integrala a f (x) dx este divergentă.
Demonstraţie. Este similară cazului ı̂n care f este nemărginită ı̂n a.

Rb
2.23 Exemplu. Să studiem convergenţa integralei a
√
3
x
dx.
(x−a)(b−x)
|x|
Funcţia f : (a, b) −→ R definită prin f (x) = √
3
este o funcţie pozitivă, local
(x−a)(b−x)
integrabilă şi nemărginită ı̂n a şi b. Studiem integrabilitatea improprie a funcţiei f pe (a, b).
Conform definiţiei studiem convergenţa integralelor improprii din f pe intervalele (a, c] şi [c, b).
Pentru că
1 |a|
lim (x − a) 3 · f (x) = √
3
>0
x↘a b−a
Rc
şi α = 31 < 1 rezultă că integrala a f (x) dx este convergentă.
De asemenea, pentru că
1 |b|
lim(b − x) 3 · f (x) = √
3
>0
x↗b b−a
1
Rb
şi α = < 1 rezultă că integrala c f (x) dx este convergentă.
3
Rb Rb
În concluzie, integrala a f (x) dx este convergentă, ceea ce arată că a √
3
x
dx este
(x−a)(b−x)
absolut convergentă, deci convergentă.
R1
2.24 Exemplu. Să se studieze convergenţa integralei improprii 0 ln(1−x) (1−x)2
dx.
Pentru că funcţia de sub integrală este negativă, considerăm funcţia f : [0, 1) −→ R,
f (x) = − ln(1−x)
(1−x)2
, care este pozitivă, local integrabilă şi nemărginită ı̂n 1. Din
lim (1 − x)2 · f (x) = lim − ln(1 − x) = +∞.

x↗1 x↗1
R1 R1 ln(1−x)
şi α = 2 > 1 rezultă că integrala 0
f (x) dx este divergentă, ceea ce arată că 0 (1−x)2
dx este
divergentă.
R 1 x4
2.25 Exemplu. Să se studieze convergenţa integralei 0 √1−x 2 dx şi ı̂n caz de convergenţă să
se determine valoarea integralei.

Funcţia de sub integrală este nemărginită ı̂n punctul x = 1. Calculăm
x4 x4
ℓ = lim (1 − x)α · √ = lim (1 − x)α · √ √ .
x↗1 1 − x2 x↗1 1−x· 1+x
Alegând α = 12 limita este ℓ = √12 > 0, ceea ce demonstrează convergenţa integralei considerate.
Pentru calcul, facem schimbarea de variabilă x = sin t. Se obţine
π π 2 π
1
x4

1 − cos 2t
Z Z Z Z
2
4
2 1 2
√ dx = sin t dt = dt = (1 − 2 cos 2t + cos2 2t) dt
0 1 − x2 0 0 2 4 0
Z π Z π Z π
1 2 1 2 1 2
= dt − cos 2t dt + cos2 2t dt
4 0 2 0 4 0
π Z π
π 1 sin 2t 1 2 2
= − · + (1 + cos 4t) dt
8 2 2 0 8 0
π 1 π 3π
= −0+ +0 = .
8 8 2 16
2.2 Integrale improprii pe interval nemărginit

Să considerăm două exemple de funcţii definite pe interval nemărginit care ne permit să extin-
dem noţiunea de integrabilitate.
1
2.26 Exemplu. Fie funcţia f : [0, ∞) −→ R, f (x) = 1+x 2 . Funcţia f este integrabilă pe orice
interval [0, t], t > 0 şi

Z t t
f (x) dx = arctg x = arctg t.
0 0
În acest caz, Z t

π
lim f (x) dx = lim arctg t = .
t→∞ 0 t→∞ 2
1
2.27 Exemplu. Fie funcţia g : [0, ∞) −→ R, g(x) = 1+x
. Funcţia g este integrabilă pe orice
interval [0, t], t > 0 şi
Z t Z t t
1
g(x) dx = dx = ln |1 + x| = ln(1 + t).
0 0 1+x 0
În acest caz, Z t

lim g(x) dx = lim ln(1 + t) = +∞.
t→∞ 0 t→∞
Z t
2.28 Definiţie. Fie f : [a, ∞) −→ R o funcţie local integrabilă. Dacă lim f (x) dx există şi
t→∞ a
R∞
este finită, atunci f este integrabilă impropriu pe [a, ∞). În acest caz, integrala a f (x) dx
este convergentă şi se numeşte integrala improprie a funcţiei f pe [a, ∞). Prin definiţie ea are
valoarea Z ∞ Z t
a t→∞ a
R∞
2.29 Exemplu. Din exemplele anterioare f este integrabilă impropriu pe [0, ∞), dar g nu.
R∞ R∞
Spunem că 0 f (x) dx este convergentă, iar 0 g(x) dx este divergentă. În plus
Z ∞ Z ∞
dx π
f (x) dx = 2
= .
0 0 1+x 2
R∞
Mai general, să considerăm integrala a x1α dx, pentru a > 0. În cazul α > 1,
∞ t t
x−α+1
Z Z
−α −α 1
x dx = lim x dx = lim = .
a t→∞ a t→∞ −α + 1
a (α − 1)aα−1
Dacă α = 1 atunci t
Z ∞ Z t
1 1
dx = lim dx = lim ln x = +∞.
a x t→∞ a x t→∞
a
Dacă α < 1 atunci
∞ t t
x−α+1
Z Z
−α −α
x dx = lim x dx = lim = +∞.
a t→∞ a t→∞ −α + 1
a
2.30 Observaţie. Fie f : [a, ∞) −→ R o funcţie local integrabilă. Atunci putem construi
Rt
funcţia F : [a, ∞) −→ R definită prin F (t) = a f (x) dx, pentru orice t ≥ a. Integrala
R∞
a
f (x) dx este convergentă sau divergentă după cum limita funcţiei F la infinit există şi este
finită sau nu. În plus, Z b
f (x) dx = F (∞) = lim F (t).
a t→∞
Rb
2.31 Definiţie. Fie f : (−∞, b] −→ R o funcţie local integrabilă. Dacă limt→−∞ t f (x) dx
Rb
există şi este finită, atunci f este integrabilă impropriu pe (−∞, b], iar integrala −∞ f (x) dx
este convergentă. În acest caz notăm
Z b Z b
−∞ t→∞ t
Rb
Dacă limita nu există sau există dar este infinită spunem că −∞
2.32 Definiţie. Fie f : R −→ R o funcţie local integrabilă. Spunem că f este integrabilă
impropriu pe R dacă f este integrabilă impropriu pe intervalele (−∞, c] şi [c, ∞), pentru orice
c ∈ R. În acest caz, Z ∞ Z c
Z ∞
f (x) dx = f (x) dx + f (x) dx.
−∞ −∞ c
R0 R∞
2.33 Definiţie. Fie f : R −→ R o funcţie local integrabilă. Dacă −∞ f (x) dx şi 0 f (x) dx
R∞
sunt divergente, atunci valoarea principală a integralei improprii −∞ f (x) dx este valoarea lim-
itei Z ∞ Z t
− f (x) dx = lim f (x) dx.
−∞ t→∞ −t
R∞ R∞
2.34 Exemplu. Integrala −∞ sin x dx este divergentă, deoarece integralele 0 sin x dx şi
R0
−∞
sin x dx sunt divergente. Într-adevăr, limita
Z ∞ Z t
sin x dx = lim sin x dx = 1 − lim cos t
0 t→∞ 0 t→∞
R∞
nu există. Dar, valoarea principală a integralei −∞
sin x dx este
Z ∞ Z t
− sin x dx = lim sin x dx = 0.
−∞ t→∞ −t
2.2.1 Criterii de convergenţă

2.35 Teoremă. Criteriul lui Bolzano-Cauchy
R∞
Fie f : [a, ∞) −→ R o funcţie local integrabilă. Integrala a f (x) dx este convergentă dacă şi
numai dacă pentru orice ε > 0 există δ > 0 astfel ı̂ncât pentru orice ζ > δ şi η > δ să avem
Z ζ
f (x) dx < ε.
η
Demonstraţie. Se foloseşte criteriul lui Bolzano-Cauchy pentru existenţa limitei funcţiei F la

Rt
infinit, unde F : [a, ∞) −→ R este definită prin F (t) = a f (x) dx.
2.36 Definiţie. Fie I un interval nemărginit şi fie f : I −→ R o funcţie local integrabilă pe
R R
I. Spunem că integrala I f (x) dx este absolut convergentă dacă integrala I |f (x)| dx este
convergentă.
2.37 Propoziţie. Criteriul absolut convergenţei

O integrală improprie absolut convergentă este convergentă.
Demonstraţie. La fel ca şi ı̂n cazul integralelor improprii pe interval mărginit.
2.38 Observaţie. Pe baza rezultatului anterior are sens să studiem mai ı̂ntâi convergenţa
integralelor improprii pentru funcţii pozitive.
2.39 Teoremă. Criteriul primitivei mărginite

Fie f : [a, ∞) −→ R o funcţie pozitivă şi local integrabilă pe [a, ∞). Atunci, integrala
R∞
f (x) dx este convergentă dacă şi numai dacă F : [a, ∞) −→ R definită prin F (t) =
Rat
a
f (x) dx este mărginită pe [a, ∞).
Demonstraţie. Fie mulţimea nevidă M = { F (t), t ∈ [a, ∞) }. Demonstrăm că sup M este limita
funcţiei F la infinit. Fie mai ı̂ntâi I = sup M ∈ R şi fie ε > 0. Atunci I −ε nu mai este marginea
superioară a lui M , deci există c ≥ a astfel ı̂ncât I −ε < F (c). Fiindcă f este pozitivă pe [a, ∞),
funcţia F este crescătoare pe [a, ∞). Pentru orice x ∈ (c, ∞) avem I − ε < F (c) ≤ F (x) ≤ I,
ceea ce ne conduce la |F (x) − I| < ε. Dacă sup M = ∞ atunci M este nemărginită superior.
Fiindcă F este crescătoare, ı̂nseamnă că F este nemărginită la infinit.
2.40 Teoremă. Criteriul comparaţiei cu inegalităţi

Fie f, g : [a, ∞) −→ R două funcţii local integrabile pe [a, ∞) cu proprietatea că
0 ≤ f (x) ≤ C · g(x), pentru orice x ∈ [b, ∞), b > a, C > 0.

R∞ R∞
R∞ R∞
Demonstraţie. La fel ca şi ı̂n cazul integralelor improprii pe interval mărginit.
2.41 Teoremă. Criteriul comparaţiei cu limită

Fie f : [a, ∞) −→ R o funcţie local integrabilă, pozitivă pe [a, ∞). Dacă există limita
ℓ = lim xα · f (x)
x→∞
atunci
R∞
1. dacă ℓ > 0 atunci pentru α > 1 integrala a f (x) dx este convergentă, iar pentru α ≤ 1
R∞
2. dacă ℓ = 0 atunci pentru α > 1 integrala a f (x) dx este convergentă;
R∞
3. dacă ℓ = +∞ atunci pentru α ≤ 1 integrala a f (x) dx este divergentă.
Demonstraţie. Se aplică criteriul comparaţiei cu inegalităţi pentru g(x) = x−α .
2.42 Observaţie. Dacă f : (−∞, a] −→ R o funcţie local integrabilă, pozitivă pe (−∞, a],
atunci considerăm limita
ℓ = lim (−x)α · f (x).
x→−∞
Se poate demonstra că

Ra
1. dacă ℓ > 0 atunci pentru α > 1 integrala −∞ f (x) dx este convergentă, iar pentru α ≤ 1
Ra
2. dacă ℓ = 0 atunci pentru α > 1 integrala −∞ f (x) dx este convergentă;
Ra
3. dacă ℓ = +∞ atunci pentru α ≤ 1 integrala ∞ f (x) dx este divergentă.
R∞ x
2.43 Exemplu. Să studiem convergenţa integralei 1 (x+1)(x 2 +3) dx şi ı̂n caz de convergenţă
să calculăm valoarea ei.

x
Funcţia f : [1, ∞) −→ R definită prin f (x) = (x+1)(x 2 +3) este o funcţie pozitivă şi local
integrabilă pe [1, ∞). Pentru că

lim x2 · f (x) = 1
x→∞
R∞
integrala 1 f (x) dx este convergentă.
Pentru calcul, descompunem ı̂n fracţii simple
x A Bx + C
2
= + 2 .
(x + 1)(x + 3) x+1 x +3
Eliminând numitorii, se obţine egalitatea x = A(x2 + 3) + (Bx + C)(x + 1), adevărată pentru
orice x ∈ R. Pentru x = −1 se obţine −1 = 4A, adică A = − 14 . Pentru x = 0, avem
0 = 3A + C. Rezultă C = 43 . Fiind o egalitate de două expresii polinomiale, coeficienţii lui x2
din ambii membri sunt egali, adică 0 = A + B, de unde B = 41 . Folosind definiţia
Z ∞ Z t
x x
dx = lim dx.
1 (x + 1)(x2 + 3) t→∞ 1 (x + 1)(x2 + 3)
Iar
t
− 14 x
+3
Z Z t
x
dx = + 42 4 dx
1 (x + 1)(x2 + 3) 1 x+1 x +3
t t t
1 1 3 x
= − ln(x + 1) + ln(x2 + 3) + √ arctg √
4 1 8 1 4 3 3
√ 1 √
1 1 1 2 1 3 3π
= ln 2 − ln(t + 1) + ln(t + 3) − ln 4 + arctg t −
4 √ 4 √ 8 8 4 24
1 2
t +3 3 π
= ln + arctg t − .
4 t+1 4 6
Atunci
∞
√ √ √
t2 + 3
Z
x 1 3 π 3π
2
dx = lim ln + arctg t − = .
1 (x + 1)(x + 3) t→∞ 4 t+1 4 6 12
2.44 Teoremă. Criteriul lui Dirichlet

Rt
Fie f o funcţie local integrabilă pe [a, ∞) astfel ı̂ncât F (t) = a f (x) dx este mărginită pe [a, ∞).
Presupunem că g : [a, ∞) −→ R este descrescătoare, cu limx→∞ g(x) = 0. Atunci
Z ∞
f (x)g(x) dx
a
este convergentă.
Demonstraţie. Fie ε > 0. Va exista δ > 0 cu proprietatea că pentru orice x > δ avem
ε
|g(x)| < .
4 ∥F ∥ + 1
Fie η, ζ > δ. Aplicând a doua teoremă de medie pentru integrale, există un c ı̂ntre ζ şi η cu
proprietatea Z ζ Z c Z ζ
f (x)g(x) dx = g(η) f (x) dx + g(ζ) f (x) dx.
η η c
Va rezulta
Z ζ
f (x)g(x) dx ≤ |g(η)| · |F (c) − F (η)| + |g(ζ)| · |F (ζ) − F (c)| < ε,
η
R∞
ceea ce demonstrează conform criteriului lui Bolzano-Cauchy că a
f (x)g(x) dx este conver-
gentă.
R∞
2.45 Exemplu. Integrala 1 sinx x dx este convergentă, dar nu este absolut convergentă.
Pentru a arăta că este convergentă, aplicăm criteriul lui Dirichlet. Funcţia f definită prin
f (x) = sin x este continuă pe [1, ∞) având primitive mărginite
Z t
sin x dx = cos 1 − cos t.
1
R∞
Funcţia g(x) = x1 este derivabilă, descrescătoare, cu limita zero la infinit. Deci, 1
sin x
x
dx este
convergentă.
Presupunem că integrala este absolut convergentă. Atunci, din inegalitatea
1 cos 2x
| sin x| ≥ sin2 x = −
2 2
R∞
şi din faptul că integrala 1 cosx2x dx este convergentă (criteriul lui Dirichlet), rezultă că inte-
grala
1 ∞ dx
Z ∞
| sin x| 1 ∞ cos 2x
Z Z
≤ dx + dx
2 1 x 1 x 2 1 x
este convergentă, contradicţie cu
Z ∞ Z t
dx 1
= lim dx = lim ln t = +∞.
1 x t→∞ 1 x t→∞
Seminar 2
R
Primitive de forma R(sin x, cos x) dx
P (x)
Funcţiile R sunt funcţii raţionale de forma R(x) = Q(x)
, unde P, Q sunt polinoame cu
coeficient, i reali.
Problema 2.1.
Z Z
a) (cos 5x − sin 2x) dx c) sin 3x · sin 2x dx
Z Z
b) cos 2x · sin 3x dx d) cos x · cos 3x dx
Problema 2.2.
Z Z
a) cos2 x dx, c) sin4 x dx
Z Z
b) sin2 3x dx d) cos5 x dx
Problema 2.3.
sin3 x
Z Z
sin x dx
a) dx c)
2 + cos x cos 2x
Z Z
sin x dx
b) dx d)
1 + cos x + cos2 x sin x + sin 2x
Problema 2.4.
Z Z
cos x dx
a) dx c)
sin x cos x cos 2x
cos3 x
Z Z
sin 2x dx
b) dx d)
sin4 x (2 + sin x)2
Problema 2.5.
sin2 x
Z Z
dx
a) dx c)
Z
cos6 x
Z x + sin4 x
cos4
dx dx
b) d) 2
(sin x + cos x)2 sin x cos4 x
Problema 2.6.
Z Z
dx dx
a) b)
5 + 4 sin x 5 − 3 cos x
1
R

2.1. a) Se folosesc formulele
Z Z
cos ax sin ax
sin ax dx = − , cos ax dx = , a 6= 0.
a a
Obţinem
Z Z Z
1 1
I = (cos 5x − sin 2x) dx = cos 5x dx − sin 2x dx = sin 5x + cos 2x + C.
5 2
b) Folosim formula
1
sin a · cos b = [sin(a + b) + sin(a − b)]
2
1
pentru a = 3x şi b = 2x. Se obţine I = − 10 cos 5x − 21 cos x + C.
c) Se foloseşte formula
1
sin a · sin b = [cos(a − b) − cos(a + b)]
2
şi se obţine I = 12 sin x − 1
10
sin 5x + C.
d) Cu ajutorul formulei
1
cos a · cos b = [cos(a − b) + cos(a + b)]
2
şi se obţine I = 14 sin 2x + 18 sin 4x + C.
2.2. Cu a = b ı̂n formulele din exercit, iul anterior, rezultă noile formule
1 + cos 2a 1 − cos 2a
cos2 a = , sin2 a = .
2 2
a) Vom obţine
Z Z
2 1 1 sin 2x
I= cos x dx = (1 + cos 2x) dx = x+ + C.
2 2 2
b) Rezultă
Z Z
2 1 1 sin 6x
I= sin 3x dx = (1 − cos 6x) dx = x− + C.
2 2 6
c) Reducem gradul succesiv.

