Stat, societate şi mentalităţi în epoca contemporană

TEMA 1: TENDINȚE PRINCIPALE ÎN

DEZVOLTAREA EPOCII
CONTEMPORANE

Responsabil: Dr. Liliana ROTARU

 TEMA 1: TENDINȚE PRINCIPALE ÎN DEZVOLTAREA EPOCII
CONTEMPORANE
1. Noțiunea „epoca contemporană”
2. Periodizarea istoriei contemporane
3. Controverse istoriografice privind periodizarea istoriei contemporane
4. Tendințe principale în dezvoltarea epocii contemporane
5. Lumea la începutul secolului XX – mutații în ecuația puterii

Obiective de referință:

 Să identifice și să argumenteze limitele cronologice ale istoriei

contemporane;
 Să interpreteze teoriile și controversele istoriografice cu privire la
periodizarea epocii contemporane;
 Să stabilească principalele tendințe în dezvoltarea epocii contemporane
 Să argumenteze și să evalueze tendințele dezvoltării epocii
contemporane
 Să analizeze schimbările politice de la sf. sec. XIX – înc.sec. XX
• „Dacă ar trebui să fac bilanţul
secolului XX, aş spune că a
trezit cele mai mari speranţe
concepute vreodată de omenire
şi a distrus toate iluziile şi
idealurile."
Yehudi Menuhin, muzician
 1. Noțiune istorie contemporană
• DEX: Cuvântul contemporan provine din francezul contemporain,
care la rândul său provine din latinescul contemporanus
• DEX:1 Care există, trăiește, se petrece în zilele noastre. 2. Care se
raportează la prezent 3. Persoană care trăiește în același timp cu...
4. Parte a istoriei care se ocupă cu studiul celor mai recente
evenimente
• Termenul a fost utilizat cel puţin de la înc. sec XIX, dar nu desemna
o anumită epocă istorică din istoria omenirii. Se referea la istoria
recentă, la istoria trăită, care coincide cu viața persoanelor care sunt
martorii ei.
• În acest sens, „istorie contemporană”, bazat pe durata de viaţă
umană, s-ar extinde pentru o perioadă de aproximativ 80 de ani.
 Noțiune: istorie contemporană
• Termenul a fost utilizat de la începutul sec. XIX, inclusiv de Hegel în
Filosofia istoriei, fără a preciza limitele temporale: În epoca
contemporană aproape toate din India a fost cucerită de către
europeni
• În circuitul științific și cu referire la o anumită fază în dezvoltarea
omenirii a fost introdus de istoricii-marxişti:
se referea la stadiul/formațiunea economico-socială
socialistă, care își avea începutul logic odată cu
Revoluția bolșevică din octombrie 1917 din Rusia.
• La sf. sec. XX, după prăbuşirea lagărului socialist, termenul „istorie
contemporană” și-a pierdut semnificaţia metodologică şi a devenit
unul convențional.
• termen convențional în ştiinţa istorică, care desemnează o perioada
a istoriei umane cu limute cronologice greu de definit, dar se referă
în general la secolul XX;
II. Periodizarea istoriei contemporane

• când începe epoca contemporană?

• când se încheie epoca contemporană?
• care dintre factorii care au contribuit la
declanşarea epocii contemporane?
• care îi sunt însuşirile care o fac detectabilă?
• cât de repede s-a produs transferul dinspre
lumea ideilor spre realităţile sociale?
 III. Controverse istoriografice privind
„durata” istoriei contemporane
În istoriografie nu exista un punct de vedere comun
asupra limitelor cronologice ale epocii contemporane:

1900/01- 1918-
1914-1991 1918-1991
2000 prezent

Răscrucea
1914- sec. XIX-XX 1780 – 1890-
prezent – înc. sec. prezent prezent
XXI
1898 (războiul
1945-
hispano-american)-
prezent
prezent
 Abordarea stadială (teoria marxistă
a formațiunilor/orânduirilor social-
economice)
„Nu conştiinţa oamenilor le determină
existenţa, ci, dimpotrivă, existenţa lor
socială le determină conştiinţa“ (K. Marx).

