Sunteți pe pagina 1din 5

Adoptarea de către România a monedei EURO este legată de evaluarea corectă a poziţiei ţării din punctul de vedere al competitivităţii la nivelul economiei ţărilor din zona EURO. Ignorarea acestui criteriu calitativ general, dar măsurabil, poate produce perturbări puternice atât la nivelul mediului de afaceri, cât şi la nivelul întregii societăţi.

Nici idea că România să amâne data adoptării monedei euro nu este fericită. se cere reamintit că moneda unică EURO este o condiţie stipulată inclusiv în Tratatul de la Maastricht, semnat de toate statele membre. Moneda EURO este considerată un instrument esenţial pentru consolidarea şi performanţa economică a statelor din Uniunea Europeană.

Până la declanşarea crizei financiare şi a celei economice, începând cu trimestrul IV 2008, procesul de aderare a noilor state membre la moneda EURO s-a desfăşurat firesc, guvernele acestor state stabilind orizontul de timp în care o economie sau alta va îndeplini criteriile Maastricht. Ţări cu economii de mai mică dimensiune cum sunt statele baltice, Slovenia ş.a., şi-au propus orizonturi de timp apropiate, Slovenia şi Slovacia reuşind practic să adopte moneda EURO.

Criza financiară şi economică a adus accente noi în preocupările oficialităţilor naţionale, la CE şi PE, dar şi la nivelul BCE, FMI ş.a., printre care adoptarea „în bloc” a monedei EURO, de către toate statele membre ale UE, aceasta fiind apreciată de unii politicieni europeni, dar şi de organizaţii internaţionale (FMI), ca o posibilă soluţie de ieşire mai rapidă din criză, a ţărilor aflate în dificultate.

În România, discuţiile despre adoptarea monedei EURO, măsura prevăzută în Programul Naţional de Convergenţă realizat şi aprobat de Guvernul României, în iulie 2009, s-au intensificat tot pe fondul crizei economice profunde din anul 2009. Mediul de afaceri a cerut BNR şi Guvernului să prezinte concret acţiunile ce trebuie întreprinse pentru a se asigura atingerea acestui obiectiv macroeconomic deosebit. Bugetul, aprobat de Parlament pentru anul 2010, nu reprezintă o bază concludentă care să ofere o garanţie asupra hotărârii Guvernului de a lua măsurile necesare realizării obiectivului de a adopta moneda EURO la 1 ianuarie 2015. Este adevărat că BNR, prin declaraţiile guvernatorului Mugur Isărescu, susţine data de 1 ianuarie 2015 ca termen, încă fezabil, pentru adoptarea monedei EURO de către România.

În aceste condiţii economice extrem de sensibile, discuţiile privind adoptarea monedei EURO de statele membre UE (inclusiv România) par a fi mai mult de natură academică decât o realitate cu şanse de realizare. Sintetic, adoptarea de către România a monedei EURO este legată de evaluarea corectă a poziţiei ţării din punctul de vedere al competitivităţii la nivelul economiei ţărilor din zona EURO. Ignorarea acesteui criteriu calitativ general, dar măsurabil, poate produce perturbări puternice atât la nivelul mediului de afaceri, cât şi la nivelul întregii societăţi.

Confruntată cu această dezbatere intensă asupra posibilităţii extinderii „şoc” la nivelul celor 27 de state membre UE a monedei EURO, BCE a dat publicităţii, în iulie 2009, un raport ce

vizează o temă mai generală „The international role of Euro”. Raportul îşi propune să documenteze dezbaterea la nivel internaţional: devine EURO o monedă cerută pentru diversificarea rezervelor valutare ale ţărilor lumii, în condiţiile devalorizării USD? (în 2010 EURO reprezintă 27 la sută din rezervele mondiale ale băncilor comerciale la nivel internaţional faţă de 18 la sută cu 10 ani în urmă). Din raportul BCE rezultă argumente (inclusiv pentru România) în favoarea adoptării la termenul propus a monedei EURO:

