Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Curs Intreg 1
Curs Intreg 1
Note de curs
Obligaţia civilă
Obligaţia, la rândul ei, poate fi definită ca fiind îndatorirea subiectului pasiv al unui raport juridic
civil, de a avea o anumită comportare corespunzătoare faţă de conduita titularului dreptului subiectiv,
comportare care poate consta în a da, a face sau a nu face ceva şi care, poate fi impusă la nevoie , prin
mijlocirea forţei de constrângere a statului.
Din această definiţie rezultă următoarele trăsături caracteristice ale obligaţiei:
a) constă într-o îndatorire a subiectului pasiv şi nu într-o posibilitate juridică pe care o are subiectul
activ;
b) îndatorirea subiectului pasiv constă dintr-o conduită corespunzătoare şi pretinsă de conduita
subiectului activ;
c) conduita subiectului pasiv constă, cel mai adesea, dintr-o prestaţie pozitivă, a da, a face şi numai
rareori dintr-o prestaţie negativă, a nu face;
d) în caz de nevoie, subiectul pasiv poate fi obligat să-şi îndeplinească îndatorirea prin mijlocirea
forţei coercitive a statului.
Termenul de obligaţie civilă în afara sensului de îndatorire a subiectului pasiv mai are şi sensurile de
raport juridic obligaţional ce se naşte între creditor şi debitor, precum şi de înscris constatator al unei
datorii, cum ar fi spre exemplu, obligaţiile la o bancă.
Este totuşi posibil ca părţile să-şi consemneze acordul lor de voinţă şi printr-un înscris fără ca
prin aceasta să denatureze caracterul consensual al convenţiei lor, atâta vreme cât nu o fac pentru
a da validitate contractului (ad validitatem), ci doar în scopul de a-şi preconstitui un mijloc de
probă privind încheierea şi conţinutul acestuia, ad probationem. Codul civil consacră categoria
contractelor consensuale în cadrul art. 1174 alin. (2): „Contractul este consensual atunci când se
formează prin simplul acord de voinţă al părţilor”. Exemple de astfel de contracte: contractul de
vânzare (cu unele excepţii), contractul de mandat, contractul de închiriere etc.
Sunt solemne acele contracte pentru a căror încheiere valabilă se cere
respectarea unei anumite forme care, de regulă este forma autentică.
Caracteristic acestei specii de contracte este faptul că nerespectarea formei
solemne are ca efect juridic nulitatea absolută. Exemple: donaţia, contractul de
ipotecă, contractul de întreţinere etc.
În ceea ce priveşte contractele reale, pentru formarea lor nu este suficientă
simpla manifestare de voinţă a părţilor ci, ea trebuie să fie însoţită şi de
remiterea materială a lucrului, în sensul art. 1174 alin. (4) C. civ.:
„contractul este real atunci când, pentru validitatea sa, este necesară predarea
unui bun al debitorului.”
B. După conţinutul lor, contractele pot fi bilaterale (sinalagmatice) sau unilaterale.
1. Este bilateral sau sinalagmatic acel contract caracterizat prin reciprocitatea
obligaţiilor care revin părţilor şi prin interdependenţa obligaţiilor reciproce, în
sensul că fiecare dintre ele este cauza celeilalte. Potrivit art. 1171 din C. civ.,
contractul este sinalagmatic atunci când obligaţiile născute din acesta sunt
reciproce şi interdependente. În caz contrar, contractul este unilateral, chiar
dacă executarea lui presupune obligaţii în sarcina ambelor părţi. În consecinţă,
fiecare dintre ele poate avea concomitent atât calitatea de creditor, dar şi pe
aceea de debitor al unei obligaţii.
D. După modul sau durata de executare pot fi contracte cu executare imediată, uno ictu şi
contracte cu executare succesivă.
Sunt contracte cu executare imediată (instantanee) cele a căror îndeplinire
se consumă imediat după încheierea lor, obiectul obligaţiei constând într-o
singură prestaţie.
Sunt cu executare succesivă acele contracte a căror realizare presupune o
desfăşurare în timp fie sub forma unor prestaţii continue, fie sub forma unor
prestaţii succesive (contractul de închiriere, locaţiune, întreţinere).
E. După cum sunt nominalizate sau nu în legislaţia civilă, contractele pot fi numite şi nenumite.
1. Contractele numite sunt cele care au o reglementare specială şi
corespund unei operaţiuni juridice determinate, fiind nominalizate în
legislaţia civilă (contractul de vânzare sau donaţie).
2. Sunt nenumite, “nova negotio”, acele contracte care nu sunt
nominalizate ca figuri distincte în legislaţie. Având exerciţiul şi facultatea
liberei voinţe, părţile pot găsi numeroase feluri de contracte pentru
satisfacerea nevoilor lor, fără a fi ţinute a se adapta la unul dintre tipurile de
contracte numite (contractul de asistenţă juridică). În acest sens, art. 1168
C. civ. statuează:
„contractelor nereglementate de lege li se aplică prevederile prezentului
capitol, iar dacă acestea nu sunt îndestulătoare, regulile special
privitoare la contractul cu care se aseamănă cel mai mult”.
Precizăm că, odată cu intrarea în vigoare a Codului civil, contractul de
întreţinere a devenit un contract numit.
F. După corelaţiile care există între unele, contractele pot fi principale sau accesorii.
Sunt principale acele contracte care au o existenţă de sine stătătoare şi a căror
soartă juridică nu este legată de cea a altor contracte încheiate de părţi.
Sunt accesorii acele contracte care însoţesc unele contracte principale, de a
căror soartă juridică depind. Spre exemplu, contractul de gaj şi cel de ipotecă
au un caracter accesoriu faţă de contractul de împrumut, de a cărui soartă
juridică depind, potrivit principiului „accesorium sequitur principale”.
Doctrina şi jurisprudenţa consideră că mai pot fi reţinute şi alte clasificări ale contractelor civile,
cum ar fi spre exemplu contractele negociate şi contractele de adeziune, contractele constitutive
sau translative de drepturi şi contractele declarative etc.
Condiţiile de validitate a contractelor
Prin încheierea contractului se înţelege, în cea mai sintetică formulare, realizarea acordului de
voinţă al părţilor asupra clauzelor contractului. Art. 1179 C.civ. precizează „ín terminis” că
pentru încheierea valabilă a unei convenţii sunt esenţiale următoarele condiţii:
„(1) Condiţiile esenţiale pentru validitatea unui contract sunt: 1. capacitatea de a contracta; 2.
consimţământul valabil al părţilor; 3. un obiect determinat, posibil şi licit; 4. o cauză valabilă a
obligaţiilor. (2) În măsura în care legea prevede o anumită formă a contractului, aceasta trebuie
respectată, sub sancţiunea prevăzută de dispoziţiile legale aplicabile.”
Aceste condiţii sunt generale, proprii tuturor contractelor. Analiza sumară a fiecăreia dintre
acestea ne prilejuieşte următoarele observaţii:
Capacitatea de a contracta
Pentru ca să fie valabil contractul, este necesar ca părţile care îl încheie să fie capabile de a
contracta. Prin capacitatea de a încheia actul juridic civil se înţelege aptitudinea subiectului de
drept civil de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile, prin încheierea de acte de drept civil.
Capacitatea de a încheia acte juridice civile este reglementată de art. 1180 C. civ., potrivit căruia:
„poate contracta orice persoană ce nu este declarată incapabilă de lege şi nici oprită să încheie
anumite contracte”
Obiectul contractului
Prin dispoziţiile art. 1179 alin. 3 C. civ. se prefigurează condiţiile pe care trebuie să le
îndeplinească obiectul contractului, absenţa acestora fiind sancţionată cu nulitatea absolută.
Din această prevedere, rezultă că obiectul contractului constă în prestaţia datorată de
debitor, respectiv de a da, a face sau a nu face ceva, după caz. În sprijinul acestei opinii
invocăm dispoziţiile art. 1225 C. civ., potrivit cărora: „Obiectul contractului
îl reprezintă operaţiunea juridică, precum vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi altele
asemenea, convenită de părţi, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor şi
obligaţiilor contractuale”.