2
1 − 2 cos 2x + cos2 2x
Z
1 − cos 2x
Z Z
4
I= sin x dx = dx = dx
2 4
Z
1 2 1 1 sin 4x
= x − sin 2x + cos 2x dx = x − sin 2x + x+ + C.
4 4 2 4
d) Pentru a integra funcţii trigonometrice la puteri impare procedăm ı̂n felul următor.
Z Z Z
I = cos x dx = cos x · cos x dx = (1 − sin2 x)2 · cos x dx.
5 4
3
Cu schimbarea de variabilă u = sin x, avem du = cos x dx şi

2u3 u5 2 sin3 x sin5 x
Z Z
I = (1 − u ) du = (1 − 2u2 + u4 ) du = u −
2 2
+ = sin x − + + C.
3 5 3 5
R
2.3. Pentru integrale de forma R(sin x, cos x) dx, dacă se verifică condiţia
R(− sin x, cos x) = −R(sin x, cos x)
atunci se face schimbarea de variabilă u = cos x. Toate integralele din acest exerciţiu
verifică această condiţie. a) Avem
sin3 x (1 − u2 )(− du)
Z 2 Z 2
u −1 u −4+3
Z Z
I= dx = = du = du
2 + cos x 2+u u+2 u+2
u2 cos2 x
Z
3
= u−2+ du = − 2u + 3 ln |u + 2| = − 2 cos x + 3 ln(2 + cos x) + C.
u+2 2 2
b) Cu schimbarea de variabilă u = cos x avem
Z Z Z
sin x du du
I= =− =−
1 + cos x + cos2 x u2 + u + 1 1 2 3

u+ 2
+ 4
2 u+ 1 2 1 + 2 cos x
= − √ arctg √ 2 = − √ arctg √ + C.
3 3 3 3
2
R dx 1
c) Aplicând formula x2 −a2 = 2a ln x−a
x+a
√ √
2 cos x − 1
Z Z Z
sin x du 1 du 2
I= =− = − 1 = − ln √ + C.
cos 2x 2u2 − 1 2 u2 − 2 4 2 cos x + 1
d) După schimbarea de variabilă u = cos x rezultă

Z Z Z
dx dx du
I= = =− 2
.
sin x + sin 2x sin x(1 + 2 cos x) (1 − u )(1 + 2u)
Acum se descompune ı̂n fracţii simple
−1 A B C
= + + ,
(1 − u2 )(1 + 2u) 1 − u 1 + u 1 + 2u
cu A = −1/6, B = 1/2 şi C = −4/3. Rezultă
1 1 2
I= ln(1 − cos x) + ln(1 + cos x) − ln(1 + 2 cos x) + C.
6 2 3
2.4. Când are loc condiţia R(sin x, − cos x) = −R(sin x, cos x) atunci notăm u = sin x.
Toate integralele din acest exerciţiu verifică această condiţie. a) Avem
Z Z
cos x du
I= dx = = ln |u| = ln | sin x| + C.
sin x u
b)
cos3 x 1 − u2
Z Z
I= dx = du
sin4 x u4
u−3 u−1 −1
Z Z
1
= u du − u−2 du =
−4
− = 3 + + C.
−3 −1 3 sin x sin x
R
c)
Z Z Z Z
dx du du 2 du
I= = 2 2
= 2
−
cos x cos 2x (1 − u )(1 − 2u ) u −1 2u2 − 1
√ √
1 1 − sin x 2 2 sin x − 1
= ln − ln √ + C.
2 1 + sin x 2 2 sin x + 1
d)
u + 2 − 2 du
Z Z Z
sin 2x dx 2u du
I= = =2
(2 + sin x)2
(2 + u)2 (2 + u)2
4
= 2 ln(2 + sin x) + + C.
2 + sin x
2.5. Atunci când este ı̂ndeplinită condiţia R(− sin x, − cos x) = R(sin x, cos x) se face
du √ u 1
substituţia u = tg x şi se ţine cont că dx = 1+u 2 , sin x =
1+u2
şi cos x = √1+u2.
a)
u2
sin2 x tg3 x tg5 x
Z Z Z Z
1+u2 du 2 2
I= dx = 1 = u (1+u ) du = (u2 +u4 ) du = + +C.
cos6 x (1+u2 )3
1 + u2 3 5
b) Z Z
dx du 1 1
I= = =− =− + C.
(sin x + cos x)2 (u + 1) 2 u+1 1 + tg x
c)
1 + u12 du

(1 + u2 ) du
Z Z Z
dx
I= = = .
cos x + sin4 x
4 1 + u4 u2 + u12
Cu schimbarea de variabilă t = u − u1 avem dt = 1 + u12 du şi t2 = u2 + u12 − 2. Aşadar

u − u1 tg x − ctg x
Z
dt 1 t 1 1
I= 2
= √ arctg √ = √ arctg √ = √ arctg √ + C.
t +2 2 2 2 2 2 2
d)
(1 + u2 )2 du u3 tg3 x
Z Z
dx 1
I= 2 = = − + 2u + = − ctg x + 2 tg x + + C.
sin x cos4 x u2 u 3 3
2.6. În cazul ı̂n care nici o condiţie de la exerciţiile anterioare nu este verificată se face
1−u2
substituţia u = tg x2 şi se ţine cont de faptul că dx = 1+u2 du 2u
2 , sin x = 1+u2 şi cos x = 1+u2 .
a) Avem
4 + 5 tg x2
Z Z Z
dx du 2 du 2
I= =2 = 2 = arctg + C.
5 + 4 sin x 5 + 5u2 + 8u 5 u+ 4 + 9 3 3
5 25
b)
arctg 2 tg x2
Z Z Z
dx 2 du du arctg 2u
I= = = = = +C.
5 − 3 cos x 5(1 + u2 ) − 3(1 − u2 ) 1 + 4u2 2 2
Curs 3
3.1 Definiţie. Fie n ∈ N, n ≥ 1, fie J ⊆ Rn o mulţime nevidă, fie (y1 , y2 , . . . , yn ) ∈ J şi I ⊂ R

un interval a cărui extremităţi pot să depindă de y1 , y2 , . . . , yn şi fie funcţia f : I × J −→ R.
Integrala Z
f (x, y1 , y2 , . . . , yn ) dx
I
se numeşte integrală cu parametri y1 , . . . , yn .

Pentru existenţa acestei integrale, trebuie ca funcţia f (·, y1 , y2 , . . . , yn ) să fie integrabilă pe
I (ı̂n sens propriu sau impropriu) pentru (y1 , y2 , . . . , yn ) ∈ J dat.
Considerând Y ⊆ J mulţimea tuturor punctelor (y1 , y2 , . . . , yn ) pentru care funcţia
f (·, y1 , y2 , . . . , yn ) este integrabilă pe I, putem defini o funcţie g : Y −→ R prin
Z
g(y1 , . . . , yn ) = f (x, y1 , y2 , . . . , yn ) dx.
I
R∞
3.2 Exemplu. Funcţia sinus integral definită prin a sinx x dx sau funcţia eroare definită prin
R a −x2
√2 e dx sunt exemple de integrale cu un parametru real a.
π 0 R∞
Funcţia Gamma incompletă superioară a e−x xb−1 dx şi funcţia gamma incompletă infe-
Ra
rioară 0 e−x xb−1 dx depind de doi parametri reali a, b.
3.3 Exemplu. Integrala cu parametru

Z a
sin(ax) dx,
0
unde a ∈ R, poate fi evaluată direct.

Z a a
1 1 − cos a2
sin(ax) dx = − cos(ax) = , a ̸= 0.
0 a 0 a
În cazul ı̂n care a = 0, valoarea integralei este 0.

Observăm că integrala indefinită este funcţie de x şi a, dar integrala definită este funcţie
doar de a, fiindcă variabila x dispare la ı̂nlocuirea capetelor de integrală.
În multe cazuri nu se poate determina valoarea explicită a integralei. Totuşi discutarea
proprietăţilor de trecere la limită sub integrală, de continuitate, derivabilitate şi integrabilitate
a integralei cu parametru se poate face şi ı̂n aceste cazuri.
1
3.4 Teoremă. Dacă f : [a, b] × [c, d] −→ R este continuă atunci integrala cu parametru
Z d
g(x) = f (x, y) dy
c
este o funcţie continuă pe [a, b]. Putem scrie
Z d Z d Z d
lim f (x + h, y) dy = lim f (x + h, y) dy = f (x, y) dy.
h→0 c c h→0 c
În plus g este integrabilă pe [a, b] şi
Z b Z b Z d Z d Z b
g(x) dx = f (x, y) dy dx = f (x, y) dx dy.
a a c c a
3.5 Teoremă. Dacă f : [a, b] × [c, d] −→ R este derivabilă ı̂n raport cu prima variabilă şi ∂f∂x
Rd
este continuă pe [a, b]×[c, d] atunci g(x) = c f (x, y) dy este derivabilă având derivata continuă
pe [a, b]. În plus,
Z d
′ ∂f
g (x) = (x, y) dy.
c ∂x
3.6 Observaţie. Dacă α, β : [a, b] −→ [c, d] sunt funcţii derivabile şi f : [a, b] × [c, d] −→ R este
derivabilă ı̂n raport cu prima variabilă şi ∂f
∂x
este continuă pe [a, b] × [c, d] atunci g : [a, b] −→ R
definită prin
Z β(x)
g(x) = f (x, y) dy
α(x)
este derivabilă şi
Z β(x)
′ ′ ′ ∂f
g (x) = β (x) · f (x, β(x)) − α (x) · f (x, α(x)) + (x, y) dy.
α(x) ∂x
a
e−ax
Z
′
3.7 Exemplu. Să se calculeze I (a) unde I(a) = dx, a > 2.
2 x
Avem
2 a 2 a 2
e−a e−a e−ax 2e−a − e−2a
Z
′ −ax
I (a) = − e dx = + = .
a 2 a a 2 a
3.8 Exemplu. Să se calculeze

1
(x + t)3 − 1
Z
lim dx.
t↘0 0 ln(x + t)
3.1. INTEGRALE IMPROPRII CU PARAMETRI 3
ay
R
Folosind formula ay dy = ln a
, scriem succesiv
1 1 y=3
(x + t)3 − 1 (x + t)y
Z Z
lim dx = lim dx
t↘0 0 ln(x + t) t↘0 0 ln(x + t) y=0
Z 1 Z 3
y
= lim (x + t) dy dx
t↘0 0 0
Z 3 Z 1
y
= lim (x + t) dx dy
t↘0 0 0
3 x=1
(x + t)y+1
Z
= lim dy
t↘0 0 y + 1 x=0
Z 3
(1 + t)y+1 − ty+1
= lim dy
t↘0 0 y+1
Z 3
(1 + t)y+1 − ty+1
= lim dy
0 t↘0 y+1
Z 3
1
= dy
0 y+1
= ln 4.
3.1 Integrale improprii cu parametri

Considerăm cazul unui interval nemărginit.
3.9 Definiţie. Fie funcţia f : [a, b] × [c, ∞) −→ R astfel ı̂ncât pentru orice x ∈ [a, b] integrala
R∞
improprie c f (x, y) dy este convergentă. Atunci funcţia g : [a, b] −→ R definită prin
Z ∞
g(x) = f (x, y) dy
c
se numeşte integrală improprie cu parametru.

R∞
3.10 Definiţie. Integrala c f (x, y) dy este uniform convergentă dacă pentru orice ε > 0
există δ > c astfel ı̂ncât pentru orice d2 > d1 > δ şi pentru orice x ∈ [a, b] să avem
Z d2
f (x, y) dy < ε.
d1
3.11 Observaţie. Fie un şir strict crescător de numere reale (dn ) astfel ı̂ncât d0 = c şi dn → ∞.
Atunci integrala improprie cu parametru se poate scrie ca o serie de funcţii:
Z ∞ ∞ Z dn
X X∞ Z dn
f (x, y) dy = f (x, y) dy = zn (x), zn (x) = f (x, y) dy.
c n=1 dn−1 n=1 dn−1
Folosind Criteriul lui Cauchy pentru serii de funcţii şi uniform convergenţa integralei improprii
cu parametru, din Z dn+p
|zn+1 (x) + · · · + zn+p (x)| = f (x, y) dy
dn
rezultă uniform convergenţa seriei de funcţii. Aplicând proprietăţile seriilor uniform convergente
putem demonstra următoarele proprietăţi.
3.12 Teoremă. Fie funcţia f : [a, b] × [c, ∞) −→ R continuă astfel ı̂ncât integrala improprie
R∞
c
f (x, y) dy este uniform convergentă. Atunci funcţia g : [a, b] −→ R definită prin
Z ∞
g(x) = f (x, y) dy
c
este continuă şi ı̂n plus

