STRUCTURA CELULEI ŞI COMPONENTELE EI CU

FUNCŢIE EREDITARĂ
► Ereditatea, proprietate esenţială a vieţii, trebuie să fie determinată ca şi
celelalte proprietăţi de un substrat material cu o anumită localizare, structură şi
funcţie. Ea este definită ca totalitatea funcţiilor care asigură moştenirea
caracteristicilor organismelor vii de la o generaţie la alta.
- Invenţia microscopului în secolul al XVII – lea a deschis o nouă eră
în cercetarea structurilor materiei vii.
- Astfel, în 1665, fiz. engl. Hooke R., cu ajutorul microscopului
descoperă celula. În anul 1831 Brown R. cercetând celulele din
epiderma plantelor Orchideae, descoperă nucleul.
- Pe baza datelor acumulate despre celulă, botanistul Schleiden
(1838) şi zoologul Schwann (1839) elaborează teoria celulară, potrivit
căreia celula este unitatea structurală a materiei vii.
Pentru cunoaşterea eredităţii, cercetarea celulei şi a mecanismelor diviziunii
celulare prezintă o importanţă deosebită. Cunoştinţele acumulate au permis
identificarea materialului genetic, descoperirea mecanismului de transmitere a
genelor de la o celulă la alta, de la un organism la altul şi modul cum se realizează
recombinarea genetică.
 STRUCTURA CELULEI ŞI COMPONENTELE EI
CU FUNCŢIE EREDITARĂ

Primul care a observat celulele

a fost Robert Hooke în anii
1600,
contemporan cu Newton,
binecunoscut pentru legea
deformării elastice.
 Structura celulei la organismele procariote
• Celula este unitatea morfo-funcţională elementară a oricărui organism procariot sau
eucariot şi constituie primul nivel de organizare a materiei vii, capabil de autoreglare,
autoconservare şi autoreproducere.
• Celula poate fi considerată, ca un sistem biologic deschis, dinamic, în echilibru dinamic cu
mediul ambiant (org. procariote), sau ca un subsistem când constituie parte componentă a
unui ţesut, organ sau organism pluricelular.
• Celulele tuturor organismelor prezintă acelaşi plan general de organizare fiind formate din
membrană şi protoplasmă, însă analizând evoluţia aparatului genetic se disting două mari
grupe : procariote şi eucariote.

Procariotele sunt
organisme cu o structură
simplă ce cuprind
vieţuitoare acelulare din
care fac parte: viroizii,
virusurile, micoplasmele,
bacteriile şi algele albastre
– verzi.
Materialul genetic este
reprezentat de o moleculă
de ADN sau ARN.
Cromozomul procariotelor
se găseşte în contact direct
cu citoplasma, deoarece
compartimentarea celulară
şi specializarea
membranelor este abia Structura celulei la organismele procariote
schiţată
• Viroizii – sunt agenţi infecţioşi reprezentaţi de o moleculă scurtă de ARN, lipsiţi de înveliş proteic. Primii
viroizi care au fost identificaţi au fost acei care produc boala cartofilor fuziformi. Majoritatea viroizilor se
găsesc în nucleul celulei gazdă, replicarea ARN viroidal depinzând strict de complexul enzimatic al celulei
gazdă.
• Virusurile – sunt particule infecţioase acelulare, submicroscopice care produc bolile cunoscute sub
denumirea de viroze. Virusurile atacă toate organismele, de la bacterii (bacteriofagi) până la celulele
animale şi vegetale. Virusurile sunt lipsite de complexul enzimatic necesar sintezei de substanţe
energetice şi reproducerii.
De aceea ele folosesc mecanismele şi organitele celulei gazdă pentru reproducere, fiind considerate
parazite obligatoriu, parazite la nivel genetic. Celula gazdă produce şi furnizează precursorii necesari
replicării moleculei de acid nucleic viral şi a proteinelor virale, care apoi se asamblează, rezultând o
nouă particulă virală.
Particula virală este alcătuită dintr-un înveliş proteic numit capsidă, formată dintr-o singură proteină
sau din mai multe proteine stratificate, iar la virusurile mai mari se adaugă lipide şi glucide. Capsida
poate avea diverse forme cu simetrie elicoidală, cubică sau prismatică. Subunităţile proteice au fost
denumite capsomere. În interiorul capsidei se găseşte materialul genetic, reprezentat de o moleculă
de ADN (la dezoxiribovirusuri) sau o moleculă de ARN (la ribovirusuri), de mărimi diferite specifice
fiecărui virus.
• Micoplasmele – sunt organisme extrem de simple situate la graniţa dintre virusuri şi bacterii, care
nu au perete celular, fiind delimitate de plasmalemă, în interiorul căreia se găsesc câteva sute de
ribozomi şi un cromozom reprezentat de o moleculă de ADN. Deşi au o structură foarte simplă,
sunt capabile să-şi sintetizeze independent proteinele şi ATP necesare metabolismului.
Micoplasmele produc o serie de boli la animale – pleuropneumonia la taurine şi la plante
stolburul solanaceelor, nanismul porumbului.
• Celula bacteriană – este delimitată la exterior de un perete celular rigid, alcătuit din glicoproteine
complexe, care în funcţie de structura chimică, conferă acesteia, caracteristicile de imunitate şi
patogenitate. Plasmalema, este de natură lipo-proteică, situată pe faţa internă a peretelui celular
delimitând citoplasma. Citoplasma nu este omogenă din punct de vedere structural, înglobând o
serie de vezicule membranoase, microfibrile, ribozomi şi glucide de rezervă.
Zona centrală a citoplasmei cuprinde o masă densă de microfibrile, reprezentând molecula de ADN,
care constituie materialul genetic. Această moleculă de ADN constituie cromozomul bacterian. În jurul său
citoplasma este mai densă rezultând aşa numitul nucleoid, care este lipsit de membrană şi nucleol.
• Cercetarea electronomicroscopică a bacteriilor a evidenţiat o serie de
invaginări tubulare sau lamelare ale plasmalemei, denumite mezozomi.
Mezozomii sunt accesorii ale genoforilor, implicaţi în activitatea respiratorie,
replicarea semiconservativă a ADN şi diviziunea celulei (Jacob F., 1966).
• Algele albastre–verzi (cianofitele) sunt cele mai vechi organisme cunoscute,
unicelulare, de diferite forme: filamentoase (Oscillatoria), globuloase
(Spirulina) care au o organizare destul de apropiată celulei bacteriene. La
acestea invaginaţiile plasmalemice au forme aplatizate, grupate în pachete
membranoase, tilaticoide, care conţin pigmenţi fotosintetizatori.
 Structura celulei la organismele eucariote

