Piaţa muncii

Curs universitar pentru studenţii facultăţii

“Economie Generală şi Drept”, specialitatea “Economie
generală”, “Administraţie publică”, şi „Contabilitate”
anul 2

Titular: Dorin Vaculovschi

Dr. în economie,
conferenţiar universitar

ASEM 2014
 Tema 1: Introducere în economia muncii

1. Obiectul de studiu al economiei muncii

2. Considerente metodologice
3. Conţinutul muncii în sistemul economiei de piaţă
4. Raporturile de muncă ca obiect de studiu al
economiei muncii
5. Ocuparea – domeniu de bază al raporturilor de
muncă
 1. Obiectul de studiu al economiei muncii
 Economia muncii este o disciplină care se preocupă de
comportamentele actorilor sociali de pe piaţa muncii.
Comportamentele actorilor sociali de pe piaţa muncii sunt
redate prin intermediul conceptelor de cerere şi ofertă de
muncă, salariu, productivitate a muncii, capital uman, a
modelelor tradiţionale ale pieţei muncii, precum şi prin analiza
fenomenelor de şomaj, de discriminare pe piaţa muncii, de
mobilitate a forţei de muncă, de pregătire profesională
etc..
 Economia muncii este o disciplină relativ autonomă, derivată
teoriei economice.
 Obiectul principal de studiu al economiei muncii reprezintă
analiza şi explicarea tuturor aspectelor legate de tranzacţia
unei mărfi specifice, şi anume munca umană.
 Obiectul de studiu al economiei muncii include şi analiza
raporturilor de muncă, iar conceptul de piaţă internă a
muncii devine un nou obiect de studiu a economiei muncii
contemporane.
 1. Obiectul de studiu al economiei muncii
 Una din sarcinile de bază ale economiei muncii este de a
explica şi înţelege procesul de formare a cererii şi ofertei de
muncă, precum şi mecanismul de funcţionare a pieţei muncii
prin intermediul căruia, în rezultatul confruntării cererii şi
ofertei de muncă are loc formarea preţului de echilibru al
muncii (nivelul salariului) şi se determină nivelul de ocupare al
forţei de muncă.
 O altă sarcină a economiei muncii se concentrează asupra
aspectelor macroeconomice ale funcţionării pieţei muncii, în
special, asupra ocupării forţei de muncă (evoluţia ocupării,
structura ocupării, formele de ocupare), şomajului (tipurile de
şomaj, politicile anti-şomaj), precum şi asupra raportului dintre
creştere economică, distribuire a veniturilor şi ocupare.
 Piaţa muncii este un subsistem al economiei de piaţă şi, fiind o
piaţă derivată, ea reacţionează la toate fluctuaţiile de pe piaţa
bunurilor şi serviciilor, piaţa monetară, în general, din
economia naţională.
 1. Obiectul de studiu al economiei muncii
Caracteristicile de bază ale economiei muncii contemporane:
 Economia muncii este o disciplină atât microeconomică cât şi
macroeconomică. Microeconomia muncii utilizează în principal
instrumente tradiţionale de calcul economic bazate pe „maximizare” şi
„constrângere”, dar, totodată, tinde să depăşească rigiditatea teoriilor
tradiţionale ale concurenţei pure şi perfecte, orientându-se spre analiza
relaţiilor de muncă, a contractelor dintre salariat şi întreprindere etc.
abordate într-o viziune economică. Macroeconomia muncii, axată
tradiţional pe problemele legate de aspectele cererii de muncă (teoria
keynesistă), de asemenea, se reorientează spre analiza proceselor ce
au loc în cadrul întreprinderii, în special, cele legate de procesele de
flexibilizare a pieţei muncii. Legătura dintre microeconomia şi
macroeconomia muncii este destul de complexă, iar studierea
fenomenelor de pe piaţa muncii printr-o singură abordare este dificilă.
 Exemple de probleme de care se preocupă microeconomia muncii:
 Cum va influenţa salariul minim ocuparea tineretului?
Cum va influenţa creşterea salariului decizia lucrătorului de a lucra sau de a nu lucra?
 Exemple de probleme de care se preocupă macroeconomia muncii:
 De ce nivelul şomajului uneori este ridicat iar uneori este jos?
Cum va influenţa modificarea ratei dobânzii situaţia economică, inclusiv nivelul ocupării?
 1. Obiectul de studiu al economiei muncii