Pentru a fi valabil, obiectul actului juridic civil trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute în
art. 1179 (1) şi art. 1225 (2) (3) din Codul civil.
a) Obiectul actului juridic civil trebuie să existe
Această primă condiţie este şi cea mai importantă, deoarece dacă obiectul nu există, nu se mai
pune problema observării celorlalte condiţii ale sale. Necesitatea existenţei obiectului se
apreciază în momentul încheierii actului juridic. Într-adevăr, făcând aplicaţia acestui principiu în
materia actului de vânzare, în art. 1659 C. civ. se prevede că dacă în momentul vânzării bunul
vândut era pierit în tot, actul juridic este nul. Potrivit art. 1659 C. civ. şi art. 1658 (2) C. civ.,
dacă bunul a pierit numai în parte cumpărătorul are un drept de opţiune, între a cere desfacerea
contractului ori a cere o reducere de preţ. Pot alcătui aşadar obiectul actului juridic civil şi
bunurile viitoare, cu excepţia succesiunilor nedeschise încă. (Puşcă, 2011, p. 71)
b) Obiectul să fie în circuitul civil
Această cerinţă de validitate a obiectului actului juridic civil este prevăzută expres în art. 1229 C.
civ. potrivit căruia „Numai bunurile care sunt în circuitul civil pot face obiectul unei prestaţii
contractuale.”
c) Obiectul să fie determinat
Textul legal care prevede această condiţie este art. 1225 alin. 2 C. civ.: „Obiectul contractului
trebuie să fie determinat … sub sancţiunea nulităţii absolute”. Părţile trebuie să individualizeze
bunurile chiar în cuprinsul contractului. Atunci când obiectul (derivat) constă într-un bun
determinat prin caractere individuale (res certa), condiţia este îndeplinită chiar din ipoteză. Când
acesta consta într-un bun ce trebuie individualizat prin însuşiri de gen (res genera), condiţia este
realizabilă prin determinarea în concret a bunului cu ajutorul cântăririi, numărării, măsurării sau
a altor operaţiuni de acest fel.
d) Obiectul să fie posibil
Condiţia se impune ca o consecinţă a aplicării principiului că nimeni nu poate fi obligat la o
prestaţie imposibilă, „ad imposibilium, nulla obligatio!” Obiectul nu este posibil doar în cazul în
care imposibilitatea este absolută, adică pentru oricine. Dacă imposibilitatea este doar relativă,
deci numai pentru un anumit debitor, atunci obiectul contractului este valabil, iar neexecutarea
culpabilă.
e) Obiectul să fie licit
Această condiţie implică raportarea conduitei pretinse sau asumate de debitorul obligaţiei la
normele de convieţuire socială stabilite de lege. În acest sens dispun şi art. 1179 alin. 1 pct. 3 C.
civ. şi art. 1225 alin. 2 C. civ., într-o manieră imperativă, sub sancţiunea nulităţii absolute:
„Obiectul este ilicit atunci când este prohibit de lege sau contravine ordinii publice ori bunelor
moravuri”.
Pe lângă aceste condiţii generale, uneori trebuie îndeplinite şi condiţiile speciale cum ar fi:
obiectul contractului să constea într-un fapt personal al debitorului, cel care se obligă să fie
titularul dreptului subiectiv, deoarece nimeni nu poate fi obligat prin voinţa altei persoane.
(Adam, 2011, p. 271)
f) Obiectul să fie moral
Obiectul contractului este moral atunci când el concordă moralei sau bunelor moravuri.
Cauza contractului
Scopul sau finalitatea contractului îşi găseşte răspunsul direct în ceea ce numim cauza
contractului. Ea exprimă într-o manieră mai mult sau mai puţin directă răspunsuri la întrebările
pentru ce? sau în ce scop s-a încheiat contractul?, deci, „qui prodest?”
În conformitate cu prevederile art. 1236 C. civ., cauza oricărui act juridic civil trebuie să existe,
să fie licită şi morală. Ca noutate existenţa cauzei este impusă acum în mod expres. De
asemenea, sunt definite noţiunile de cauză ilicită şi morală: art. 1236 C. civ.: (2) „Cauza este
ilicită când este contrară legii şi ordinii publice. (3) Cauza este imorală când este contrară
bunelor moravuri.”
Caracterul licit al cauzei rezultă nu numai din prevederile art. 1236 C. civ., dar şi din cele ale art.
1237C. civ., potrivit cărora „Cauza este ilicită şi atunci când contractul este doar mijlocul
pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative.”
Sancţiunea actelor juridice civile în care cauza are caracter ilicit sau caracter imoral este nulitatea
absolută, după cum prevăd dispoziţiile art. 1238 (2): „cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea
absolută a contractului dacă este comună sau, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o
sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască”.
PERSOANA JURIDICĂ
Acest articol este preluat din lucrarea Dreptul afacerilor. Elemente de drept societar, ediția a
II-a, revizuită și adăugită, autor Ioana Nely Militaru, apărută la Editura CECCAR în anul
2018.
https://www.ceccarbusinessmagazine.ro/profesionistii-comercianti-persoane-fizice-a4353/
Subiectele raporturilor de dreptul afacerilor sunt profesioniștii comercianți, persoane fizice
sau juridice (în principiu, societăți), profesioniștii necomercianți (în principiu, persoane care
desfășoară activități liberale: notari, avocați, executori judecătorești) și persoanele de drept
civil, fizice și juridice, care nu au calitatea de profesioniști (consumatori de bunuri și servicii,
beneficiari de executări de lucrări).
Profesioniștii comercianți sunt:
✔ Persoane fizice. Potrivit art. 4 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 44/2008
privind desfășurarea activităților economice de către persoanele fizice autorizate,
întreprinderile individuale și întreprinderile familiale, cu modificările și completările
ulterioare, persoanele fizice pot desfășura activitățile economice după cum urmează:
1. individual și independent, ca persoane fizice autorizate. Persoana fizică autorizată
poate avea sau nu calitatea de comerciant;
2. ca întreprinzători titulari ai unei întreprinderi individuale. Întreprinzătorul
persoană fizică titular al întreprinderii individuale este comerciant persoană fizică de
la data înregistrării sale în Registrul comerțului;
3. ca membri ai unei întreprinderi familiale. Întreprinderea familială se înregistrează
la registrul comerțului, dată de la care membrii acesteia devin comercianți persoane
fizice.
✔ Persoane juridice. Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 26/1990 privind registrul
comerțului, republicată, cu modificările și completările ulterioare, acestea sunt companiile
naționale și societățile naționale, regiile autonome, grupurile de interes economic,
societățile cooperative, societățile europene (a se vedea titlul VII1 (art. 2702a-2702e) din
Legea societăților nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare,
Regulamentul (CE) nr. 2.157/2001 al Consiliului privind statutul societății europene (SE) și
Hotărârea Guvernului nr. 187/ 2007 privind procedurile de informare, consultare și alte
modalități de implicare a angajaților în activitatea societății europene), societățile
cooperative europene (a se vedea Regulamentul (CE) nr. 1.435/2003 al Consiliului privind
statutul societății cooperative europene (SCE) și Directiva 2003/72/CE a Consiliului de
completare a statutului societății cooperative europene în legătură cu participarea lucrătorilor)
și grupurile europene de interes economic (a se vedea Regulamentul (CEE) nr. 2.137/85 al
Consiliului privind Grupul European de Interes Economic (GEIE)) cu sediul principal în
România.
Sintetizând dispozițiile corespunzătoare din actele normative enunțate mai sus rezultă că
persoanele (fizice și juridice) menționate sunt comercianți datorită unui criteriu formal –
acela al obligației de a solicita înmatricularea în registrul comerțului.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 26/1990, această obligație revine și altor persoane fizice
și juridice decât cele prevăzute de acest act normativ, prin urmare, enumerarea de mai sus nu
este limitativă. Tot art. 1 alin. (1) prevede că profesioniștii comercianți (cărora li se impune
înmatricularea în registrul comerțului) sunt:
● societățile comerciale, companiile naționale și societățile naționale – înființate prin
Legea nr. 31/1990 și Legea nr. 26/1990;
● regiile autonome – înființate prin reorganizarea unităților economice de stat, potrivit Legii
nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți
comerciale, cu modificările ulterioare, în ramurile strategice ale economiei naționale (a se
vedea și Hotărârea Guvernului nr. 266/1993 privind ramurile și domeniile în care
funcționează regiile autonome de interes național și Ordonanța de urgență a Guvernului nr.