Criteriu de periodizare a istoriei: modul de producție – modul în care oamenii produc

bunurile necesare existenței și dezvoltării societății; Lupta de clasă determina
conținutul fiecărei epoici și motorul progresului social.
formaţiunea socială (orânduirea economico-socială) –
Marxisiștii au • treaptă distinctă a societăţii în evoluţia ei istorică
identificat cinci ascendentă;
moduri de producție: • un sistem dinamic de relaţii şi procese materiale şi
spirituale, în cadrul căruia locul central îl ocupă relaţiile de
1. primitiv, producţie, generate de un anumit nivel al forţelor de
2. sclavagist, producţie, care determină, la rândul lor, o anumită
3. feudal, suprastructură.
4. capitalist • Istoria a fost împărțită în cinci formaţiuni sociale:
5. comunist comuna primitivă, sclavagismul, modul de producţie
asiatic (tributal), feudalismul, capitalismul, socialismul.
 Periodizarea istoriei contemporane în
istoriografia sovietică
• 1934 – Comentarii asupra conspectului manualului de istorie
modernă (I.Stalin, A.Jdanov, S: Kirov), în baza concepțiilor
marxist-leniniste cu privire la criza și dispariția capitalismului,
determină o nouă periodizare a epocii moderne, adică a
„formațiunii capitaliste” în istoriografia sovietică:
1. 1878-1870 – perioada victoriei și consolidării capitalismului
2. 1871-1917 – peroada crizei capitalismului
3. 1917 ---- a treia perioadă a istoriei moderne, au numit-o
perioadă contemporană, o perioadă asociată în tradiția
marxistă cu dinamica trecerii de la formațiunea capitalistă la
cea comunistă, încheierea "preistoriei omenirii” şi începutul „
adevaratei istorii”
 Periodizarea istoriei contemporane în istoriografia
sovietică
• Perioadizarea stalinistă a fost viabilă până la destrămarea URSS. A fost
perfecționată și evenimentele/fenomenele erau adaptate acesteia.
• Istoria contemporană a foat împărțită în două perioade:
• 1917-1945 – criza generală a capitalismului
1. 1918-1923 – etapa avântului revoluționar posbelic
2. 1924-1929 – stabilizarea provizorie și parțială a capitalismului
3. 1929-1939 – prăbușirea stablității capitaliste
4. 1939-1945 – cel de-al Doilea Război Mondial
• 1945-1991– perioada asociată cu ofensiva socialismului
1. 1945-1949 – crearea lumii bipolare
2. 1949-1959 – formarea sistemului mondial al socialismului
3. 1959-mijl. Anilor 70 – destinderea globală
4. 1968 – anul crizei generale a capitalismului și socialismului
5. 1975 – mijl. Anilor 80 – o nouă etapă a războilui rece
6. 1985 -1991 – restructurarea, destrămarea sistemului mondial al
socialismului, sfârșitul războilui rece
 Abordarea civilizațională

• Unitatea structurală de bază a procesului istoric este

o civilizație, care este înțeleasă ca un sistem
• Reprezentanții: J. Gobineau (10 civilizații), N.
Danilevsky, M. Weber, Spengler, A. Toynbee.
Arnold Toynbee „Studiu asupra istoriei” a considerat
istoria lumii ca un sistem de civilizaţii care parcurg aceleași
faze de dezvoltare de la naștere și până la moarte și care
alcătuiesc „ramuri ale unui singur copac al istoriei„.
Civilizația = o societate închisă, caracterizată prin doua
criterii principale: religia şi forma ei de organizare; teritoriul
și gradul de deprtare de locul nașterii acestei societăți .
la baza teoriei dezvoltării civilizațiilor stă ideea genezei și
dezvoltării civilizațiilor ca răspuns la provocările globa ale
din timpul său
 Arnold Toynbee

