Originea şi evoluția

virusurilor

Tatu (Vieru) Cristina Liliana

 Virusurile au fost menţionate din timpuri
străvechi. Cu toate acestea, originea exactă a
acestor organisme este încă necunoscută.

 Problema principală este că niciodată nu au fost

detectate fosile de virusuri. Aceste particule sunt
prea mici şi prea fragile pentru procesul de
fosilizare sau chiar pentru conservarea
secvenţelor de acid nucleic în ţesuturile de frunze
sau insecte în chihlimbar.
Timp de mulți ani s-a crezut că virusurile au
originea după formele celulare de viață şi au
evoluat de la oricare dintre cele trei surse:
 formele primitive de viaţă – pre-celule
 din constituenţii normali ai celulelor
 derivaţi ai celulelor normale care s-au degenerat
Recent s-a afirmat ideea că o «lume a virusului »
s-a dezvoltat în cadrul reţelelor compartimentelor
anorganice care au în componenţă elemente
genetice ce reprezintă strămoşii atât ai celulelor
cât şi ai genelor virale. Dovada principală pentru
această ipoteză este faptul că proteina cheie
(semnul distinctiv al genelor virale) implicată în
replicarea virusurilor nu se regăseşte în celulele
eurocariote şi procariote.
Ipoteza arată că au existat 2 faze suplimentare în evoluţia
virusurilor:
 - dezvoltarea iniţială a virusurilor atunci când elemente
genetice au devenit paraziţi intracelulari odată cu
dezvoltarea bacteriilor – selecţia împotriva agresiunii
parazite excesive asupra gazdei ar fi dus la evoluţia
timpurie a mecanismelor de apărare
 - când celula eucariotă s-a dezvoltat au apărut noi forme
de virusuri provenite de la recombinarea extinsă de gene
de la diverşi bacteriofagi, virusuri, plasmide şi genomuri
evoluate de eucariote.
O altă abordare prezintă 3 ipoteze privind originile
virusurilor:
 Ipoteza progresivă afirmă că virusurile au apărut din
elementele genetice care au dobândit capacitatea de a
migra între celule- fig.1
Fig.1 Ipoteza
progresivă
 Retrovirusurilor au un singur genom ARN. Când virusul
intră într-o celulă gazdă, o enzimă virală, revers
transcriptaza, convertește ARN monocatenar în ADN dublu
catenar. Acest ADN viral migrează apoi la nucleul celulei
gazdă. O altă enzimă virală, integraza, introduce ADN-ul
viral nou format în genomul celulei gazdă, genele virale pot
fi transcrise și translate. Celula gazdă poate produce noi
copii ale genomului mono-catenar ARN al virusului și
procesul se repetă.
 Ipoteza regresivă, sau reducerea, afirmă că virusurile sunt
resturi de organisme celulare. Organisme autonome au
dezvoltat inițial o relație simbiotică. De-a lungul timpului,
relația s-a transformat într-una parazită, organismul a
devenit tot mai dependent de gazdă şi a pierdut genele
anterior esențiale. În cele din urmă a fost în imposibilitatea
de a se replica în mod independent, devenind un parazit
obligatoriu intracelular, un virus.
 Ipoteza “celulei de origine” afirmă că
virusurile au evoluat împreună cu celulele
gazdă şi reflectă originea lor din ADN-ul
celulei și/sau ARN mesager care a
dobândit capacitatea de autoreproducere
şi de a crea virioni extracelulari.(fig.2)
 Fig.2 Ipoteza celulei de origine
LUCA – last universal cellular ancestor
 Fig.3 Erele geologice, evoluţia virusurilor, a gazdelor şi
vectorilor
Evenimentul geologic major pentru apariţia virusurilor a fost
ruperea supercontinentului Pangea.
Fig.4 Evoluţia geminivirusurilor
Originile virusurilor actuale
1. Virusuri care se replică în insecte şi plante
- virusuri care se reproduc numai în insecte sau plante
- reovirusurile plantelor cunoscute se reproduc în vectorii gazde
- reovirusurile care sunt total dependente de vectorii gazdă pentru
supravieţuire
- speciile de plante infectate cu virusuri sunt hrana gazdei ale
vectorilor purtători
- reovirusurile plantelor sunt strâns adaptate gazdelor purtătoare
deoarece:
a. se reproduc în cantitate mai mare la insecte;
b. reovirusurile sunt transmise prin ouă de insecte dar nu se
transmit prin seminţe
c. procentul de virusuri purtat de insecte într-o populaţie dată de
vectori este mai mare decât procentul plantelor care pot fi
infectate prin hrănirea insectelor
d. virusurile au mai puţine efecte patogene asupra insectelor decât
asupra plantelor gazdă.
2. Transmisia pe orizontală prin plante a virusurilor
care infectează numai insectele
Virusuri care se multiplică în insecte şi se transmit prin ouă.
Când insecta se hrăneşte transmite infecţia în sistemul
circulator al plantei, virus care poate fi preluat de o altă
insectă. În acest caz planta este un vector nepersistent.
Bazele evoluţiei virusurilor plantelor
Microevoluţia – tulpinile sunt diferenţiate prin mutaţii, inserţii sau
ruperi care modifică secvenţa principală la cvasispecii
Macroevoluţia – schimbări radicale cauzate de recombinări şi/sau
achiziţionări de noi gene care conduc la formarea de genuri sau
familii noi
Astfel se genereaza un nou grup de cvasispecii care este selectat în
continuare pentru diversificarea microevoluţiei.
Din cauza structurii unui virus izolat, microevoluţia poate fi un
proces continuu. Cu toate acestea ratele extrem de mari ale
mutaţiilor nu necesită o evoluţie rapidă.
La fel ca organismele superioare, virusurile trec printr-o etapă de
diversificare relativ rapidă atunci când se schimbă mediul ca mai
apoi, să ajungă la un nivel relativ stabil prin adaptarea la noul
mediu.
Macroevoluţia este un proces treptat mult mai rar. Marea majoritate
a recombinărilor între secvenţe virale sau cele care conduc la
achizţtionarea de gene noi vor fi vătămatoare sau chiar letale
pentru virusuri.
Surse ale modificărilor virusurilor plantelor