Z b Z ∞ Z ∞ Z b
f (x, y) dy dx = f (x, y) dx dy.
a c c a
3.13 Teoremă. Fie funcţia f : [a, b] × [c, ∞) −→ R continuă astfel ı̂ncât integralele g(x) =
R∞
c
f (x, y) dy sunt convergente pentru orice x ∈ [a, b]. În plus f este derivabilă parţial ı̂n
R∞
raport cu prima variabilă x şi integrala c ∂f
∂x
(x, y) dy este uniform convergentă. Atunci g este
derivabilă şi Z ∞
′ ∂f
g (x) = (x, y) dy.
c ∂x
Având ı̂un vedere importanţa uniform convergenţei unei integrale improprii cu parametru
să dăm următorul criteriu, care se poate demonstra folosind criteriul lui Weierstrass de uniform
convergenţă a seriilor.
3.14 Teoremă. Fie f : [a, b] × [c, ∞) −→ R. Dacă există o funcţie M : [c, ∞) −→ R astfel
R∞
ı̂ncât |f (x, y)| ≤ M (y), pentru orice x ∈ [a, b] şi orice y ≥ c şi integrala c M (y) dy este
R∞
convergentă, atunci integrala c f (x, y) dy este uniform convergentă pe [a, b].
3.15 Exemplu. Să arătăm cum pot fi folosite teoremele de continuitate şi derivabilitate a
integralei cu parametru pentru a calcula valoarea ei.
Ne propunem să calculăm valoarea integralei1
Z π
I(y) = ln(1 − 2y cos x + y 2 ) dx, y ∈ R.
0
Mai ı̂ntâi fie y ∈ (−1, 1). Considerăm f : [0, π] × (−1, 1) → R definită prin
f (x, y) = ln(1 − 2y cos x + y 2 ).
Inegalităţile
0 < (1 − |y|)2 ≤ 1 − 2y cos x + y 2 ≤ (1 + |y|)2
arată că f este corect definită, mărginită şi continuă pe domeniul de definiţie. Aceste condiţii
ne arată că I(y) este continuă pe (−1, 1).
Funcţia f este derivabilă parţial ı̂n raport cu y şi
∂f 2y − 2 cos x
(x, y) = , (x, y) ∈ [0, π] × (−1, 1).
∂y 1 − 2y cos x + y 2
∂f
Fiindcă numitorul nu se poate anula, derivata parţială ∂y
este continuă pe [0, π] × (−1, 1).
Această proprietate ne arată că I(y) este derivabilă pe (−1, 1). În plus
Z π
′ 2y − 2 cos x
I (y) = 2
dx, y ∈ (−1, 1).
0 1 − 2y cos x + y
1
Exemplul acesta apare ı̂n F. S. Woods, Advanced Calculus: A Course Arranged with Special Reference to
the Needs of Students of Applied Mathematics, Ginn, Boston, 1926.
3.1. INTEGRALE IMPROPRII CU PARAMETRI 5
Pentru a calcula această integrală, facem schimbarea de variabilă t = tg x2 . Avem cos x =

1−t2
1+t2
şi
2 1−y
′
Z ∞ 1−t
2y − 2 1+t2 2 4
Z ∞ t2 − 1+y 1
I (y) = 2 · 2
dt = (y−1)2
· dt.
0 1− 2y 1−t
1+t2
+ y2 1 + t y+1 0 t2 + t2 +1
(y+1)2
1−y
Notăm a = 1+y
. Fiindcă y ∈ (−1, 1) rezultă a ∈ (0, ∞). Atunci
∞
t2 − a
Z
′ 4 1
I (y) = 2 2
· 2 dt.
y+1 0 t +a t +1
Distingem două cazuri. Dacă a ̸= 1, atunci descompunem ı̂n fracţii simple şi obţinem
Z ∞ Z ∞
′ 4a 1 4 1
I (y) = 2 2
dt − 2
dt = 0.
(y + 1)(a − 1) 0 t + a (y + 1)(a − 1) 0 t + 1
Dacă a = 1, atunci grupând convenabil termenii şi aplicând formula de integrare prin părţi,
obţinem
Z ∞ 2 Z ∞ Z ∞
′ 4 t −1 4 2t2 4 1
I (y) = 2 2
dt = 2 2
dt − 2
dt = 0.
y + 1 0 (t + 1) y + 1 0 (t + 1) y+1 0 t +1
În ambele cazuri, derivata I ′ (y) este nulă pe (−1, 1), ceea ce ı̂nseamnă că funcţia I(y) este
constantă. Adică I(y) = C, pentru orice y ∈ (−1, 1). Prin calcul direct I(0) = 0, deci I(y) = 0,
pentru orice y ∈ (−1, 1).
Pentru cazul y ∈ (−∞, −1) ∪ (1, ∞) raţionamentul este similar, cu singura diferenţă că
1−y
a = 1+y < 0, ceea ce ne conduce la
Z ∞ Z ∞
′ 4a 1 4 1
I (y) = 2 2
dt − 2
dt
(y + 1)(a − 1) 0 t + a (y + 1)(a − 1) 0 t + 1
∞
4a 1 t 4 π
= · arctg − ·
(y + 1)(a − 1) a a 0 (y + 1)(a − 1) 2
4 π 4 π 2π
=− · − · = .
(y + 1)(a − 1) 2 (y + 1)(a − 1) 2 y
Se obţine I(y) = 2π ln |y| + C, |y| > 1. Pentru a obţine constanta, scriem

Z π Z π " 2 #
2 1 − 2y cos x + y 2 1 1
C = I(y) − π ln y = ln 2
dx = ln 1 − 2 · cos x + dx.
0 y 0 y y

1
Fiindcă 1/y ∈ (−1, 1), folosim rezultatul de la primul caz şi avem C = I y
= 0. Am obţinut

0, y ∈ (−1, 1)
I(y) = 2
π ln y , y ∈ (−∞, −1) ∪ (1, ∞).
Expresia obţinută sugerează că I(±1) = 0.

Studiem continuitatea integralei I(y) ı̂n y = ±1. În aceste puncte integrala este improprie.
Aplicăm Teorema privitoare la limita integralei improprii cu parametru. Fie (a, b) = (0, π),
Y = (−1, 1) şi f : (a, b) × Y → R, f (x, y) = ln(1 − 2y cos x + y 2 ). Pentru y = −1 avem
φ(x) = ln(2 + 2 cos x) = f (x, −1) şi pentru y = 1 avem φ(x) = ln(2 − 2 cos x) = f (x, 1). În
ambele cazuri funcţia φ este local integrabilă pe (0, π). Pentru a obţine funcţia dominantă K,
determinăm maximul unei funcţii de gradul al doilea şi apoi
f (x, y) ≤ ln(sin2 x) = 2 ln(sin x), pentru orice x ∈ (0, π) şi y ∈ (−1, 1).
Funcţia K(x) = ln(sin x), x ∈ (0, π) este local integrabilă pe (0, π). Pentru x = 0, limita
cos x
√ ln(sin x) sin x
√ x
lim x ln(sin x) = lim = lim = − lim x cos x = 0,
x↘0 x↘0 √1 x↘0 −1√ x↘0 sin x
x x x
şi pentru x = π, limita

√ √ √
lim π − x ln(sin x) = lim π − x ln(sin(π − x)) = lim t ln(sin t) = 0,
x↗π x↗π t↘0
Rπ
arată că integrala 0 K este convergentă.
În concluzie, putem trece la limită ı̂n funcţia I(y) când y tinde la ±1. Rezultă
I(1) = lim I(y) = lim 0 = 0 şi I(−1) = lim I(y) = lim 0 = 0.

y↗1 y↗1 y↘−1 y↘−1
3.16 Exemplu. Să se calculeze2 integrala

1
x3 − 1
Z
dx.
0 ln x
x3 −1
Să observăm că funcţia h(x) = ln x
, x ∈ (0, 1) este continuă pe (0, 1) şi are limite finite ı̂n
capetele intervalului
x3 − 1 x3 − 1 3x2
lim =0 şi lim = lim 1 = 3.
x↘0 ln x x↗1 ln x x↗1
x
Acest lucru arată că h este integrabilă pe [0, 1].

ay
R
Pentru a calcula integrala, folosim formula ay dy = ln a
şi avem
1 1 y=3 1 3
x3 − 1 xy
Z Z Z Z
y
dx = dx = x dy dx.
0 ln x 0 ln x y=0 0 0
Acum, schimbăm ordinea de integrare pentru funcţia f definită prin
xy , (x, y) ∈ ([0, 1] × [0, 3]) \ { (0, 0) }

f (x, y) = .
0, (x, y) = (0, 0)
Funcţia f este mărginită de 1 şi este integrabilă ı̂n raport cu oricare dintre cele două variabile.
Avem
Z 1 3 Z 3 Z 1 Z 3 y+1 x=1 Z 3
x −1 y x 1
dx = x dx dy = dy = dy = ln 4.
0 ln x 0 0 0 y + 1 x=0 0 y+1
2
Exemplul acesta apare ı̂n F. S. Woods, Advanced Calculus: A Course Arranged with Special Reference to
the Needs of Students of Applied Mathematics, Ginn, Boston, 1926.
3.2 Funcţiile Gamma şi Beta ale lui Euler

Funcţia Gamma
3.17 Definiţie. Funcţia Γ : (0, ∞) −→ R este definită prin
Z ∞
Γ(a) = e−x xa−1 dx.
0
3.18 Observaţie. Să observăm că funcţia este corect definită. Scriem
Z ∞ Z 1 Z ∞
−x a−1 −x a−1
e x dx = e x dx + e−x xa−1 dx.
0 0 1
Pentru că
lim x1−a · e−x xa−1 = 1
x↘0
R1
integrala 0
e−x xa−1 dx este convergentă dacă şi numai dacă 1 − a < 1, adică a > 0.
Din
xa+1
lim x2 · e−x xa−1 = lim x = 0
x→∞ x→∞ e
R ∞ −x a−1
rezultă convergenţa integralei 1 e x dx, pentru orice a ∈ R.
3.19 Teoremă. Proprietăţile de calcul ale funcţiei Gamma

Au loc următoarele relaţii:
1. Γ(1) = 1
2. Γ(a + 1) = aΓ(a), a > 0
3. Γ(n + 1) = n!, n ∈ N
Z ∞
Γ(a)
4. xa−1 e−sx dx = a , s > 0
0 s
π
5. Γ(a) · Γ(1 − a) = , a ∈ (0, 1)
sin πa
√

1
6. Γ = π.
2
Demonstraţie. 1. Prima proprietate rezultă prin calcul direct:
Z ∞ ∞
Γ(1) = e−x dx = − e−x = 1.
0 0
2. Prin integrare prin părţi

Z ∞ Z ∞ ∞ Z ∞
−x a −x ′ −x a
a
e−x axa−1 dx = aΓ(a).

Γ(a + 1) = e x dx = −e x dx = − e x +
0 0 0 0
3. Rezultă din proprietăţile 1 şi 2. Înmulţim toate egalităţile Γ(k + 1) = kΓ(k) pentru k de
la 1 la n. O să avem
Γ(n + 1) · Γ(n) · · · Γ(2) = n! · Γ(n) · Γ(n − 1) · · · Γ(1).
După simplificare rămâne Γ(n + 1) = n! · Γ(1) = n!.

4. Cu schimbarea de variabilă sx = u obţinem

Z ∞ Z ∞ a−1
a−1 −sx u du 1
x e dx = e−u = a Γ(a).
0 0 s s s
R∞
5. Alegând a = 1 şi s = 1 + t ı̂n proprietatea 4, avem 1+t 1
= 0 e−y(1+t) dy. Înmulţind cu
ta−1 şi integrând de la 0 la infinit deducem
Z ∞ a−1 Z ∞ Z ∞ Z ∞ Z ∞
t a−1 −y(1+t) −y a−1 −yt
dt = t e dy dt = e t e dt dy
0 1+t 0 0 0 0
Z ∞ Z ∞
−y Γ(a)
= e a
dy = Γ(a) e−y y (1−a)−1 dy = Γ(a) · Γ(1 − a).
0 y 0
Schimbarea ordinii de integrare este justificată de Corolarul Teoremelor de interschimbare a

două integrale improprii.
Dezvoltăm funcţia f (x) = cos(ax) ı̂n serie Fourier pe [−π, π], unde a ∈ (0, 1). Avem
∞
2 π
Z
a0 X
f (x) = + an cos nx, unde an = f (x) cos nx dx.
2 n=1
π 0
Calculăm coeficienţii seriei Fourier:

2 π
Z
2 sin aπ
a0 = cos ax dx =
π 0 aπ
Z π
1 sin(a + n)π sin(a − n)π
an = [cos(a + n)x + cos(a − n)x] dx = +
π 0 π(a + n) π(a − n)
n

(−1) sin aπ 1 1
= + .
π a+n a−n
Am obţinut
∞
sin aπ 1 X n 1 1
cos ax = + (−1) sin aπ + cos nx, x ∈ [−π, π].
aπ π n=1 a+n a−n
Pentru x = 0 avem ∞
π 1 X 1 1
= + (−1)n − .
sin aπ a n=1 a+n n−a
Rămâne să demonstrăm că
Z ∞ a−1 ∞
t 1 X n 1 1
dt = + (−1) − .
0 1+t a n=1 a+n n−a
Desfacem integrala ı̂n două şi facem schimbarea de variabilă t = x1 ı̂n cea de-a doua integrală:
Z ∞ a−1 Z 1 a−1 Z ∞ a−1 Z 1 a−1 Z 1 −a
t t t x x
dt = dt + dt = dx + dx.
0 1+t 0 1+t 1 1+t 0 1+x 0 1+x
1
= ∞ n
P
Folosim acum seria geometrică 1+x n=0 (−x) , x ∈ (−1, 1) şi integralele se scriu
∞
Z 1 a−1 Z 1 ! ∞
x a−1
X
n 1 X 1
dx = x 1+ (−x) dx = + (−1)n
0 1+x 0 n=1
a n=1 a+n
∞
Z 1 −a Z 1 ! ∞
x −a
X
n−1
X 1
dx = x (−x) dx = (−1)n−1 .
0 1+x 0 n=1 n=1
n−a
Rămâne să justificăm interschimbarea integralelor cu seria. Folosim Teorema convergenţei

dominate pentru şirul sumelor parţiale:
n 1
− (−x)n
Z
a−1 1 1
X
a−1 k
|Sn (x)| = x (−x) =x < xa−1 şi xa−1 dx = .
k=0
1+x 0 a
şi
n 1
− (−x)n
Z
−a 1 1
X
−a
|Tn (x)| = x (−x) k−1
=x < x−a şi x−a dx = .
k=1
1+x 0 1−a
6. Rezultă din proprietatea 5 pentru a = 1/2.
3.20 Exemplu. Să se calculeze Γ 72 .

Folosind relaţia de recurenţă Γ(a) = (a − 1)Γ(a − 1) se obţine

√
7 5 5 5 3 3 5 3 1 1 15 π
Γ = Γ = · Γ = · · Γ = .
2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 8
3.21 Observaţie. Să observăm că folosind relaţia de recurenţă, putem extinde funcţia Gamma
şi pe axa reală negativă.
Pentru a < 0 definim
Γ(a + 1)
Γ(a) = , a ∈ (−1, 0)
a
Γ(a + 2)
Γ(a) = , a ∈ (−2, −1)
a(a + 1)
.........
Γ(a + n + 1)
Γ(a) = , a ∈ (−n − 1, −n).
a(a + 1) . . . (a + n)
Funcţia Beta
3.22 Definiţie. Funcţia β : (0, ∞) × (0, ∞) −→ R este definită prin
Z 1
β(a, b) = xa−1 (1 − x)b−1 dx.
0
3.23 Observaţie. Să observăm că funcţia este corect definită. Scriem
1
Z 1 Z
2
Z 1
a−1 b−1 a−1 b−1
x (1 − x) dx = x (1 − x) dx + xa−1 (1 − x)b−1 dx.
1
0 0 2
Pentru că
lim x1−a · xa−1 (1 − x)b−1 = 1
x↘0
R1
integrala 0
2
xa−1 (1 − x)b−1 dx este convergentă dacă şi numai dacă 1 − a < 1, adică a > 0.
Din
lim (1 − x)1−b · xa−1 (1 − x)b−1 = 1
x↗1
R1
rezultă convergenţa integralei 1 xa−1 (1 − x)b−1 dx este asigurată dacă 1 − b < 1, adică b > 0.
2
3.24 Teoremă. Proprietăţile de calcul ale funcţiei beta

Au loc următoarele relaţii:
1. β(a, b) = β(b, a), a, b > 0
Z ∞
ta−1
2. β(a, b) = dt, a, b > 0
0 (1 + t)a+b
Γ(a)Γ(b)
3. β(a, b) = , a, b > 0
Γ(a + b)
Z d
4. (x − c)a (d − x)b dx = (d − c)a+b+1 · β(a + 1, b + 1), a, b > −1
c
Z π
2
a b 1 a+1 b+1
5. sin x cos x dx = · β , , a, b > −1.
0 2 2 2
Demonstraţie. 1. Cu schimbarea de variabilă x = 1 − t, proprietatea este demonstrată.
t
2. În definiţia funcţiei Beta facem schimbarea de variabile x = 1+t .
3. Cu proprietatea 4 a funcţiei Gamma putem scrie
Z ∞
Γ(a + b)
= xa+b−1 e−x(1+t) dx.
(1 + t)a+b 0
Înmulţind relaţia cu ta−1 şi integrând după t de la 0 la infinit, egalitatea devine