 Economia muncii prin natura sa este interdisciplinară şi

pluridisciplinară. Ea a împrumutat de la mai multe discipline
înrudite, ca sociologia, managementul, dreptul etc., aparatul
noţional, metode şi instrumente de analiză, iar uneori chiar şi
problematica de care se preocupă acestea (de exemplu cum de
înţeles şi de explicat specificul relaţiilor de muncă fără să se
facă referinţă la caracteristicile contractului de muncă). Însă
abordarea pluridisciplinară a economiei muncii este de dată
recentă. Acum zece sau douăzeci de ani în urmă economia
muncii aborda numai probleme pur economice ca salariul,
productivitatea muncii necesarul numărului de resurse umane
etc.
 1. Obiectul de studiu al economiei muncii
 Pe lângă analiza mecanismului de tranzacţie a muncii umane,
obiectul de studiu al economiei muncii include şi analiza
raporturilor de muncă. Într-adevăr, demersurile ştiinţifice
contemporane din domeniul economiei muncii, inclusiv şi cele
de inspiraţie neoclasică admit analiza şi a unor aspecte
neeconomice ca cele ale raporturilor de muncă (prestarea
serviciilor de muncă în schimbul unei remunerări este o decizie
a individului mai mult decât economică în comparaţie cu
vânzarea unui bun obişnuit contra bani), ceea ce reorientează
spectrul de cercetare al disciplinei date spre managementul
întreprinderii, organizarea ergonomică a muncii şi
managementul resurselor umane. În general, modul în care
decurg raporturile de muncă de pe piaţa muncii conduce la
anumite reflecţii privind interdependenţa dintre piaţa internă şi
cea externă a muncii şi locul instituţiilor în reglementarea
comportamentului indivizilor pe piaţa muncii. Prin urmare,
economia muncii nu-şi poate reduce domeniul de cercetare
doar la analiza schimbului serviciilor de muncă pe salariu ca un
schimb de piaţă.
 1. Obiectul de studiu al economiei muncii
 Cele mai relevante proprietăţi ale raporturilor de muncă de
care trebuie să ţină cont economia muncii în analizele sale
sunt:
 Raporturile de muncă posedă anumite caracteristici
specifice care necesită o reglementare juridică mai
deosebită (legislaţia muncii) decât schimbul de pe piaţa
bunurilor şi serviciilor. Anume din acest considerent, piaţa
muncii este cea mai instituţionalizată şi reglementată piaţă.
 De regulă, raporturile de muncă au loc în cadrul
întreprinderii, iar condiţiile de angajare şi nivelul salariului
sunt determinate nu numai de forţele pieţei, ci şi de
anumiţi factori neeconomici.
 Raporturile de muncă se petrec numai între agenţi
economici privaţi (salariaţi şi angajatori). Alţi actori sociali
de pe piaţa muncii ca statul, sau organizaţia sindicală
influenţează raporturile de muncă doar indirect, prin
activităţi de reglementare. Cadrul instituţional este deci, un
element indispensabil al pieţei muncii.
 2. Considerente metodologice
 Ca orice ştiinţă, economia muncii, pe parcursul evoluţiei sale, din
momentul constituirii, şi-a creat o metodă proprie de cercetare. Fiind o
ştiinţă relativ tânără, ea a împrumutat mai multe instrumente şi tehnici
de analiză de la alte ştiinţe înrudite, constituite anterior. Cu toate
acestea, majoritatea metodelor, instrumentelor şi tehnicilor de analiză,
utilizate de economia muncii sunt preluate de la teoria economică, ea
fiind o disciplină derivată a teoriei economice.

 În general, Economia (inclusiv economia muncii) – reprezintă ştiinţa

care cercetează cum are loc procesul de corelare a nevoilor nelimitate
a indivizilor şi a agenţilor economici cu resursele rare. Cu alte cuvinte
economia cercetează alegerea indivizilor şi a agenţilor economici în
condiţiile unor resurse limitate în scopul obţinerii unui câştig maxim.
 2. Considerente metodologice
 În condiţiile economiei de piaţă orice tranzacţie pe dintre actorii sociali de pe
piaţă este liberă şi benevolă. Acesta înseamnă această tranzacţie trebuie să fie
reciproc avantajoasă, adică fiecare din participanţi la tranzacţie vor obţine un
câştig. De exemplu, dacă un cadru didactic dintr-o instituţie de învăţământ
superior este de acord să facă o prelegere cu 40 de lei pentru o oră, iar instituţia
este de acord să-şi ofere 50 de lei, preţul de 45 de lei ora este reciproc avantajos
pentru ambele părţi. Iar rolul pieţei constă anume în asigurarea caracterului
benevol şi reciproc avantajos al tranzacţiei.

 Condiţiile de maximizare a câştigurilor din urma tranzacţiilor de pe piaţă se

realizează în situaţia de optim-Pareto care s-a stabilit pe piaţă. Situaţia de
optim-Pareto presupune că orice creştere a bunăstării unei persoane din urma
tranzacţiei va avea loc doar din contul diminuării bunăstării altor persoane. În
condiţiile de optim-Pareto toate tranzacţiile benevole şi reciproc avantajoase s-au
realizat, iar alte tranzacţii nu mai poartă un caracter benevol, deoarece acestea
nu aduc un câştig reciproc avantajos participanţilor la tranzacţie. Mai degrabă
acestea poartă un caracter redistributiv. De regulă statul este acela care poate
impune careva tranzacţii (de exemplu prin intermediul politicii fiscale) care
poartă un caracter redistributiv şi nebenevol, reieşind din dreptul lui exclusiv de
constrângere.

 2. Considerente metodologice
 Metoda economică de cercetare se bazează pe două principii fundamentale:

 Principiul de constrângere reiese din legea rarităţii, lege economică generală,

formulată de clasicii economiei politice. Potrivit acestei legi, resursele sunt rare,
şi dacă acestea au fost utilizate pentru satisfacerea unei nevoi, ele nu pot fi
îndreptate spre satisfacerea altei nevoi. Astfel, dacă o resursă umană a fost
utilizată pentru construcţia drumurilor, ea nu poate fi utilizată pentru prestarea
serviciilor educaţionale.

 Principiul de raţionalitate presupune că toţi subiecţii dintr-o economie au un

comportament raţional, potrivit căruia ei tind să-şi maximizeze utilitatea şi să-şi
minimizeze costurile. Orice individ doreşte să obţină un efect mai mare cu un
efort mai mic. În acest caz, atât utilitatea cât şi costurile au un conţinut mai larg
decât abordarea lor tradiţională monetară, iar maximizarea profitului
întreprinderii sau a salariului lucrătorului sunt doar cazuri particulare de
maximizare a utilităţii. Un individ poate obţine o utilitate şi în rezultatul unor
activităţi filantropice sau a unor activităţi determinate de pasiunile lui (jocul în
şah, sportul, pescuitul, turismul etc.) care nu se înscriu în logica economica şi nu
pot fi cuantificate din punct de vedere monetar. De asemenea, unii întreprinzători
consideră că, angajând în cadrul întreprinderii lor persoane pe care nu le
agreează (de ex. femei, negri sau reprezentanţi ai altor naţionalităţi), chiar şi în
cazul când aceste persoane dispun de calificarea şi capacitatea de muncă
necesară, ei suportă anumite costuri suplimentare care nu pot fi măsurate în
unităţi economice.
 2. Considerente metodologice
 Decizia economică optimă a oricărui individ sau agent economic
rezultată dintr-o alegere liberă reprezintă rezultatul combinării
principiilor de constrângere şi raţionalitate. Iar analiza comparativă a
efectelor (câştigurilor) şi a eforturilor (costurilor) din cadrul oricărui
fenomen, proces, activităţi etc. reprezintă caracteristica de bază a
metodei economice care deosebeşte ştiinţa economică de alte ştiinţe
socio-umane care pot avea acelaşi obiect de studiu.
 Cum are loc procesul de luare a unei decizii raţionale:
 se formulează scopul;
 sunt identificate mai multe modalităţi de alternativă pentru realizarea scopului dat;
 sunt evaluate resursele utilizate şi câştigurile aşteptate. Se determină dintre acestea
diferenţa pentru fiecare variantă admisă.
 se alege varianta pentru care diferenţa este maximă.

