TARTRUL DENTAR

TARTRUL DENTAR
• După un timp relativ scurt de la constituirea plăcii
dentare, începe un proces intens de mineraIizare a ei
care conduce la formarea tartrului.
• Constituirea tartrului dentar loc atît subgingival cît şi
supragingival.

Consistenţă

• subgingival este mai tare şi mai dens decît cel

supragingival, prezentînd adesea pigmentări.
 Culoare

• supragingival este de obicei alb-gălbui pe cînd cel

subgingival are nuanţe mai închise : verzui, brun
sau chiar negru.
• Diferenţele de culoare se datoresc diferenţelor
de compoziţie care, la rîndul lor, sînt direct
dependente de contribuţiile relative ale salivei
sau fluidului gingival precum şi de populaţiile
bacteriene din regiunile în,care se dezvoltă
fiecare tip de tartru (subgingival sau
supragingival).
• În tartru se regăsesc majoritatea
constituenţilor plăcii.
• Principala diferenţă constă în faptul că tartrul
cuprinde fosfatul de calciu cristalizat.
• Pe seama ionilor de calciu şi fosfat aflaţi în
concentraţii mari in placă şi in condiţii
favorabile de pH alcalin, procesul de calcifiere,
odată inceput, se continuă.
• În regiunile în care este iniţiată mineralizarea
s-au identificat două tipuri de cristale:
– ace sau plăcuţe fine de apatită
– bastonaşe de brushită
• Cristalele ele apatită apar - in special- in matricea
extracelulară a plăcii dar pot fi găsite şi intre celulele
bacteriene amestecate cu substanţe organice.
• Bastonaşele de brushită sînt răspîndite extracelular,
nefiind însă amestecate cu substanţe organice.
• Potrivit predispoziţiei organismului de a forma mai
uşor sau mai greu tartru, s-a constatat că se ,pot
scurge perioade de timp variabile (de la luni la ani)
pînă cînd placa ajunge să aibă compoziţia cristalină
caracteristică tartrului matur.
• Trebuie remarcat faptul că procesul de constituire a
cristalelor de fosfat de calciu din tartru se face pe o
matrice cu compoziţie identică cu cea a matricei
plăcii.
• Ambele matrice sînt constituite fiecare din două faze:
una solubilă şi una insolubilă
• Transformarea plăcii dentare în tartru este asociată cu
scăderea componentelor organice de natură glucidică
din matrice şi cu creşterea concentraţiei proteinelor.
• S-a observat că persoanele care au tendinţa să formeze
cu uşurinţă tartru prezintă şi niveluri ridicate de
proteine salivare.
• In aceste cazuri ar fi vorba de existenţa unor proteine
adiţionale în salivă care ar favoriza formarea tartrului.
• În aceleaşi cazuri s-au aflat şi niveluri ridicate de uree
salivară.
• Deoarece aceasta eliberează prin hidroliză amoniac, ea
este considerată ca o sursă potenţială de baze
favorizante (prin mărirea pH-ului plăcii) depunerii
fosfatului de calciu cristalizat
• Studii recente au arătat însă că formarea tartrului nu
se datoreşte existenţei unei substanţe aflate în plus în
salivă ci - mai degrabă - absenţei unui constituent
salivar.
• La persoanele care formează uşor tartru s-au
determinat în salivă cantăţi foarte reduse de fosfatază
alcalină.
• Această enzimă este un inhibitor recunoscut al
formării fosfatului de calciu cristalizat şi deci al
constituirii tartrului dentar.
• Prin urmare, tartrul se formează mai uşor când din
salivă lipseşte inbibitorul care se opune calcifierii.
• Tartrulul dentar i s-a atribuit un rol activ în boala
parodontală. In ultimul timp s-a ajuns totuşi la
concluzia că tartrul nu este cauza primară a bolii
parodontale ci numai poate să accentueze efectele
dăunătoare ale plăcii.
 PROCESE CHIMICE SI BIOCHIMICE IMPLICATE
IN FORMAREA ŞI DEZVOLTAREA CARIILOR
DENTARE