30/1997 privind reorganizarea regiilor autonome, cu modificările ulterioare). Regiile
autonome sunt persoane juridice care funcționează pe bază de gestiune economică și
autonomie financiară;
● organizațiile cooperatiste (a se vedea Legea cooperației agricole nr. 566/2004, cu
modificările și completările ulterioare) – au personalitate juridică și își desfășoară activitatea
pe baza principiilor gestiunii economice, aceasta constând în producerea și desfacerea de
mărfuri și prestarea de servicii;
● societățile cooperative – potrivit Legii nr. 1/2005 privind organizarea și funcționarea
cooperației, republicată, cu modificările ulterioare;
● grupurile de interes economic – reprezintă asocieri de persoane fizice sau juridice în
scopul înlesnirii sau dezvoltării activității economice a membrilor lor, precum și al
îmbunătățirii rezultatelor activității respective (art. 118 alin. (1) din Legea nr. 161/2003
privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a
funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, cu modificările
și completările ulterioare). Grupul de interes economic are personalitate juridică și poate avea
calitatea de comerciant sau necomerciant;
● persoanele fizice – potrivit OUG nr. 44/2008, persoane fizice autorizate, întreprinzători
titulari ai unei întreprinderi individuale, membri ai unei întreprinderi familiale.
Reguli comune aplicabile profesioniștilor persoane fizice care intră sub incidența OUG
nr. 44/2008
Potrivit art. 2 lit. i) și art. 19 alin. (1) din OUG nr. 44/2008, persoana fizică autorizată este
întreprinderea economică, fără personalitate juridică, organizată de o persoană fizică ce
folosește, în principal, forța sa de muncă și aptitudinile sale profesionale.
În ceea ce privește regimul juridic al PFA, OUG nr. 44/2008 stipulează:
✔ PFA poate avea în obiectul de activitate cel mult cinci clase de activități prevăzute de
codul CAEN (art. 16 alin. (1)).
✔ PFA are următoarele drepturi:
poate stabili relații contractuale, în condițiile legii, cu orice persoane fizice și
juridice, cu alte PFA, întreprinderi individuale sau întreprinderi familiale,
pentru efectuarea unei activități economice, fără ca aceasta să îi schimbe statutul
juridic dobândit (art. 16 alin. (2));
poate desfășura activitățile pentru care a fost autorizată, singură sau împreună
cu cel mult trei persoane, angajate de aceasta, în calitate de angajator, cu
contract individual de muncă, încheiat și înregistrat în condițiile legii (art. 17 alin.
(1)). Prin urmare poate angaja, în calitate de angajator, terțe persoane cu contract
individual de muncă;
poate cumula calitatea de PFA cu cea de salariat al unei terțe persoane care
funcționează atât în același domeniu, cât și într-un alt domeniu de activitate
economică decât cel pentru care PFA este autorizată (art. 17 alin. (2));
poate cere ulterior schimbarea statutului juridic dobândit și autorizarea ca
întreprinzător persoană fizică titular al unei întreprinderi individuale (art. 19 alin. (2));
este asigurată în sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale și are
dreptul de a fi asigurată în sistemul asigurărilor sociale de sănătate și al asigurărilor
pentru șomaj (art. 18).
Soția/soțul titularului întreprinderii individuale/persoanei fizice autorizate se poate asigura în
sistemul public de pensii pe bază de contract de asigurare socială, în sistemul asigurărilor
pentru șomaj (în condițiile prevăzute de art. 22 din Legea nr. 76/2002 privind sistemul
asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă, cu modificările și
completările ulterioare), precum și în sistemul asigurărilor de sănătate (art. 211).
✔ PFA îi este interzis să cumuleze și calitatea de întreprinzător persoană fizică titular
al unei întreprinderi individuale (art. 19).
✔ Răspunderea PFA
Titularul PFA răspunde pentru obligațiile asumate în exploatarea întreprinderii economice cu
bunurile din patrimoniul de afectațiune. Dacă bunurile respective nu sunt suficiente pentru
satisfacerea creanțelor, pot fi urmărite și celelalte bunuri ale debitorului. (art. 20 alin. (1))
Potrivit dispozițiilor art. 2.324 alin. (4) din Codul civil, bunurile care fac obiectul unei
diviziuni a patrimoniului afectate exercițiului unei profesii autorizate de lege pot fi urmărite
numai de creditorii ale căror creanțe s-au născut în legătură cu profesia respectivă. Acești
creditori nu vor putea urmări celelalte bunuri ale debitorului.
În caz de insolvență, PFA va fi supusă procedurii simplificate prevăzute de Legea nr. 85/2014
privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, cu modificările și completările
ulterioare. Orice persoană interesată poate face dovada calității de profesionist în cadrul
procedurii insolvenței sau separat, prin acțiune în constatare, dacă justifică un interes legitim.
(art. 20 alin. (2)-(3))
✔ Încetarea activității PFA
PFA își încetează activitatea și este radiată din registrul comerțului în următoarele cazuri:
1. prin decesul titularului PFA;
2. prin voința titularului PFA;
3. în condițiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 26/ 1990, adică la cererea oricărei persoane
fizice sau juridice prejudiciate ca efect al unei înmatriculări ori printr-o mențiune în
registrul comerțului. Aceasta poate cere radierea înregistrării păgubitoare, în tot sau
numai cu privire la anumite elemente ale acesteia, în cazul în care prin hotărâri
judecătorești irevocabile au fost desființate în tot sau în parte ori modificate actele
care au stat la baza înregistrării cu privire la care se solicită radierea, dacă prin
hotărârea judecătorească nu a fost dispusă menționarea în registrul comerțului.
Cererea de radiere, însoțită de copia certificată pentru conformitate cu originalul a actelor
doveditoare, după caz, se depune la oficiul registrului comerțului de pe lângă tribunalul unde
își are sediul profesional, de către orice persoană interesată. (art. 21 alin. (1)-(2))
Comerciantul întreprinzător persoană fizică titular al unei întreprinderi individuale
Potrivit art. 2 lit. g) din OUG nr. 44/2008, întreprinderea individuală este întreprinderea
economică, fără personalitate juridică, organizată de un întreprinzător persoană fizică.
În ceea ce privește regimul juridic al întreprinzătorului persoană fizică titular al întreprinderii
individuale, OUG nr. 44/2008 prevede:
✔ Întreprinzătorul persoană fizică titular al întreprinderii individuale este comerciant
persoană fizică de la data înregistrării în registrul comerțului (art. 23).
✔ Prin înregistrarea în registrul comerțului, întreprinderea individuală nu dobândește
personalitate juridică (art. 22).
✔ Prerogativele comerciantului persoană fizică titular al unei întreprinderi individuale
sunt:
poate avea în obiectul de activitate cel mult 10 clase de activități prevăzute de codul
CAEN;
poate angaja cel mult opt salariați, terțe persoane, cu contract individual de muncă
încheiat și înregistrat în condițiile legii;
poate stabili relații contractuale, în condițiile legii, cu orice persoane fizice și juridice,
cu alte întreprinderi individuale, cu PFA sau întreprinderi familiale, pentru efectuarea
unei activități economice, fără ca aceasta să îi schimbe statutul juridic dobândit în
condițiile OUG nr. 44/2008; (art. 24)
nu va fi considerat angajat al unor terțe persoane cu care colaborează în condițiile
prevăzute mai sus, nici în cazul în care colaborarea este exclusivă;
poate cumula și calitatea de salariat al unei terțe persoane care funcționează atât
în același domeniu, cât și într-un alt domeniu de activitate decât cel în care și-a
organizat întreprinderea individuală;
este asigurat în sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale și are
dreptul de a fi asigurat în sistemul asigurărilor sociale de sănătate și al asigurărilor
pentru șomaj. (art. 25)
✔ Răspunderea întreprinzătorului persoană fizică titular al unei întreprinderi
individuale
Titularul întreprinderii individuale răspunde pentru obligațiile asumate în exploatarea
întreprinderii economice cu bunurile din patrimoniul de afectațiune. Dacă bunurile respective
nu sunt suficiente pentru satisfacerea creanțelor, pot fi urmărite și celelalte bunuri ale
debitorului. (art. 26) Potrivit art. 2.324 alin. (4) din Codul civil, bunurile care fac obiectul
unei diviziuni a patrimoniului afectate exercițiului unei profesii autorizate de lege pot fi
urmărite numai de creditorii ale căror creanțe s-au născut în legătură cu profesia respectivă.
Acești creditori nu vor putea urmări celelalte bunuri ale debitorului.