 Reieşind din considerentul, că orice individ îşi are propriul sistem de
apreciere a utilităţilor, care deseori nu se supune unor evaluări
monetare, decizia economică individuală poartă un caracter
subiectiv. Acest enunţ are o importanţă deosebită în analiza cererii şi
ofertei individuale de muncă, or decizia de a presta sau de a nu presta
servicii de muncă pe piaţa muncii este determinată nu numai de nivelul
salariului, dar şi de o serie de factori neeconomici.
 2. Considerente metodologice
 Realitatea economică este cercetată prin intermediul a două abordări:
 Abordarea pozitivă tinde să explice realitatea economică prin
observaţii şi analize pasive, fără a interveni în realitatea economică
dată şi fără a formula careva propuneri de schimbare a acesteia.
Abordarea pozitivă se bazează pe enunţul „cum este”, „cum a fost”,
„de ce fenomenul are loc”. Abordarea pozitivă se bazează pe
următoarele principii:
 faptele pot fi verificate şi dovedite;
 Concluziile şi enunţurile ştiinţifice se bazează pe date statistice şi fapte
reale;
 de regulă aceste enunţuri nu provoacă divergenţe între economişti şi
cercetători.
 Exemplu de abordare pozitivă:
 Economistul demonstrează, în baza datelor colectate, că dacă salariul minim va creşte cu X lei,
Y lucrători de calificare joasă pot deveni şomeri.
 2. Considerente metodologice
 Abordarea normativă se axează pe enunţul „ce şi cum trebuie să
fie”. De regulă, abordarea normativă este utilizată în elaborarea şi
promovarea politicilor economice. Orice enunţ normativ, de regulă, se
bazează pe anumite păreri şi valori subiective. De exemplu, se
presupune că orice politică de pe piaţa muncii care va conduce la o
distribuire cât mai uniformă a câştigurilor lucrătorilor, ulterior se
divizează în consum şi economii. Dar nimeni nu poate să demonstreze
adevărul acestui enunţ. Abordarea normativă se bazează pe
următoarele principii:
 faptele nu pot fi verificate şi dovedite;
 enunţurile se bazează mai degrabă, pe anumite valori subiective;
 de regulă aceste enunţuri permanent provoacă divergenţe între
economişti şi cercetători.
 Exemplu de abordare normativă
 Economistul afirmă că în scopul evitării unei creşteri a şomajului lucrătorii trebuie să primească
un salariu de Z lei.
 2. Considerente metodologice
Economia muncii utilizează mai multe metode şi
instrumente de cercetare împrumutate:
 Fizico-matematice. Prin intermediul metodelor fizico-
matematice realitatea economică este privită ca un fenomen
fizic, încercând să se descopere legi şi principii similare celor
fizice, exprimate prin diverse formule sau modele matematice.
 Biologo-organiciste. Metodele şi instrumentele biologo-
organiciste caută să analizeze realitatea economică în contextul
legilor vieţii organice. Această concepţie este mai nuanţată,
mai puţin rigidă, ea reuşind să scoată omul din ecuaţiile
matematice.
 Psihosociologice. Metodele şi instrumentele psihosociologice
se deosebesc de celelalte prin faptul că privesc omul
concomitent şi ca obiect şi ca subiect al realităţii economice, el
fiind atât observator, cât şi observat.
 2. Considerente metodologice
Instrumentele procesului de cercetare şi analiză utilizate de economia muncii:
 principiul “ceteris paribus” – pleacă de la premisa că unele elemente ale analizei economice
sunt stabile, în timp ce altele sunt variabile. Acesta este o aplicare a logicii, conform căruia
interpretarea fenomenului se face prin neglijarea acelor elemente şi factori care sunt variabile
şi nu au o legătură directă cu evoluţia fenomenului. De regulă, sunt considerate stabile acele
elemente care pot fi cuantificate matematic.
 abstracţia ştiinţifică – este o altă componentă a metodologiei economiei. Caracterul complex
al economiei şi posibilităţile limitate ale fiecărui cercetător fac necesară înaintarea în trepte pe
drumul dificil al cercetării.
 unitatea dintre analiză şi sinteză – Analiza înseamnă descompunerea, dezmembrarea
fenomenului, procesului sau fenomenului cercetat în elementele sale componente şi cercetarea
fiecăruia dintre acestea, ca părţi necesare ale întregului. Sinteza presupune unirea elementelor
analizate separat în cadrul întregului unitar, legat prin resorturi interne şi desemnarea acestuia
printr-un simbol.
 unitatea dintre metoda istorică şi cea logică de analiză economică – Metoda istorică
înseamnă reflectarea, descrierea şi fixarea faptelor şi evenimentelor, aşa cum s-au petrecut ele
în timp. Cercetarea logică este aceea care presupune trecerea de la abstract la concret,
preluând din procesul istoric real numai ceea ce este esenţial şi constituie verigi obiectiv
necesare.
 unitatea analizei cantitative şi calitative – Pornindu-se de la premisa că realitatea însăşi
se caracterizează printr-o asemenea unitate, cercetarea trebuie să ţină seama de conexiunile
dintre actele şi faptele economice (aspectul calitativ al analizei). În măsura în care sunt
cunoscute legile de mişcare a economiei, analiza cantitativă este calea de aflare a sensului şi
intensităţii acestei mişcări.
 modelarea matematică – (reproducerea schematică a unui proces economic sub forma unui
sistem linear sau analog, în scopul studierii modului de desfăşurare a procesului şi fenomenului
real) constituie o treaptă importantă în indicarea de la abstract la concret, în realizarea
efectivă a unităţii analizei calitative şi cantitative.
 3. Conţinutul muncii în sistemul economiei
de piaţă
Interpretarea conţinutului muncii în funcţie de perioada istorică:
 Lumea antică era predominată de presupunerea că munca este destinată pentru
sclavi. Ca atare, ea era socialmente dispreţuită şi considerată un efort penibil, o
suferinţă, o tortură (se poate semnala în legătură cu aceasta că cuvântul muncă