Z ∞ Z ∞ Z ∞
ta−1

a−1 a+b−1 −x(1+t)
Γ(a + b) · dt = t x e dx dt
0 (1 + t)a+b 0 0
Schimbând ordinea de integrare (care este justificată de Corolarul teoremelor de interschimbare

a două integrale improprii), avem
Z ∞ Z ∞ Z ∞ Z ∞
a−1 a+b−1 −x(1+t) a+b−1 −x a−1 −xt
t x e dx dt = x e t e dt dx
0 0 0 0
Z ∞
Γ(a)
= xa+b−1 e−x · a dx
0 x
Z ∞
= Γ(a) · xb−1 e−x dx = Γ(a) · Γ(b).
0
Am obţinut
Γ(a + b) · β(a, b) = Γ(a) · Γ(b),
ceea ce demonstrează proprietatea 3.
4. Se face schimbarea de variabile x − c = (d − c)t.
Atunci d − x = d − c − (x − c) = (d − c)(1 − t) şi dx = (d − c) dt.
5. Se face schimbarea de variabile sin2 x = t. Avem
1 1
cos x = (1 − t) 2 , iar dx = p dt.
2 t(1 − t)
R∞ 1
3.25 Exemplu. Să se calculeze integrala 0 1+x n dx.
1
Facem schimbarea de variabilă xn = t. Avem dx = n1 t n −1 dt. Atunci
Z ∞ 1
1 ∞ t n −1 Γ n1 Γ 1 − n1
Z
1 1 1 1 π
dx = dt = · β ,1 − = = .
0 1+x n n 0 1+t n n n nΓ(1) n sin πn
Seminar 3
Integrale improprii
Să se studieze convergenţa integralelor şi ı̂n caz de convergenţă să se determine valoarea
acestora
Z ∞
x
3.1. dx
0 (x + 1)(x + 2)
Z ∞ √2
x dx
3.2. .
0 x2 + 1
Z ∞
x
3.3. dx
0 (x + 1)(x + 2)2
Z 1
x(arcsin x)2
3.4. √ dx.
0 1 − x2
Z π
2
3.5. ln(sin x) dx.
0
Z 1
ln x
3.6. √ dx.
0 1 − x2
Z ∞
ln x
3.7. dx.
0 x2 + 1
Z ∞
arctg x
3.8. 2
dx.
0 x +x+1

3.1. α = 1 DIV
√
3.2. α = 2 − 2 < 1 DIV
3.3. α = 2 > 1 CONV. Pentru calcul se descompune ı̂n fracţii simple
x A B C
2
= + +
(x + 1)(x + 2) x + 1 x + 2 (x + 2)2
cu A = −1, B = 1, C = 2. Avem
Z ∞ Z t
x x
2
dx = lim 2
dx
0 (x + 1)(x + 2) t→∞ 0 (x + 1)(x + 2)
Z t Z t Z t
−1 1 2
= lim dx + dx + 2
dx
t→∞ 0 x + 1 0 x+2 0 (x + 2)
t+2 2
= lim ln − ln 2 − + 1 = 1 − ln 2.
t→∞ t+1 t+2
1
2 SEMINAR 3. INTEGRALE IMPROPRII
1
3.4. α = 2
CONV. Pentru calcul facem substutuţia x = sin t. Se obţine
π
1
x(arcsin x)2
Z Z
2
√ dx = t2 sin t dt = π − 2.
0 1 − x2 0
π
3.5. α = 1/2 CONV Pentru a o calcula facem schimbarea de variabilă t = 2
− x şi
rezultă Z π Z π
2 2
I= ln(sin x) dx = ln(cos x) dx.
0 0
Atunci
Z π Z π Z π Z π
2 2 2 2 sin 2x
2I = ln(sin x) dx + ln(cos x) dx = ln(sin x cos x) dx = ln dx
0 0 0 0 2
π π
Z Z Z π
2 2 1 2x=t π
= ln(sin 2x) dx − ln 2 dx = ln sin t dt − ln 2
0 0 2 0 2
π
!
Z Z π
1 2 π u=π−t 1 π
= ln sin t dt + ln sin t dt − ln 2 = (I + I) − ln 2.
2 0 π
2
2 2 2
Rezultă I = − π2 ln 2.
3.6. α = 1/2 CONV Cu substituţia x = sin t, obţinem
π
Z 1 Z
ln x 2 π
√ dx = ln(sin t) dt = − ln 2.
0 1 − x2 0 2
3.7. α = 3/2 CONV Cu substituţia x = 1/t obţinem I = −I, adică I = 0.

3.8. α = 2 CONV Cu substituţia x = 1/t rezultă
Z ∞
arctg 1t
I= dt.
0 t2 + t + 1
Folosind faptul că arctg t + arctg 1t = π2 , pentru orice t > 0,

∞ ∞ ∞
arctg 1t π2
Z Z Z
arctg t π 1
2I = 2
dt + 2
dt = dt = √ .
0 t +t+1 0 t +t+1 2 0 t2 + t + 1 3 3
π√2
Rezultă I = 6 3
.
Probleme propuse
Să se studieze convergenţa integralelor:
Z ∞ √
x+1
Problema 3.9. √3
dx.
1 x x2 + 1
Z ∞
arctg x
0 x x
Z ∞
x
Problema 3.11. dx.
1 (x − 2)(x2 + 1)
Z e
1
1 (x + 1) ln x
3
1 1
e− x
Z
Problema 3.13. dx.
0 x3
∞
(ln x)4
Z
Problema 3.14. dx.
1 (x − 1)3
Z ∞
sin x
0 x x
Z ∞
cos x
Problema 3.16. dx.
2 (x − 1)2
Z b
1 1
Problema 3.17. √ · sin dx.
a x−a (x − a)2
b
x3
Z
a (x − a)(b − x)
Z ∞
x2
Problema 3.19. dx
0 (x + 1)(x + 2)2 (x + 3)
Z ∞
dx
Problema 3.20. .
0 (x + 4)n
2
Z ∞
x2 + 1
Problema 3.21. 2 2
dx.
−∞ (x + 4)(x + 9)
Z ∞
x+1
Problema 3.22. dx.
0 (x + 2)2 (x + 3)
Z ∞
dx
Problema 3.23. .
0 (x + 1) · · · (x2 + n)
2
Z b√
x−a
a b−x
Z b
x
a (x − a)(b − x)
Z b
x2
a (x − a)(b − x)
Z 1
x
−1 1 − x2
Z 1
1
0 x − x2
Z ∞
ln x
Problema 3.29. 2
dx.
0 x +x+1
Z ∞
arctg x
Problema 3.30. dx.
0 x2 + 1
Z ∞
ln(1 + x)
Problema 3.31. dx.
1 x3
Z ∞
2
Problema 3.32. x2n+1 e−x dx.
0
Seminar 4
Z y
′ ln(1 + xy)
4.1. Să se calculeze F (y), unde F (y) = dx, y > 1.
1 x
Z x3 +y 3
∂g
4.2. Se dă g(x, y) = f (x2 + y 2 + t) dt. Se cere .
x2 +y 2 ∂x
t2
Z ÇZ 2x+t
å
2 2 2
4.3. Se dă g(t) = sin(x + y − t ) dy dx. Să se determine g ′ (t).
0 2x−t
∞
sin πx − sin x
Z
4.4. Să se determine valoarea integralei e−x · dx.
0 x
Z π
2
4.5. Să se calculeze ln(cos2 x + m2 · sin2 x) dx, m ≥ 0.
0
Temă:
b+t
sin2 tx
Z
4.6. Se dă f (t) = dx. Să se calculeze f ′ (t).
a+t x
Z t
4.7. Se dă F (t) = f (x) · (t − x)n−1 dx. Să se calculeze F (n) (t).
0
Z ∞
arctg x
4.8. Să se calculeze dx.
0 x(1 + x2 )
∞
sin 6x · sin 4x
Z
4.9. Să se calculeze e−x · dx.
0 x

4.1.
2 1
F ′ (y) = ln(1 + y 2 ) − ln(1 + y).
y y
4.2.
∂g
= (3x2 + 2x)f (x2 + y 2 + x3 + y 3 ) − 4xf (2x2 + 2y 2 ).
∂x
4.3. Notăm Z 2x+t
f (x, t) = sin(x2 + y 2 − t2 ) dy.
2x−t
1
2 SEMINAR 4. INTEGRALE CU PARAMETRI
Folosim formula de derivare a integralelor cu parametru.

Z t2
′ 2 ∂f
g (t) = 2tf (t , t) + (x, t) dx.
0 ∂t
Se obţine
Z 2t2 +t Z t2
′ 4 2 2
g (t) = 2t sin(t − t + y ) dy + sin(x2 + (2x + t)2 − t2 ) dx
2t2 −t 0
t2 Z t2 ÇZ 2x+t
Z å
2 2 2 2 2 2
+ sin(x + (2x − t) − t ) dx − 2t cos(x + y − t ) dy dx.
0 0 2x−t
4.4. Putem scrie

Z ∞ Z ∞ ÅZ π Z π ÅZ ∞
−x sin πx − sin x
ã ã
−x −x
e · dx = e · cos tx dt dx = e cos tx dx dt.
0 x 0 1 1 0
R∞
Prin integrare prin părţi 0 e−x cos tx dx = t21+1 . Atunci I = arctg π − π4 .
4.5. Avem o integrală cu parametrul m.
Z π Z π
′
2 2m sin2 x 2 tg2 x
I (m) = 2 2 2 dx = 2m 2 2
dx
0 cos x + m sin x 0 1 + m tg x
| {z }
dt
tg x=t, dx=
1+t2
∞
t2
Z
dt
= 2m · .
0 1 + m t 1 + t2
2 2
Pentru m ̸= 1, descompunem fracţia ı̂n fracţii simple

t2 At + B Ct + D
2 2 2
= 2
+ .
(1 + t )(1 + m t ) 1+t 1 + m2 t 2
Obţinem A = C = 0, B = m21−1 , D = m−1

2 −1 . Rezultă
Z ∞ Z ∞
′ 2m dt 2m 1
I (m) = 2 − dt
m − 1 0 1 + t2 m2 − 1 0 1 + m2 t2
∞ Z ∞
2m 2m 1 1
= 2 arctg t − 2 · 2 dt
m −1 0 m − 1 m 0 t2 + m12
m 2 arctg(mt) ∞ m 2 π π
= 2 π− 2
= 2 ·π− 2 · = .
m −1 m −1 0 m −1 m −1 2 m+1
Pentru cazul m = 1, avem
Z ∞ ∞ Z ∞
′ 2t dt t 1 π
I (1) = t· 2 2
=− 2 + dt = .
0 (1 + t ) t +1 0 0 t2 +1 2
Rezultă Z
dm
I(m) = π
= π ln(m + 1) + C.
m+1
Pentru calculul constantei, facem m = 1. Din enunţ, avem I(1) = 0, iar din rezultatul
obţinut avem
I(1) = π ln 2 + C ⇒ π ln 2 + C = 0 ⇒ C = −π ln 2.
Rezultă că I(m) = π ln m+1

2
.
Seminar 5
Funcţia β şi Γ
Problema 5.1.
Z ∞ Z ∞
2 2
a) (x3 − 2x2 + 3)e−x dx c) x4 e−3x dx
Z0 ∞ Z0 ∞
2
b) x10 e−2x dx d) e−x dx
0 −∞
Problema 5.2.
Z b Z br
x−a
a) (x − a)n (b − x)m dx, m, n ∈ N, b > a c) dx, b > a
a a b−x
Z b Z 3
1 x
b) p dx, b > a d) p dx
a (x − a)(b − x) 1 (x − 1)(3 − x)
Problema 5.3.
Z a Z 3 √
a) xm (an − xn )p dx, m, p > −1, n > 0 c) x2 9 − x2 dx
Z0 1 Z0 2 √
1
x4 8 − x3 dx
3
b) √n
dx, m, n ∈ N d)
0 1 − xm 0
Problema 5.4.
Z π Z π
2 2
a) sina x cosb x dx, a, b > −1 d) sin2n+1 x dx, n ∈ N
0 0
Z π π
2 √
Z
2
b) tg x dx e) sin10 x cos12 x dx
0 0
Z π Z π
2 2
c) cos2n x dx, n ∈ N f) sin2t−1 2x dx, t > 0
0 0
Problema 5.5.
Z ∞ m−1 ∞
xp
Z
x
a) dx, 0 < m < n c) dx, p ∈ (−1, 1)
0 1 + xn 1 + x2
Z ∞ Z0 ∞
1 x3
b) dx, n ∈ N d) dx
0 (1 + x2 )n+1 0 (1 + x3 )3
1
2 SEMINAR 5. FUNCŢIA β ŞI Γ

5.1. a) Se face substituţia x2 = t şi se desface ı̂n trei integrale. Se obţine
1 √

1 3 3 1
I = Γ(2) − Γ + Γ = + π.
2 2 2 2 2
b) Se notează 2x = t. Obţinem I = Γ(11)

211
= 10!/2√11 .
c) Notăm 3x2 = t. Obţinem I = 181√3 Γ(5/2) = 24√π3 .
d) Folosim paritatea funcţiei de sub integrală şi apoi facem schimbarea de variabilă
x2 = t. Z ∞
√

−x2 1
I=2 e dx = Γ = π.
0 2
5.2. a) Se face schimbarea de variabilă x = a + t(b − a). Se obţine
(b − a)n+m+1 n!m!
I = (b − a)n+m+1 β(n + 1, m + 1) = .
(n + m + 1)!
b) Se foloseşte rezultatul precedent pentru n = −1/2 şi m = −1/2. Obţinem I = π.
c) Folosim rezultatul de la a) pentru n = 1/2 şi m = −1/2. Rezultă I = (b − a)π/2.
d) Despărţim ı̂n două integrale care sunt de tipul de la b) şi c).
Z 3 Z 3 Z 3
x x−1 1
p dx = p dx+ p dx = π+π = 2π.
1 (x − 1)(3 − x) 1 (x − 1)(3 − x) 1 (x − 1)(3 − x)
5.3. a) Se face succesiv schimbarea de variabile xn = u şi u = an t. Va rezulta
Z a Z n
1 a m+1 −1 n am+1+np

m n n p p m+1
I= x (a − x ) dx = u n (a − u) du = β ,p + 1 .
0 n 0 n n
b) Se foloseşte rezultatul de la a) şi se obţine I = m1 β(1/m, 1 − 1/n).

c) Se foloseşte rezultatul de la a) pentru a = 3, n = 2, m = 2, p = 1/2. Rezultă I = 81π
16
.
128π
d) Se foloseşte rezultatul de la a) pentru a = 2, n = 3, m = 4, p = 1/3. Rezultă I = 27 3 .
√
5.4. a) Se folosesc succesiv schimbările de variabile sin x = u şi u2 = t. Obţinem

Z π
2
a b 1 a+1 b+1
sin x cos x dx = β , .
0 2 2 2
b) Folosim formula pentru a = 1/2 şi b = −1/2. I = √π2 .
π(2n−1)!!
c) I = 12 β 12 , 2n+1
2
= 2(2n)!! .
(2n)!!
d) I = 12 β n + 1, 12 = (2n+1)!!