✔ Încetarea activității întreprinzătorului persoană fizică titular al întreprinderii
individuale
Titularul întreprinderii individuale își încetează activitatea și este radiat din registrul
comerțului în următoarele cazuri:
1. prin deces;
2. prin voința acestuia;
3. în condițiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 26/ 1990, adică la cererea oricărei persoane
fizice sau juridice prejudiciate ca efect al unei înmatriculări ori printr-o mențiune în
registrul comerțului. Radierea înregistrării păgubitoare se poate cere în tot sau numai
cu privire la anumite elemente ale acesteia, în cazul în care prin hotărâri judecătorești
irevocabile au fost desființate în tot sau în parte ori modificate actele care au stat la
baza înregistrării cu privire la care se solicită radierea, dacă prin hotărârea
judecătorească nu a fost dispusă menționarea în registrul comerțului.
Cererea de radiere, însoțită de copia certificată pentru conformitate cu originalul a actelor
doveditoare, după caz, se depune la oficiul registrului comerțului de pe lângă tribunalul unde
își are sediul profesional, de către orice persoană interesată.
În cazul în care întreprinzătorul decedează, moștenitorii pot continua întreprinderea, dacă își
manifestă voința, printr-o declarație autentică, în termen de șase luni de la data dezbaterii
succesiunii. Dacă sunt mai mulți moștenitori, aceștia își vor desemna un reprezentant în
vederea continuării activității economice ca întreprindere familială.
Activitatea va putea fi continuată sub aceeași firmă, cu obligația de menționare în cuprinsul
acelei firme a calității de succesor. (art. 27)
Potrivit art. 2 lit. h) din OUG nr. 44/2008, întreprinderea familială este întreprinderea
economică, fără personalitate juridică, organizată de membrii unei familii.
Art. 2 lit. d) din același act normativ precizează că familia este compusă din soț, soție, copiii
acestora care au împlinit vârsta de 16 ani la data autorizării întreprinderii familiale, rudele și
afinii până la gradul al patrulea inclusiv.
În ceea ce privește regimul juridic al întreprinderii familiale, OUG nr. 44/2008 prevede:
✔ Constituirea întreprinderii familiale
Întreprinderea familială este constituită din doi sau mai mulți membri ai unei familii (art. 28
alin. (1)).
Aceasta se înființează în baza unui acord de constituire încheiat de membrii familiei.
Acordul de constituire trebuie să îmbrace forma scrisă, aceasta fiind o condiție de validitate.
Acordul de constituire trebuie să specifice:
datele de identificare ale membrilor familiei și ale reprezentantului desemnat din
rândul acestora;
condițiile participării;
cota procentuală a fiecărui membru la beneficii și la pierderi;
raporturile dintre membrii întreprinderii familiale;
condițiile de retragere;
data întocmirii sale.
Lipsa uneia dintre stipulațiile de mai sus atrage nulitatea absolută a acordului. (art. 29 alin.
(1))
Întreprinderea familială nu are patrimoniu propriu și nu dobândește personalitate
juridică prin înregistrarea în registrul comerțului, dar, prin acordul de constituire a sa,
fiecare membru al acesteia poate stipula constituirea, în cadrul patrimoniului său, a unui
patrimoniu de afectațiune, pentru exercitarea activității economice a întreprinderii familiale.
În acest caz, prin acordul de constituire sau printr-un act adițional la acesta se vor
stabili cotele de participare a lor la alcătuirea patrimoniului de afectațiune. Dacă
membrii întreprinderii convin în unanimitate, cotele de participare pot fi diferite de cele
prevăzute pentru participarea la beneficiile sau la pierderile întreprinderii. (art. 30)
✔ Statutul membrilor întreprinderii familiale
Membrii răspund solidar și indivizibil pentru datoriile contractate de reprezentant în
exploatarea întreprinderii cu patrimoniul de afectațiune și, în completare, cu întregul
patrimoniu al acestora, corespunzător cotelor de participare (art. 31).
✔ Prerogativele membrilor întreprinderii familiale sunt:
pot fi simultan PFA sau titulari ai unor întreprinderi individuale;
pot cumula și calitatea de salariat al unei terțe persoane care funcționează atât în același
domeniu, cât și într-un alt domeniu de activitate economică decât cel în care și-au organizat
întreprinderea familială;
sunt asigurați în sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale și au dreptul de
a fi asigurați în sistemul asigurărilor sociale de sănătate și al asigurărilor pentru șomaj; (art.
28 alin. (2)-(3))
actele de dispoziție asupra bunurilor afectate activității întreprinderii familiale se vor lua cu
acceptul majorității simple a membrilor întreprinderii, cu condiția ca această majoritate
să includă și acordul proprietarului bunului care face obiectul actului (art. 32 alin. (2)).
✔ Statutul reprezentantului întreprinderii familiale
Reprezentantul întreprinderii familiale este desemnat prin acordul de constituire.
Deciziile privind gestiunea curentă a întreprinderii familiale se iau de către
reprezentantul desemnat, care va gestiona interesele acesteia în temeiul unei procuri
speciale, sub forma unui înscris sub semnătură privată. Aceasta se semnează de către toți
membrii întreprinderii care au capacitate de exercițiu deplină și de reprezentanții legali ai
celor cu capacitate de exercițiu restrânsă. (art. 29 alin. (2))
Actele prin care se dobândesc bunuri pentru activitatea întreprinderii familiale se încheie
de reprezentant fără autorizarea prealabilă a membrilor, dacă valoarea bunului cu
privire la care se încheie actul nu depășește 50% din valoarea bunurilor care au fost
afectate exercitării activității economice a întreprinderii și a sumelor de bani aflate la
dispoziția întreprinderii la data actului. Bunurile dobândite sunt coproprietatea
membrilor în cotele de participare la beneficii, fiind incluse în patrimoniul de
afectațiune, dacă acesta a fost constituit. (art. 32 alin. (3))
✔ În vederea exercitării activității pentru care a fost autorizată, respectiv pentru efectuarea
unei activități economice, întreprinderea familială poate stabili relații contractuale, în
condițiile legii:
cu orice persoane fizice și juridice;
cu alte întreprinderi familiale;
cu întreprinderi individuale;
cu PFA.
Întreprinderea familială poate stabili aceste relații contractuale fără ca aceasta să îi schimbe
statutul juridic dobândit. (art. 29 alin. (3))
✔ Interdicții
Întreprinderea familială nu are dreptul să angajeze terțe persoane cu contract de
muncă (art. 28 alin. (4)).
✔ Încetarea activității întreprinderii familiale
Întreprinderea familială își încetează activitatea și este radiată din registrul comerțului în
următoarele cazuri:
mai mult de jumătate dintre membrii acesteia au decedat;
mai mult de jumătate dintre membrii acesteia cer încetarea ei sau se retrag din
întreprindere;
în condițiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 26/ 1990, adică la cererea oricărei persoane
fizice sau juridice prejudiciate ca efect al unei înmatriculări ori printr-o mențiune în
registrul comerțului. Radierea înregistrării păgubitoare se poate cere în tot sau numai
cu privire la anumite elemente ale acesteia, în cazul în care prin hotărâri judecătorești
irevocabile au fost desființate în tot sau în parte ori modificate actele care au stat la
baza înregistrării cu privire la care se solicită radierea, dacă prin hotărârea
judecătorească nu a fost dispusă menționarea în registrul comerțului.
Cererea de radiere, însoțită de copia certificată pentru conformitate cu originalul a actelor
doveditoare, după caz, se depune la oficiul registrului comerțului de pe lângă tribunalul unde
își are sediul profesional, de către orice persoană interesată. (art. 33 alin. (1)-(2))
2. Clasificarea societăţilor
1
Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 511 din 24 iulie 2009 şi
Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009, publicată în M. Of. al României, Partea I,
nr. 409 din 10 iunie 2011.
Conform art. 1881 alin. (1)-(3), prin contractul de societate două sau mai multe persoane se
obligă reciproc să coopereze pentru desfăşurarea unei activităţi şi să contribuie la aceasta
prin aporturi băneşti, în bunuri, în cunoştinţe specifice sau prestaţii, cu scopul de a împărţi
beneficiile sau de a se folosi de economia ce ar putea rezulta.
Din definiţia enunţată rezultă următoarele elemente esenţiale care deosebesc contractul de
societate de alte contracte:
1. fiecare asociat se obligă să pună în comun o valoare patrimonială (aport);
2. asociaţii se obligă să desfăşoare împreună o activitate care constituie obiectul
societăţii;
3. toţi asociaţii participă la realizarea şi împărţirea beneficiilor.