• În concepția lui Toynbee, omenirea se mișcă de la

civilizațiile locale spre o civilizaţie umană universală,
unică. În acelaşi timp, el a identificat de-a lungul
cercetărilor sale un număr diferit de civilizații in
istorie de la 100-13
• Una dintre clasificări: 21 civilizații : Egipteană, andă,
Chineză antică,minoică, sumeriană, maia, siriană,
indiană, hitită, elină, occidentală, orientală, ortodoxă,
rusă-ortodoxă, a extremului orient, iraniană, arabă,
induistă, mexicană, iucatană babiloniană.
 Huntington Samuel – „Ciocnirea civilizațiilor și
refacerea ordinii mondiale”
• diferenţa reală dintre popoare după terminarea războiului rece este
cultura
• în prezent există în lume 7 mari civilizații:

occidentală; creștină orientală; musulmană; budistă-confucianistă; japoneză;

latino-americană; africană .
 perioade civilizaționale:

1870-80 -1920 - perioada apogeului și crizei civilizației

industriale și geneza civilizației postindustriale;

1930- anii 70 - perioada de dispariție a societăților

industriale, dezvoltarea sistemei postindustriale (1970
- apare primul computer) ;

1980-prezent- criza civilizației postindustriale, crearea

civilizației informaționale
• Este recunoscut caracterul ştiinţific al ambelor
abordări, dar fiecare are elemente care nu se mai
potrivesc și nu corespund realităților istorice. De
exemplu abordarea civilizațională nu prea este
acceptabilă în istoria recentă în legătură cu
formarea unității geopolitice, economice, și de
comunicarea a lumii.
• cea mai mare parte a istoricilor profesionişti în
descrierea cursului istoriei contemporane îmbină
abordarea stadială, aformațiunilor cu cea
civilizațională.
Periodizarea „istoriei contemporane” după Eric
Hobsbaum „Durata scurta a sec. XX”
1. Epocă a catastrofei, începând din anul 1914 şi
până după cel de-al doilea război mondial
2. Vârstă de aur a perioadei contemporane, care s-a
încheiat, la începutul anilor '70, a fost o epocă de
vreo douăzeci şi cinci - treizeci de ani de
extraordinară creştere şi transformări economice,
care au modificat societatea umană mult mai
profund decât orice perioadă istorică de aceeaşi
durată relativ redusă.
3. Ultima parte a secolului a fost o nouă epocă de
descompunere, incertitudine şi criză, ba chiar
catastrofală pentru spaţii largi cum ar fi Africa,
fosta URSS şi fostele ţări socialiste din Europa
Periodizarea după SOROKO-TSYURIUPA S.A.

• pe baza transformărilor cauzate de trei revoluţii

industriale si tehnologice,
1. 1780-. -la începutul primei revoluţii industrial-
tehnologice – „Epoca oțelului și cărbunelui”
2. 1890 – începutul celei de-a doua revoluții
industrial-tehnoilogice ”Epoca Electricității și
petrolului)
3. 1970 – începutul celei de-a treia revoluție
industrial-tehnologică (Epoca Informațională)
 Periodizarea „istoriei contemporane”
• Periodizări acceptate în istoriografie

1. 1900 -1945
a. 1900 -1918
b. 1918-1939
c. 1939-1945

2. 1945-2000
a. 1945-1991

b. 1991 - prezent
Periodizări acceptate în istoriografie

1. Începutul secolului XX (sau răscrucea

secolelor XIX-XX)
2. Primul Război Mondial 1914-1918
3. Perioada interbelică 1918/19-1939
4. Al Doilea Război Mondial 1939-1945
5. Perioada postbelică 1945-1991
6. Sfârșitul sec. XX - înc. sec. XXI
 Periodizare geopolitică

• 1918-1945 – refacerea hărții politice a

lumii în baza sistemului Versailles-
Washington
• 1945-1991 – perioada ordinii mondiale
bipolare.
• 1991- prezent – formarea unei noi
sisteme a relațiilor internaționale
 De cand este studiata in mediul academic