.
63π
e) I = 220 .
f) I = 22t−2 β(t, t).
5.5. a) Se foloseşte reprezentarea
Z ∞ a−1
t dt
β(a, b) = .
0 (1 + t)a+b
π
Notăm xn = t. Avem I = n sin πm
.
n
1 1 2n+1

b) Notăm x2 = t. Obţinem I = 2 β 2
, 2 .
π
c) Notăm x2 = t. Se obţine I = 2 cos pπ
.
2
2π
d) Notăm x3 = t. Rezultă I = √ .
27 3
Curs 4
Integrale curbilinii de speţa I
4.1 Drumuri şi curbe

4.1 Definiţie. O funcţie continuă γ : [a, b] → Rm se numeşte drum plan dacă m = 2 sau
drum ı̂n spaţiu dacă m = 3. Punctul γ(a) se numeşte originea drumului, iar γ(b) reprezintă
extremitatea drumului. Dacă γ(a) = γ(b) drumul se numeşte ı̂nchis. Mulţimea γ([a, b]) se
numeşte imaginea drumului.
4.2 Observaţie. Dacă m = 3, putem scrie drumul γ specificând componentele funcţiei vecto-
riale γ(t) = (x(t), y(t), z(t)) sau scriind vectorul de poziţie al fiecărui punct
~r = ~r(t) = x(t)~ı + y(t)~ + z(t)~κ, t ∈ [a, b].
Putem descrie drumul scriind coordonatele ca nişte funcţii continue de un parametru real t:

 x = x(t),
y = y(t), t ∈ [a, b].
z = z(t),

4.3 Exemplu. Drumul descris de


 x = (1 − t)xA + txB ,
y = (1 − t)yA + tyB , t ∈ [0, 1]
z = (1 − t)zA + tzB ,

are ca suport segmentul AB, parcurs de la A(xA , yA , zA ) la B(xB , yB , zB ).
4.4 Exemplu. Drumul descris de

x = x0 + r cos t,
t ∈ [0, 2π]
y = y0 + r sin t,
este drumul plan ı̂nchis ce are ca suport cercul de ecuaţie (x − x0 )2 + (y − y0 )2 = r2 , cu centrul

(x0 , y0 ) şi raza r, care este parcurs ı̂n sens trigonometric având originea şi extremitatea ı̂n
punctul (x0 + r, y0 ).
4.5 Definiţie. Două drumuri γ1 : [a, b] → Rm şi γ2 : [c, d] → Rm sunt echivalente dacă există
o funcţie h : [a, b] → [c, d] strict crescătoare şi continuă astfel ı̂ncât h(a) = c şi h(b) = d şi
γ1 = γ2 ◦ h.
1
2 CURS 4. INTEGRALE CURBILINII DE SPEŢA I
4.6 Observaţie. Dacă notăm prin γ1 ∼ γ2 faptul că γ1 şi γ2 sunt drumuri echivalente, atunci
relaţia binară ∼ reprezintă o relaţie de echivalenţă.
Într-adevăr, alegând h(t) = t avem γ ∼ γ, ceea ce arată proprietatea de reflexivitate.
Pentru că h e strict crescătoare, ea este injectivă, iar pentru că h e continuă şi h(a) = c şi
h(b) = d rezultă că h([a, b]) = [c, d] şi deci h este surjectivă, ceea ce implică faptul că h este
bijectivă. Astfel, există inversa funcţiei h, care este o funcţie continuă, strict crescătoare şi
h−1 (c) = a şi h−1 (d) = b. În plus, avem γ2 = γ1 ◦ h−1 . Am demonstrat că γ1 ∼ γ2 implică
γ2 ∼ γ1 , ceea ce reprezintă proprietatea de simetrie.
Ne rămâne să verificăm faptul că relaţia ∼ este tranzitivă. Fie γ1 ∼ γ2 şi γ2 ∼ γ3 . Atunci
există h : [a, b] → [c, d] şi g : [c, d] → [e, f ] strict crescătoare şi continue cu h(a) = c, h(b) = d şi
g(c) = e, g(d) = f cu proprietatea că γ1 = γ2 ◦ h şi γ2 = γ3 ◦ g. Funcţia i = g ◦ h : [a, b] → [e, f ]
are proprietatea că i(a) = g(h(a)) = g(c) = e şi i(b) = f . În plus, i este strict crescătoare şi
continuă şi γ1 = γ2 ◦ h = (γ3 ◦ g) ◦ h = γ3 ◦ (g ◦ h) = γ3 ◦ i, ceea ce demonstrează că γ1 ∼ γ3 .
4.7 Definiţie. Se numeşte curbă o clasă de drumuri echivalente. Fiind dată o curbă, un
drum care o reprezintă se numeşte parametrizare a curbei. Întotdeauna putem reprezenta
curba printr-un drum definit pe [0, 1].
4.8 Exemplu. Drumul γ1 (t) = (sin t, cos t), t ∈ 0, π2 este echivalent cu drumul γ2 (t) =

√
(t, 1 − t2 ), t ∈ [0, 1]. Într-adevăr, funcţia h : 0, π2 → [0, 1], h(t) = sin t este strict crescătoare

şi continuă cu h(0) = 0 şi h π2 = 1 şi ı̂n plus γ1 = γ2 ◦ h.

Ambele drumuri γ1 şi γ2 reprezintă parametrizări ale aceleaşi curbe: sfertul de cerc din
primul cadran parcurs de la (0, 1) la (1, 0).
4.9 Observaţie. O curbă este mulţimea tuturor drumurilor echivalente care au o imagine dată
şi un sens de parcurs precizat.
O curbă plană se poate specifica ı̂n 4 forme:
1) forma parametrică: γ(t) = (x(t), y(t)), t ∈ [a, b]
2) forma vectorială: ~r = x(t)~ı + y(t)~, t ∈ [a, b]
3) forma explicită: y = f (x), x ∈ [a, b]
4) forma implicită: F (x, y) = 0 şi descrierea sensului de parcurs.
O curbă ı̂n spaţiu se poate specifica ı̂n 3 forme:
1) forma parametrică: γ(t) = (x(t), y(t), z(t)), t ∈ [a, b]
2) forma vectorială: ~r = x(t)~ı + y(t)~ + z(t)~κ, t ∈ [a, b]
3) ca intersecţie de două suprafeţe

f (x, y, z) = 0
g(x, y, z) = 0.
şi descrierea sensului de parcurs.
4.10 Definiţie. Fiind dat un drum γ : [a, b] → Rm , drumul γ − : [a, b] → Rm definit prin
γ − (t) = γ(a + b − t) se numeşte inversul drumului γ.
4.11 Observaţie. Să observăm că γ − (a) = γ(b), γ − (b) = γ(a) şi γ − ([a, b]) = γ([a, b]). Drumul
γ − are aceeşi imagine ca şi drumul iniţial, dar este parcurs ı̂n sens invers de la extremitatea
drumului iniţial la originea acestuia.
4.1. DRUMURI ŞI CURBE 3
4.12 Definiţie. Fie γ1 : [a, b] → Rm şi γ2 : [b, c] → Rm două drumuri cu proprietatea că
extremitatea primului coincide cu originea celui de-al doilea γ1 (b) = γ2 (b). Reuniunea dru-
murilor γ1 şi γ2 este drumul notat γ1 ∪ γ2 : [a, c] → Rm , definit prin

γ1 (t), t ∈ [a, b]
(γ1 ∪ γ2 )(t) =
γ2 (t), t ∈ [b, c].
4.13 Definiţie. Fiind dat un drum γ : [a, b] → Rm şi o diviziune ∆ a intervalului [a, b]
t0 = a < t1 < · · · < tn = b,
drumurile γk : [tk−1 , tk ] → Rm , k = 1, 2, . . . , n definite prin γk (t) = γ(t), t ∈ [tk−1 , tk ] formează

descompunerea drumului γ asociată diviziunii ∆. Putem scrie
γ = γ1 ∪ γ2 ∪ · · · ∪ γn .
4.14 Definiţie. Un drum γ : [a, b] → Rm se numeşte neted dacă aplicaţia γ este de clasă C 1
pe [a, b] şi γ ′ (t) 6= 0, pentru orice t ∈ [a, b]. Drumul γ se numeşte neted pe porţiuni dacă
există o descompunere γ = γ1 ∪ γ2 ∪ · · · ∪ γn astfel ı̂ncât toate drumurile γk sunt netede.
4.15 Observaţie. Un drum ı̂n spaţiu este neted dacă componentele sale x, y, z sunt funcţii
derivabile cu derivatele funcţii continue pe [a, b] şi (x′ (t), y ′ (t), z ′ (t)) 6= (0, 0, 0), pentru orice
t ∈ [a, b]. Condiţia ca nu toate derivatele să se anuleze simultan ı̂nseamnă că ı̂n fiecare punct
din imaginea drumului se poate duce dreapta tangentă.
Într-adevăr, scriind ecuaţia unei drepte ce trece prin γ(t0 ) unde t0 ∈ [a, b] este fixat şi γ(t)
unde t 6= t0 este variabil, avem
x − x(t0 ) y − y(t0 ) z − z(t0 )
= = .
x(t) − x(t0 ) y(t) − y(t0 ) z(t) − z(t0 )
x−x(t0 ) y−y(t0 ) z−z(t0 )
Împărţind cu t − t0 6= 0 la numitor x(t)−x(t0 ) = y(t)−y(t0 ) = z(t)−z(t0 ) şi trecând la limită când
t−t0 t−t0 t−t0
t → t0 , obţinem ecuaţia tangentei
x − x(t0 ) y − y(t0 ) z − z(t0 )
′
= ′
= .
x (t0 ) y (t0 ) z ′ (t0 )
2π
Figura 4.1: Cicloida e urma lăsată de un punct de pe un cerc care se rostogoleşte pe axa reală
4.16 Exemplu. Drumul descris de x = a(t − sin t), y = a(1 − cos t), t ≥ 0 se numeşte cicloidă
şi reprezintă traiectoria punctului aflat la intersecţia unui cerc de rază a cu originea axelor de
coordonate când cercul ı̂ncepe să se rostogolească de-a lungul axei OX ı̂n direcţia pozitivă.
În punctele tk = 2kπ, k ∈ N, ambele derivate se anulează: x′ (tk ) = 0 şi y ′ (tk ), ceea ce arată
că această curbă nu are tangentă ı̂n punctele respective.
4.17 Definiţie. Se numeşte curbă simplă o curbă cu parametrizarea γ : [a, b] → Rm funcţie

injectivă pe [a, b) (adică pentru t1 , t2 ∈ [a, b), t1 6= t2 avem γ(t1 ) 6= γ(t2 )). O curbă simplă cu
γ(a) 6= γ(b) se numeşte arc, iar o curbă simplă ı̂nchisă se numeşte contur.
4.18 Exemplu. Un exemplu de curbă care nu este simplă
Y
este curba descrisă parametric prin ecuaţiile

x = − cos 3t cos t,
t ∈ [0, π].
y = − cos 3t sin t,
Punctul (0, 0) se obţine pentru trei valori distincte ale X

parametrului t: π6 , π2 şi 5π
6
. Un astfel de punct se numeşte
punct triplu. Curba se numeşte trifoi.
4.2 Lungimea unei curbe

4.19 Definiţie. Fie C o curbă. Considerăm n puncte luate pe curbă ı̂n ordine notate Pk ,
k = 0, 2, . . . , n. Unind punctele Pk cu Pk+1 se formează linia poligonală P0 P1 . . . Pn , notată pe
scurt P . Notăm cu n
X
LP = Pk−1 Pk
k=1
lungimea liniei poligonale P . Se notează
LC = sup LP
marginea superioară a tuturor lungimilor liniilor poligonale care se pot lua pe curba C. Dacă LC
este un număr real, curba C se numeşte rectificabilă, iar numărul LC se numeşte lungimea
curbei C.
4.20 Teoremă (Formula de calcul a lungimii unei curbe netede). Orice curbă netedă este
rectificabilă. Dacă curba C este reprezentată parametric prin

 x = x(t),
C: y = y(y), t ∈ [a, b]
z = z(t),

atunci lungimea se calculează cu formula

Z bp Z b
LC = ′ 2 ′ 2 ′ 2
[x (t)] + [y (t)] + [z (t)] dt = |r~′ (t)| dt.
a a
Demonstraţie. Să arătăm mai ı̂ntâi că o curbă netedă este rectificabilă. Dacă ~r = ~r(t), t ∈ [a, b]
este o parametrizare a curbei netede C, atunci componentele x, y, z sunt funcţii derivabile
4.2. LUNGIMEA UNEI CURBE 5
cu derivata continuă pe [a, b]. Rezultă că derivatele x′ , y ′ , z ′ sunt funcţii mărginite pe [a, b].
Orice linie poligonală P = P0 P1 . . . Pn , cu Pk luate pe curbă ı̂n parcurgerea ei de la origine la
extremitate, are o lungime finită. Mai exact, fiecărui punct Pk ı̂i corespunde un punct tk din
diviziunea intervalului [a, b], a = t0 < t1 < · · · < tn = b. Aplicând teorema lui Lagrange fiecărei
componente pe fiecare interval [tk−1 , tk ] există punctele ak , bk , ck ∈ (tk−1 , tk ) astfel ı̂ncât
x(tk ) − x(tk−1 ) = (tk − tk−1 )x′ (ak ), ak ∈ (tk−1 , tk )

′
y(tk ) − y(tk−1 ) = (tk − tk−1 )y (bk ), bk ∈ (tk−1 , tk )
z(tk ) − z(tk−1 ) = (tk − tk−1 )z ′ (ck ), ck ∈ (tk−1 , tk ).
Atunci
n
X n
X
LP = Pk−1 Pk = |~r(tk ) − ~r(tk−1 )|
k=1 k=1
Xn
p
= [x(tk ) − x(tk−1 )]2 + [y(tk ) − y(tk−1 )]2 + [z(tk ) − z(tk−1 )]2
k=1
n
X n
X q
(tk − tk−1 ) kx′ k2 + ky ′ k2 + kz ′ k2
p
= ′ 2 ′ 2 ′ 2
(tk − tk−1 ) [x (ak )] + [y (bk )] + [z (ck )] ≤
k=1 k=1
q
= (b − a) · kx′ k2 + ky ′ k2 + kz ′ k2 .
Fiindcă LC este cel mai mic majorant al tuturor lungimilor liniilor poligonale, rezultă
q
LC ≤ (b − a) · kx′ k2 + ky ′ k2 + kz ′ k2 ,
ceea ce arată că C este rectificabilă.

Pentru a demonstra formula pentru lungimii curbei, fie ε > 0. Atunci există n ∈ N şi o linie
poligonală P = P0 P1 . . . Pn cu proprietatea că
n
ε X
LC < + Pk−1 Pk .
3 k=1
Pentru că |r~′ (t)| este o funcţie continuă pe [a, b], ea este integrabilă pe [a, b]. Atunci există
δ > 0 astfel ı̂ncât pentru orice diviziune ∆ cu k∆k = max(tk − tk−1 ) < δ şi orice dk ∈ [tk−1 , tk ]
să avem
Z b n
~
X ε
′
|r (t)| dt − (tk − tk−1 )|r~′ (dk )| < .
a k=1
3
Vom arăta ı̂n continuare că putem alege δ suficient de mic astfel ı̂ncât
n n
X X ε
Pk−1 Pk − (tk − tk−1 )|r~′ (dk )| < .
k=1 k=1
3
Aceste ultime trei inegalităţi demonstrează că

Z b
LC − |r~′ (t)| dt < ε
a
Rb
pentru orice ε > 0, adică LC = a
|r~′ (t)| dt.
Plecăm de la
n
X n
X p
Pk−1 Pk = (tk − tk−1 ) [x′ (ak )]2 + [y ′ (bk )]2 + [z ′ (ck )]2 .
k=1 k=1
şi folosind inegalitatea lui Minkowski

p p
[x′ (ak )]2 + [y ′ (bk )]2 + [z ′ (ck )]2 − [x′ (dk )]2 + [y ′ (dk )]2 + [z ′ (dk )]2
p
≤ [x′ (ak ) − x′ (dk )]2 + [y ′ (bk ) − y ′ (dk )]2 + [z ′ (ck ) − z ′ (dk )]2
şi modulul de continuitate ω asociat unei funcţii uniform continue h pe mulţimea [a, b]
ω(h, η) = sup |h(u) − h(v)|,

u,v∈[a,b], |u−v|≤η
vom avea
n
X n
X p
Pk−1 Pk − (tk − tk−1 )|r~′ (dk )| ≤ (b − a) · [ω(x′ , k∆k)]2 + ω(y ′ , k∆k)]2 + ω(z ′ , k∆k)]2 .
k=1 k=1
4.21 Exemplu. Să se calculeze lungimea unui cerc.