proximitatea zonei EURO; dominaţia comerţului intercomunitar pentru ţări din afara zonei EURO (România are >70 la sută din comerţul sau exterior legat de zona EURO); utilizarea EURO ca „ancoră” pentru politica monetară (rezervele BNR sunt evaluate în EURO). Similar, depozitele şi creditele denominate în EURO, din ţările ce nu aparţin zonei EURO, au tendinţe de creştere constantă - statistica 2008/2007 indică ponderi de 87,4 la sută (2007) şi 84,9 la sută (2008) ale creditelor în EURO în total credite acordate în România.

Dacă avem în vedere cele de mai sus, la care se adaugă un alt argument economic major, eliminarea riscului valutar din tranzacţiile comerciale şi cele monetare, cu mari scurgeri în exterior de venit naţional, se pune întrebarea: ce-şi propune România şi ce face pentru a adera la zona EURO în 2015.

Răspunsul nu poate fi decât unul: adoptarea urgentă a unui Program coerent şi clar care poate şi trebuie să devină un adevărat PROIECT NAŢIONAL: România în zona Euro – 1 ianuarie 2015.

România se diferentiazã de majoritatea tãrilor candidate la aderare prin faptul cã nu are probleme în ceea ce priveste deficitul bugetar si datoria publicã totalã, adicã exact domeniile unde alte tãri trebuie sã facã cele mai dureroase ajustãri; în schimb, nivelul inflatiei si al dobânzilor reprezintã încã un motiv de preocupare în tara noastrã. Aceastã asimetrie va impune, probabil, o strategie diferitã de apropiere a tãrii noastre de ERM II si de adoptare a euro. Performanta României este bunã în materie de deficit bugetar, întrucât, conform metodologiei ESA95, deficitele din 2002 si din 2003 (de 2,0 la sutã din PIB) se încadreazã confortabil în criteriul de la Maastricht, de 3 la sutã, fiind mai bunã decât a altor tãri care intrã în UE în 2004. La fel de bunã este performanta României în materie de datorie publicã totalã, unde nivelurile atinse în 2002 (de 22,7 la sutã din PIB) si în 2003 (de 23,7 la sutã din PIB) se încadreazã fãrã probleme în criteriul de la Maastricht, de 60 la sutã din PIB. Mai mult decât atât, performanta României în acest domeniu este superioarã tuturor tãrilor candidate. Desi pozitia fiscalã a tãrii noastre – prin ambii indicatori luati în calcul – este confortabilã în prezent, existã o serie de factori care trebuie luati în considerare pentru a mentine o conduitã prudentã si în continuare. Deficitele cvasifiscale si cheltuielile publice de mari dimensiuni ce va trebui sã fie bugetate în viitor – discutate pe larg într-o altã sectiune a lucrãrii – obligã la mentinerea deficitului public din prezent în limite mai strânse decât cele maximale acceptate de Tratatul de la Maastricht.

Existã însã si criterii de convergentã nominalã unde pozitia României este mai slabã

decât a altor tãri central si est-europene. Cel mai important dintre acestea este criteriul referitor la rata inflatiei, unde rezultatele anului 2003 (14,1 procente la sfârsitul anului sau 15,3 la sutã medie anualã) plaseazã tara noastrã cu mult în afara criteriului optim. De fapt, chiar tãrile cel mai putin performante din acest punct de vedere, Slovacia, Slovenia si Ungaria au rate ale inflatiei de douã-trei ori

mai mici decât România. (

)