Contractul de societate prezintă următoarele caractere juridice:
1. contractul este plurilateral, în sensul că la încheierea sa participă două sau mai multe
persoane, fiecare asumându-şi anumite obligaţii;
contractul este cu titlu oneros, fiecare asociat urmăreşte realizarea unui folos patrimonial,
adică obţinerea de beneficii;
contractul este comutativ, întinderea obligaţiei fiecărui asociat este cunoscută din
momentul încheierii contractului;
contractul este consensual, ceea ce înseamnă că se încheie prin simplul acord de voinţă
al părţilor; forma scrisă fiind cerută ad probationem.
Emblema. Emblema este semnul sau denumirea care deosebeşte un comerciant de un altul de
acelaşi gen sau o întreprindere de alta de acelaşi gen. Regimul juridic al emblemelor este
reglementat în Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, republicată şi modificată. Spre
deosebire de firmă, care individualizează persoana fizică ori juridică în calitate de
comerciant, emblema serveşte la individualizarea unui comerciant faţă de alt comerciant care
desfăşoară o activitate comercială de acelaşi gen.
Emblema, ca element de identificare, asigură un supliment de individualizare, printr-un semn
sau o denumire, între comercianţii care exercită activitatea comercială în acelaşi domeniu.
Din definiţia emblemei rezultă că acest supliment de individualizare se raportează la
comerciant, care este subiectul raporturilor comerciale, iar nu la modul de organizare a
activităţii comerciantului. Subliniem faptul că, spre deosebire de firmă, care este un element
obligatoriu pentru individualizarea comerciantului, emblema are un caracter facultativ.
Conţinutul emblemei poate fi un semn sau o denumire.
- semnul poate fi o figură grafică având ca obiect: un utilaj, o figură geometrică, un animal etc.
El nu poate consta în reproducerea obiectului unei activităţi comune;
- denumirea poate fi fantezistă sau un nume propriu. Ea nu poate fi o denumire generică, fără
nici un fel de specificaţie.
Datorită finalităţii sale, emblema trebuie să fie un semn distinctiv mai sugestiv decât firma,
deoarece numai astfel va fi apt să atragă clientela. Pentru a fi recunoscută şi ocrotită,
emblema trebuie să aibă caracter de noutate, în sensul că trebuie să se deosebească de
emblemele înscrise în acelaşi registru al comerţului pentru acelaşi fel de comerţ, precum şi de
emblemele altor comercianţi de pe piaţa unde comerciantul îşi desfăşoară activitatea, în
condiţiile art. 43 din Legea privind registrul comerţului.
Legea nu prevede obligaţia oficiului comerţului de a refuza înscrierea unei embleme care nu
are caracter de noutate, aşa cum prevede în cazul firmei. Soluţia se explică prin aceea că, spre
deosebire de firmă, care are un caracter obligatoriu, emblema are un caracter facultativ.
Prin înscrierea emblemei în registrul comerţului, comerciantul dobândeşte dreptul de
folosinţă exclusivă asupra emblemei. Emblemele vor putea fi folosite pe panouri de reclamă,
oriunde ar fi aşezate (pe facturi, scrisori, note de comandă, tarife, prospecte, afişe, publicaţii)
şi în orice alt mod numai dacă vor fi însoţite în mod vizibil de firma comerciantului.
În ce priveşte apărarea emblemei, aceasta poate fi protejată prin următoarele acţiuni:
- acţiunea în „revendicare”, în cazul uzurpării emblemei de către alt comerciant;
- acţiunea în concurenţă neloială;
- acţiunea în daune materiale şi morale pentru prejudiciul cauzat;
- acţiunea penală în cazul când fapta săvârşită de alt comerciant în legătură cu emblema
unui comerciant întruneşte elementele constitutive al vreunei infracţiuni.
Clientela şi vadul comercial. Clientela are un rol foarte important pentru activitatea unui
comerciant; ea determină, prin număr, calitate şi frecvenţă, situaţia economică a
comerciantului, succesul ori insuccesul acestuia. De aceea, clientela apare ca un element
indispensabil al fondului de comerţ, iar, după unii autori, chiar principalul element al fondului
de comerţ.
O concepţie mai modernă asupra fondului de comerţ observă însă că nu se justifică integrarea
clientelei în structura unitară şi unificatoare a fondului de comerţ. De altfel, este impropriu ca
aceeaşi noţiune să constituie atât un element, cât şi un scop al fondului de comerţ.
Clientela, prin contrast cu celelalte elemente ale fondului de comerţ, privită în accepţiunea ei
de masă de persoane variabilă, neorganizată şi neomogenă, chiar dacă are o anumită valoare
economică, nu poate fi asimilată unui bun, stricto sensu. Comerciantul nu are nici un drept
subiectiv asupra publicului, iar consumatorii sunt liberi să-şi aleagă fondul pe lângă care se
aprovizionează; singura protecţie juridică a dreptului comerciantului la clientelă este cea
realizată prin normele legale care sancţionează concurenţa neloială, respectiv acele
manifestări prin care competitorii încearcă să racoleze, prin procedee neoneste, o clientelă
ataşată unui fond de comerţ. Aşadar, în această concepţie, clientela nu mai constituie un
element al fondului de comerţ, ci scopul determinant al acestuia, în vederea realizării căruia
sunt afectate toate celelalte elemente ale fondului de comerţ. Excluderea clientelei din
structura fondului de comerţ este consacrată şi prin definiţie legală cuprinsă în art. 1 1 din
Legea nr. 11/1991, modificată şi completată. Cu toată importanţa pe care o are clientela în
activitatea comerciantului, legea nu cuprinde o reglementare referitoare la aceasta.
Clientela este definită ca totalitatea persoanelor fizice şi juridice care apelează în mod
obişnuit la acelaşi comerciant, adică la fondul de comerţ al acestuia, pentru procurarea unor
mărfuri şi servicii.
Factorii care influenţează clientela se grupează în două categorii:
• factori interni care fac parte din fondul de comerţ:
- obiectivi (de exemplu: locul unde este amplasat magazinul sau sediul comerciantului,
calitatea imobilizărilor productive, calitatea produselor);
- subiectivi (legaţi de regulă de personalul întreprinderii, de exemplu: fidelitatea, calitatea
prestaţiei efectuate, dinamismul, publicitatea etc.).
• factori externi care influenţează clientela şi supravaloarea firmei, de exemplu: elementele
legate de concurenţă, piaţa deţinută, posibilitatea obţinerii creditelor etc.
Clientela poate fi permanentă (sau atrasă) desemnând acei consumatori care se adresează
fondului, în virtutea unei anumite fidelităţi create în timp, dar fără bază contractuală; poate să
fie angajată (sau captivă) atunci când ea întreţine cu comerciantul raporturi contractuale de
aprovizionare caracterizate prin durată şi anumite facilităţi; şi poate fi clientelă ocazională
(sau de pasaj) atrasă îndeobşte de proximitatea sau amplasamentul favorabil al fondului de
comerţ. Comerciantul nu are un drept subiectiv asupra clientelei, dar, cu toate acestea,
clientela este evaluată în momentul transmiterii de către comerciant a fondului de comerţ;
deci comerciantul consideră că are o clientelă proprie.
Clientela se află într-o strânsă legătură cu vadul comercial, care reprezintă o aptitudine a
fondului de comerţ de a atrage publicul. Această potenţialitate a fondului de comerţ este
rezultatul unor factori multipli care se particularizează în activitatea fiecărui comerciant.
Asemenea factori se grupează în două categorii:
• factori interni
1. obiectivi: - locul amplasării magazinului sau sediului comercial, calitatea produselor sau
a serviciilor;
2. subiectivi: - publicitatea comerciantului,calitatea personalului angajat.
• factori externi: reputaţia bancherilor, a clienţilor sau a partenerilor de afaceri ai
comerciantului.
Prin natura sa, vadul comercial nu este un element distinct al fondului de comerţ, ci numai
împreună cu clientela.
Drepturile de proprietate industrială. Fondul de comerţ poate cuprinde şi anumite drepturi
de proprietate industrială. În literatura juridică de specialitate, obiectele dreptului de
proprietate industrială se împart în două categorii: categoria creaţiilor noi (invenţiile, know-
how-ul, desenele şi modelele industriale) şi categoria semnelor noi (mărcile şi indicaţiile
geografice).