• Prin carie se înţelege un proces cronic de distrugere

a ţesutului dentar dur. Acest proces este complex şi
ireversibil, deoarece nici smalţul şi nici dentina nu
se pot ,reface după distrugere.
 MODIFICĂRILE STRUCTURALE DENTARE
DETERMINATE DE APARIŢIA ŞI DEZVOLTAREA
CARIILOR

• Natura modificărilor, care au loc în, smalţ la producerea

cariilor a fost stabilită prin diverse metode moderne de
studiu al structurilor dentare.
• Cele mai multe date informative în această privinţă au
fost furnizate de
– microscopia în lumină polarizată
– microradiografie·
• Fiecare zonă din leziunea carioasă are proprietăţi
specifice, contrastante cu ale smalţului normal.
• Pornind de la nivelul cel mai profund imediat lîngă
smalţul normal şi înaintînd către suprafaţă zonele se
în catacterizează în
• Zona translucidă cuprinde spaţii mari, în proporţie
de 0,3% din volumul său.
• În această zonă concentrîaţiile ionilor de fluor,
magneziu şi carbonat sunt mai mari decât în smalţul
sănătos, iar concentraţia fosfatului de calciu este mai
mică.
Zonele din leziunea cariei incipiente, văzute în lumină polarizată.
• Creşterea concentraţiilor unor constituenţi minerali
nu este asociată cu pierderea de substanţe organice.
• 2) Zona întunecoasă are spaţii in proporţie de 2-4%
din volumul său şi de 5-7% din substanţa minerală
constituentă.
• Unele spaţii din această zonă sunt mari iar altele mici,
mai mici chiar decât cele din zona translucidă.
• Acest fapt dovedeşte că în zona întunecată are loc o
remineralizare.
• 3) In corpul leziunii spaţiile ocupă 5-25% din volumul
său total, ceea ce pledează pentru pierderea de mai
multă substanţă minerală în această regiune.
Cristalele de apatită constituente sunt mai mari decât
în smalţul normal, dovedind că în procesul carios se
dizolvă în primul rând cristalele mici.
• 4) Zona de la suprafaţă arată, modificări reduse faţă de
smalţul normal. Astfel, conţinutul în substanţe
minerale scade de la 87% din volum la numai 83%
• Ca şi suprafaţa smalţului sănătos, această zonă
cuprinde concentraţii mai mari de fluor şi proteine,
devenind astfel mai rezistentă decît celelalte regiuni.
• se consideră că înaintarea leziunii este în raport direct
cu faptul -că suprafeţele subjacente cuprind în
compoziţia lor chimică mai puţin fluor, mai mult
magneziu şi mai mult carbonat decît zona de la
suprafaţă, ceea ce face ,ca aceste regiuni să devină
mai puţin rezistente la atacul diverşilor acizi generaţi
sub acţiunea florei bacteriene.
• O altă explicaţie, relativ la nemodificarea compoziţiei
chimice a zonei de la suprafaţa leziunii carioase, ar
putea fi reprecipitarea substanţei anorganice dizolvată
in primele stadii ale procesului.
Mărimea spaţiilor din zonele leziunii carioase.
 REMINERALIZAREA