provine de la slavonul „мучитьcя” ceea ce înseamnă chin, suferinţă, iar originea
cuvântului francez "travail" se află în latinescul "tripalium" - instrument de tortură
compus din trei stâlpi de care era legată victima spre a fi chinuită). Clasele dominante,
oamenii liberi, spre deosebire de sclavi se ocupau cu sportul, artele, politica şi filozofia
care nu erau considerate muncă.
 Evul Mediu creştin interpretează munca ca o pedeapsă pentru păcatul originar al
omului care a fost alungat din paradis şi condamnat să-şi câştige pâinea cu sudoarea
frunţii. Munca apare, deci, ca o fatalitate, ca o cale de resemnare şi plată pentru
păcatul originar.
 Apariţia religiei protestante, mai ales a doctrinei calviniste, marchează o schimbare
profundă în definirea conţinutului muncii. Fatalitatea predestinată şi propagată de
catolicism a fost înlocuită cu o altă idee mai progresistă, şi anume, îndreptăţirea
muncii, acordându-se o misiune mai optimistă. Ideile reformatoare ale religiei
protestante au contribuit la liberalizarea conştiinţei sociale, care, la rândul ei, a
contribuit şi la liberalizarea muncii. Aceasta din urmă s-a manifestat, în special, în
alegerea liberă a profesiei, ceea ce nu era caracteristic nici sclavagismului, nici
feudalismului. Munca pentru om s-a transformat astfel dintr-o pedeapsă a lui
Dumnezeu într-o sursă de îmbunătăţire a condiţiilor de trai. Sărăcia care era stimulată
de catolicism a devenit în cadrul noii religii ideologii o cauză a leneviei, beţiei etc.
Condamnându-se sărăcia, s-a proslăvit munca.
 3. Conţinutul muncii în sistemul economiei
de piaţă
 Secolul al 18-lea a adus mari schimbări calitative, atât în domeniul dezvoltării
economice, cât şi în cel ideologic. În Anglia s-a produs revoluţia industrială, s-au pus
bazele economiei politice clasice de către Adam Smith. În Franţa a avut loc Revoluţia
burgheză care a proclamat libertatea omului, şi a pus începutul creării societăţii
capitaliste consolidată în continuare prin activitatea politică a lui Napoleon Bonaparte.
Au luat naştere diferite teorii liberaliste care s-au manifestat cu succes în diferite
domenii în secolul următor şi care au patentat dezvoltarea unor ştiinţe socio-umane ca:
filozofia, sociologia, economia, ştiinţele juridice etc. Au fost puse bazele teoretice ale
economiei de piaţă. În acest context munca şi-a schimbat statutul, iar teoria muncii
libere a căpătat o pondere mare, inclusiv şi abordările ei extrem de ostile, opuse chiar.
 Apariţia teoriilor marginaliste în a doua jumătate a secolului al 19-lea au
perfectat conţinutul muncii în condiţiile economiei de piaţă. Urmărind scopul de a
modela cât mai autentic procesele economice din societate, reprezentanţii
marginalismului interpretau munca, în primul rând, ca o dezutilitate, ca ceva
neplăcut, pe care lucrătorii o efectuează numai în schimbul unei utilităţi – salariul,
destinat procurării bunurilor de consum, întreţinerii lor şi a familiei, distracţiilor etc.
 Prin urmare, economia de piaţă fixează categoria "muncă" ca factor de producţie.
Acesta include în sine totalitatea capacităţilor fizice şi intelectuale ale oamenilor,
folosite în activitatea lor economică, în special în producţia bunurilor materiale şi a
serviciilor. Trebuie menţionat faptul că munca nu oricând poate fi considerată drept
factor de producţie. Teoria economiei de piaţă susţine că numai acea muncă care este
prestată în schimbul unei remunerări, în afară de satisfacţia primită de la ea, se
consideră a fi o categorie economică. Astfel, activităţile şcolarilor de rezolvare a
problemelor – spun aceşti autori – nu pot fi considerate muncă în sensul economic.
 3. Conţinutul muncii în sistemul economiei
de piaţă
 Apologeţii comunismului au dat şi ei o definiţie muncii, considerând-o ca prima
necesitate vitală. Dorind să construiască o societate comunistă bazată pe
egalitarism şi alte principii ca: "De la fiecare după capacităţi, fiecăruia după
necesităţi" ei au distrus echilibrul economic, psihosocial, juridic etc. determinat
de evoluţia istorică normală a societăţii conform unor legi obiective. Activitatea
"constructorilor comunismului" a adus prejudicii grave dezvoltării social-
economice şi psihologice de mai departe a societăţii. Ignorând condiţiile existente
ale dezvoltării forţelor de producţie, ale conţinutului muncii de atunci, ei au
încercat să implementeze ideea de muncă ca prima necesitate vitală. Munca, într-
adevăr, poate fi o necesitate vitală pentru oameni dacă ea este liberă şi
creatoare, de exemplu, munca oamenilor de artă, munca oamenilor de ştiinţă,
munca inventatorilor etc., or, la începutul secolului 20, ca şi în prezent, încă nu
au apărut acele condiţii obiective, acel nivel de dezvoltare al tehnologiilor care să
asigure majorităţii populaţiei o ocupare cu muncile sus-numite.
 Acea parte a populaţiei, în special, intelectualitatea, care înţelegea caracterul
absurd al acestei aventuri şi nu dorea să participe la construcţia noii societăţi era
declarată duşman al poporului şi trimisă la "reeducare" la munci silnice în Siberia.
Organizarea "subotnicilor" comuniste erau şi ele un fel de "exerciţii de formare a
omului de tip nou”. Evident că o societate de acest tip poate să se menţină numai
în condiţii de totalitarism.
 Consecinţă gravă a teoriei şi practicii comuniste, este că ele au afectat puternic
comportamentul populaţiei, atitudinea ei faţă de muncă. Restabilirea lor va
necesita o perioadă foarte îndelungată, fapt ce va contribui la creşterea perioadei
de tranziţie la economia de piaţă care se desfăşoară actualmente în fostele state
socialiste, inclusiv şi în Republica Moldova.
 3. Conţinutul muncii în sistemul economiei
de piaţă