Drepturile asupra invenţiei sunt recunoscute şi apărate prin brevetul de invenţie, eliberat de
Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci. Ca titlu de protecţie a invenţiei, brevetul de invenţie
conferă titularului său un drept exclusiv de exploatare, pe durata de valabilitate a acestuia.
Mărcile sunt semne distinctive folosite de agenţii economici pentru a deosebi produsele,
lucrările şi serviciile lor de cele identice sau similare ale altor agenţi economici. Titularul
dreptului la marcă are dreptul exclusiv de a folosi sau exploata semnul ales ca marcă, precum
şi dreptul de a interzice folosirea aceluiaşi semn de către alţii.
Drepturile de proprietate industrială sunt recunoscute şi ocrotite în condiţiile stabilite de lege.
În scopul asigurării protecţiei prevăzute de lege, comercianţii au obligaţia să ceară înscrierea
în registrul comerţului a menţiunilor privind brevetele de invenţie, mărcile şi indicaţiile
geografice.
Drepturile de autor. Fondul de comerţ poate cuprinde alături de alte elemente şi anumite
drepturi de autor rezultate din creaţia ştiinţifică, literară şi artistică.
Titularul fondului de comerţ, în calitate de dobânditor al drepturilor patrimoniale de autor, are
dreptul de reproducere şi difuzare, de reprezentare sau folosire, în alt mod, a operei şi, în
consecinţă, dreptul la foloasele patrimoniale corespunzătoare.
Regimul creanţelor şi datoriilor. Creanţele şi datoriile comerciantului nu fac parte din
fondul de comerţ. Această concluzie are la bază faptul că fondul de comerţ, deşi cuprinde un
ansamblu de elemente corporale şi incorporale, totuşi, el nu constituie o universalitate
juridică, un patrimoniu în sens juridic. Întrucât creanţele şi datoriile nu sunt cuprinse în
fondul de comerţ, ele nu se transmit dobânditorului în cazul înstrăinării fondului de comerţ.
Cu toate acestea, se admite că anumite drepturi şi obligaţii izvorâte din contractele de muncă,
contractele de furnitură (apă, gaz, electricitate, telefon etc.) se transmit dobânditorului, dacă
aceste contracte nu au fost reziliate.
a.b.Contractul
Contractuldedevânzare
vânzareeste
esteununcontract
contractsinalagmatic
consensual, care se încheie
deoarece prin simplul
dă naştere la
acord de voinţă al părţilor.
obligaţii reciproce şi interdependente în sarcina ambelor părţi contractante (art. 1171 C.
Caracterul consensual rezultă din dispoziţiile art. 1178 C. civ. “Contractul se încheie prin
simplul acord de voinţă al părţilor, capabile de a contracta, dacă legea nu impune o anumită
formalitate pentru încheierea sa valabilă”.
Vânzarea nu este nici contract solemn, nici contract real, nefiind necesară predarea bunului în
momentul încheierii contractului. Nu este necesară aşadar îndeplinirea vreunei formalităţi
pentru valida încheiere a vânzării.
De la principiul consensualismului există şi unele excepţii:
1. O primă excepţie este formulată de art. 1244 C. civ. conform căruia: „În afara altor
cazuri prevăzute de lege, trebuie să fie încheiate prin înscris autentic, sub sancţiunea
nulităţii absolute, convenţiile care strămută sau constituie drepturi reale care urmează a fi
înscrise în cartea funciară.”
Dispoziţiile de mai sus se completează cu cele ale art. 877 C. civ. potrivit cărora drepturile
reale imobiliare înscrise în cartea funciară sunt drepturi tabulare, a căror dobândire,
modificare sau stingere se realizează numai cu respectarea regulilor de carte funciară.
2. De asemenea, în cazul contractelor electronice, potrivit art. 1245 C. civ. încheierea lor este
supusă condiţiilor de formă prevăzute de legea specială.
3. Art. 1.675. C. civ. prevede că în cazurile anume prevăzute de lege, vânzarea nu poate fi
opusă terţilor decât după îndeplinirea formalităţilor de publicitate respective.
c. Contractul de vânzare este un contract cu titlu oneros, deoarece ambele părţi urmăresc
Condiţiile de validitate
la încheierea ale realizarea
contractului contractului de vânzare
anumitor interesecomercială
patrimoniale.
d. Caracterul comutativ al vânzării rezidă în faptul că
În principiu, sunt aplicabile condiţiile esenţiale de validitate ambele părţi cunosc din
a convenţiilor, momentul
şi anume cele
încheierii contractului întinderea drepturilor şi obligaţiilor reciproce. Ele nu depind
prevăzute de art. 1179 din noul Cod civil: capacitatea părţilor, consimţământul, obiectul de un
eveniment incert şi
contractului şi cauza. viitor, ca în cazul contractelor aleatorii.
e. Contractul de vânzare este un contract translativ de proprietate.
Sancţiunea care intervine în cazul nerespectării condiţiilor legale de către persoana lipsită
de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă este nulitatea relativă.
Minorul devenit major poate însă confirma actul făcut singur în timpul minorităţii, atunci
când el trebuia să fie reprezentat sau asistat, conform art. 48 C. civ.
Consimţământul părţilor
Consimţământul reprezintă o condiţie de fond, esenţială de validitate şi în cazul încheierii
vânzării, mai ales că, în principiu, acest contract este unul consensual, acordul de voinţă al
părţilor, capabile de a contracta, fiind necesar şi suficient pentru formarea validă a
contractului. Conform art. 1204 şi 1205 C. civ., consimţământul trebuie să provină de la o
persoană cu discernământ, să fie serios, liber şi exprimat în cunoştinţă de cauză. Acordul de
voinţă al părţilor trebuie să fie încheiat cu scopul de a produce efecte juridice. De asemenea,
consimţământul nu trebuie să fie alterat printr-un viciu de consimţământ (eroare, dol,
violenţă, leziune).
În legătură cu consimţământul, în cazul contractului de vânzare, vor fi expuse următoarele
situaţii
Obiectul contractului
A. Lucrul vândut
Pentru ca un bun să poată constitui obiectul material al prestaţiei vânzătorului, el trebuie să
îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:
A. Lucrul trebuie să fie în comerţ (în circuitul civil.) Potrivit art. 1.657 C. civ., orice bun
poate fi vândut în mod liber, dacă vânzarea nu este interzisă ori limitată prin lege sau prin
convenţie ori testament. Această prevedere consacră principiul liberei circulaţii a bunurilor în
sensul că pot fi vândute numai lucrurile aflate în circuitul civil.
În principiu, toate lucrurile sunt în comerţ, dar există şi excepţii:
Nu pot forma obiectul unui contract de vânzare-cumpărare res nullius, lucrurile care,
prin natura lor, nu sunt susceptibile de a forma obiectul dreptului de proprietate (aerul,
lumina soarelui, apa râurilor ş.a.);
Sunt declarate inalienabile bunurile care fac parte din domeniul public al statului sau
al unităţilor administrativ-teritoriale.
b. Preţul vânzării. Pentru a încheia contractul de vânzare, părţile trebuie să cadă de acord,
nu numai asupra lucrului vândut, ci şi asupra preţului, care este obiectul prestaţiei
cumpărătorului. Preţul reprezintă suma de bani pe care cumpărătorul se obligă să o plătească
vânzătorului, în schimbul lucrului cumpărat. Preţul este elementul cel mai important al
contractului de vânzare comercială şi, la fel ca în dreptul civil, trebuie să îndeplinească
anumite condiţii:
- să fie stabilit în bani, pentru că altfel este vorba de un contract de schimb;
- se fie determinat sau determinabil, fie exprimat complet prin indicarea sumei, fie să
se prevadă în contract elemente cu ajutorul cărora urmează a se stabili în viitor
cuantumul preţului. Poate fi determinat şi prin trimiterea la un alt preţ sau prin stabilirea
preţului de către o terţă persoană determinată de părţi (art. 1662 C. civ.);
- să fie real, cu dublu înţeles: serios şi sincer, şi să fie efectiv, adică să se plătească de
către cumpărător vânzătorului. Preţul este sincer şi serios când elementele de fapt lăsate
la aprecierea instanţei arată că el reprezintă o contraprestaţie reală, în raport cu valoarea
lucrului vândut. În cazul în care preţul este fictiv sau derizoriu, contractul de cumpărare
este nul, pentru că prestaţia cumpărătorului a rămas fără obiect şi, la rândul lui,
contractul rămâne fără obiect.