• Diverse studii efectuate în lumina polarizată asupra dinţilor

imersaţi în soluţii mineralizante au demonstrat că în însuşi
smalţul normal pot avea loc mineralizări suplimentare faţă
de cele realizate la constituirea dinţilor respectivi.
• Aceste mineralizări se fac în mai mare măsură la dinţii
aflaţi înainte de erupţie decât la cei după erupţie.
• Explicaţia fenomenului o constituie faptul ,că dinţii aflaţi în
ştadiul anterior,erupţiei au mai multe spaţii libere printre
cristalele de apatită ale smalţului, spaţii care se umplu cu
substanţa minerală,ce difuzează din soluţia în care este
cuprinsă.
• Fenomenul se petrece in mod analog şi in vivo, cu
deosebirea că in acest caz are loc difuzarea substanţei
minerale din salivă.
 ROLUL REMINERALlZARII ÎN PROCESUL CARIOS
• Multă vreme s-a considerat că progresarea cariilor este
favorizată de un dezechilibru între cele două procese care se
petrec alternativ: demineralizarea (produsă la scăderea pH-
ului, după consum de glucide)şi remineralizarea (înlesnită de
creşterea pH-ului).
• Leziunea carioasă progresează deoarece ionii de calciu şi de
fosfat, eliberaţi la demineralizare sub acţiunea acizilor,
difuzează în mediul bucal,nefiind, imediat disponibili pentru
remineralizare.
• Cînd acumularea acestor ioni în mediul bucal este suficient de
mare ei nu mai rămân în soluţie şi se realizează condiţiile
favorabile precipitării sub formă de fosfat acid de calciu,
CaHP04.
• Depunerea acestui precipitat explică în mare măsură suprafaţa
aproape intactă a smalţul în regiunea leziunii carioase.
• Această suprafaţă nu este identică cu cea originală a smalţului
sănătos ci este una nouă,formată prin remineralizare
 NATURA FENOMENELOR CARE AU LOC ÎN
CURSUL FORMĂRII CARIILOR

• In timpul apariţiei şi dezvoltării cariilor intervin

numeroase procese fizico-chimice şi biochimice
generate atît de unii factori de mediu cît şi de
factori intrinseci strict dependenţi de natura
substanţei dentare.
 1. TEORIA CHIMICO-PARAZITICĂ

• avansată de Miller din anul 1882.

• El a susţinut că distrugerea dentară este o boală
chimico-parazitică şi se caracterizează prin două
stadii distincte:
• a) decalcifierea (sau înmuierea) ţesutului tare
dentar
• b) solubilizarea restului de ţesut moale
 2. TEORIA PROTEOLlZEI (SAU TEORIA
PROTEOLITICĂ)

• Avansată de Gottlieb
• El precizează chiar faptul că procesul carios începe
in strate (sau lamele) de prisme necalcifiate din
smalţ la nivelul cărora se găsesc şi proteine. Sub
acţiunea enzimelor eliberate de microorganismele
ce invadează - prin aceste locuri - smalţul,
proteinele constituente sunt hidrolizate în produşi
de degradare. Apoi, prin acelaşi mecanism sunt
degradate şi proteinele aflate de-a lungul unor
defecte structurale din smalţ şi, in continuare,
proteinele din dentină.
 3. TEORIA PROTEOLIZEI ŞI CHELĂRII

• Potrivit rezultatelor experimen1ale obţinute de

Schatz, s-a conchis că·· diverse produse ale
activităţii bacteriene asupra smalţului, dentinei,
hranei şi unor constituenţi salivari au
proprietatea de forma combinaţii complexe sau
chelaţi cu calciu.
• De fapt, un chelateste o combinaţie complexă
formată dintr-un cation spre exemplu, cationul
Ca2+ - şi una sau mai multe grupe de compuşi
organici complexanţi.
Combinaţiile organice susceptibile a forma chelaţi sînt în primul
rînd produse de degradare hidrolitică (sub acţiunea bacteriilor)
a proteinelor din ţesutul tare dentar.
4. BACTRIILE RESPONSABILE DE PROVOCAREA
CARIILOR