• Marea Britanie: pâna în 1986, se studia din 1886-

1945, dupa, post 45
• Franta, 1789, alții…post 1945
• Germania perioada nazista, reintoarcere la primul
razboi mondial
• Olanda, secolele 19 si 20
• Rusia, 1917
• Statele Unite 1917
• România -1918
 IV. Tendințe principale în dezvoltarea epocii
contemporane

• Viteză
• Profunzime
• Caracterul revoluționar al schimbărilor
• Caracterul mondial și universal al
schimbărilor
 Tendințe în dezvoltarea economică:
• sf. sec. XIX-lea şi înc. sec. XX - apogeul celei de-a doua revoluție
industrială

1. Procesul de modernizare accelerată, specific perioadei, a fost

determinat de

• Progresul industrial, care s-a reflectat prin:

• apariţia unor noi surse de energie - petrolul şi electricitatea - care au
condus la
• dezvoltarea transporturilor şi telecomunicaţiilor - care au comprimat
practic, timpul şi distanţele.
• Metalurgia şi industria chimică au cunoscut o largă diversificare a
produselor.
• Oţelul şi aluminiu au activizat construcţiile de maşini.
• Aeronautica şi construcţiile navale, îngrăşămintele şi materialele plastice,
mătasea artificială,farmacia etc. au transformat radical modul și nivelul
de viaţă al oamenilor (Belle Époque)
2. Concomitent cu procesul de modernizare, economiile statelor au
cunoscut şi un fenomen de globalizare sub presiunea accelerării
diviziunii sociale a muncii şi creşterea reţelelor de schimb care legau
diferite zone ale lumii .
 Pentru prima dată comerţul mondial a crescut mai repede decât
producţia, iar investiţiile şi plasamentele de capital în afara ţării de
origine au cunoscut o "vârstă de aur".
 Instituţiile economice şi financiare şi-au modificat în mod esenţial
structura şi funcţiile ca urmare a progresului tehnic, creşterii
producţiei şi deschiderii pieţelor spre exterior.
 Apariţia trusturilor susţinute de bănci puternice au dinamizat
producţia şi piaţa, dar a şi falsificat în mod radical jocul concurenţei
libere şi egale care constituia unul din fundamentele capitalismului
liberal.
3. Organizarea şi planificarea producţiei pe de-o
parte, standardizarea pe de altaau impulsionat
specialiştii şi analiştii economici să caute şi să
găsească noi modele de dezvoltare economică.