 ce se vinde pe piaţa muncii -

munca sau forţa de muncă?
4. Raporturile de muncă ca obiect de studiu
al economiei muncii
 Raporturile de muncă reprezintă interacţiunea şi
interdependenţa dintre participanţii în procesul de producţie şi
de muncă în vederea creşterii calităţii vieţii active de muncă a
lor. Trebuie menţionat faptul că raporturile de muncă sunt mai
degrabă subiective decât obiective, deoarece ele reflectă
intenţiile şi acţiunile unor indivizi concreţi, influenţate atât de
factori endogeni, cât şi exogeni. Prin esenţa sa, raporturile de
muncă se manifestă fie ca raporturi reale, obiective sau
subiective de muncă, fie ca raporturi de muncă formalizate,
reflectate în cadrul instituţional, legislativ şi normativ al
organizaţiei sau a statului care le reglementează.
 Raporturile de muncă sunt definite de următoarele elemente:
 subiecţii şi nivelurile raporturilor de muncă;
 obiectul raporturilor de muncă;
 tipurile raporturilor de muncă şi principiile ce stau la baza formării
lor.
 4. Raporturile de muncă ca obiect de studiu
al economiei muncii
 În calitate de subiect al raporturilor de muncă poate fi un individ sau un grup de
indivizi uniţi după un anumit criteriu. Respectiv, raporturile de muncă pot fi individuale
sau de grup (colective). În funcţie de numărul de subiecţi implicaţi, raporturile de
muncă pot fi unilaterale, bilaterale sau multilaterale. În calitate de subiect al
raporturilor de muncă poate fi, de asemenea, organizaţia, un grup de organizaţii, o
anumită entitate teritorială, precum şi un stat aparte. În condiţiile economiei de piaţă
principalii subiecţi ai raporturilor de muncă sunt lucrătorul salariat, angajatorul şi statul.
 Lucrătorul salariat – reprezintă persoana care a semnat un contract de muncă cu
angajatorul sau cu o altă persoană în vederea prestării serviciilor de muncă. Acest
contract, care poate fi în formă scrisă sau nescrisă, determină raporturile de muncă
dintre subiecţii daţi. Lucrătorul salariat este o categorie generală. În realitate, în
calitate de lucrător salariat ca subiect al raporturilor de muncă poate fi atât o persoană,
cât şi un grup de persoane unite după statutul lor profesional, ocupaţional, atitudinea
faţă de muncă, precum şi alte criterii ca: vârsta, sexul, starea sănătăţii, nivelul de
studii, domeniul de activitate, mediul de reşedinţă etc. Criteriile date influenţează
puternic natura raporturilor de muncă.
 Angajatorul ca subiect al raporturilor de muncă, conform clasificărilor internaţionale,
reprezintă acea persoană care lucrează de sine stătător şi angajează pentru muncă alte
persoane. De regulă, angajatorul este şi proprietarul mijloacelor de producţie. Totodată
în calitate de angajator poate fi şi un şef din sectorul public care poate angaja
persoane, fiind şi el un salariat.
 Statul în cadrul raporturilor de muncă apare, de regulă, în calitate de legislator,
protector al drepturilor, regulator, angajator, arbitru. Gradul de manifestare a fiecărei
din calităţile date este determinat de condiţiile istorice, politice şi economice de
dezvoltare a ţării. De aceea, rolul statului în reglementarea raporturilor de muncă se
modifică destul de des.
 4. Raporturile de muncă ca obiect de studiu
al economiei muncii
 În analiza calităţii raporturilor de muncă se utilizează
noţiunea de „nivel al raporturilor de muncă”.
Raporturile de muncă pot fi la nivel individual sau de
grup. La nivel individual, variante de parteneri ai
raporturilor de muncă pot fi: lucrător-lucrător; lucrător-
angajator; angajator-angajator. La nivel de grup
raporturile de muncă se stabilesc între sindicate şi
patronat. Un nivel special reprezintă raporturile de
muncă dintre lucrător şi stat sau angajator şi stat. De
asemenea, raporturi de muncă pot apare şi la nivel de
întreprindere, ramură economică, sau regiune.
4. Raporturile de muncă ca obiect de studiu
al economiei muncii