• Mai mulţi cercetători au avansat ideea că, la fel cu

alte boli bacteriene, cariile se datoresc unor
anumite microorganisme specifice.
• Studiile, efectuate în scopul identificării acestor
microorganisme au dus la concluzia că două specii
de bacterii sunt responsabile de provocarea
cariilor: Lactobacilus acidophilus (sau
odontolyticus) şi Streptococcus mutans.
• Curînd s-a stabilit însă că foarte multe alte
bacterii contribuie, la procesul carios,
Lactobacillus acidophilus reprezentînd numai 1%
din totalul lor. După cum subliniază şi numele
său, Lactobacillus acidophilus contribuie la
producerea de acid(1a pH-uri mai mici decât 4).
• Streptococcus mutans este dominant în placa
bacteriană dentară şi produce acizi în medii cu
valori de pH mai mari de 4,3.
• Acestui microorganism, i se datorează atacul
iniţial în procesul carios şi tot el acţionează
ulterior, pînă când caria ajunge la dentină.
 5. TEORIA ENDOGENĂ

• Această teorie a fost concepută de Csernyei care a

afirmat că procesul carios este pulpogenetic în
sensul că el survine dintr-un dezechilibru
biochimic având loc în pulpă, dar care se
manifestă clinic la nivelul smalţului şi al dentinei.
• Acest dezechilibru se stabileşte între magneziul şi
fluorul din pulpă.
• Ionii de magneziu Mg 2+ sunt activatori, iar ionii
de fluor (F-) sunt inhibitori ai fosfatazei.
• Fosfataza este enzima care hidrolizează fosfaţii
organici(glicerofosfaţii, hexozofosfaţii) ,cu eliberare
de ioni fosfat ce participă la constituirea fosfatului
de calciu.
• Orice dezechilibru între ionii care activează şi inhibă
enzima se repercută asupra principalului
constituient mineral din smalţ şi dentină.
• Valabilitatea teoriei endogene este totuşi
discutabilă, deoarece incidenţa cariilor se întîlneşte
atît la dinţii cu pulpă vie cît şi la cei cu pulpă nevie.
• Aceasta pledează pentru o origine nepulpară a
fosfatazei, probabil salivară sau din flora bacteriană
orală.
 6. TEORIA GLICOGENULUI

• Egyţqi a avansat ideea că susceptibilitatea la carii a

indivizilor este în relaţie strînsă cu aportul mare de
zaharuri în perioada de dezvoltare a dinţilor.
• Acest fapt are ca rezultat formarea unor depozite,
excesive de glicogen şi glicoproteine în structura-
matriceală a dinţilor (atît în smalţ cît şi în dentină).
Ulterior, după constituirea plăcii dentare acizii generaţi
la nivelul ei, sub acţiunea anumitor enzime
hidrolizează, atât glicogenul cât şi glicoproteinele pînă
la stadiile de glucoză şi glucozamină.
• Bacteriile plăcii acţionează, în continuare degradând
glucoza şi glucozamina pînă la stadiu de acizi.
• Aceştia sunt demineralizanţi înlesnind astfel formarea
cariilor.
 7. TEORIA ORGANOTROPICĂ

• Leimgruber a formulat, teoria organotropică,

susţind că procesul carios nu reprezintă o
distrugere locală a ţesutului tare dentar, ci
este o boală a intregului dinte. Acesta este
considerat ca un sistem biologic compus din
pulpă, ţesuturi tari şi salivă.
 8. TEORIA BIOFIZICĂ

• Neuman şi DiSalvo au avansat teoria biofizică pe baza

răspunsului proteinelor fibrilare la stresul de
compresiune mecanică.
• Ei au considerat că prin compresiunea exercitată in
cursul masticaţiei, proteinele din structura matricei
dentare ar suferi modificări structurale sclerotice.
• Aceste modificări sînt întovărăşite de o pierdere de
apă care este legată de catenele polipeptidice ale
proteinelor fibrilare constitutive în continuare,
schimburile structurale - produse prin compresiune -
modifică rezistenţa dinţilor faţă de agenţii destructivi
din mediul bucal, facilitând formarea sau dezvoltarea
cariilor.
FACTORII CARE INFLUENŢAZĂ PROCESUL CARIOS

• Factorii care influenţează apariţia şi dezvoltarea

cariilor dentare pot fi grupaţi în următoarele trei
categorii:

– factorii din mediul bucal care ajută la creşterea

sau descreşterea atacului bacterian
– factorii din mediul bucal care tind să reducă
efectul atacului bacterian
– structura dinţilor şi rezistenţa la atacul
bacterian
Factorii din mediul bucal care ajută la creşterea sau
descreşterea atacului bacterian

• a)Ritmul secreţiei şi vâscozitatea salivei.