4. Altfel spus, caracterul tot mai dinamic al

economiilor naţionale care reclamau nu trudă cu
orice preţ, ci muncă individuală inteligentă a cerut
continua sporire a cunoştinţelor de teorie şi
practică economică
 mutaţii spectaculoase în plan social.
1. În ţarile avansate industrial ţaranimea a pierdut teren în
favoarea fermierului care a căpătat alura unui conducător de
întreprindere. Bazându-se pe o formaţie tehnică şi făcând
apel la cuceririle revoluţiei industriale acesta a putut să
înfrunte cu succes piaţa a cărui orizont a devenit tot mai
internaţional.
2. Acest proces a condus la masive dislocări din mediul rural şi
migrări către cel urban, care împreună cu industrializarea
accelerată vor determina
3. creşterea numerică a lucrătorilor industriali. Aceştia s-au
constituit progresiv într-o"clasă" socială conştientă de
specificul şi interesele proprii.
4. O altă consecinţă socială majoră a revoluţiei industriale a fost
apariția „gulerelor albe” – angajații din serviciile publice și
private care au constituit pentru majoritatea țărilor dezvoltate,
baza apariției clasei de mijloc.
 revoluţia industrială a facut ca Europa să atingă apogeul hegemonic.
• Dominaţia europeană s-a exprimat, în primul rând, cantitativ dacă avem
în vedere că Marea Britanie, Germania şi Franţa aveau o pondere de cca
5o% în comerţul mondial, iar SUA= 11%, = mai puţin de 1/2 din cel
britanic.
• Pierre MILZA şi Serge BERSTEIN :
supremaţia europeană se caracterizează, în această perioadă, prin 4
trăsături:
1. principalele ţari industrializate EU importau 90% (din totalul comerţului=
produse primare ieftine) şi exportau 90% produse manufacturate (W
cărora a crescut prin prelucrare industrială);
2. preţurile comerţului mondial se fixau la bursele de comerţ ale Europei;
3. stapânirea mijloacelor de transport, mai ales maritime, a asigurat ţărilor
industrializate EU un control exclusiv al căilor comerciale implicându-se
direct în distribuirea şi redistribuirea materiilor prime şi ale celor
industriale;
4. reţeaua bancară EUa dirijat şi controlat fluxurile de capital. Lira sterlină a
fost un instrument eficace pentru plăţile internaţionale şi pentru
plasamentul capital pe diferite pieţe ale lumii
 Supremaţia Europei în raport cu alte
zone ale lumii a fost determinată de
• o forţă demografică remarcabilă (populaţia s-a multiplicat
de 2,5 ori în decursul sec. XIX),
• de un avans intelectual şi tehnologic (din 1901 până în
1913 toate premiile Nobel pentru ştiinţă au aparţinut
ţărilor europene),
• un ritm înalt de industrializare (Europa Occidentală
realiza 44% din producţia mondială industrială) şi
• de o supremaţie monetară indiscutabilă.
 În interiorul Europei au avut loc reaşezări
majore înecuaţia de putere.
• Marea Britanie rămâne polul financiar al lumii
• Franţa cunoaşte în "la Belle Epoque" o reală prosperitate
• TOTUȘI: aceste două puteri n-au putut să facă faţă
ascensiunii germane.
În timp ce creşterea economică britanică a încetinit, începând
cu 1880, dinamismul economiei germane a crescut şi a
întrecut net şi Franţa, care în 1913, de exemplu, nu realiza
decât 8% din schimburile internaţionale.
 În lumea extraeuropeană
 impactul revoluţiei industriale de la sf. sec. XIX-lea şi înc. sec. XX a
fost inegal şi cu efecte diferite.
 În cele două Americi şi în zona Asia Pacific doar două state cunosc
ritmurispectaculoase: SUA şi Japonia.
- Forţa economiei americane s-a exprimat, fără îndoială, în toate ramurile,
însă creşterile spectaculoase s-au înregistrat în:
 domeniul agricol unde s-a realizat 1/4 din producţia de grâu, ½ din
bumbac şi ¾ la porumb
 domeniul industrial care a produs 76% din producţia mondială de
cărbuneşi 7-% la petrol şi de 12 % din producţia de automobile a
Franţai, care ocupa locul II în lume.
- Revoluţia Meiji în Japonia a captat dinamismele latente ale societăţii
tradiţionale şi le-a transpus în lumea industrială modernă astfel încât
paternalismul şi ierarhiile de tip agricol şi feudal au fost asimilate în
organizarea şi conducerea întreprinderilor. Marile fabrici şi întreprinderi
japoneze au fost create de marile familii: Mitsui, Mutsubischi, Sumitomo
sau Yasuda. În preajma IRM econ. japoneză prezenta trăsături de
modernizare
America latină şi Africa neagră erau zonele în care nu numai că revoluţia
industrială nu a pătruns ci s-a accentuat dezechilibrul dintre resurse, populaţie,
și structuri economice era unul profund.

Africa neagră prezenta o economie specifică structurilor coloniale în care au

predominat mono-producţia şi mono-exportul , ex. Un sfert din teritoriul
Egiptului era cultivat cu bumbac,

Aceeaşi situaţie a fost caracteristică şi pentru America latină cu toate că ea s-a

eliberat, până la jum. sec. XIX de sub dominaţia colonială.
Astfel cauciucul şi cafeaua reprezenta 20% din exportul Braziliei.
Zahărul 75% din celal Cubei în timp ce
Argentina era un important grânar pentru Europa.

