În sala tronului intră Doamna Ruxandra, soţia lui Lăpuşneanul şi fiica lui Petru Rareş („avea acea frumuseţă,

care făcea
odinioară vestite pre femeile României.”); soţul ei o ia „ca pe o pană” şi şi- o aşează pe genunchi. Ruxandra îşi imploră
soţul să cruţe pe boieri, spunându- i şi motivul ce a îndemnat- o să i se adreseze: „– De- aş şti că mă vei şi omorî, nu
pot să tac. Ieri, când voiam să întru, o jupâneasă cu cinci copii s- au aruncat înaintea rădvanului meu şi m- au oprit
arătându- mi un cap ţintuit în poarta curţii. «Ai să dai seamă, doamnă, îmi zise, că laşi pre bărbatul tău să ne taie
părinţii, bărbaţii şi fraţii... Uită- te, doamnă, acesta- i bărbatul meu,
tatăl copiilor acestora, care au rămas săraci! Uită- te!»”. După ce Doamna îi cere să înceteze omorurile, Lăpuşneanul îi
promite că îi va îndeplini dorinţa „de poimâine”, zice el, după ce îi va da Doamnei, a doua zi „un leac de frică”.

III. „Capul lui Moţoc vrem...”

Sunt anunţaţi boierii „să se adune a doua zi, fiind sărbătoare, la mitropolie, unde era să fie şi domnul, ca să asculte
liturghia şi apoi să vie să prânzească la curte”.

După slujbă, Lăpuşneanul se adresează boierilor, spunându- le că îi pare rău pentru că a „arătat asprime” faţă de ei,
apoi îşi motivează actele crude prin „dorinţa de a vedea contenind gâlcevirile şi vânzările unora şi altora, care ţinteau
la răsipa ţării şi la peirea mea”. Adăugând
că vrea să trăiască alături de boieri „de acum în pace, iubindu- ne ca nişte fraţi”, îşi cere iertare de la ei şi de la norodul
adunat în biserică.

La cuvântarea „deşănţată” a domnitorului asistaseră Spancioc şi Stroici, care decid că nu vor participa la masa oferită
de domn, din neîncredere.

Boierii sosind la casa domnească, în număr de 47, observă prezenţa lefegiilor înarmaţi în
curte, şi a patru tunuri îndreptate spre poartă, dar nu dau atenţie faptului.

Masa ce s- a servit era simplă, conform obiceiurilor vremii: „Cel mai mare ospăţ se cuprindea în câteva feluri de
bucate. După borşul polonez, veneau mâncări greceşti ferte cu verdeţuri, care pluteau în unt; apoi pilaful turcesc şi, în
sfârşit, fripturile cosmopolite. Pânza mesii şi şervetele erau de filaliu ţesute în casă, tipsiile pe care aduceau bucatele,
talgerele şi tipsiile erau de argint”.

Aproape de încheierea ospăţului, un boier, Veveriţă, închină un pahar urând lui Vodă ca să- l întărească Dumnezeu în
gândul bun „de a nu mai strica pe boieri şi a bântui norodul...”. Sub pretextul că în urare s- ar ascunde o jignire adusă
domnitorului, armaşul ordonă uciderea boierilor care, „neavând nici o grijă, surprinşi mişăleşte pe din dos, fără arme,
cădeau făr- a se mai împotrivi”, cu excepţia unora dintre cei tineri – transformă în arme tacâmurile, vasele, scaunele.
Sunt ucise şi slugile boierilor, aflate în curte, dar câteva scapă fugind peste ziduri şi
poartă vestea despre cele întâmplate.

În faţa porţii palatului domnesc se adună „tot oraşul” şi oamenii, întărâtaţi, încep să lovească în poartă cu topoarele.
Lăpuşneanul cere armaşului să- i întrebe ce doresc, iar ca răspuns, după un moment de ezitare, gloata se hotărăşte: „–
Capul lui Moţoc vrem!”, arătând şi motivul, „–
Am rămas săraci!/– N- avem bani!/– Ne i- au luat toţi Moţoc!”.

Auzind cele transmise de armaş în legătură cu cererea mulţimii, vornicul Moţoc solicită domnitorului să îl apere („Pune
să deie cu tunurile într- înşii... Să moară toţi! Eu sunt boier mare; ei sunt nişte proşti!”) dar acesta refuză („Proşti, dar
mulţi, răspunse Lăpuşneanul cu sânge rece”) şi vornicul este aruncat de pe zid mulţimii, „care într- o clipală îl făcu
bucăţi”,
apoi „gloata”, „mulţămindu- se de această jertfă, se împrăştie”.

Vodă ordonă să se reteze capetele boierilor ucişi, le aşează pe masa de ospăţ în formă de
piramidă, „puind pe ale celor mai mici boieri dedesupt şi pe ale celor mai mari deasupra”; o aduce pe
DoamnaRuxandra ca să vadă priveliştea, care leşină, ceea ce prilejuieşte un
comentariu soţului: „– Femeia tot femeie, zise Lăpuşneanul zâmbind”.

Trimişi să- i aducă pe Spancioc şi pe Stroici, oamenii armaşului îi ajung pe fugari când tocmai
treceau hotarul de pe Nistru şi cei doi boieri îi trimit lui Lăpuşneanul vorbă că îl vor „vedea păn- a nu muri”.