A. Tulpinile de virus în plantă

1. Supravieţuirea selectivă în gazde specifice

2. Dezinfectarea unei gazde în urma trecerii la altă
gazdă
3. Infecţii duble In vivo
4. Multiplicarea selectivă în diferite condiţii de mediu

B. Izolarea tulpinilor

1. Tulpini care apar în mod natural în gazde specifice

2. Izolarea din plante infectate sistematic
3. Selecţia gazdelor specifice sau a condiţiilor de
creştere
4. Izolarea prin intermediul vectorilor
5. Izolarea mutanţilor induşi artificial
Fig.6 Interactiunea dintre virus- gazda- vector
Condiţii pentru coevoluţia agentului patogen-
gazdă:

- modificarea genetică a gazdei şi a proprietăţilor

agentului patogen (rezistenţa, toleranţa,
transmisibilitatea, virulenţa, etc)

- efectele reciproce ale interacţiunii între gazdă şi

agentul patogen

- - dependenţa de rezultatul interacţiunii gazdă-

agent patogen asupra evoluţiei genotipurilor
implicate.
A. Coevoluţia virusurilor cu plantele lor gazdă

- virus şi gazdă în echilibru stabil – simbioză

mutuală în care virusul şi gazda convieţuiesc

- virusul şi gazda nu sunt în echilibru – cazul în

care specii de cultură se mută într-o altă zonă
geografică şi virusurile se translocă odată cu
acestea infectând noile specii. În mod alternativ,
specii de cultură mutate geografic ar putea fi
infectate de virusurile indigene.
B. Coevoluţia virusurilor şi a mecanismelor de
transmitere

- adaptarea virusurilor la vectorii nevertebrate – unele

virusuri se transmit numai de către o anumită specie, în
timp ce altele sunt transmise de către mai multe specii (de
ex.afide)

- adaptarea virusurilor netransmise de nevertebrate –

virusuri transmise prin perişorii rupţi de pe suprafaţa
frunzelor; virusul este foarte stabil şi chiar dacă are o
concentraţie mare nu se corelează cu alţi factori cum ar fi
etapa fenologică a frunzei.
Deoarece virusurile nu produc fosile nu este posibil să se
obțină o estimare a scării de evoluție în timp a virusurilor
moderne, prin mijloacele convenționale folosite de
paleontologi. Cu toate acestea exista 3 modalităţi de
obţinere a unei astfel de scale:analiza exemplarelor
conservateanaliza filogenetică a genei secvenţelor obţinute
din populaţii naturale scara de timp a evoluţiei gazdelor în
care sunt integrate secvenţe virale.
Fig.7 Scenariul ipotetic
de evoluţie a
diferitelor virusuri
eucariote şi plasmide
Fig. 8 Originea virusurilor din diferite celule
Fig.9 Evoluţia virusurilor
 De unde vin virusurile?

Oricare ar fi geneza virusurilor, sunt un

succes biologic deoarece niciun organism
nu a scăpat atenţiei acestora ca potenţiale
gazde. Evoluţia oricărui parazit trebuie să
asigure de asemenea şi supravieţuirea
gazdei.
Se poate argumenta destul de convingător
că anumite virusuri, cum ar fi
retrovirusurile, au apărut printr-un proces
progresiv, elemente genetice mobile au
dobândit capacitatea de a migra între
celule, devenind agenţi infecţioşi.
Se poate argumenta, de asemenea, că
virusurile mari de ADN au apărut printr-un
proces regresiv entități independente
odată ce au pierdut gene-cheie de-a
lungul timpului au adoptat o strategie de
replicare parazitară.
Poate că virusurile de astăzi au apărut în
mai multe moduri, prin intermediul unor
mecanisme multiple. Poate că toate
virusurile au apărut printr-un mecanism
care încă nu a fost descoperit.
Cercetările actuale din domenii precum
microbiologie, genomică şi biologie
structurală ne-ar putea oferi răspunsuri la
această întrebare de bază .