ZÂNA TOAMNEI

Călin Oana, clasa a VI-a

Şcoala Gimnazială Mironeasa

Se povesteşte că demult trăia pe acest pământ un bătrân care avea puteri magice asupra
întregii naturi. El se numea Bătrânul Anotimp şi avea patru fiice, una mai frumoasă, mai mândră
şi mai puternică decât cealaltă. Acestea se numeau: Toamna, Primăvara, Vara şi Iarna.
Cele patru surori însă, se aflau într-o ceartă continuă, deoarece fiecare voia să domnească
pe pământ cât mai multe luni dintr-un an. Şi tatăl lor ca să le împace a hotărât ca fiecare din ele
să nu poată să stăpânească pământul mai mult de trei luni pe an.
Şi astfel, în luna lui Răpciune veni rândul Zânei Toamnei să domnească şi ea se instală pe
întreg pământul cu drepturi depline. La început ea veni furioasă cu multe ploi şi friguri peste
toată natura, încât toţi ciulinii de pe câmpii au fugit din faţa ei şi s-au ascuns pe unde au putut.
Primii care au simţit furia ei au fost copacii pe care i-a îmbrăcat cu câte o haină arămie, încât
pădurile păreau nişte covoare imense roşiatice. Porumbul, de asemenea şi-a schimbat haina verde
cu una zdrenţuită şi uscată. Strugurii mici nu s-au mai putut bucura de soare, astfel încât să se
îndulcească. Nucile şi ele au fost nevoite să-şi dea jos învelişul verde şi gros preschimbându-l cu
altul maroniu. Întreaga natură a devenit tristă şi posomorâtă.
Eu nu eram deloc încântată de ceea ce a făcut această zână. Şi într-o noapte, pe când
dormeam, deodată ea mi-a apărut în vis şi i-am spus:
– Dragă Toamnă, de ce distrugi toată munca Verii şi ai schimbat întreaga natură?
– Pentru că sunt foarte furioasă.
– Dar de ce?
– Doarece aş vrea ca oamenii şi celelalte surori ale mele să-mi cunoască puterile.
– Bine, eu am înţeles, dar asta nu înseamnă că trebuie să laşi pustie toată natura. Uite, noi
nu mai avem soare ca să ne mângâie cu razele lui călduroase.
– Am şi eu soare, dar razele lui încălzesc mai puţin pământul.
 Şi atunci Toamna supărându-se a plecat fără să mai privească în urma ei, iar Vara şi-a
prelungit şederea în locul ei. Zâna Verii a făcut ca soarele să strălucească din nou pe cerul senin,
strugurii s-au bucurat de razele sale, copacii au revenit la învelişul verde, la fel ca şi nucile.
Dar într-o noapte Zâna Toamnei mi s-a arătat din nou în vis şi o văd cum stă supărată
lângă un copac mare şi verde.
– Dar de ce eşti supărată din nou, dragă Toamnă?
– Sunt tristă pentru că văd cum natura fără mine nu mai e la fel. Fără anotimpul de
toamnă păsările nu mai migrează în ţările calde, fructele tomnatice nu se mai coc, iar norii
plumburii nu mai udă pământul. Este numai vară, şi priveşte în jur! Toată ziua este cald, iar
natura este veşnic înverzită.
Şi atunci am înţeles eu că fără toamnă, natura nu mai este la fel de frumoasă. Ea fusese
tulburată din orânduielile ei fireşti. Fără Toamnă, nici Iarna nu va mai veni ca să ne putem
bucura de primii fulgi de nea, de săniuş şi de venirea sărbătorilor de iarnă. Şi nici Primăvara nu
vom mai putea privi întoarcerea părăsilor din ţările calde, să ne mângăie primele raze de soare, să
culegem ghiocei şi toporaşi primăvăratici. În noaptea următoare, în vis, l-am chemt pe Bătrânul
Anotimp şi l-am rugat să o facă din nou pe cea de-a treia fiică a sa stăpână peste natură.
– Bătrâne Anotimp, te rog să îi redai din nou Toamnei puteri depline asupra naturii
fiindcă am înţeles că şi ea este foarte importantă pentru natura ce ne înconjoară. Toate cele patru
anotimpuri îşi au menirea, frumuseţea şi puterea lor şi păstrează natura într-o anumită armonie,
iar noi ne putem bucura de fiecare anotimp.
– Eşti o fetiţă isteaţă. Mă bucur că ai înţeles acest lucru. Voi face precum m-ai rugat.
Şi Zâna Toamnei nu a mai fost furioasă ca la început. Ea şi-a reluat domnia timp de trei
luni, şi apoi fiecare dintre surori i-au luat locul, câte trei luni, timp de un an întreg.
Zâna Toamnei s-a bucurat de fiecare clipă pe care şi-a petrecut-o alături de surorile ei şi
de oameni.