Considerăm cercul cu centrul de coordonate (x0 , y0 ) şi rază r. Parametrizarea acestui cerc
parcurs ı̂n sens trigonometric este

x = x0 + r cos t,
C: t ∈ [0, 2π]
y = y0 + r sin t,
Avem
pZ 2π Z 2π p
LC = ′ 2 ′ 2
[x (t)] + [y (t)] dt = (−r sin t)2 + (r cos t)2 dt
Z0 2π q Z0 2π
= r2 (cos2 t + sin2 t) dt = r dt = 2πr.
0 0
4.22 Observaţie. Există curbe ı̂nchise care mărginesc un domeniu mărginit, dar care au
lungime infinită. Un astfel de exemplu este fulgul de nea al lui von Koch. Se obţine printr-un
şir infinit de iteraţii. Iniţial, se consideră un triunghi echilateral. La fiecare iteraţie, se ı̂mparte
fiecare latură ı̂n trei părţi, se ı̂nlocuieşte treimea de la mijloc cu alte două segmente de aceeaşi
mărime care formează ı̂n exterior un triunghi echilateral cu latura scoasă. La iteraţia zero,
perimetrul este P0 = 3L. După prima iteraţie, perimetrul este P1 = 4L = P0 · 34 . După n
n
iteraţii, perimetrul este Pn = P0 · 43 . Când n → ∞, perimetrul Pn tinde la infinit.
√
3
Aria triunghiului echilateral iniţial este A0 = 4
· L2 . Calculăm aria la fiecare iteraţie
√ 2
3 L 3·1
A1 = A0 + 3 · · = A0 1 +
4 3 9
√ 2
3 L 3·1 3·4
A2 = A1 + 3 · 4 · · = A0 1 + 1 + 2
4 32 9 9
√ 2 2
3 · 1 3 · 4 3 · 42

2 3 L
A3 = A2 + 3 · 4 · · = A0 1 + + 2 + 3
4 33 9 9 9
.........
n
!
X 3 · 4k−1
An = A0 1 + .
k=1
9k
Aria fulgului de nea este

∞
!
3 · 4n−1

X 3 1 8A0
A = A0 1+ = A0 1+ · 4 = .
n=1
9n 9 1− 9
5
Figura 4.2: Triunghiul echilateral şi fulgul de zăpadă după 4 iteraţii
4.3 Integrale curbilinii de speţa I

4.23 Definiţie. Fie f : D ⊂ Rm → R o funcţie şi C o curbă care are suportul inclus ı̂n D.
Numim integrală curbilinie de speţa I a funcţiei f pe curba C numărul real I (dacă un
astfel de număr există) cu proprietatea că pentru orice ε > 0 există δ > 0 astfel ı̂ncât pentru
orice alegere a punctelor Pk ı̂n ordine pe curbă cu proprietatea că P0 este originea curbei, Pn
este extremitatea curbei C, iar fiecare segment Pk−1 Pk are lungimea mai mică decât δ şi pentru
orice alegere a punctelor Nk de pe curbă aflate ı̂ntre Pk−1 şi Pk să aibă loc
n
X
I− f (Nk ) · Pk−1 Pk < ε.
k=1
4.24 Notaţie. Dacă numărul I există, atunci el este unic (depinde doar de funcţie şi de curbă
R
şi nu de alegerea punctelor Pk şi Nk ) şi se notează C f ds. Această valoare poate fi privită ca
o limită Z X n
f ds = lim f (Nk ) · Pk−1 Pk .
C max(Pk−1 Pk )→0
k=1
Existenţa limitei depinde de proprietăţile funcţiei f şi ale curbei C.

4.25 Observaţie. Să considerăm un exemplu practic care a condus la noţiunea de integrală
curbilinie de speţa I. Avem un fir material de grosime neglijabilă ı̂n raport cu lungimea având
forma curbei C. În fiecare punct al curbei avem o anumită densitate dată de funcţia ρ : C → R.
Ne propunem să calculăm masa firului material.
Aproximăm curba C cu linia poligonală P0 P1 . . . Pn , unde Pk sunt puncte luate ı̂n ordine
pe curbă. Aproximăm masa firului material cu masa liniei poligonale construite, presupunând
că densitatea pe fiecare segment al liniei poligonale este constantă şi are ca valoare densitatea
unui anumit punct Nk de pe curbă aflat ı̂ntre Pk−1 şi Pk . Masa fiecărui segment omogen este
produsul dintre densitatea segmentului şi lungimea segmentului. Masa liniei poligonale va fi
n
X n
X
masa(Pk−1 Pk ) = ρ(Nk ) · Pk−1 Pk .
k=1 k=1
În anumite condiţii ce ţin de funcţie şi de curbă, atunci când numărul de puncte de pe curbă
creşte la infinit, această sumă a masei poligonale tinde la masa firului material.
R
4.26 Observaţie. Masa firului material se calculează cu formula m = C ρ ds. Dacă firul este
omogen şi ρ = 1 atunci masa coincide cu lungimea firului. Formula pentru lungimea unei curbe
este Z
ℓ(C) = ds.
C
4.27 Teoremă (Formula de calcul a integralei curbilinii de speţa I). Dacă C este o curbă
netedă reprezentată parametric prin

 x = x(t),
C: y = y(y), t ∈ [a, b]
z = z(t),

şi f : C → R este o funcţie continuă atunci

Z Z b p
f (x, y, z) ds = f (x(t), y(t), z(t)) [x′ (t)]2 + [y ′ (t)]2 + [z ′ (t)]2 dt.
C a
4.28 Observaţie. Integrala nu depinde de parametrizare. Luând două drumuri echivalente γ1

şi γ2 legate prin γ1 = γ2 ◦ h, se face schimbarea de variabilă h(t) = u ı̂n integrala pe γ2 .
4.29 Teoremă. Fie C o curbă netedă pe porţiuni şi fie Ck curbele netede care alcătuiesc
Z Z Z Z
f ds = f ds = f ds + · · · + f ds.
C C1 ∪···∪Cn C1 Cn
4.30 Teoremă. Fie C o curbă netedă şi fie C − curba parcursă ı̂n mod invers. Atunci
Z Z
f ds = f ds.
C C−
Demonstraţie. Se face schimbarea de variabilă a + b − t = u ı̂n integrala pe drumul invers.

R
4.31 Exemplu. Să se calculeze C (x + 1) ds, unde C este curba ı̂nchisă formată din segmentul
AB, cu A(−1, 1) şi B(1, 1) şi arcul de pe parabola y = x2 cu originea ı̂n B şi extremitatea ı̂n
A.
Putem scrie Z Z Z
(x + 1) ds = (x + 1) ds + (x + 1) ds,
C AB P
2
unde P este porţiunea de pe parabola de ecuaţie y = x cu originea ı̂n B şi extremitatea ı̂n A.
Segmentul
p AB se parametrizează x = t, y = 1, t ∈ [−1, 1]. Avem x′ = 1 şi y ′ = 0. Atunci
ds = (x′ )2 + (y ′ )2 dt = dt şi
Z Z 1
(x + 1) ds = (t + 1) dt = 2.
AB −1
Curba P −1 se parametrizează prin x = t, y = t2 , t ∈ [−1, 1]. Atunci

Z Z Z 1 √ Z 1√
(x + 1) ds = (x + 1) ds = 2
(t + 1) 1 + 4t dt = 2 1 + 4t2 dt.
P P −1 −1 0
Prin integrare prin părţi, rezultă

1 √ √ 1 Z 1
4t2
Z
I= 1 + 4t2 dt = t 1 + 4t2 − √ dt
0 0 0 1 + 4t2
√ Z 1√ Z 1
1 √ 1 √
= 5− 2
1 + 4t dt + √ dt = 5 − I + · ln(2 + 5).
0 0 1 + 4t2 2
În final, Z √ 1 √
(x + 1) ds = 2 + 5+ ln(2 + 5).
C 2
Curs 5
Integrale curbilinii de speţa a II-a
5.1 Integrale curbilinii de speţa II

5.1 Definiţie. Fie F : D ⊂ R3 → R3 o funcţie vectorială F = (P, Q, R) şi C o curbă care
are suportul inclus ı̂n D. Numim integrală curbilinie de speţa a II-a a funcţiei F pe
curba C numărul real I (dacă un astfel de număr există) cu proprietatea că pentru orice
ε > 0 există δ > 0 astfel ı̂ncât pentru orice alegere a punctelor Pk (xk , yk , zk ) ı̂n ordine pe curbă
cu proprietatea că P0 este originea curbei, Pn este extremitatea curbei C, iar fiecare segment
Pk−1 Pk are lungimea mai mică decât δ şi pentru orice alegere a punctelor Nk de pe curbă aflate
ı̂ntre Pk−1 şi Pk să aibă loc
n
X
I− P (Nk )(xk − xk−1 ) + Q(Nk )(yk − yk−1 ) + R(Nk )(zk − zk−1 ) < ε.
k=1
5.2 Notaţie. Dacă numărul I din definiţie există, atunci el este unic (depinde doar de curba
C şi de funcţia F şi nu depinde de alegerea punctelor Pk şi Nk de pe curbă) şi se notează
R
C
P dx + Q dy + R dz.
5.3 Observaţie. Să considerăm un exemplu practic care a condus la noţiunea de integrală
curbilinie de speţa a II-a. Ne propunem să calculăm lucrul mecanic L al unei forţe F~ ce
acţionează asupra unui punct ce se deplasează pe curba C.
Aproximăm curba C cu linia poligonală P0 P1 . . . Pn , unde Pk sunt puncte luate ı̂n ordine
pe curbă. Aproximăm lucrul mecanic L cu lucrul mecanic al unui punct ce se deplasează pe
linia poligonală construită, presupunând că forţa pe fiecare segment al liniei poligonale este
constantă şi are aceeaşi valoare ca forţa ce acţionează asupra unui anumit punct Nk de pe
curbă aflat ı̂ntre Pk−1 şi Pk . Lucru mecanic de pe fiecare segment este produsul scalar dintre
forţă şi deplasare. Lucrul mecanic pe linia poligonală va fi
n n
X −−−−→ X
F~ (Nk ) · Pk−1 Pk = P (Nk )(xk − xk−1 ) + Q(Nk )(yk − yk−1 ) + R(Nk )(zk − zk−1 ).
k=1 k=1
La limită, această sumă tinde la lucrul mecanic L.

5.4 Observaţie. Dacă ~r = x~ı + y~ + z~κ este vectorul de poziţie, atunci vectorul deplasare este
d~r = dx~ı + dy~ + dz~κ. Cu aceasta, putem scrie
Z Z
P dx + Q dy + R dz = F~ · d~r,
C C
1
2 CURS 5. INTEGRALE CURBILINII DE SPEŢA A II-A
care se mai numeşte circulaţia vectorului F~ de-a lungul curbei C. Dacă curba C este ı̂nchisă,
atunci pentru integrală se mai foloseşte şi notaţia C F~ · d~r.
H
5.5 Teoremă (Formula de calcul a integralei curbilinii de speţa a II-a). Dacă C este o curbă
netedă reprezentată parametric prin

 x = x(t),
C: y = y(t), t ∈ [a, b]
z = z(t),

şi F~ = P~ı + Q~ + R~κ, unde P, Q, R sunt funcţii continue pe un domeniu ce conţine suportul lui
C, atunci
Z Z b
F~ · d~r = [P (x(t), y(t), z(t))x′ (t) + Q(x(t), y(t), z(t))y ′ (t) + R(x(t), y(t), z(t))z ′ (t)] dt.
C a
5.6 Observaţie. Integrala nu depinde de parametrizare.

5.7 Teoremă. Fie C o curbă netedă pe porţiuni şi fie Ck curbele netede care alcătuiesc de-
scompunerea curbei C. Atunci
Z Z Z Z
F~ · d~r = F~ · d~r = F~ · d~r + · · · + F~ · d~r.
C C1 ∪···∪Cn C1 Cn
5.8 Teoremă. Fie C o curbă netedă şi fie C − curba parcursă ı̂n mod invers. Atunci
Z Z
~
F · d~r = − F~ · d~r.
C C−
z 2 dx + x dy + (x2 + y 2 ) dz, unde C este curba aflată la

R
5.9 Exemplu. Să se calculeze
p C
intersecţia conului z = x2 + y 2 cu paraboloidul z = 6 − (x2 + y 2 ), iar sensul de parcurgere al
curbei este sensul orar dacă curba
p este privită din origine.
La intersecţia conului z = x2 + y 2 cu paraboloidul z = 6 − (x2 + y 2 ) se găseşte un cerc.
Ecuaţia cercului se determină rezolvând sistemul
( p
z = x2 + y 2 Z
z = 6 − (x2 + y 2 ). ×
Obţinem z = 6 − z 2 , adică z 2 + z − 6 = 0 cu soluţiile z = 2

şi z = −3. Dar z trebuie să fie pozitiv, aşadar z = 2. În
acest caz x2 + y 2 = 4. Putem să parametrizăm acest cerc
ı̂n felul următor:

 x = 2 cos t,
C: y = 2 sin t, t ∈ [0, 2π].
z = 2, Y

X
Pentru calculul integralei avem

Z Z 2π
2 2 2
I= z dx + x dy + (x + y ) dz = [4(−2 sin t) + 2 cos t(2 cos t)] dt
C 0
Z 2π Z 2π 2π Z 2π
2
= −8 sin t dt + 4 cos t dt = 8 cos t +2 (1 + cos 2t) dt = 4π.
0 0 0 0
5.2 Forme diferenţiale exacte

5.10 Definiţie. O mulţime D ⊂ R3 este deschisă dacă pentru orice (x0 , y0 , z0 ) ∈ D există un
r > 0 astfel ı̂ncât mulţimea
(x, y, z) | (x − x0 )2 + (y − y0 )2 + (z − z0 )2 < r2

este inclusă ı̂n D. Altfel spus, o mulţime este deschisă dacă pentru orice punct al mulţimii,
mulţimea include cel puţin o bilă centrată ı̂n punctul ales.
5.11 Observaţie. Dacă (x, y, z) aparţine mulţimii deschise D, atunci există un r > 0 cu
proprietatea că (x + h, y, z) ∈ D pentru orice 0 ≤ h < r.
5.12 Definiţie. Fie D ⊂ R3 o mulţime deschisă şi fie P, Q, R : D → R funcţii continue pe D.
Expresia
se numeşte formă diferenţială de ordinul ı̂ntâi pe D.
5.13 Definiţie. Forma diferenţială
se numeşte exactă dacă există o funcţie φ ∈ C 1 (D) cu proprietatea că
∂φ ∂φ ∂φ
P = , Q= , R= .
∂x ∂y ∂z
Funcţia φ se numeşte primitiva formei diferenţiale exacte ω.
5.14 Observaţie. Din punct de vedere vectorial, dacă ~v = P (x, y, z)~ı+Q(x, y, z)~ +R(x, y, z)~κ
este câmpul vectorial asociat formei diferenţiale exacte ω, atunci
∂φ ∂φ ∂φ
~v = ~ı + ~ + ~κ = grad φ.
∂x ∂y ∂z
Spunem că ~v este un câmp de gradienţi şi numim φ potenţial scalar al lui ~v .
5.15 Teoremă. Formula lui Leibniz-Newton pentru forme diferenţiale exacte
Fie D ⊂ R3 o mulţime deschisă. Dacă γ : [a, b] → D un drum de clasă C 1 pe D, iar φ : D → R
este o primitivă a formei diferenţiale exacte ω, atunci
Z
ω = φ(γ(b)) − φ(γ(a)).
γ
Demonstraţie. Avem
Z Z
γ γ
Z b
= [P (γ(t)) · x′ (t) + Q(γ(t)) · y ′ (t) + R(γ(t)) · z ′ (t)] dt
a
Z b
∂φ ′ ∂φ ′ ∂φ ′
= (γ(t)) · x (t) + (γ(t)) · y (t) + (γ(t)) · z (t) dt
a ∂x ∂y ∂z
Z b b
= [φ(γ(t))]′ dt = φ(γ(t)) = φ(γ(b)) − φ(γ(a)).
a a
5.16 Definiţie. Mulţimea D ⊆ Rm se numeşte conexă prin arce dacă pentru orice x, y ∈ D
există γ : [0, 1] → D continuă cu proprietatea că γ(0) = x şi γ(1) = y. Fiindcă oricare două
puncte ale mulţimii pot fi unite printr-un drum cu suport inclus ı̂n mulţime, o astfel de mulţime
este ”dintr-o singură bucată”.
5.17 Teoremă. Teorema de caracterizare a formelor diferenţiale exacte

Fie D ⊂ R3 o mulţime deschisă şi conexă prin arce şi ω o formă diferenţială pe D. Următoarele
afirmaţii sunt echivalente:
1) ω este o formă diferenţială exactă
R
2) pentru orice drum ı̂nchis γ cu suportul inclus ı̂n D avem γ ω = 0
R
3) γ ω nu depinde de drum.
Demonstraţie. Arătam că 1) ⇒ 2).