 În calitate de obiect al raporturilor de muncă la nivel de

individ pot fi unele elemente ale vieţii active de muncă a
persoanei, conţinutul cărora depinde de faza ciclului de viaţă al
omului, de specificul scopurilor urmărite de persoană la faza
dată.
 Obiectele raporturilor de muncă pot fi structurate în trei
categorii:
 raporturi de muncă legate de ocupare;
 raporturi de muncă legate de organizare şi eficienţă;
 raporturi de muncă legate de recompensarea muncii.
 4. Raporturile de muncă ca obiect de studiu
al economiei muncii
 Tipurile raporturilor de muncă se deosebesc în
funcţie de modul de soluţionare a problemelor apărute în
cadrul acestora, precum şi în funcţie de modul de luare a
deciziilor – în baza principiilor de egalitate sau inegalitate
în realizarea drepturilor, posibilităţilor şi şanselor
subiecţilor raporturilor de muncă. Tipul raporturilor de
muncă depinde, în mare măsură, de modul de combinare
a unor astfel de principii ca:
 solidaritatea,
 subsidiaritatea,
 paternalismul,
 parteneriatul,
 conflictul sau colaborarea conflictuală,
 discriminarea.
4. Raporturile de muncă ca obiect de studiu
al economiei muncii
 Principiul de solidaritate – un ideal formulat de om în procesul
dezvoltării social-economice – presupune o responsabilitate
colectivă a oamenilor, bazată pe responsabilitate individuală,
consens şi unitate de interese. Viziunea creştină asupra societăţii şi
ordinii sociale, alte curente religioase, iar mai târziu, mişcarea
muncitorească şi sindicală din perioada formării societăţii
industriale i-au atribuit acestui principiu o importanţă mare. Esenţa
acestui principiu constă în realizarea intereselor comune, precum şi
depăşirea riscurilor economice şi sociale comune, caracteristice
pentru acelaşi grup de populaţie, prin eforturile unite ale
membrilor grupului dat. În acest context, principiul de solidaritate
este caracteristic activităţii sindicatelor, care anume graţie lui îşi
ating cu succes scopurile lor. De asemenea, principiul de
solidaritate este aplicat destul de reuşit în organizarea sistemelor
de pensionare ca solidaritate a generaţiilor. În prezent, principiul
de solidaritate poate să-şi piardă parţial din importanţă drept
rezultat a dezvoltării unor sisteme de protecţie socială împotriva
riscurilor economice şi sociale mai performante.
4. Raporturile de muncă ca obiect de studiu
al economiei muncii
 Paternalismul. Implicarea pronunţată a statului în reglementarea
raporturilor de muncă determină aşa-numitul paternalism de stat.
Principiul de paternalism poate fi prezent şi la nivel de
întreprindere în cazul aplicării unor reglementări rigide şi autoritare
ale raporturilor de muncă. Aplicarea acestui principiu al raporturilor
de muncă în unele condiţii istorice, politice sau culturale a fost fi
destul de eficientă (experienţa raporturilor de muncă din cadrul
întreprinderilor din Japonia). Totodată, este cunoscută şi o
experienţă negativă în aplicarea acestui principiu al raporturilor de
muncă, care se manifestă prin pasivitate în comportamentul de
muncă, diminuarea exigenţelor faţă de calitatea vieţii, inclusiv şi a
calităţii vieţii de muncă.
 Subsidiaritatea. Conform principiului dat, persoana, de regulă,
contează pe propriile puteri, şi numai în caz de necesitate acută,
apelează la o terţă parte, de regulă statul, care acordă asistenţa
subsidiară necesară. Astfel, principiul de subsidiaritate este
orientat, mai degrabă, spre motivarea responsabilităţii personale a
individului.
 4. Raporturile de muncă ca obiect de studiu
al economiei muncii
 Parteneriatul. În ţările dezvoltate cu o economie de piaţă modernă parteneriatul
social reprezintă principiul predominant al raporturilor de muncă. Însăşi formarea
prteneriatului social ca principiu şi tip al raporturilor de muncă a avut loc drept rezultat
al trecerii evolutive de la raporturile de muncă bazate pe concurenţă conflictuală spre
raporturile de muncă bazate pe colaborarea conflictuală. Ambele tipuri presupuneau o
poziţie activă a subiecţilor raporturilor de muncă în promovarea intereselor lor, care a
condus la lărgirea competenţelor şi a sferelor de influenţă a lor (a sindicatelor şi a
patronatelor) până la nivel internaţional. Trebuie menţionat faptul că în aplicarea
principiului de solidaritate activismul subiecţilor raporturilor de muncă nu este atât de
necesar ca în cazul parteneriatului.
 Conflictul. În general, conflictul reprezintă o confruntare a subiecţilor raporturilor de
muncă generată de diferenţa pronunţată dintre scopurile şi interesele pe care le
promovează ei. Conflictul reprezintă situaţia de extremă a confruntărilor dintre subiecţii
raporturilor de muncă. Conflictul de muncă este o formă a conflictului social. Cauze ale
conflictelor de muncă pot fi, de regulă, condiţiile tehnice şi tehnologice ale procesului
de producţie, precum şi diverse aspecte socio-psihologice ale activităţii economice,
manageriale din cadrul întreprinderii. Conflictul de muncă se poate manifesta prin mai
multe forme ca: nemulţumirea ascunsă, nemulţumirea deschisă, litigiul de muncă,
greva, etc. Explicarea corectă a naturii conflictului, a cauzelor care l-au generat este
importantă pentru soluţionarea eficientă a lui. În general, conflictul reprezintă o formă
de socializare şi o formă de acţiune socială a omului. Conflictul este inevitabil şi, uneori,
chiar şi necesar în calitate de factor determinant al dezvoltării sociale, deoarece el
permite deschiderea unor căi noi spre inovaţie şi contribuie la formarea unui nou nivel
de înţelegere şi colaborare. Totodată, conflictul poate fi şi un factor distructiv al
raporturilor de muncă, deoarece graţie lui are loc o scădere a calităţii producţiei şi a
productivităţii muncii, creşterea fluctuaţiei cadrelor etc. Gestionarea eficientă a
conflictului are loc, de regulă prin parteneriatul social.
4. Raporturile de muncă ca obiect de studiu
al economiei muncii
 Discriminarea reprezintă o limitare nejustificată a drepturilor şi
posibilităţilor unei persoane. Discriminarea reprezintă un principiu
al raporturilor de muncă care presupune limitarea şanselor egale
pe piaţa muncii. Discriminarea poate afecta orice grup de salariaţi.
Astfel se cunoaşte discriminarea după sex, după rasă, după
naţionalitate, după religie, după vârstă etc. În cadrul raporturilor
de muncă se disting următoarele forme de discriminare:
