PROPRIETĂŢILE FIZICE ALE SOLULUI

CUPRINS
Principale proprietăţi fizice ale solului
1 Textura solului
2 Structura solului
3 Umiditatea
4 Densitatea solului
5 Capilaritatea
Bibliografie
 Textura (compozitia granulometrica) reprezinta proportia in care
particulele de sol de diferite marimi (de la cele coloidale de argila si
pana la cele grosiere de nisip si de pietris) paticipa la alcatuirea
solului.
 Particula elementară reprezintă o particulă solidă minerală silicatică,
care nu poate fi divizată în alte particule mai mici în urma unor tratamente fizico-chimice
simple ci numai prin sfărâmare sau dispersie.
În cadrul părţii minerale silicatice se separă o serie de componente după mărimea
particulelor elementare numite fracţiuni granulometrice.

Gradul de fragmentare a părţii minerale în componente de diferite mărimi şi

proporţia cu care acestea participă la alcătuirea solului, reprezintă una dintre cele mai
importante însuşiri, care influenţează majoritatea proprietăţilor solului şi anume textura
solului.
 Nisipul (2-0,02 mm) datorită alcătuirii sale mineralogice, în care predomină cuarţul şi minerale primare nealterate,
prezintă o suprafaţă specifică foarte mică, permeabilitate ridicată, capacitate de reţinere a apei şi a elementelor
nutritive foarte redusă, este necoeziv şi neplastic.
Solurile în care predomină nisipul, sunt sărace în baze şi elemente nutritive, nu reţin apa şi elementele nutritive şi nu
satisfac cerinţele de creştere şi dezvoltare ale plantelor.

 Praful (0,02-0,002mm) prezintă însuşiri intermediare între nisip şi argilă; acesta conferă solului o plasticitate şi
coeziune moderată şi măreşte capacitatea de reţinere a apei şi a elementelor nutritive. In proporţie mare, determină în
sol unele proprietăţi nefavorabile cu privire la compactarea solului şi duce la o slabă structurare a agregatelor,
favorizând formarea crustei la suprafaţa solului cu repercursiuni nefavorabile asupra răsăririi plantelor.

 Argila (<0,002 mm) este componenta cea mai importantă a solului deoarece are un conţinut redus în siliciu, ridicat în
baze iar printre minerale predomină cele de tipul mineralelor argiloase. Solurile în care predomină fracţiunile
argiloase au plasticitate şi aderenţă ridicată, capacitate mare de reţinere a apei şi a elementelor nutritive, suprafaţă
specifică foarte mare, favorizând desfăşurarea proceselor fizico-chimice şi biologice din soluri, şi îmbunătăţirea
fertilităţii solului.
 TEXTURA SOLULUI
Textura solului prezintă o importanţă deosebită în legătură cu capacitatea de producţie a solului, caracteristicile
agronomice şi cele ameliorative.
a) Textura grosieră se caracterizează prin capacitate redusă de reţinere a apei, permeabilitate şi aeraţie ridicată şi
ascensiunea capilară redusă. În perioadele secetoase apa din precipitaţiile reduse cantitativ, este uşor utilizată, iar în
perioadele cu precipitaţii abundente se pierde foarte uşor apa datorită permeabilităţii ridicate a solului.
b) Textura fină se caracterizează prin cantităţi foarte mari de apă inaccesibilă plantelor, însuşiri mecanice şi termice
puţin favorabile, se lucrează greu, prezintă capacitate mare de contracţie şi gonflare iar perioada optimă de efectuare
a lucrărilor agricole este foarte redusă.
c) Textura mijlocie prezintă cele mai favorabile însuşiri fizico-chimice şi biologice, iar potenţialul de producţie este
cel mai ridicat. Se pretează pentru majoritatea plantelor de cultură şi nu necesită aplicarea unor măsuri agrotehnice
speciale.
 STRUCTURA SOLULUI
Principalele tipuri de structură:
1. structura glomerulară - această structură este caracteristică solurilor cu orizont Am, bine aprovizionate cu
materie organică şi cu activitate biologică intensă (Cernoziomurile).
2. grăunţoasă (granulară) - se întâlneşte în zona de silvostepă, sau la solurile intens cultivate.
 UMIDITATEA SOLULUI
 

Principalii indici hidrofizici sunt:

- coeficientul de higroscopicitate = cantitatea maximă de apă pe care o probă de sol, uscată la aer, o poate reţine la suprafaţa particulelor,
atunci când se află într-o atmosferă saturată cu vapori.
- coeficientul de ofilire reprezintă limita minimă de apă din sol la care plantele se ofilesc ireversibil.
- capacitatea de apa pentru câmp = cantitatea maximă de apă pe care solul saturat cu apă o poate reţine în spaţiile capilare o perioadă mai
lungă de timp şi pe care o poate pune în mod treptat la dispoziţia plantelor.
- capacitatea totală pentru apă = cantitatea maximă de apă pe care o poate conţine solul atunci când toţi porii sunt plini cu apă.

- U(%)=(B-C/B-A) x 100 , unde

- U-umiditatea solului (%)
- A-greutatea fiolei (g)
- B-greutatea fiolei+solul umed (g)
- C-greutatea fiolei+solul uscat (g)
 CAPILARITATEA SOLULUI
S-a constatat ca in solurile cu porozitatea mica (nisip), timpul de urcare al apei este mic iar in solurile
cu porozitatea mare (argila), ridicarea apei este lenta cateva ore, dar inaltimea este mai mare (1,5 - 2m).
Capilaritatea solului reprezinta o proprietate fizica a solurilor in raport invers cu permeabilitatea
acestora (permeabilitate scazuta insemana capilaritate mai mare). Aceasta proprietate conduce ca apa din
straturile inferioare sa se ridice, prin capilare, spre stratul superior.
 BIBLIOGRAFIE

1. Blaga Gh., Filipov F., Rusu I., Udrescu S., Vasile D., 2005 - Pedologie, Editura Academic Press, Cluj
Napoca;
2. Blaga Gh., Rusu I., Udrescu S., Vasile D., 1996 - Pedologie, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti;
3. Chiriţă C., 1974 - Ecopedologie cu baze de pedologie generală. Editura Ceres, Bucureşti;
4. Mihalache M, 2006 – Pedologie – geneza, proprietăţile şi taxonomia solurilor. Editura Ceres,
Bucureşti;