Asia cu toate eforturile de modernizare întreprinse de India şi China n-a reuşit să

iasă din înapoierea economică.
Imperiul rus, în contact cu Asia şi Europa a cunoscut o evoluţie ambiguă.

Plasată pe unul din primele cinci locuri întreputerile europene, Rusia nu s-a
încadrat ferm în calea modernizării. Ea avea toate caracteristicile unei societăţi
de tip arhaic a cărei dezvoltare industrială depindea, la cumpăna sec. XIX - XX
împovorâtoare împrumuturi externe
 V. Lumea la înc. sec. XX – mutații în
ecuația puterii
• Noul imperialism: tendinte ale colonialismului,
internalizarea dezbaterii

• Primii ani ai sec. XX sunt marcati de lupta pentru posesiuni

coloniale, ce urmeaza conferintei mondiale Berlin 1883.
• Noii veniti: Germania, Italia, Statele Unite, Japonia, versus
actorii consacrati: Marea Britanie, Franta, Rusia.

- noul imperialism: surse, tehnologii, impact.

- 1900- regiunea sub-Sahariana si Pacificul sunt definitiv
cucerite
– Acces la colonii pe mare- flote puternice necesare pentru
control,
 V. Lumea la înc. sec. XX – mutații în
ecuația puterii
• si, in plus, organizare.
• Marea Britanie - cele 4 zone imperiale (Australia si
Canada, dominioane), British Raj in India, noile colonii din
Africa).
• Franța - 10 milioane km, administrati uniform: Africa
centrala si de nord vest, sud estul Asiei, si zone limitate in
Pacific.
• Germania, un sfert din suprafata dominata de Franta,
jungla si desert in Africa si pacific
• Alti actori: vechi, Portugali si Belgia in Africa;
• noi, Italia in Africa, Russia in Asia continentala, Japonia in
Estul indepartat si Pacific.
• .
 La înc. sec. XX Marile Puteri au împărțit
Lumea Nouă, transformând-o în colonii.
90,4% din teritoriul Africii,
98,4% din teritoriile Polineziei,
56,6% din cele ale Asiei şi
27,2% din pământurile Americii constituiau colonii ale marilor imperii.
Suprafaţa totală a coloniilor în 1914 era egală

Marea Britanie 44,6%,

Imperiul Rus 23,2 %
Franţa 14,1%
Germania 4%
SUA 0,4%
Japonia 0,4%,
altor state (Olanda, 13,2 %.
Belgia ş.a.)
 Prin avansul lor economic, tehnic şi ştiinţific, prin puterea
lor industrială şi comercială statele Occidentale, la care se
vor adăuga SUA şi Japonia, au exercitat o influenţă şi
dominaţie covârşitoare asupra restului lumii.
hegemonia marilor puteri a îmbrăcat mai multe forme:
 imperialismul economic care a vizat, în principal, asigurarea
de „spaţii“ pentru obţinerea de materii prime şi alte resurse
ieftine pentru industria proprie, piaţă de desfacere a
mărfurilor industriale şi plasamente de capital.

 imperialismul politic şi militar care a vizat constituirea unor

vaste domenii coloniale controlate direct de metropolă.

 imperialismul cultural şi spiritual ca expresie a exportului de

modele culturale, ideologii şi religii.
• Stăpânirea unor puncte şi zone strategice a fost un alt element care a
stimulat lupta marilor puteri pentru colonii.
• Lordul Lamington declara, în 1903, căpentru Marea Britanie "Golful Persic (...)
ne este necesar întrucât constituie oapărare a graniţei Indiei".
• Strategii Rusiei ţariste afirmau că pentruRusia esenţial era să aibă "ieşire" la
Mările "calde".
• Italia, la rândul ei, calcula avantajele pe care le-ar aduce stăpânirea unor baze
navale Marea Roşie şi pe tarâmul african al Mediteranei.
• Germania considera că pentru dezvoltarea sa economică controlul unui
"drum" spre Persia şi India era vital.
• Japonia, îşi dorea o zonă de "protecţie strategică"până pe coastele Coreei
pentru a bara expansiunea bazelor militare ruse.
Expansiunea colonială a fost justificată prin nevoia de a diminua presiunea
demografică din "bătrânul" continent, de refacerea unui prestigiu "şifonat" de
înfrângeri cum a fost cazul Franţei şi Italiei.
Un politic italian afirma:"La ce bun unitatea, dacă ea nu poate să ne asigure
forţă şi grandoare?".
Nu de puţine ori expansiunea colonială a fost pusă pe seama "misiunii
civilizatoare a omului alb".
 În anul 1914, împărţirea lumii
între principalele mari puteri
era încheiată.
Anglia, Franţa şi Rusia stăpâneau 46%
din suprafaţa Terrei şi aproximativ
43%din populaţia sa.