O fortare a ritmului de crestere economicã, spre 7-8 procente pe an, este problematicã: ea nu pare sustenabilã pe termen lung, riscând sã ducã la o supraîncãlzire a economiei si la perioade de recesiune, alimentând modelul stop-

and-go; în plus, ea este de naturã a alimenta fie inflatia, fie deficitul de cont curent, fie o combinatie a celor douã. Iatã de ce apreciem cã o fortare excesivã a ritmului de crestere a PIB nu este de naturã a ne apropia de realizarea obiectivului pe termen lung. În schimb, se poate pune problema scurtãrii orizontului de timp prin adãugarea la diferentialul de crestere economicã a unui anumit nivel de apreciere realã. Pânã la momentul intrãrii în mecanismul ERM II, aceastã apreciere realã poate fi de 3-4 procente anual (bineînteles, conditionatã de „regula de aur> a corelatiei cu productivitatea muncii). Chiar si dupã adoptarea euro, România poate înregistra o apreciere în termeni reali a PIB/locuitor printr-o inflatie marginal mai mare decât inflatia celorlalte tãri membre ale eurozonei, în procesul de apropiere dintre PIB în preturi curente si PIB exprimat în paritatea puterii de cumpãrare. În aceastã situatie, România ar ajunge la nivelul mediu estimat pentru acel moment al

PIB pe locuitor din UE, în jurul anului 2044. (

)

Atât dezinflatia, cât mai ales accelerarea cresterii sustenabile a economiei în vederea atingerii convergentei reale depind într-o mãsurã importantã de coerenta de ansamblu a programelor economice ale autoritãtilor. Este de dorit ca aceste programe sã fie urmãrite pe perioade lungi de timp, ce depãsesc orizontul unui ciclu electoral. Desigur, avem în vedere aici liniile majore ale programelor si nu tacticile sau accentele care pot si trebuie sã difere între partide de orientãri diferite. Este demn de semnalat, în acest context, faptul cã unele dintre obiectivele-cheie stabilite în „Strategia Nationalã de Dezvoltare a României pe Termen Mediu>, elaboratã de Guvern la începutul anului 2000, se regãsesc la niveluri foarte apropiate în programul din 2004 (rata prognozatã a inflatiei a fost de 9,1 la sutã, iar rata de crestere economicã de 6 la sutã). Este un început a cãrui continuare si adâncire ar fi benefice pentru dezvoltarea pe termen lung a tãrii noastre. Între politicile si deciziile macroeconomice cu impact semnificativ asupra îndeplinirii obiectivelor de convergentã nominalã si realã, vom lua în discutie trei domenii foarte importante. În primul rând, trebuie rezolvatã problema arieratelor si în subsidiar a deficitelor cvasifiscale. Arieratele reprezintã, în ultimã analizã, o formã de supravietuire a industriilor ineficiente care nu sunt si nu pot fi subventionate la nesfârsit. Arieratele reprezintã un factor inflationist de primã mãrime, iar întreprinderile care supravietuiesc pe seama lor contribuie la risipirea resurselor si, implicit, la mentinerea unei structuri suboptimale a cresterii economice. Faptul cã arieratele

stagneazã de câtiva ani în jurul valorii de 40 la sutã din PIB aratã cã magnitudinea problemei rãmâne primejdioasã, cã risipa de resurse în economie este însemnatã cantitativ.

O parte a arieratelor reprezintã deficit cvasifiscal, respectiv sumele datorate de

cãtre administratiile publice, ca si pierderile acumulate de regii autonome si alte entitãti aflate sub controlul statului, a cãror recunoastere formalã ar greva deficitul

bugetar. Din pãcate, în hãtisul parcã fãrã sfârsit al datoriilor reciproce, este dificil de cuantificat proportia pe care o reprezintã deficitele cvasifiscale în totalul arieratelor. Este însã un fapt cert cã sumele în discutie nu sunt neglijabile (ele sunt estimate la 2,8 la sutã din PIB în 2003), iar recunoasterea lor ar înrãutãti într-o anumitã mãsurã situatia cu privire la criteriile nominale de convergentã reprezentate de deficitul public si de stocul acumulat al datoriei publice.