 discriminarea în timpul angajării sau disponibilizării - se manifestă prin
faptul cu unele categorii de populaţie este angajată în ultimul rând şi
disponibilizată în primul rând. Drept rezultat şomajul în cadrul acestui
grup de populaţie este mai ridicat;
 discriminarea în alegerea profesiei sau în promovarea profesională - se
manifestă atunci când unui grup social i se limitează accesul la anumite
domenii de activitate, specialităţi sau funcţii;
 discriminarea în remunerarea muncii - se manifestă prin faptul că unor
persoane pentru acelaşi volum de muncă li se plăteşte un salariu mai
mic;
 discriminarea în procesul de studii sau pregătirea profesională - se
manifestă prin limitarea accesului la studii sau pregătire profesională
unor grupuri sociale.
 4. Raporturile de muncă ca obiect de studiu
al economiei muncii
 Şansele egale în cadrul raporturilor de muncă reprezintă principalul indice al
nivelului înalt de dezvoltare a societăţii, precum şi a raporturilor de muncă.
Acestea sunt asigurate, de regulă, printr-un cadru instituţional şi legislativ
care elimină discriminarea din societate. Egalitatea şanselor şi posibilităţilor
în cadrul raporturilor de muncă sunt stipulate în constituţie, în codul muncii
precum şi în alte acte normative. Republica Moldova a ratificat convenţiile
referitoare la discriminare după sex, rasă, naţionalitate, limba vorbită,
mediu de reşedinţă, religie etc. Cu toate acestea politica şanselor egale este
ceva nou pentru managementul resurselor umane din cadrul întreprinderilor
din republică.
 În funcţie principiile sus-numite se disting două tipuri principale ale
raporturilor de muncă: paternalism şi parteneriat social. Totodată,
tipurile raporturilor de muncă nu există în formă pură. În realitate, ele
reprezintă rezultatul combinării principiilor şi metodelor de reglementare a
raporturilor de muncă care, pe lângă cele două tipuri ale raporturilor de
muncă creează multe alte.
 Procesul de formare a raporturilor de muncă are loc sub influenţa mai
multor factori, importanţa cărora este determinată de condiţiile istorice,
economice, politice, culturale. Printre principalii factori de formare a
raporturilor de muncă pot fi numiţi: politica socială, globalizarea economică,
dezvoltarea procesului de producţie şi a conţinutului muncii.
4. Raporturile de muncă ca obiect de studiu
al economiei muncii
 Calitatea vieţii active de muncă reprezintă totalitatea
caracteristicilor şi a condiţiilor de muncă în sensul larg al
cuvântului, care permit evaluarea gradului de realizare a
intereselor şi necesităţilor lucrătorilor în muncă, precum şi a
utilizării cât mai eficiente a capacităţilor lor (fizice, intelectuale,
creative, organizatorice etc.) în procesul activităţii de muncă.
 Calitatea vieţii – reprezintă o caracteristică sintetică a
nivelului şi a condiţiilor de trai al populaţiei, care ia în evidenţă
şi componenţa familiei, şi starea sănătăţii a membrilor
acesteia, şi gradul de satisfacţie de viaţa socială etc. Calitatea
vieţii populaţiei reprezintă rezultatul acţiunii factorilor de ordin
economic, demografic, ecologic, geografic, politic, cultural,
moral etc. subiectivi şi obiectivi. Printre aceştia un rol
important îl ocupă satisfacţia de muncă şi de condiţiile de trai,
posibilităţile de dezvoltare a individului şi a familiei lui, poziţiei
familiei în societate, starea financiară, calitatea vieţii de
muncă, calitatea mediului ambiant etc.
 5. Ocuparea – domeniu de bază al
raporturilor de muncă
 Ocuparea forţei de muncă reprezintă o activitate social-economică a
populaţiei, un domeniu al raporturilor de muncă în procesul căruia indivizii
îşi asigură necesităţile lor legate de muncă. În acest context, ocuparea
poate fi considerată nu numai un mod de obţinere a surselor de existenţă,
dar şi o cale de dezvoltare multilaterală a indivizilor, o cale de autorealizare
şi automanifestare. Cu toate că ocuparea forţei de muncă reprezintă unul
din parametrii principali ai funcţionalităţii economiei naţionale, ea are un
caracter social pronunţat. Fiecare etapă de dezvoltare social-economică se
caracterizează printr-un model (concepţie) propriu al ocupării forţei de
muncă.
 Concepţia ocupării forţei de muncă reprezintă un sistem de idei, reguli,
interpretări, obiective ale raporturilor de muncă legate de problemele de
angajare şi disponibilizare a lucrătorilor într-o etapă istorică concretă de
dezvoltare social-economică a ţării. În acest context, pentru Republica
Moldova, aflată în proces de tranziţie la economia de piaţă, una din sarcinile
principale în domeniul formării noilor raporturi de muncă este formularea
unei noi concepţii de ocupare a forţei de muncă specifice economiei de
piaţă.
 De regulă, se consideră că în condiţiile economiei de piaţă obiectivul de
bază al ocupării forţei de muncă este asigurarea echilibrului dintre cererea
şi oferta de pe piaţa muncii. Dacă şomaj nu există, atunci problema ocupării
forţei de muncă este rezolvată.
 5. Ocuparea – domeniu de bază al
raporturilor de muncă
 Concepţia ocupării forţei de muncă adecată unei economii de piaţă se bazează pe
două principii fundamentale. Primul principiu presupune dreptul exclusiv al
persoanelor în decizia de a presta sau de a nu presta servicii de muncă.
În condiţiile unei societăţi libere şi democratice în care raporturile de piaţă sunt
predominante activitatea de muncă este benevolă. Orice individ are dreptul să-şi
aleagă în mod liber meseria, domeniul de ocupare, volumul şi regimul de muncă
prestată. Orice formă de impunere în prestarea serviciilor de muncă este
inadmisibilă, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. Or, ocuparea nu este unica
activitate social-utilă a omului, cum era interpretată în epoca construcţiei
socialiste, în care munca era obligatorie. Orice persoană poate avea şi alte
activităţi utile ca studiile, educarea copiilor, menajul etc. Unica justificare de
încălcare a principiului de ocupare benevolă este sursa ilegală de venituri.
 Principiul dat presupune că numai individul decide unde să lucreze şi cât să
lucreze. Adică, fiecare individ, de sinestătător, îşi alege acel regim de lucru care-i
convine. Astfel, ocuparea lui în câmpul muncii poate fi deplină, parţială, sezonieră
ocazională, temporară indiferent de sex, vârstă, naţionalitate etc. Nu mai puţin