• Apariţia noilor puteri industriale - SUA şi Japonia - cu o economie în

plină expansiune a influenţat lupta pentru controlul diferitelor
spaţii extraeuropene.
• Fidelitatea SUA faţă de "doctrina Monroe" (1823) le face iniţial să
se întoarcă spre America Latină şi zonele maritime ale "emisferei
occidentale„ = un imperiu în Caraibe şi în Oceanul Pacific.
• Din 1898, americanii au anexat Insulele Hawai, au eliberat Cuba la
cererea locuitorilor revoltaţi contra Spaniei, au anexat Porto Rico şi
Insula Guam apoi au cucerit Filipinele.
• SUA au intervenit în anul 1909, în Nicaragua şi Santa Domingo.
După revoluţia Meiji, Japonia a intrat în era expansiunii
teritoriale.
Imperiul japonez a vizat China în special teritoriile bogate din
Nord-Est.

În anul 1894 au distrus flota chineză. În urma acestei acţiuni a

ocupat sudul Manciuriei şi a obţinut recunoaşterea posesiunii
Insulei Formosa.

După o scurtă confruntare cu Imperiul Rus (1904 - 1905) Japonia

a obţinut jumătate de sud a insulei Sahalin si concesiuni
Guangdong-ului.

În 1910 Japonia a anexat Coreea.

Sistemul internaţional a fost marcat la sfârşitul

sec.XIX şi înc. Sec. XX de rivalitatea dintre marile
puteri pentru controlul lumii extraeuropene
 În Europa,

• Germania devine principala putere şi comportamentul ei pe continent a

determinat o extraordinară destrămare şi recompunere a alianţelor în raport
cu deceniile anterioare
• Prima mişcare diplomatică a lui Wilhelm al II-lea a fost făcută în 1890, la scurt
timp după ce-l concediase pe Bismarck, când a respins propunerea
diplomaţiei ruse de a renegocia Tratatul de Reasigurare pentru încă trei ani.
• Acest fapt a condus la pierderea de către Germania a controlului asupra
Austro-Ungariei şi a împins Rusia către o apropiere de Franţa.
• Tendinţa Rusiei de a de apropia de Franţa a fost întărită de un acord colonial
încheiat între Germania şi Marea Britanie semnat la foarte scurt timp după
refuzul Kaizerului de a reînnoi Tratatul de Reasigurare.
• Marea Britanie a primit de la Germania izvoarele Nilului şi insula Zanzibar, iar
Germania insula Helgoland din Marea Nordului şi o fâşie de teritoriu ce lega
fluviul Zambezi de Africa de Sud-Vest.
• Franţa şi Rusia au avut nevoie una de alta, indiferent de cât de diferite le-ar fi
fost aspiraţiile, fiindcă nici una dintre ele nu-şi puteau îndeplini obiectivele
depolitică externă fără o înfrângere / slăbire a Germaniei.

• Franţa era convinsă că nu poate recăpăta Alsacia şi Lorena fără război în timp
ce Rusia n-avea nici o şansă în Balcani fără sprijinul Franţei unde se va ciocni
de Austro-Ungaria care era ferm sprijinită de Germania.