Cauza contractului
Cauza trebuie să existe, aşa cum rezultă şi din prevederile art. 1236 alin. (1) C. civ.: ” cauza
trebuie să existe, să fie licită şi morală. Lipsa cauzei atrage nulitatea relativă a
contractului, cu excepţia cazului în care contractul a fost greşit calificat şi poate produce alte
efecte juridice. Cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este
comună sau, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o
cunoască. În ceea ce priveşte dovada cauzei, legiuitorul stabileşte o prezumţie relativă a
existenţei cauzei, ce poate fi răsturnată prin proba contrară.
Trebuie reţinut că în materia cauzei ilicite şi imorale, sancţiunea va fi nulitatea absolută
Cauza trebuie să fie licită, în sensul că scopul urmărit de părţi să fie în concordanţă cu
numai atunci când ea este comună ambelor părţi, în caz contrar, trebuie ca cealaltă parte să o
dispoziţii legale şi să nu contravină bunelor moravuri sau ordinii publice. Frauda la lege
fi cunoscut sau, după împrejurări, să fi trebuit să o cunoască.
reprezintă un caz particular de cauză ilicită a contractului şi intervine în cazul în care
contractul constituie pentru părţi mijlocul de a eluda aplicarea unei norme legale imperative
(art. 1237
Efectele şi art. 1238 de
contractului C. vânzare
civ.). comercială
În materia vânzării, efectele contractului comercial sunt aceleaşi cu cele produse de
contractul civil, cu unele distincţii şi dezvoltări specifice. Principalul efect al contractului de
vânzare-cumpărare îl constituie transmiterea dreptului de proprietate asupra lucrului de la
vânzător la cumpărător. De asemenea, din contractul de vânzare-cumpărare se nasc anumite
obligaţii în sarcina părţilor, în legătură cu lucrul vândut şi preţul vânzării.
Obligaţiile vânzătorului
Obligaţia de a transmite proprietatea bunului sau dreptului vândut
Regulile cu privire la transmiterea proprietăţii bunului prevăzute de Codul civil au caracter
În materia contractului de vânzare, această obligaţie reprezintă o noutate (art. 1672 C.
supletiv, putând fi modificate potrivit voinţei părţilor.
civ.), în sensul prevederii ei exprese. Raportat la art. 1673 şi art. 1674, transmiterea
proprietăţii de la vânzător la cumpărător se realizează de drept din momentul încheierii
contractului,
Obligaţia chiar dacă
de predare bunul nu
a bunului a fostşipredat
vândut ori preţula nu
de conservare a fostpână
acestuia plătitlaîncă. Odată cu
predare
proprietatea, cumpărătorul dobândeşte toate drepturile şi acţiunile accesorii ce au aparţinut
Prin predarea bunului de către vânzător se înţelege punerea bunului la dispoziţia
cumpărătorului, împreună cu tot ceea ce este necesar, după împrejurări, pentru exercitarea
liberă şi neîngrădită a posesiei. (art. 1685 C. civ.)
Predarea bunului nu are semnificaţia transmiterii dreptului de proprietate, ci a detenţiei. Şi cu
privire la această obligaţie, normele civile sunt supletive, părţile putând deroga dispoziţiile
cuprinse între art. 1685-1694. Obligaţia de a preda bunul se întinde şi la accesoriile sale,
precum şi la tot ce este destinat folosinţei sale perpetue, dar este însoţită şi de predarea
titlurile şi documentele privitoare la proprietatea sau folosinţa bunului. Până la predarea
bunului, vânzătorul este obligat să de a conserva bunul pentru ca acesta să poată fi predat în
starea în care se afla în momentul încheierii contractului.
Locul predării - Predarea trebuie să se facă la locul unde bunul se afla în momentul
încheierii contractului, dacă nu rezultă altfel din convenţia părţilor ori, în lipsa acesteia, din
uzanţe. (art. 1689 C. civ.)
Starea bunului - Bunul trebuie să fie predat în starea în care se afla în momentul încheierii
contractului. În cuprinsul contractului, i se pune în vedre cumpărătorului obligaţia de a
verifica starea bunului în momentul încheierii contractului, chiar dacă lui se va face la o dată
ulterioară: „Cumpărătorul are obligaţia ca imediat după preluare să verifice starea bunului
potrivit uzanţelor”. Dacă în urma verificării sunt descoperite vicii, cumpărătorul trebuie să-l
informeze pe vânzător despre acestea fără întârziere. În lipsa informării, se consideră că
vânzătorul şi-a executat obligaţia de predare. Rămân aplicabile dispoziţiile privind vânzarea
bunului cu vicii ascunse.
În cazul bunurilor de gen sau cele viitoare – acestea se vor preda în cantitatea şi calitatea
convenite. Potrivit art. 1486 C. civ., dacă obligaţia are ca obiect bunuri de gen, debitorul are
dreptul să aleagă bunurile ce vor fi predate. El însă nu este liberat decât prin predarea unor
bunuri de calitate cel puţin medie.
Momentul predării - În lipsa unui termen, cumpărătorul poate cere predarea bunului de
îndată ce preţul este plătit. Dacă însă, ca urmare a unor împrejurări cunoscute cumpărătorului
la momentul vânzării, predarea bunului nu se poate face decât după trecerea unui termen,
părţile sunt prezumate că au convenit ca predarea să aibă loc la expirarea acelui termen.
Cumpărătorul nu poate solicita de la vânzător predarea bunului, dacă el nu a făcut plata
preţului. Dacă vânzătorul nu a prevăzut un termen de plată a preţului, atunci acesta are drept
de retenţie asupra bunului vândut, până când cumpărătorul execută plata, această situaţie
justificându-se prin caracterul sinalagmatic al contractului de vânzare. Aceeaşi situaţie de
vine aplicabilă şi atunci când, deşi a fost prevăzut un termen de plată, cumpărătorul a devenit
insolvabil ori garanţiile acordate vânzătorului s-au diminuat.
Cheltuielile predării – cântărire, măsurare, numărare – sunt în sarcina vânzătorului, cele de
ridicare în sarcina cumpărătorului, dacă părţile nu au convenit altfel.
Obligaţia vânzătorului de garanţie contra evicţiunii (art. 1337- 1351 C. civ.).
În caz de neexecutare (totală sau parţială) a obligaţiei de predare a bunului de către
Noţiunea de evicţiune. Prin evicţiune se înţelege pierderea în tot sau în parte a proprietăţii
vânzător, cumpărătorul poate invoca excepţia de neexecutare a contractului sau poate cere
bunului cumpărat sau tulburarea cumpărătorului în exercitarea prerogativelor de proprietar ca
rezoluţiunea contractului cu daune-interese sau executarea în natură a contractului.
urmare a valorificării de către vânzător sau de către o terţă persoană a unui drept care
exclude, în tot sau în parte, dreptul cumpărătorului asupra acelui bun.
Vânzătorul este de drept obligat să-l garanteze pe cumpărător împotriva evicţiunii care l-ar
împiedica total sau parţial în stăpânirea netulburată a bunului vândut [art. 1695 alin. (1) C.
civ.]. Obligaţia se justifică prin aceea că el trebuie să facă tot ce îi stă în putinţă pentru a-i
asigura cumpărătorului stăpânirea liniştită a lucrului vândut, fiind văzută ca o prelungire în
timp a obligaţiei de transmitere a dreptului de proprietate. Motiv pentru care vânzătorul este
obligat să îl apere pe cumpărător de eventualele tulburări, deposedări care ar putea avea drept
efect pierderea parţială sau totală a bunului.
Evicţiunea îşi are sorgintea, de regulă, în fapta unei terţe persoane. Potrivit art. 1695 alin.
(2) şi (3) C. civ.: “(2) Garanţia este datorată împotriva evicţiunii ce rezultă din pretenţiile
unui terţ numai dacă acestea sunt întemeiate pe un drept născut anterior datei vânzării şi
care nu a fost adus la cunoştinţa cumpărătorului până la acea dată. (3) De asemenea,
garanţia este datorată împotriva evicţiunii ce provine din fapte imputabile vânzătorului,
chiar dacă acestea s-au ivit ulterior vânzării.”
De regulă, evicţiunea rezultă dintr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă, prin care se
consacră dreptul terţului asupra bunului care a format obiectul contractului de vânzare şi de
care cumpărătorul a fost deposedat.