În al doilea rând, trebuie abordatã si solutionatã problema trecerii de la sistemul

actual de pensii (în care generatia actualã suportã pensiile generatiei trecute, iar generatia viitoare va suporta pensiile generatiei de astãzi), la un sistem bazat pe acumularea de fonduri, în care pensia fiecãruia depinde direct de propria sa contributie. Procesul este, fãrã îndoialã, dificil, îndelungat si costisitor, dar amânarea adoptãrii unor decizii în acest sens nu face decât sã mãreascã în ultimã instantã gap-ul care va trebui acoperit din resurse publice. Meritã semnalat faptul cã, o datã adoptat noul sistem de pensii si în mãsura în care acesta este corect si competent administrat, el genereazã importante resurse pentru investitii, care contribuie astfel la o mai bunã acumulare internã si la o accelerare a dezvoltãrii. De altfel, pe mapamond, tãri care au adoptat sisteme de pensii private, temeinic organizate si administrate (a se vedea cazul Chile), au înregistrat cresteri economice spectaculoase bazate, în mare mãsurã, pe resursele furnizate de aceste fonduri. În cazul tãrii noastre, nu trebuie pierdutã din vedere esuarea unor fonduri importante de investitii private. Aceastã experientã negativã obligã autoritãtile la maximum de atentie si la adoptarea unui cadru de reglementare adecvat în momentul dezvoltãrii noului sistem de pensii.

În al treilea rând, tara noastrã va trebui sã aloce sume substantiale pentru proiecte

de infrastructurã care sã ne apropie de standardele Uniunii Europene. Retelele rutiere – de la autostrãzi pânã la drumuri comunale –, canalizarea si alimentarea cu apã, sistemele de termoficare urbanã si proiectele de naturã ecologicã sunt numai câteva din directiile pentru care trebuie identificate resurse financiare si materiale care însumeazã valoarea PIB din prezent pentru mai multi ani. Este nerealist sã asumãm cã aceste resurse pot fi identificate în totalitate în cadrul bugetelor publice, chiar dacã vor exista probabil si transferuri importante din bugetul UE cu aceste destinatii. Dezvoltarea parteneriatelor public-privat si adoptarea unor strategii coerente de stimulare a investitiilor private în domenii de interes public, precum cele mentionate, îsi vor aduce contributia la finantarea acestei componente de mare importantã a convergentei reale. Este de asteptat ca asemenea programe sã accelereze cresterea economicã dar, totodatã, sã preseze asupra cheltuielilor publice de o manierã care ar putea pune în pericol mentinerea deficitului fiscal si a stocului datoriei publice în parametri care par confortabili în acest moment. Pentru

a putea realiza echilibrul dintre convergenta nominalã si convergenta realã, ar fi de dorit ca deficitul public sã scadã în continuare, pentru a elibera resurse neinflationiste în vederea (co)finantãrii bugetare a unor proiecte majore de infrastructurã.

O sugestie care se face auzitã este aceea a aplicãrii unei politici fiscale mai laxe,

care sã permitã în viitorul apropiat deficite bugetare mai mari decât cele 3 procente din PIB stipulate în Tratatul de la Maastricht. Motivatia unei atare mãsuri rezidã în necesitatea numeroaselor cheltuieli bugetare legate de aderarea la UE si la NATO, de reforma sistemului de pensii si de îmbunãtãtirea infrastructurii. De asemenea, se aduce în discutie exemplul celor câteva tãri central-europene care au procedat de o manierã asemãnãtoare. Desi motivatã, o asemenea abordare incumbã, riscuri. Astfel, dacã în cazul celorlalte tãri, cu deficite bugetare mari, inflatia a fost în prealabil adusã sub control, în cazul României acest lucru încã nu s-a întâmplat, iar una dintre principalele politici antiinflationiste constã în controlul deficitului bugetar; dacã ar renunta la deficitele bugetare mici, România ar fi lipsitã de unul dintre putinele atuuri pe care le are si care o calificã pentru adoptarea ulterioarã a euro. În plus, nu trebuie pierdute din vedere deficitele cvasifiscale mari: de abia dupã reducerea semnificativã si de duratã a acestora se va putea pune problema cresterii deficitului bugetar