• La mai puţin de un an de la refuzul germanilor de a reînnoi Tratatul de

Reasigurare Franţa şi Anglia au semnat Antanta Cordială (1890) iar în august
1892 a fost semnată şi convenţia militară franco-rusă care a însemnat pentru
Franţa sfârşitul politicii de izolare pe continent.
• Germania prin lansarea programului Weltpolitik (loc sub soare) a reuşit să-şi adune adversari,
în primul rând pe Marea Britanie când a formulat şi direcţiile strategice pentru înfăptuirea
acestuia: "Politica mondială ca misiune, puterea mondială ca ţel şi construcţia flotei ca
instrument"

• În 1902, Imperiul britanic a semnat o alianţă cu Japonia prin care se puneau de acord asupra
intereselor reciproce în China şi Coreea.

• In 1904 MB a acceptat un tratat de cooperare cu Franţa în urma realizării unui "troc" colonial:
Egipt, Maroc, trecându-se astfel în plan secundar vechile rivalităţi coloniale franco-britanice în
Africa.

• Apropierea ruso-britanică, la jum. primului deceniu al sec. XX a fost facilitată pe de o parte de

slăbirea Rusiei în relaţiile internaţionale prin înfrângerile suferite în Asia (1904 - 1905) cât şi
de nevoia Angliei de a-şi consolida poziţiile faţă de rivalul german.

• În aceste condiţii a fost semnată la Petesburg, la 18/31 august 1907, Convenţia între Regatul
Unit şi Rusia privind Persia, Afganistanul şi Tibetul. Cele două părţi semnatare şi-au delimitat
sferade influenţă şi interes în zona asiatică dând undă verde formării Triplei Alianţa.
 După apariţia blocului anglo-franco-rus au rămas doar
două forţa în diplomaţia europeană: Tripla Alianţă şi
Tripla Înţelegere.

• Acestea se vor confrunta pentru întietate în lumea extraeuropeană.

• Prima ciocnire a fost generată de "criza bosniacă" din 1908
izbucnită ca urmarea anexării de către Viena a provinciei Bosnia-
Herţegovina.
• Germania a sprijinit actul de forţă al dublei monarhii astfel că
protestele Rusiei şi revolta Serbiei, arămas fără ecou.
• Viena a refuzat să părăsească teritoriilr ocupate.
• Tripla Alianţă nu era încă pregătită din punct de vedere militar
pentru o confruntare şi înconsecinţă Anglia şi Franţa au sfătuit Rusia
"ofensată" să propună Serbiei recunoaşterea faptului împlinit
 cea de-a doua
criză marocană 1911

• Germania a provocat Franţa când în martie 1911 triburile marocane s-au

răsculat împotriva sultanului şi au asediat oraşul Fes.
• Trupele franceze au intervenit înfrângând pe răsculaţi sub pretextul apărării
rezidenţilor francezi din oraşul Fes.
• Germania a considerat că Franţa a încălcăt acordul care a pus capăt primei crize
marocane şi a ocupat porturile Agadir şi Magador.
• Dacă Marea Britanie şi-a susţinut foarteputernic aliatul francez nu acelaşi lucru
l-a făcut Austro-Ungaria care n-a dorit să-şi rişte supravieţuirea ca stat de dragul
unei aventuri africane.
• Câştigurilegermane au fost modeste din încheierea "afacerii marocane" având
în vedere că au obţinut doar 275.000 km2din Congo-ul francez, iar imperiul avea
pretenţii mondiale.
• Ziarul german "Berliner Tageblatt" scria în 3 noiembrie1911: "Practic am riscat
un război mondial pentru câteva mlaştini din Congo
Europa la începutul secolului XX
În următorii ani pe măsură ce se vor întări din punct
de vedere militar marileputeri din cele două blocuri
politico-militare îşi vor asuma niveluri de
riscnefireşti în raport cu interesele lor naţionale şi
strategice astfel ca în 1914 razboiul mondial n-a
mai putut fi evitat.

Cu toate că cele două tabere au stat"departe" de

războaiele balcanice (1912-1913)