Modul de funcţionare a obligaţiei de garanţie contra evicţiunii. În cazul în care cumpărătorul
este pe cale de a fi evins, el este dator să-l cheme în garanţie pe vânzător în procesul intentat
de terţul reclamant. Pe lângă chemarea în garanţie a vânzătorului în procesul intentat de terţ,
cumpărătorul are şi o altă posibilitate, şi anume, are deschisă calea unei acţiuni directe (în
dezdăunare) împotriva vânzătorului. În această situaţie, însă, cumpărătorul se expune la
pierderea preţului, a daunelor-interese şi a cheltuielilor de judecată, dacă vânzătorul face
dovada că ar fi avut mijloace potrivnice, necunoscute de cumpărător, pentru a respinge
pretenţiile terţului - excepţia procesului rău condus. În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 1705
C. civ.: ”(1) Cumpărătorul chemat în judecată de un terţ care pretinde că are drepturi
asupra lucrului vândut trebuie să-l cheme în cauză pe vânzător. În cazul în care nu a făcut-o,
fiind condamnat printr-o hotărâre intrată în puterea lucrului judecat, pierde dreptul de
garanţie dacă vânzătorul dovedeşte că existau motive suficiente pentru a se respinge cererea.
(2) Cumpărătorul care, fără a exista o hotărâre judecătorească, a recunoscut dreptul terţului
pierde dreptul de garanţie, afară de cazul în care dovedeşte că nu existau motive suficiente
pentru a împiedica evicţiunea.”
Viciul are caracter ascuns dacă el nu poate fi observat la o atentă verificare a lucrului şi,
evident, cumpărătorul nu l-a cunoscut şi nici nu putea să-l cunoască, iar vânzătorul nu l-a
încunoştinţat despre existenţa acestuia. Sarcina probei cunoaşterii viciului de către
cumpărător incumbă vânzătorului.
Potrivit art. 1708 alin. (1) C. civ. dacă părţile nu au convenit altfel, vânzătorul este obligat să
garanteze contra viciilor ascunse, chiar şi atunci când nu le-a cunoscut.
2. Viciile să existe în momentul încheierii contractului, adică viciul ascuns al lucrului să fi
existat anterior sau să fie concomitent vânzării. În cazul celor apărute ulterior nu va fi
angajată răspunderea vânzătorului, căci riscurile trec la cumpărător odată cu preluarea
bunului. În cazul în care transferul dreptului de proprietate asupra bunului urmează să aibă
loc la o dată ulterioară celei a încheierii contractului de vânzare-cumpărare, vânzătorul are
obligaţia de a răspunde pentru viciile ascunse ivite între momentul încheierii contractului şi
transferul dreptului de proprietate. Dacă vânzarea s-a efectuat sub condiţie suspensivă, viciul
ascuns trebuie să existe la momentul îndeplinirii condiţiei.
3. Viciile să fie grave, această condiţie fiind expres prevăzută de art. 1707 alin. (1) C. civ, în
sensul că ele fac bunul vândut impropriu întrebuinţării la care este destinat sau care îi
micşorează în asemenea măsură întrebuinţarea sau valoarea încât, dacă le-ar fi cunoscut,
cumpărătorul nu ar fi cumpărat sau ar fi dat un preţ mai mic. În practica judiciară s-a decis că
dacă lucrul care trebuie vândut, deşi prezintă nişte defecţiuni, poate fi folosit potrivit
destinaţiei sale, viciul nu e grav. Exemplu: cumpărarea unui autoturism folosit, care are
anumite piese uzate şi a căror uzură putea fi prevăzută. Schimbarea acestora permite
cumpărătorului să se folosească de bun potrivit necesităţilor sale.
Obligaţiile cumpărătorului
Obligaţia cumpărătorului de plată a preţului
Potrivit art. 1719 C. civ., cumpărătorul are următoarele obligaţii principale: să preia bunul
Constituie
vândut şi principala obligaţie
să plătească preţul avânzării.
cumpărătorului, în lipsa
Alături de acestecăreia
două contractul
obligaţii, de
se vânzare
alătură şiar
deveni nul. Conform art. 1720 C. civ.: ”În lipsa unei stipulaţii contrare,
suportarea plăţii cheltuielilor vânzării, în lipsă de stipulaţie contrară. cumpărătorul trebuie
să plătească preţul la locul în care bunul se afla în momentul încheierii contractului şi de
îndată ce proprietatea este transmisă. (2) Dacă la data încheierii contractului bunurile se
află în tranzit, în lipsa unei stipulaţii contrare plata preţului se face la locul care rezultă din
uzanţe sau, în lipsa acestora, la locul destinaţiei”.
Plata preţului trebuie făcută vânzătorului, însă ea poate fi făcută şi unei alte persoane,
indicată de vânzător. Dacă plata este făcută de cumpărător unui terţ nedesemnat, atunci acesta
nu este eliberat de plata preţului către vânzător. Totuşi, plecând de la prevederile art. 1475-
1475 C. civ. (1) plata făcută unei alte persoane decât cele menţionate la art. 1475 este totuşi
valabilă dacă: a) este ratificată de creditor; b) cel care a primit plata devine ulterior titularul
creanţei; c) a fost făcută celui care a pretins plata în baza unei chitanţe liberatorii semnate de
creditor. Plata făcută în alte condiţii decât cele menţionate la alin.(1) stinge obligaţia numai în
măsura în care profită creditorului.
În practica judiciară s-a arătat că în caz de refuz al vânzătorului de primire a plăţii,
cumpărătorul poate să-i facă o ofertă reală, iar apoi să consemneze suma pe numele
vânzătorului şi astfel se eliberează de obligaţia de plată a preţului.
În ceea ce priveşte modalitatea de plată a preţului, aceasta se poate realiza:
Dacă părţile au încheiat o vânzare pe credit, la scadenţă cumpărătorul, potrivit principiului
- ori sub forma unei sume globale care să facă obiectul unei prestaţii unice;
indivizibilităţii plăţii prevăzut trebuie să plătească datoria în întregime. Cumpărătorul poate
- ori şiîn anticipat
plăti mod fracţionat, eşalonat însă
suma datorată, în timp, în rate la anumite
cu obligarea termene,
de a achita de regulă
şi dobânda lunar, până
datorată caz înla
care vânzătorul
termenul prevăzutîşi poate lua măsuri de precauţie în vederea garantării plăţii preţului,
în contract.
rezervându-şi prin contract proprietatea lucrului până la achitarea ultimei rate.
Cumpărătorul este obligat să plătească, până la plata integrală şi efectivă a preţului şi
dobânzi, în următoarele trei cazuri:
În caz de neplată a preţului de către cumpărător, vânzătorul are următoarele opţiuni:
- dacă părţile au convenit expres prin contract acest fapt;
- 1. executarea
dacă lucrul vândutsilită
este aproducător
obligaţiei de
de fructe
plată; (naturale
excepţia de
sauneexecutare şi daune-interese;
civile) cumpărătorul este ţinut să
2. acţiunea în rezoluţiunea contractului de vânzare şi daune-interese.
plătească dobânzi asupra preţului din ziua dobândirii proprietăţii, dacă bunul (art. 1724 C.fructe
produce civ.)
3. sau naturale ori din ziua predării, dacă bunul nu produce fructe însă îi procură alte
civile
foloase;
- dacă cumpărătorul a fost pus la întârziere pentru a plăti preţul şi nu s-a conformat.
Obligaţia cumpărătorului de suportare a cheltuielilor vânzării
Această obligaţie este prevăzută expres în art. 1666 alin. (1) C. civ. În lipsă de stipulaţie
contrară, cheltuielile pentru încheierea contractului de vânzare sunt în sarcina cumpărătorului.
Aici sunt incluse cheltuielile legate de autentificarea contractului, taxele notariale, taxele de
timbru, onorariu notarial, cheltuielile pentru publicitatea imobiliară etc. Măsurarea, cântărirea
şi cheltuielile de predare a bunului sunt în sarcina vânzătorului, iar cele de preluare şi
transport de la locul executării sunt în sarcina cumpărătorului, dacă nu s-a convenit altfel.
Atunci când plata preţului se face prin virament bancar, spezele bancare sunt în sarcina
cumpărătorului, în absenţa unei clauze contrare. De asemenea, cheltuielile de transport sunt
tot în sarcina cumpărătorului (art. 1667 C. civ.)