Dacă γ este un drum ı̂nchis, atunci γ(a) = γ(b) şi conform formulei lui Leibniz-Newton pentru
R
forme diferenţiale exacte, rezultă γ ω = φ(γ(b)) − φ(γ(a)) = 0.
Arătam că 2) ⇒ 3).
Fie γ1 şi γ2 două drumuri incluse ı̂n D care au aceleaşi capete. Drumul γ = γ1 ∪ γ2−1 este un
R
drum ı̂nchis inclus ı̂n D. Atunci pe baza ipotezei, γ ω = 0. Dar,
Z Z Z Z Z Z
ω= ω= ω+ ω= ω− ω.
γ γ1 ∪γ2−1 γ1 γ2−1 γ1 γ2
R R
Rezultă γ1 ω = γ2 ω.
Arătam că 3) ⇒ 1).
Fie A ∈ D un punct fixat şi M ∈ D un punct variabil. Pentru că D este conexă prin arce,
există cel puţin un drum AM care leagă punctul A de punctul M . Definim funcţia φ : D → R
R
prin φ(M ) = AM ω. Această funcţie este corect definită pentru că integrala nu depinde de
alegerea drumului AM . Arătăm că φ este o primitivă a formei diferenţiale ω.
Fie M (a, b, c) ∈ D. Pentru că D este deschisă, există r > 0 astfel ı̂ncât N (a + h, b, c) ∈ D,
pentru orice 0 < h < r. Demonstrăm că ∂φ ∂x
(a, b, c) = P (a, b, c). Avem
Z
φ(a + h, b, c) − φ(a, b, c) φ(N ) − φ(M ) 1 1
Z Z
= = ω− ω = ω.
h h h AN AM h MN
Parametrizarea drumului M N este x = t, y = b, z = c, t ∈ [a, a + h]. Atunci
1 1 a+h
Z Z
ω= P (t, b, c) dt = P (a + η, b, c), pentru un η ∈ (0, h).
h MN h a
Trecând la limită cu h → 0 ı̂n egalitatea
φ(a + h, b, c) − φ(a, b, c)
= P (a + η, b, c)
h
şi folosind derivabilitatea funcţiei φ ı̂n raport cu variabila x şi continuitatea lui P , obţinem
∂φ
∂x
(a, b, c) = P (a, b, c). La fel se arată că
∂φ ∂φ
(a, b, c) = Q(a, b, c) şi (a, b, c) = R(a, b, c).
∂y ∂z
5.18 Teoremă. Fie D ⊂ R3 o mulţime deschisă. Dacă ω = P dx + Q dy + R dz este o formă

diferenţială exactă, iar φ este o primitivă de clasă C 2 (D) a formei diferenţiale ω, atunci
∂P ∂Q ∂Q ∂R ∂R ∂P
= , = , = .
∂y ∂x ∂z ∂y ∂x ∂z
Demonstraţie. Prima egalitate rezultă din

∂P ∂ ∂φ ∂ ∂φ ∂Q
= = = ,
∂y ∂y ∂x ∂x ∂y ∂x
iar celelalte se demonstrează la fel.
5.19 Observaţie. Folosind rotorul unui câmp vectorial ~v = P (x, y, z)~ı+Q(x, y, z)~+R(x, y, z)~κ

∂R ∂Q ∂P ∂R ∂Q ∂P
rot(~v ) = − ~ı + − ~ + − ~κ,
∂y ∂z ∂z ∂x ∂x ∂y
rezultatul anterior arată că dacă ~v = grad φ este un câmp de gradienţi şi potenţialul scalar φ
este de clasă C 2 (D), atunci rot ~v = 0.
5.20 Definiţie. O mulţime D ⊂ Rm se numeşte simplu conexă dacă este conexă prin arce
şi dacă pentru orice două drumuri γ1 : [0, 1] → D şi γ2 : [0, 1] → D cu aceeaşi origine
γ1 (0) = γ2 (0) şi aceeaşi extremitate γ1 (1) = γ2 (1), există o funcţie de clasă C 2 (D) de două
variabile H : [0, 1]2 → D cu proprietatea că
H(u, 0) = γ1 (u) şi H(u, 1) = γ2 (u), pentru orice u ∈ [0, 1]
şi
H(0, v) = H(0, 0) şi H(1, v) = H(1, 1), pentru orice v ∈ [0, 1].
Funcţia H se numeşte omotopie, iar cele două drumuri care se deformează ı̂n mod continuu
dintr-unul ı̂n celălalt se numesc omotopice.
5.21 Teoremă. Fie D ⊂ R3 o mulţime deschisă şi simplu conexă. Dacă ω = P dx+Q dy+R dz,
P, Q, R ∈ C 1 (D) este o formă diferenţială cu proprietatea că
∂P ∂Q ∂Q ∂R ∂R ∂P
= , = , =
∂y ∂x ∂z ∂y ∂x ∂z
atunci ω este o formă diferenţială exactă.
Demonstraţie. Conform Teoremei de caracterizare a formelor diferenţiale exacte, este suficient

R
să arătăm că integrala γ ω nu depinde de drum. Fie γ1 : [0, 1] → D şi γ2 : [0, 1] → D două
drumuri cu aceeaşi origine γ1 (0) = γ2 (0) şi aceeaşi extremitate γ1 (1) = γ2 (1). Arătăm că
R R
γ1
ω = γ2 ω.
Pentru că D este simplu conexă, există H : [0, 1]2 → D cu proprietatea că H(u, 0) = γ1 (u)
şi H(u, 1) = γ2 (u), pentru orice u ∈ [0, 1]. Fie H(u, v) = (x(u, v), y(u, v), z(u, v)), u, v ∈ [0, 1].
Fie s ∈ [0, 1] oarecare. Considerăm curbele
C1 : (x, y, z) = H(u, 0), u ∈ [0, s]

C2 : (x, y, z) = H(s, v), v ∈ [0, 1]
C3 : (x, y, z) = H(u, 1), u ∈ [0, s]
R R R
Demonstrăm că C1 ∪C2 ∪C −1 ω = 0 sau echivalent C3 ∪C −1 ω = C2 ω pentru orice s ∈ [0, 1].
3 1
Notând F = (P, Q, R), putem scrie
Z Z s
∂ ∂
A(s) = ω= F (H(u, 1)) · (H(u, 1)) − F (H(u, 0)) · (H(u, 0)) du
C3 ∪C1−1 0 ∂u ∂u
şi Z Z 1
∂
B(s) = ω= F (H(s, v)) · (H(s, v)) dv.
C2 0 ∂v
Vom demonstra că A(s) = B(s) pentru orice s ∈ [0, 1], arătând că A′ (s) = B ′ (s) pentru orice
s ∈ [0, 1] şi A(0) = B(0). Acest lucru va implica egalitatea A(1) = B(1). Dar B(1) = 0,
R R
pentru că H(1, v) este constant pentru orice v ∈ [0, 1], iar A(1) = γ2 ω − γ1 ω. Acest lucru
R R
demonstrează egalitatea γ1 ω = γ2 ω.
Să observăm pentru ı̂nceput că A(0) = 0, iar B(0) = 0, pentru că H(0, v) este constant
pentru orice v ∈ [0, 1]. În ce priveşte derivata lui B, putem aplica formula pentru derivarea
unei integrale cu parametru, din moment ce funcţia de sub integrală este de clasă C 1
Z 1
′ ∂ ∂
B (s) = F (H(s, v)) · (H(s, v)) dv.
0 ∂s ∂v
Calculăm derivata funcţiei de sub integrală

∂ ∂
F (H(s, v)) · (H(s, v))
∂s ∂v

∂ ′ ′ ′
= P (H(s, v))xv (s, v) + Q(H(s, v))yv (s, v) + R(H(s, v))zv (s, v)
∂s
= (Px′ x′u + Py′ yu′ + Pz′ zu′ )x′v + P x′′vu + (Q′x x′u + Q′y yu′ + Q′z zu′ )yv′ + Qyvu
′′
+ (Rx′ x′u + Ry′ yu′ + Rz′ zu′ )zv′ + Rzvu

′′
= (Px′ x′v + Py′ yv′ + Pz′ zv′ )x′u + P x′′uv + (Q′x x′v + Q′y yv′ + Q′z zv′ )yu′ + Qyuv
′′
+ (Rx′ x′v + Ry′ yv′ + Rz′ zv′ )zu′ + Rzuv

′′

∂ ∂H
= F (H(s, v)) · (s, v) .
∂v ∂u
Va rezulta v=1
′ ∂H
B (s) = F (H(s, v)) · (s, v) = A′ (s).
∂u v=0
5.22 Observaţie. Condiţia ca D să fie simplu conex este esenţială după cum arată următorul
exemplu. Se dă câmpul vectorial

−y x
F = , ,0
x2 + y 2 x2 + y 2
x
definit pe mulţimea D = R3 \ { (0, 0, z) | z ∈ R }. Fie P = −y
x2 +y 2
şi Q = x2 +y 2
. Acestea sunt
funcţii de clasă C 1 pe D, cu proprietatea că
∂P ∂Q y 2 − x2
= = 2 , (x, y) 6= (0, 0).
∂y ∂x (x + y 2 )2
R
Rezultă că rot(F ) = 0, dar F nu este un câmp de gradienţi, pentru că integrala C ω, unde C
este cercul x2 +y 2 = r2 din planul z = 0 parcurs ı̂n sens trigonometric, nu este nulă. Într-adevăr,
Z 2π
−r sin t r cos t
Z
ω= (−r sin t) + (r cos t) dt = 2π.
C 0 r2 r2
Acest lucru se explică prin faptul că mulţimea D nu este simplu conexă.
5.23 Observaţie. Primitiva acestei forme diferenţiale exacte se determină cu formula
Z x Z y Z z
x0 y0 z0
În plan, formula pentru primitiva unei forme diferenţiale exacte ω = P dx + Q dy este
Z x Z y
φ(x, y) = P (t, y0 ) dt + Q(x, t) dt.
x0 y0
Z (2,3,4)
5.24 Exemplu. Calculaţi yz(2x + y − z) dx + xz(x + 2y − z) dy + xy(x + y − 2z) dz.
(1,0,1)
Fie
P = yz(2x + y − z), Q = xz(x + 2y − z), R = xy(x + y − 2z).
Acestea sunt funcţii de clasă C 1 pe R3 şi
∂P ∂Q
= = 2xz + 2yz − z 2
∂y ∂x
∂Q ∂R
= = x2 + 2xy − 2xz
∂z ∂y
∂R ∂P
= = 2xy + y 2 − 2yz.
∂x ∂z
Pentru că R3 este simplu conexă, rezultă că forma diferenţială ω = P dx + Q dy + R dz este
exactă. Determinăm o primitivă cu formula
Z x Z y Z z
0 0 0
Z z z
2
= xy(x + y − 2t) dt = xy(x + y)t − xyt = xyz(x + y − z).
0 0
Pe baza formulei lui Leibniz-Newton
Z (2,3,4)
P dx + Q dy + R dz = φ(2, 3, 4) − φ(1, 0, 1) = 24.
(1,0,1)
5.25 Exemplu. Să se calculeze lucrul mecanic efectual asupra unui corp de masă m care
este deplasat pe curba x = d cos t, y = d sin t, z = dt, t ∈ [0, 2π] ı̂n câmpul gravitaţional
al Pământului. Forţa care acţionează asupra ~ GmM
p corpului este F = − r3 ~r. (Am notat cu ~r =
x~ı + y~ + z~κ vectorul de poziţie şi cu r = x2 + y 2 + z 2 lungimea vectorului de poziţie, M este
masa Pământului şi G constanta gravitaţională).
Calculăm rot(F~ ) = −GmM grad(r−3 ) × ~r − GmM r−3 rot(~r) = 3GmM r−5~r × ~r − 0 = 0.
Pentru că F~ este de clasă C 1 pe mulţimea simplu conexă D = R3 \ { (0, 0, 0) }) şi rot(F~ ) = 0,
există φ de clasă C 1 pe D astfel ı̂ncât F~ = grad φ. Funcţia φ este φ = GmM
r
. Atunci
Z
GmM GmM
L= F~ · d~r = φ(d, 0, 2dπ) − φ(d, 0, 0) = √ − .
C d 1 + 4π 2 d
Seminar 6
Integrale curbilinii de speţa I
Să se calculeze
Z
6.1. ye−x ds, unde C este x = ln(t2 + 1), y = 1 − t + 2 arctg t, t ∈ [0, 1].
C
Z
6.2. (x + y + z) ds, C este segmentul AB, cu A(−1, 2, 1) şi B(2, 3, 1).
C
6.3. lungimea curbei x = 3t2 + 1, y = 2t3 − 1, t ∈ [0, 3].

Z
6.4. (x2 − 2y + z) ds, C este cercul aflat la intersecţia cilindrului x2 + y 2 = 9 şi planul z = 2.
C
6.5. masa firului material x = ch t, y = sh t, z = t, t ∈ [0, ln 2] cu densitatea ρ = x.
Exerciţii suplimentare
Z
6.6. (x2 + y 2 ) ln z ds, C are reprezentarea x = et cos t, y = et sin t, z = et , t ∈ [0, 1].
C
Z
6.7. (x + y) ds, C este triunghiul ABC, A(0, 0), B(1, 1) şi C(2, 3).
C
Z
6.8. (x2 + y 2 + zy) ds, C este ~r = a cos t~ı + a sin t~ + a~κ, t ∈ [0, π].
C
6.9. lungimea curbei y = x2 , x ∈ [0, 1].
6.10. lungimea curbei x = 13 cos3 t, y = sin t − 13 sin3 t, t ∈ [0, 2π].
6.11. masa firului material x = t, y = t2 /2, t ∈ [0, 1], cu densitatea ρ = x.
Indicaţii
6.1. Pentru o curbă C parametrizată prin

 x = x(t),
C: y = y(t), t ∈ [a, b].
z = z(t).

1
2 SEMINAR 6. INTEGRALE CURBILINII DE SPEŢA I
scriem formula pentru calculul integralei curbilinii de speţa ı̂ntâi

Z Z b q
f (x, y, z) ds = f [x(t), y(t), z(t)] · (x′ (t))2 + (y ′ (t))2 + (z ′ (t))2 dt.
C a
Calculăm derivatele lui x şi y ı̂n funcţie de parametrul t

2t
x′ (t) =
1 + t2
2
y ′ (t) = − 1.
1 + t2
p
Cu formula ds = [x′ (t)]2 + [y ′ (t)]2 dt se obţine elementul de arc
s 2 s
4t 2 2 4t2 (1 − t2 )2
ds = + − 1 dt = + dt
(1 + t2 )2 1 + t2 (1 + t2 )2 (1 + t2 )2
s r
4t2 + 1 − 2t2 + t4 1 + 2t2 + t4
= = = dt.
(1 + t2 )2 1 + 2t2 + t4
Atunci,
1
1
Z Z
−x
ye ds = (1 − t + 2 arctg t) · dt
C 0 1 + t2
Z 1 Z 1 Z 1
1 t arctg t
= dt − dt + 2 dt
0 1+t 0 1+t 0 1+t
2 2 2
1
1 1 1
π 1 π2
= arctg − ln 1 + t2 + (arctg t)2 = − ln 2 + .
0 2 0 0 4 2 16
6.2. Trebuie să obţinem mai ı̂ntâi o parametrizare a segmentului AB. Pentru aceasta scriem
ecuaţia dreptei ce trece prin două puncte A(xA , yA , zA ) şi B(xB , yB , zB ):
x − xA y − yA z − zA
= = = t.
xB − xA yB − yA zB − zA
Se obţine 
 x = (xB − xA )t + xA ,
AB : y = (yB − yA )t + yA , t ∈ [0, 1].
z = (zB − zA )t + zA .

În cazul nostru, A(−1, 2, 1) şi B(2, 3, 1), deci parametrizarea segmentului AB este

 x = 3t − 1,
AB : y = t + 2, t ∈ [0, 1].
z = 1.