• Cu cît fluxul secreţiei salivare este mai rapid şi
vâscozitatea salivei mai redusă microorganismele
şi resturile de hrană reţinute pe dinţi sunt
îndepărtate mai uşor.
• Această acţiune curăţitoare se asociază adesea cu
capacitatea tampon a salivei care ajută la
păstrarea constantă a pH-ului în mediul bucal.
• Combinarea acţiunilor menţionate contribuie în
mod apreciabil la scăderea atacului. bacterian.
• b).Activitatea antibacteriana a salivei.
• Deşi relaţia dintre această activitate salivară şi
incidenţa cariilor, nu este încă, perfect elucidată, s-a
stabilit ·totuşi că saliva conţine unii factori cu
acţiune antibacteriană largă, în sensul că sunt mai
eficienţi faţă de mai multe specii de
microorgamsme ( opsoninele şi leucotaxina).
• c). Spaţiile libere dintre dinţi.
• Dacă arcul dentar este bine dezvoltat şi dinţii
păstrează corect locurile lor proprii acoperind cât
mai mult spaţiile dintre ei -se creează foarte puţine
regiuni libere de stagnare a resturilor de alimente şi
a microorganismelor, astfel încât şansele atacului
bacterian se reduc apreciabil.
Factorii din mediul bucal care tind să reducă efectul
atacului bacterian

• a).Igiena orală
• b).Folosirea pastei de dinţi
• c).Clătirea gurii cu soluţii antibacteriene
• d).Reducerea zaharurilor dietare.
• e).Utilizarea raţiilor alimentare care cuprind
detergenţi
• În categoria detergenţilor alimentari intră
alimentele fibroase, tari, care au un. efect
mecanic foarte bun pentru îndepărtarea plăcii
dentare şi a resturilor de hrană retentive
• In această categorie intră - în primul rînd: ţelina,
morcovii şi merele.
STRUCTURA DINŢILOR ŞI REZISTENŢA LA ATACUL
BACTERIAN

1. Morfologia diţilor.
2. Dinţii cu suprafeţe puţin netede sau cu fisuri
formează mai uşor carii, din cauză că în
acestea pot stagna resturi de hrană
fermentescibile şi bacterii.
3. Acoperirea dinţilor cu straturi subţiri (filme)
de răşini sintetice (crează barieră).
4. Structura chimică a dinţilor
5. Efectul vârstei
Caria dentară
 Caria dentară

• Caria dentară este un proces distructiv cronic al

ţesuturilor dure ale dintelui fără caracter inflamator,
producând necroză şi distrucţia acestora, urmate de
cavitaţie coronară sau radiculară.
• Caria se dezvoltă numai pe dinţii în contact cu mediul
bucal şi niciodată pe dinţii complet incluşi sau foarte
bine izolaţi de mediul bucal.
• Caria apare ca o boală multifactorială caracterizată
print-o distrucţie localizată a ţesuturilor dure dentare
sub acţiunea microorganismelor pentru formarea cariei
dentare este necesară interacţiunea în timp a
microflorei bucale cariogene cu alimente fermentabile
pe un teren (dinţi şi salivă) susceptibil.
• În concepţia şcolii bucureştene de stomatologie caria
dentară reprezintă un proces patologic fără analogie în
restul organismului, neputând fi încadrată în nici una din
entităţile patologice cunoscute (Gafar si colab.).
• Iniţial caria dentară a fost considerată ca o boală cu
evoluţie ireversibilă.
• Harndt o denumeşte drept “un proces distructiv cronic,
care evoluează fără fenomene inflamatorii tipice,
provocând necroza ţesuturilor dure dentare şi în final
infectarea pulpei”.
• Caria dentară este privită ca un proces dinamic
desfăşurat la interfaţa dintre placa bacteriană şi dinte.
• Caria este o afecţiune multifactorială caracterizată prin
distrucţia localizată a ţesuturilor dure dentare sub
acţiunea microorganismelor.
• Microflora bucală interacţionează în timp cu alimentele
fermentabile pe un teren susceptibil .
 Factorii etiopatogenici.

• În etiopatogenia cariei dentare au fost incriminaţi

factori multipli de origine internă sau externă
organismului.
• Rolul factorilor interni nu poate fi negat, în
majoritatea cazurilor caria dentară apare fară echivoc
ca rezultat al acţiunii unor factori exteriori.
• Explicarea mecanismului de producere a cariei
dentare a pus în discuţie numeroase ipoteze, dar
numai un număr restrâns (ipoteza chimico-parazitară,
ipoteza proteolitică şi ipoteza proteolizei-chelaţiunii)
au înfruntat trecerea timpului, în profida faptului că
niciuna din ele nu oferă singură argumente suficient
de convingătoare.
• Caria dentară depinde de factori cauzali multipli
care trebuie să acţioneze simultan pentru
declanşarea procesului de îmbolnăvire ceea ce
duce la ipoteza unei triade de factori etiologici:
terenul ,flora microbiană şi alimentaţia.

A. Terenul favorabil

• 1.Calitatea smalţului dentar.

• Rezistenţa smalţului dentar faţă de carie este, în bună
parte ,condiţionată de structura sa ,care este
determinată ,la rîndul ei, pe de o parte de influenţele
ce s-au exercitat asupra dintelui în perioada de
dezvoltare ,iar pe de altă parte de influenţele
• exogene şi endogene exercitate asupra dintelui adult
• În perioada de dezvoltare dobândirea rezistenţei la
carie a unui dinte reprezintă, aproape în întregime,
achiziţia acestei perioade, fiind tributară desfaşurării
normale a tuturor metabolismelor intermediare.
• Instalarea unor tulburări metabolice produse de o
alimentaţie neraţională,discrinii sau boli intercurente,
poate avea o serie de repercursiuni asupra
germenului dentar în formare la făt, în cazul gravidei,
sau asupra dezvoltarii şi mineralizarii dinţilor
permanenţi, în cazul copilului.
• Consecinţa acestora este o structurare deficitară a
ţesuturilor dure dentare în dispunerea cristalelor de
hidroxiapatita din smalţ şi din dentina, într-o
arhitectură modificată faţă de cea normală ( displazii)
şi cu micşorarea conţinutului în săruri minerale,
concomitent cu creşterea cantităţii de ţesut organic (
hipoplazii).
• Displaziile şi hipoplaziile fac parte din grupul
distrofiilor dentare fiind capabile să favorizeze
apariţia procesului carios, sau să grăbească evoluţia
sa prin acumulare de microorganisme bucale
acidogene şi hidrocarbonate fermentabile în
defectele de structură a smalţului.
• 2. Lichidul bucal.
• Este alcătuit în cea mai mare parte din salivă având
o compoziţie complexă în care întâlnim transudat al
mucoasei bucale şi şanţurilor gingivale, exudat din
pungile parodontale, mucus nazofaringian, lichide
de pasaj şi uneori secreţie gastrică regurgitata.
• Funcţiile salivei:
– reglarea PH-ului bucal (sistem tampon);
– defensiva (menţinerea echilibrului ecologic bucal);
– clearance (diluarea substanţelor introduse în cavitatea
bucală)
– lubrefianta (prin mucina), contribuind la formarea bolului
alimentar, deglutiţie şi fonaţie;
– digestivă (prin amilaza salivară);
– excretorie (diverse substanţe organice sau anorganice cum
ar fi şi fluorul);
– favorizarea percepţiei gustative (prin dizolvarea excitanţilor
specifici).

– B. Substratul alimentar fermentabil

• Rolul alimentaţiei în etiologia cariei dentare s-a aratat a
fi mic totuşi acesta nu este nesemnificativ.
• Persoanele care consumă frecvent carbohidraţi au un risc
crescut de a face carii, şi deci este necesar să-şi modifice dieta
şi să manifeste o mai mare atenţie fată de sănătatea lor orală.
• Rolul carbohidraţilor în etiologia cariei dentare nu este încă
bine lămurit.
• Toate alimentele conţin carbohidraţi care pot fermenta şi au
potenţialul de a influienţa evoluţia procesului carios.
• Dintre alimente, efectele cele mai active le au
hidrocarbonatele în special asocierea dulciurilor cu făinoase.
• Rolul gradului de afinare devine deci la fel de important în
producerea cariei ca şi cantitatea crescută a hidrocarbonatelor
în alimentaţie.
• Din cercetări riscul maxim la carie apare la consumul de zahăr
între mese sub formă de preparate culinare care favorizează
un timp de clearance mult prelungit.
 C. Microflora odontopatogenă.
• Placa bacteriană constituie un sistem ecologic microbian
viguros cu o activitate metabolică intensă, bine adaptat
mediului său.
• Ea apare sub forma unui agregat de microorganisme unite
între ele şi de suprafaţa dintelui sau a altor structuri din
cavitatea bucală prin intermediul unei matrice organice.
• Deosebirea între cele 2 tipuri de depozite “materia albă” şi
“placa bacteriană” este determinată de calitatea aderenţei
de structurile subjacente.
• Dacă depozitul se poate îndeparta prin acţiunea mecanică
a spray-ului de apă se vorbeşte de “materia albă”; dacă însă
rezistă tentaţiei de îndepartare se etichetează drept “placă
bacteriană”.
• Luând în considerare relaţia cu marginea gingivală, placa
bacteriană se poate diferenţia în 2 categorii: supragingivală
şi subgingivală.
 D. Teorii etiopatogenice ale cariei dentare.
• Etiopatogenia cariei dentare constituie unul dintre cele mai
studiate capitole ale patologiei umane ceea ce explică
numeroase ipoteze emise în legatură cu cauzele şi
mecanismele ei de producere.
• Unele dintre aceste ipoteze consideră că afecţiunea este
provocată de cauze exterioare care acţionează asupra
suprafeţelor dintelui, provocând dislocarea prismelor de
smalţ, cu apariţia cavităţii. Ele constituie gupul asa ziselor
teorii externe.
• Altele incriminează ca element cauzal diverşi factori interni
dependenţi de dezechilibrele metabolice sau neuro viscerale
generale cu răsunet la nivelul dintelui.
• Acestea sunt grupate în teorii interne ale producerii cariilor.
• Două dintre teoriile externe sunt foarte bine cunoscute,
teoria chimico-parazitară şi proteolitică.
 E. Caria explozivă.

• Este generată de contactul alimentelor cu

suprafeţele dentare pe o perioadă lungă de timp mai
poate apare şi ca oconsecinţă a dereglării
mecanismelor de apărare împotriva factorilor
cariogeni locali.
• Caria pe suprafata ocluzală a dinţilor apare mai
frecvent la copii deoarece, în timpul periajului
dentar aceste suprafeţe sunt deseori omise.
• Mai poate apărea şi caria interdentară
deoarece zonele dintre dinţi sunt greu
accesibile periuţei de dinţi, aici trebuind
folosite şi mijloace ajutătoare ale periajului
cum ar fii aţa dentară şi apa de gură.
 F. Caria radiculară

• Suprafeţele radiculare nu sunt expuse

mediului oral.
• Ele devin accesibile în cursul fenomenelor
de îmbătrânire a ţesuturilor parodontale
sau în condiţii patologice, în cursul
parodontopatiilor.