important în decizia individului este şi alegerea profesiei şi a domeniului
ocupaţional care-i convine individului (inclusiv şi autoocuparea sau activitatea
individuală de muncă). Totodată, trebuie de menţionat faptul, că dreptul
persoanei de a-şi alege profesia care-i place nu presupune şi obligativitatea
statului de a-i asigura ocuparea acesteia în domeniul dat. Rolul societăţii, în acest
caz, se reduce la asigurarea individului a şanselor egale şi a condiţiilor favorabile
de realizare a potenţialului individului şi de integrare în societate.
 5. Ocuparea – domeniu de bază al
raporturilor de muncă
 Cel de al doilea principiu al concepţiei de ocupare presupune
responsabilitatea statului în asigurarea condiţiilor de realizare a
drepturilor indivizilor legate de ocupare. Principiul dat presupune
plecarea de la reglementarea rigidă a regimului de ocupare, a formelor de
ocupare, a domeniului de ocupare, a obligativităţii muncii şi promovarea
libertăţilor omului în activităţile social-umane ale lui. Principiul dat se
realizează prin crearea de către stat a unui cadru instituţional-legislativ care
asigură reglementarea comportamentului economic al indivizilor prin
metode indirecte, de stimulare şi nu de impunere, care ar încălca drepturile
şi libertăţile omului. Principiul dat presupune, de asemenea, şi motivarea
indivizilor de a participa activ la procesele de luare a deciziilor legate de
promovarea intereselor lor pe piaţa muncii fie prin intermediul sindicatelor,
fie prin intermediul altor instituţii abilitate în domeniul dat. Or, participarea
activă a lucrătorilor în dialogul social cu angajatorii lor contribuie în mod
direct la îmbunătăţirea climatului ocupării, la ameliorarea comportamentului
activ de muncă, la dispariţia indiferenţei indivizilor faţă de soarta lor, ceea
ce conduce, prin urmare, la îmbunătăţirea calităţii vieţii active de muncă, la
creşterea potenţialului uman, la îmbunătăţirea situaţiei demografice şi
social-economice a ţării.
 5. Ocuparea – domeniu de bază al
raporturilor de muncă
 Noua concepţie a ocupării forţei de muncă condiţionează schimbări şi în
noţiunea de ocupare deplină – scopul oricărei politici de ocupare a
forţei de muncă. Economia de piaţă presupune un alt conţinut al
„ocupării depline”. Dacă în perioada construcţiei socialiste ocuparea
deplină presupunea utilizarea cât mai deplină a potenţialului uman
existent într-o economie, în noile condiţii economice ocuparea deplină
presupune asigurarea fiecărui individ cu un loc de muncă numai în
cazul în care acest individ doreşte să presteze servicii de muncă. În
condiţiile economiei de piaţă ocuparea deplină presupune existenţa
şomajului. De regulă, acest şomaj este voluntar.
 Ocuparea deplină poate fi atinsă în condiţiile oricărui grad de atragere
a populaţiei apte de muncă, dacă acesta corespunde satisfacerii
necesităţilor populaţiei în locuri de muncă productive. În acest caz, un
loc de muncă este considerat productiv dacă acesta îi permite
lucrătorului să atingă o productivitate maximă a muncii, un salariu
adecvat pentru un trai decent, să fie inofensiv pentru sănătate, precum
corespunzător unor norme de muncă decentă. Astfel, ocuparea deplină
în aceste condiţii nu presupune implicarea întregului potenţial uman în
câmpul muncii. Orice persoană are dreptul să-şi aleagă un domeniu din
activităţile sociale umane. Totodată, activitatea de bază este
considerată cea de muncă care aduce un venit pentru asigurarea
traiului decent.
 5. Ocuparea – domeniu de bază al
raporturilor de muncă
 Gradul de ocupare se determină prin raportul dintre numărul
persoanelor ocupate în economia naţională la numărul persoanelor
apte de muncă. Această proporţie poate fi considerată optimă dacă ea
corespunde intereselor de creştere a eficienţei economice,
implementării rezultatelor progresului tehnic, creşterii productivităţii
muncii, precum şi reproducerii populaţiei sănătoase, bine pregătite şi
active.
 Ocuparea deplină care corespunde tuturor criteriilor menţionate poate
fi numită ocupare productivă. Ocuparea productivă nu este identică
cu eficienţa muncii. Ultima reprezintă doar un element al ocupării
productive. În cazul în care ocuparea deplină este asigurată prin
prezenţa unor locuri de muncă nejustificate, sau a unor locuri de
muncă care nu corespund componenţei profesionale sau calificative a
lucrătorilor, sau nivelul ocupării nu corespunde cu problemele legate de
reproducerea populaţiei, o astfel de ocupare este considerată
inacceptabilă.
 Prin urmare, ocuparea deplină productivă şi ocuparea liberă reflectă
echilibrul cantitativ şi calitativ dintre necesităţile populaţiei în muncă şi
disponibilitatea locurilor de muncă în cadrul cărora sunt create
condiţiile favorabile pentru progresul social şi economic al societăţii.
Ocuparea deplină productivă poate fi asigurată doar într-o economie de
piaţă funcţională.
 5. Ocuparea – domeniu de bază al
raporturilor de muncă
 Ocuparea este considerată eficientă dacă este în stare să-i asigure
lucrătorului un venit necesar pentru un trai decent, un nivel înalt al
sănătăţii, dezvoltare a personalităţii şi a capitalului uman, precum şi a
productivităţii muncii.
 Ocuparea eficientă se caracterizează printr-o serie de indicatori care
reflectă politica şi ideologia statului în ceea ce priveşte creşterea
productivităţii sociale a muncii. În primul rând, aceasta este rara de
ocupare a potenţialului uman existent la activitatea de muncă. Ea arată
la ce nivel al productivităţii muncii sunt satisfăcute necesităţile
populaţiei în muncă, precum şi prin ce metode se asigură ocuparea
deplină. Cu cât este mai înaltă productivitatea muncii, cu atât or fi mai
mari veniturile lucrătorilor, cu atât conţinutul muncii şi condiţiile de
muncă vor fi mai perfecte, cu atât nivelul de calificare a lucrătorilor va
fi mai înalt. O productivitate a muncii mai înaltă permite societăţii de a
acorda o atenţie mai mare studiilor, educaţiei copiilor etc. În acest
context, ocuparea deplină poate fi asigurată cu o participare mai
redusă a populaţiei la activitatea de muncă, concomitent cu creşterea
numărului persoanelor ocupate de studii sau de menaj. Oricum, un
nivel înalt al ocupării presupune şi o ocupare ineficientă, deoarece, în
acest caz ocuparea nu asigură nici productivitatea înaltă a muncii, nici
un venit destul de înalt.