Derivatele vor fi x′ = 3, y ′ = 1 şi z ′ = 0. Elementul de arc va avea expresia

√ √
ds = 32 + 12 + 02 dt = 10 dt.
Integrala va fi
Z Z 1 √
(x + y + z) ds = (3t − 1 + t + 2 + 1) 10 dt
C 0
√ Z 1 √ 1 √
= 10 (4t + 2) dt = 10 (2t2 + 2t) = 4 10.
0 0
3
6.3. Lungimea unei curbe se poate calcula cu formula

Z
ℓ= ds.
C
√
Avem x′ = 6t, y ′ = 6t2 . Elementul de arc este ds = 6t 1 + t2 dt. Cu schimbarea de variabilă
u = 1 + t2 , lungimea este
Z 3 √ Z 10 √ 10 √
√
ℓ= 6t 1 + t2 dt = 3 u du = 2 u3 = 20 10 − 2.
0 1 1
6.4. Parametrizăm curba prin x = 3 cos t, y = 3 sin t, z = 2, t ∈ [0, 2π]. Atunci ds = 3 dt.
Z Z 2π
2
(x − 2y + z) ds = (9 cos2 t − 6 sin t + 2)3 dt
C 0
2π 2π
1 + cos 2t
Z
= 27 dt + 18 cos t + 12π = 39π.
0 2 0
R
6.5. Masa curbei C cu densitatea ρ se calculează cu M = C ρ ds. Pentru problema noastră
t t t
x = ch t = e +e şi y = e −e , de unde x′ = sh t şi y ′ = ch t şi z ′ = 1. Atunci ds = e +e
−t −t −t
2 2
√
2
dt.
Pentru ρ = x = ch t avem
Z ln 2 2 ln 2
− 1 e−2 ln 2 − 1

1 2t −2t 1 e 15 ln 2
M= √ (e + e + 2) dt = √ − + 2 ln 2 = √ + √ .
2 2 0 2 2 2 2 16 2 2
Seminar 7
Integrale curbilinii de speţa a II-a

Z
7.1. Să se calculeze y dx+x2 dy, unde C este cercul x2 +y 2 = 4 parcurs ı̂n sens trigonometric.
C
Z
7.2. (yz + 2x) dx + xz dy + (xy + 2z) dz, unde C este curba aflată la intersecţia suprafeţelor
C
x2 + y 2 = 1 şi z = 1, parcursă de la punctul (1, 0, 1) la (0, 1, 1) pe drumul cel mai scurt.
7.3. Să se calculeze lucrul mecanic efectuat de forţa F~ = x~ı − y 2~ + xz~κ ce acţionează asupra
unui punct ce se mişcă pe segmentul AB de la A(1, −1, 3) la B(2, 1, 0).
Z
7.4. Să se calculeze (x + y) dx − y dy, unde C este curba ı̂nchisă obţinută prin intersecţia
C
curbelor 



 xy = 2

C: y = 2x x ≥ 0,

 y=x



2
iar sensul de parcurgere al curbei C este cel trigonometric.
7.5. Să se calculeze
Z (1,π, π )
2
(ex cos y + yz) dx + (xz − ex sin y) dy + xy dz.
(0,0,1)
7.6. Să se determine a, b ∈ R, astfel ı̂ncât integrala

1 1
Z
I = ⌢ 2x ln z dx + ey dy + 2 (ax2 z + bey ) dz,
AB z z
⌢
să nu depindă de drum. Arcul AB este o curbă din semispaţiul z > 0 cu extremităţile A(1, 0, 1)
şi B(−1, 1, e). Determinaţi valoarea lui I.
Exerciţii suplimentare
dx √
Z
7.7. Să se calculeze − 2x dy, unde C este curba de ecuaţie
C y

 x2 + y 2 − 2x = 0
C:
 y ≥ 0,
1
2 SEMINAR 7. INTEGRALE CURBILINII DE SPEŢA A II-A
parcursă de la A(2, 0) la B(0, 0).

Z
2
x2
7.8. Să se calculeze ~v · d~r, unde ~v = (x + y)~ı + (x − y)~ iar C este elipsa a2
+ yb2 = 1 parcursă
C
ı̂n sens trigonometric.
7.9. Să se calculeze

Z (1,2,5)
yz(2x + y + z) dx + zx(x + 2y + z) dy + xy(x + y + 2z) dz.
(0,0,0)
Indicaţii
7.1. Formula generală de calcul pentru integrală curbilinie de speţa a doua pe o curbă C
parametrizată prin 
 x = x(t),
C: y = y(t), t ∈ [a, b]
z = z(t).

este
Z Z b
P (x, y, z) dx + Q(x, y, z) dy + R(x, y, z) dz = {P (x(t), y(t), z(t)) · x′ (t)+
C a
+ Q(x(t), y(t), z(t)) · y ′ (t) + R(x(t), y(t), z(t)) · z ′ (t)} dt.
Ecuaţia unui cerc cu centrul de coordonate (x0 , y0 ) şi rază r este
(x − x0 )2 + (y − y0 )2 = r2 .
Se parametrizează prin
x = x0 + r cos t,
C: t ∈ [0, 2π).
y = y0 + r sin t.
În cazul acestei probleme, ecuaţia x2 + y 2 = 4 reprezintă un cerc cu centrul ı̂n origine şi raza
r = 2. Parametrizarea va fi

x = 2 cos t,
C: t ∈ [0, 2π).
y = 2 sin t.
Valoarea integralei va fi
Z Z 2π
2
y dx + x dy = [2 sin t · (2 cos t)′ + (2 cos t)2 · (2 sin t)′ ] dt
C 0
Z 2π Z 2π
2
= −4 sin t dt + 8 cos3 t dt
Z0 2π 0
Z 2π
= −2 (1 − cos 2t) dt + 8 (1 − sin2 t) cos t dt.
0 0
În cea de-a doua integrală facem schimbarea de variabile u = sin t şi integrala devine 0 datorită
capetelor de integrare. Prima integrală se desface ı̂n două. Primitiva va fi t − sin22t . Valoarea
integralei este −4π.
3
A B
X Y
Figura 7.1: Drumul C este arcul AB
7.2. Intersecţia cilindrului x2 + y 2 = 1 cu planul z = 1 este un cerc. Curba C este porţiunea

de pe cerc cuprinsă ı̂ntre punctele A(1, 0, 1) şi B(0, 1, 1) pe drumul cel mai scurt.
Vom obţine o parametrizare a curbei C folosind parametrizarea unui cerc plan. Ecuaţia unui
cerc cu centrul de coordonate (x0 , y0 ) şi rază r este
(x − x0 )2 + (y − y0 )2 = r2 ,
şi se parametrizează prin

x = x0 + r cos t,
C: t ∈ [0, 2π).
y = y0 + r sin t.
În cazul nostru plecând de la ecuaţia x2 + y 2 = 1 avem x = cos t şi y = sin t. Parametrul t
variază ı̂n cazul nostru doar de la 0 la π2 , pentru că se parcurge un sfert de cerc. Parametrizarea
curbei C este 
 x = cos t h πi
C: y = sin t t ∈ 0, .
2
z=1

Cu această parametrizare, integrala dată se calculează astfel

Z
(yz + 2x) dx + xz dy + (xy + 2z) dz
AB
Z π
2
−(sin t + 2 cos t) sin t + cos2 t + 0 dt

=
0
π π π
sin 2t cos 2t
Z 2 2
2
= (cos 2t − sin 2t) dt = + = −1.
0 2 0 2 0
7.3. Trebuie să obţinem mai ı̂ntâi o parametrizare a segmentului AB. Pentru aceasta
scriem ecuaţia dreptei ce trece prin două puncte A(xA , yA , zA ) şi B(xB , yB , zB ):
x − xA y − yA z − zA
= = = t.
xB − xA yB − yA zB − zA
4 SEMINAR 7. INTEGRALE CURBILINII DE SPEŢA A II-A
Se obţine 
 x = (xB − xA )t + xA ,
AB : y = (yB − yA )t + yA , t ∈ [0, 1].
z = (zB − zA )t + zA .

În cazul nostru, A(−1, 2, 1) şi B(2, 3, 1), deci parametrizarea segmentului AB este

 x = t + 1,
AB : y = 2t − 1, t ∈ [0, 1].
z = −3t + 3.

Lucru mecanic va fi
Z Z Z 1
F~ · d~r = 2
t + 1 − 2(2t − 1)2 − 3(t + 1)(−3t + 3) dt

L= x dx − y dy + xz dz =
0
ZC1 C
1 9 31
= (t2 + 9t − 10) dt = + − 10 = − .
0 3 2 6
7.4. Notăm cu A punctul din primul cadran aflat la intersecţia hiperbolei xy = 2 cu dreapta
y = x/2 şi cu B punctul de intersecţie al hiperbolei xy = 2 cu dreapta y = 2x. Pentru a obţine
coordonatele lui A rezolvăm sistemul

xy = 2
y = x/2.
Obţinem x2 = 4, x = 2 şi y = 1. Pentru a obţine coordonatele lui B rezolvăm sistemul format

din ecuaţiile hiperbolei xy = 2 şi a celeilalte drepte y = 2x. Cele două
puncte din primul cadran au coordonatele A(2, 1)
şi B(1, 2). Pentru drumuri, avem ecuaţiile ex- Y xy = 2
plicite:
x y = 2x
OA : y = , x ∈ [0, 2] ,
2
2
BA : y = , x ∈ [1, 2] ,
x y = x2
OB : y = 2x, x ∈ [0, 1] . B
A
Integrala curbilinie se calculează astfel
Z Z
(x + y) dx − y dy = (x + y) dx − y dy
C OA
Z Z O X
+ (x + y) dx − y dy + (x + y) dx − y dy.
AB BO
Avem
2
x x 5
Z Z
(x + y) dx − y dy = x+ − dx = .
2 4 2
ZOA Z0 1
2 4
(x + y) dx − y dy = x + + 3 dx = −3 − 2 ln 2.
AB 2 x x
Z 0
1
Z
(x + y) dx − y dy = (3x − 4x) dx = .
BO 1 2
5
având ca sumă −2 ln 2.
7.5. Arătăm că ω = (ex cos y + yz) dx + (xz − ex sin y) dy + xy dz este formă diferenţială exactă.
Fie
P (x, y, z) = ex cos y + yz, Q(x, y, z) = xz − ex sin y, R(x, y, z) = xy.
Aplicăm rezultatul
Fie D ⊂ R3 o mulţime deschisă şi simplu conexă. Dacă ω = P dx + Q dy + R dz, P, Q, R ∈
C 1 (D) este o formă diferenţială cu proprietatea că ∂P
∂y
= ∂Q
∂x
, ∂Q
∂z
= ∂R
∂y
, ∂R
∂x
= ∂P
∂z
atunci ω
este o formă diferenţială exactă.
Calculăm derivatele parţiale
∂P ∂Q
= −ex sin y + z =
∂y ∂x
∂Q ∂R
=x=
∂z ∂y
∂R ∂P
=y= ,
∂x ∂z
şi egalitatea lor arată că ω este formă diferenţială exactă pe R2 şi integrala dată nu depinde de
drum. Calculăm primitiva formei diferenţiale exacte ω, aplicând formula
Z x Z y Z z
x0 y0 z0
pentru (x0 , y0 , z0 ) = (0, 0, 1).

Z x Z y Z z
Z0 x Z y 0
Z z 1
= et dt + (x − ex sin t) dt + xy dt
0 0 1
= e − 1 + xy + e (cos y − 1) + xy(z − 1) = xyz + ex cos y − 1.
x x
Valoarea integralei va fi
Z (1,π, π )
2
π π2
ω = φ 1, π, − φ(0, 0, 1) = − e − 1.
(0,0,1) 2 2
7.6. Fie P = 2x ln z, Q = z1 ey şi R = z12 (ax2 z + bey ). Integrala nu depinde de drum dacă
ω = P dx + Q dy + R dz este o diferenţială exactă. Pentru că semispaţiul z > 0 este o mulţime
deschisă şi simplu conexă, impunem condiţiile ca derivatele partiale să fie egale. Avem ∂R = bez2 ,
y
∂y
∂Q
= − ez2 , de unde b = −1. Avem ∂P = 2x şi ∂R = 2axz
y
∂z ∂z z ∂x z2
, de unde a = 1. Funcţia φ se calculează
prin
Z x Z y Z z
1 0 1
y 2 ey y 2 ey
= e − 1 + x ln z + − e = x ln z + − 1.
z z
Valoarea integralei date este I = φ(−1, 1, e) − φ(1, 0, 1) = 1.
7.7. −π − 4/3.
7.8. 0.
7.9. 80.

Holhoş - Analiza

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Holhoş - Analiza

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

2. Limite, şiruri, teme 135.

Funcţii beta, gamma - teme

Problema 1.1. Să se calculeze limita şirurilor:

Problema 1.2. Să se determine partea reală şi imaginară pentru:

Problema 1.3. Să se calculeze suma seriilor:

Problema 1.4. Să se studieze natura seriilor:

14. a) L = 0 serie convergentă b) L = 1e serie convergentă c) L = 14 serie convergentă d)

Problema 2.1. Să se determine discul de convergenţă al seriilor de puteri

Problema 2.2. Să se determine suma seriilor:

Şiruri de numere reale

1.1 Rezultate teoretice

Definiţie 1.1. Se numeşte şir de numere reale orice funcţie x : N −→ R.

Notaţie 1.2. Pentru n ∈ N numărul x(n) se notează xn . Acesta se numeşte termenul

Vom da ı̂n continuare câteva tipuri de şiruri.

1.1.2 Şiruri mărginite

|xn | ≤ M, pentru orice n ∈ N.

1.1.3 Şiruri monotone

1.1.4 Şiruri convergente

Propoziţie 1.16. Orice şir convergent are limită unică.

Observaţie 1.18. Dacă xn → x atunci de exemplu xn+p → x, x2n → x, x2n+1 → x.

Propoziţie 1.19. Orice şir convergent este mărginit.

Propoziţie 1.21. Dacă (xn ) este convergent la x, atunci |xn | → |x|.

lim (xn + yn ) = lim xn + lim yn

lim (xn · yn ) = lim xn · lim yn

Teoremă 1.25 (Teorema cleştelui). Dacă avem trei şiruri cu proprietăţile: an ≤ xn ≤ bn ,

Corolar 1.26 (Criteriul majorării). Dacă |xn − x| ≤ αn , pentru orice n ≥ n0 şi αn → 0

Corolar 1.27. Dacă avem un şir xn → 0 şi un şir mărginit an atunci

Exemplu 1.28. Avem

1.1.5 Şiruri divergente

Definiţie 1.33. Un şir care nu este convergent se numeşte divergent.

1. fie nu are limită (de exemplu xn = (−1)n ),

Teoremă 1.36. Orice şir monoton are limită.

Exemplu 1.38. Să studiem convergenţa şirului xn = q n , unde q ∈ R. Avem

q n = (1 + q − 1)n ≥ 1 + n(q − 1) > n(q − 1).

1.1.6 Operaţii cu +∞ şi −∞

Observaţie 1.40. Proprietatea anterioară se poate exprima prin

Asemănător se poate demonstra că

∞ + ∞ = ∞, x + (−∞) = −∞ + x = −∞, −∞ + (−∞) = −∞.

Observaţie 1.43. Operaţiilor 0 · ∞ şi 0 · (−∞) nu li se atribuie nici un sens. Pentru a

Alteori, pentru a elimina nedeterminarea ∞/∞ sau 0/0 se foloseşte

dacă limita din membrul drept există (finită sau infinită).

dacă limita din membrul drept există.

Observaţie 1.50. Nu se atribuie nici un sens operaţiilor 1∞ , 00 , sau ∞0 . Pentru a

logx ∞ = ∞, logx 0 = −∞, x>1

dacă limita din membrul drept există.

este strict crescător, iar şirul (yn )n≥1 definit prin

Soluţie 1.1. Inegalitatea mediilor pentru numerele nenegative ak ≥ 0, unde k ia valorile

Problema 1.3. Să se calculeze limita şirului

(a + b)n = C0n an + C1n an−1 b + C2n an−2 b2 + · · · + Cnn bn

Problema 1.4. Să se calculeze limita şirului

an+1 33(n+1) [(n + 1)!]3 (3n)! 33 (n + 1)3

lim n(γn − γ).

Soluţie 1.5. a) Folosind inegalităţile (1.1) deducem

Însumând acum inegalităţile (1.2) pentru n = 1, 2, . . . rezultă

1.2.2 Probleme propuse

1.7. Să se calculeze limita şirurilor:

1.8. Să se calculeze limita şirurilor:

1.9. Să se calculeze limita şirurilor:

1.10. Să se calculeze limita şirurilor:

1.11. Să se calculeze limita şirurilor:

1.12. Să se calculeze limitele

1.13. Să se calculeze limitele

1.14. Să se calculeze limita şirului xn = (n + 1)! e − 2 − 21 − · · · − 1

1.2.3 Indicaţii la problemele propuse