AUTOR: LOPATĂ CĂTĂLIN

CLASA: a-XI-a C
GRUP ŞCOLAR INDUSTRIAL GRIGORE C. MOISIL BUZĂU
 Nivelul mediu al salinităţii apei pe
glob este de 35% (variază, însă, foarte
mult in funcţie de zonă), iar anumite ţări
(Cipru, Arabia Saudită, Emiratele Arabe
Unite, etc) işi sporesc resursele de apă
potabilă desalinizând apa
oceanelor/mărilor în unităţi speciale
denumite uzine de desalinizare .
Deşi planeta noastră este acoperită de ape în
proporţie de 70%,apa potabilă se găseşte în
doar 3% din total şi reprezintă astfel o
problemă de interes major.
 Problema lipsei de apă potabilă este foarte
serioasă in unele state ale lumii.Ca urmare, locuitorii se
confruntă cu lipsa gravă a apei, ajungând adesea să
primească apă doar câteva ore pe zi sau numai o dată la
câteva zile.
Desalinizarea apei de mare permite
suplimentarea resurselor de apă potabilă disponibilă,
furnizarea unei soluţii in caz de secetă şi rezolvarea
situaţiilor de criză.
Unul din procedeele de
obţinere a apei potabile este
distilarea sau desalinizarea
termică care constă in
evapoarea apei de mare prin
utilizarea de exemplu a căldurii
solare.
Apa este supusă
procesului de încălzire până
când se evaporă.În felul acesta
ies doar moleculele de apă, iar
în depozit rămân sărurile
dizolvate, precum şi toate
celelalte substanţe conţinute in
apa de mare.
Apoi apa potabilă se
obţine prin simpla condensare
a vaporilor.
 Henri Coandă a fost unul dintre
pionierii din domeniu, cu un proiect
care a şocat la vremea lui.
Revista fraceză „RADAR” din 10 ianuarie 1954 ne
anunţă că “H. Coandă va bulversa economia
regiunilor deşertice”prin demonstraţia pe care a
făcut-o într-un orăşel din sudul Franţei prin care a
reuşit desalinizarea apei marine şi transformarea ei în
apă potabilă cu ajutorul energiei solare.
H. Coandă a testat un singur sistem care avea 8
metri pătraţi de suprafaţă captatoare
solară(panouri solare)care era capabil să producă
aproape 1600 litri de apă dulce în 12 ore.Sistemul
era prevăzut cu o modalitate automată de a se
orienta după Soare astfel încât întreaga energie
solară a momentului să poată fi focalizată de-a
lungul unei conducte prin care trecea aer .
 Aerul era aspirat printr-un filtru
şi introdus în acest sistem solar
unde era încălzit la o temperatură
de aproximativ 500 de grade
Celsius , după care părăsea acest
sistem şi era introdus într-o cameră
de vaporizare unde se întâlnea cu
apa mării care era aspirată şi
introdusă forţat în această incintă
fiind în prealabil pulverizată astfel
încât interacţiunea dintre această
apă marină pulverizată şi aerul
supraâncins care venea din
captatoarele solare producea o
vaporizare instantanee a apei de
mare şi o colectare a vaporilor de
apă de această dată printr-o
conductă.
Sarea din mare era deplasată
către containere unde era depusă ca
saramură şi eliminată ulterior.
 Vaporii de apă însă erau duşi
într-un “condensator” imens
unde se condensau şi se
transformau în apă curată( se
mai separau de impurităţi)şi erau
depozitaţi într-un rezervor de
unde plecau mai departe către
consum.

Tot ceea ce rezulta în afară

de apă din acest proces era
evacuat şi încărcat în vagoane
de cale ferată pentru a fi
deplasat către alte zone
industriale.La aproape 70 de
sisteme individuale aranjate
corespunzător o astfel de
baterie de sisteme putea
produce aproape 100 de tone
de apă în 12 ore.
 Proiectul fiind prea revoluţionar
la momentul respectiv nu s-a dorit
aplicarea lui şi probabil îşi aşteaptă
vremea în care să poată să furnizeze
apă dulce oamenilor care sunt
prejudiciaţi de aceasta fiind situaţi în
zone deşertice.
Este probabil centrala de
producere a apei destinată viitorului
atunci când se va dori ca zonele
deşertice să fie irigate şi să aibă
parte de apă curată în cantitaţi
suficiente. Ideea savantului H.
Coandă este doar una din invenţiile
sale care a şocat omenirea din
vremea respectivă.
Specialiştii avertizează asupra efectelor
nocive produse mediului,distrugerea
ecosistemelor marine şi emanarea gazelor
cu efect de seră.În plus sistemele actuale
sunt imense consumatoare de energie.
 Poate că soluţia lui Coandă ar
merita studiată şi pusă în practică la
standardele actuale,deşi datează din
1954.
Instalaţia propusă de Henri
Coandă nu a funcţionat niciodată la
scară largă, fiind considerată
"fantezistă", deşi Coandă a făcut
demonstraţia în Franţa. Au fost
oameni de ştiinţă care au cerut
socoteală statului francez pentru că a
refuzat să aplice acest sistem în
Marocul anului 1954, cu doi ani
înainte ca francezii să recunoască
independenţa statului nord-african.
◘ http://environment.nationalgeographic.com
◘http://www.unesco.org
◘Revista franceză Radar 1954
◘www.google.ro/imagini