• Celula este unitatea de bază a vieţii, inclusiv a eredităţii.

• Celula eucariotă vegetală sau animală, este delimitată de membrana nucleară şi
este alcătuită din protoplasmă, care conţine două componente fundamentale:
citoplasma şi nucleul

Citoplasma are o compartimentare

strictă, conţinând organitele
citoplasmatice lipsite de
membrană (microtubuli, centrioli,
microfilamente, ribozomi), cu
membrană simplă (reticul
endoplasmatic, aparatul Golgi,
lizozomi, peroxizomi, glicozomi) şi
cu membrană dublă (nucleu,
plastide, mitocondrii)
• Membrana celulară – constituie învelişul extern al celulei şi are rol de efector al controlului
schimburilor de substanţe dintre conţinutul celulei şi mediul exterior. Ea este reprezentată de stratul
bimolecular fosfolipidic, care poartă pe faţa sa externă un strat proteic bogat în hidraţi de carbon, iar
pe faţa sa internă un singur lanţ proteic.
• La animale celula are la exterior doar membrana plasmatică. La plante celulele sunt învelite în plus la
exterior de un perete celular impregnat cu celuloză, lignină şi săruri. Acestea prezintă importanţă
economică în cazul plantelor textile, de la care se obţin fibrele pentru industria textilă.
• Structura şi funcţiile membranei celulare sunt determinate genetic. Are un rol fiziologic şi biochimic
în viaţa celulei, dar fără a participa direct la activităţile formative şi de transmitere ereditară.
◘ Citoplasma – reprezintă partea celulei situată între membrana plasmatică şi membrana nucleară.
Este alcătuită dintr-o matrice citoplasmatică şi organite citoplasmatice.
Matricea constă dintr-o plasmă coloidală, reprezentând un sistem heterogen format din lanţuri
macromoleculare şi agregate moleculare, enzime şi substanţe metabolice de rezervă.
Organitele citoplasmatice caracteristice în principiu pentru toate celulele sunt:
• reticulul endoplasmatic
• mitocondriile
• ribozomii, corpusculii Golgi (prezente în toate celulele)
• cloroplastele (la speciile vegetale fototrofe)
• centriolii (la celulele animale)
• lizozomii (în celulele animale).
• Reticulul endoplasmatic
• La microscopul electronic în citoplasmă a fost descoperit un sistem de cisterne, vezicule şi canalicule,
denumite de Porter K., (1953) reticul endoplasmatic. Canaliculele au un diametru de 500 Å, iar cisternele până
la 1500 Å. Starea în care la plante şi animale ribozomii sunt ataşaţi de reticulul endoplasmatic se numeşte
ergastoplasmă.
• Mitocondriile
• Sunt organite citoplasmatice care se găsesc în toate celulele. Au fost studiate mai mult la animale decât la
plante, deşi au aceeaşi funcţie. Ele variază ca mărime începând cu 0,2 µ şi au forme diferite după celulele din
care fac parte : bastonaşe, filiforme, sferice. În privinţa originii mitocondriile derivă din organisme procariote,
care au invadat celulele eucariotelor şi s-au subordonat nucleului acestora. Mitocondriile constituie centrul
unor trepte ale procesului de respiraţie aerobă şi posedă enzimele necesare cu rol în oxidarea grăsimilor şi de
fosforilare. Numărul acestor organite variază de la un ţesut la altul şi se găsesc în număr mare în celulele ce
aparţin unor ţesuturi cu activitate intensă (de exemplu, în celulele meristematice, în muşchii ce ajută la zborul
păsărilor).
• În privinţa originii mitocondriilor, se susţine că ele se reproduc prin diviziune din promitocondriile existente în
citoplasmă şi care au o mărime de circa 500 Å. Cercetări recente asupra ribozomilor mitocondriali au relevat
faptul că aceştia sunt de tip bacterian. Pe baza aceasta s-a tras concluzia că mitocondriile (ca şi plastidele)
derivă din organisme procariote, care au invadat celulele eucariotelor şi s-au subordonat nucleului acestora
(Ţîrdea Ghe., 1996).
• