SPECIFICUL INTERVENŢIEI

EDUCATIV– TERAPEUTICE (TIPURI

DE RECUPERARE)
Cls. a XII- a
Prof. Radu Florentina
 1. RECUPERAREA PRIN ÎNVĂŢARE

• Ține de două aspecte foarte importante:

• a. activitatea de recuperare prin intermediul învăţării să înceapă încă de la vârsta
preşcolară sub formă relativ organizată, dar adaptată la specificul particularităţilor
psihoindividuale;
• b. dacă la deficienţii de limbaj, de vedere şi motorii, recuperarea se poate efectua
printr-o învăţare predominant intelectuală, la deficienţii de intelect va fi predominant
afectivă şi motivaţională, iar la cei de auz recuperarea devine mai eficientă prin
combinarea formelor menţionate mai sus cu accent pe o latură sau alta în raport de
caracteristicile grupului. La acestea se adaugă cele două forme de învăţare: învăţarea
morală şi învăţarea motrică, care vor fi aplicare la toate categoriile de deficienţi ca o
condiţie fundamentală pentru recuperare.
2. RECUPERAREA PRIN PSIHOTERAPIE

• poate fi considerată ca o metodă ce contribuie la

recuperarea psihică şi psihosocială a handicapaţilor de
limbaj, motor, senzoriali şi chiar în deficienţa de intelect
uşoară sau medie; ea nu înlătură handicapul ca atare, dar se
face spiritual, fortifică personalitatea, înlătură anxietatea şi
izolarea, creează motivaţii şi activează pulsiunile individului
în procesul recuperatoriu.
3. RECUPERAREA PRIN TERAPIA
OCUPAŢIONALĂ

• este realizată prin mai multe feluri de terapii cele

mai semnificative pentru handicapaţi fiind
ludoterapia, meloterapie, terapia prin dans şi
ergoterapia. Se pot aprecia efectele optime ale
recuperării atunci când subiecţii handicapaţi îşi
dezvoltă o serie de calităţi fizice şi psihice care îi
fac apţi să ajungă la:
• 1. O oarecare anatomie personală;
• 2. Exercitarea unei ocupaţii sau profesii;
• 3. Formarea unor comportamente adecvate la situaţie, ceea ce îi
permite integrarea socială;
• 4. Capacitatea de a comunica prin limbaj oral sau scris printr-o
continuă înţelegere a lumii înconjurătoare şi a relaţiilor cu ceilalţi;
• 5. Formarea unor interese cât mai diverse;
• 6. Formarea simţului de responsabilitate şi de autoconducere;
• 7. Formarea capacităţii de a aprecia şi de a prevedea situaţiile viitoare;
• 8. Însuşirea abilităţilor locomotorii şi a dexterităţilor manuale.
 SCHEMA GENERALĂ DE ACŢIUNE PENTRU
ORGANIZAREA ACTIVITĂŢILOR
TERAPEUTICE

activităţi ludice - activităţi de învăţare – activităţi

terapeutice de compensare – activităţi de pre-
profesionalizare – activităţi de profesionalizare - activităţi
de integrare socio-profesională – ADAPTARE (recuperare)
• Această schemă se constituie ca o metodologie
educaţională ce porneşte de la cunoaşterea
caracteristicilor psihoindividuale bazate pe
aplicarea unor probe (de evaluare a personalităţii
şi posibilităţilor intelectuale) şi să ajungă la
demersuri în care eficienţa şi economicitatea să fie
implicate nemijlocit în procesul activităţii
recuperativ- integrative a deficienţilor.
• În realizarea prognozei trebuie să se ţină seama că prin educaţie
se ajunge la un anumit stadiu de organizare a personalităţii
handicapatului. Strategiile respective consideră această organizare
a personalităţii ca un factor de perspectivă în evoluţia individului
la care trebuie adăugate noi valenţe prin considerarea relaţiei
dintre intern-extern, pe de o parte, şi o relaţie dintre educaţie ca
acţiune şi educaţie ca transformare, pe de altă parte. Prognoza
trebuie să creeze posibilitatea ca handicapatul să depăşească
prezentul şi să fie proiectat în viitor.
• O asemenea proiecţie devine operantă prin oferirea de modele
pozitive de viaţă, prin crearea de scopuri clare cu privire la
activitate, a motivaţiei tonifiante, a organizării intereselor şi
menţinerea confortului psihic.
 PSIHODIAGNOZA

• în psihopedagogia specială este o etapă intermediară între

diagnoza organică (când prin teste clinice se pune în
evidenţă deficitul primar) diagnoza funcţionale (metodele
clinice vor releva insuficienţele funcţional- fiziologice ale
unor organe sau a întregului organism) diagnoza socială (ce
evaluează prin metode psihopedagogice capacităţile
handicapatului de a răspunde la cerinţele mediului
înconjurător, de a adopta atitudini corespunzătoare şi de a
participa la viaţa colectivă) şi prognoza.
 • DIAGNOZA ORGANICĂ

• DIAGNOZA FUNCŢIONALĂ FIZIOLOGICĂ ŞI ACŢIONALĂ

• PSIHODIAGNOZA

• DIAGNOZA SOCIALĂ

• PROGNOZA
 DEONTOLOGIA

• în actul psihodiagnostic trebuie să ţină seama de o serie de condiţii

dintre care deosebit de importantă este ASIGURAREA ÎNCREDERII
SUBIECŢILOR ÎN EXAMINATOR. Această condiţie asigură
colaborarea subiecţilor şi înlăturarea stării de anxietate care este
deosebit de accentuată la handicapaţii senzoriali şi de limbaj.
• Pentru handicapaţii de intelect o importanţă mai mare o are succesul
sau insuccesul care determină o atitudine pozitivă sau negativă faţă de
sarcină modificând performanţa în raport cu dispoziţia subiectului.
•
• LABILITATEA PSIHOAFECTIVĂ a deficienţilor influenţează
comportamentul lor în faţa sarcini fapt care necesită înlăturarea
oricărei influenţe exterioare care poate distrage atenţia subiectului şi
crearea de către psihodiagnostician a unei stări de confort.
• Rezultatele obţinute în urma examinării vor fi corelate cu
elementele surprinse prin analiza activităţii subiectului pentru a căpăta
convingerea fixării unei diagnoze psihice complete şi a prognozei care
să valorifice în primul rând însuşirile definitorii ale componentelor
viitoare.
• În defectologie este esenţială raportarea datelor obţinute pe baza
probelor aplicate la condiţia adaptării subiectului la mediul
înconjurător.
• Adaptarea sau neadaptarea este nu numai un indiciu al diferenţieri
normalului de deficient dar şi un parametru în aprecierea eficienţei
programelor recuperatorii organizate.
• Atât diagnosticul dar mai ales intervenţia trebuie să aibă în vedere
întregul sistem al personalităţii. Scopul final fiind coechilibrarea
personalităţii handicapatului şi integrarea lui socială.
• Chiar dacă intervenţia este îndreptată spre unele arii ale dezvoltării
specifice, trebuie să măsurăm modificările şi asupra altora şi a întregului
sistem al personalităţii pentru a nu ajunge la dezvoltarea unei
personalităţi dizarmonice.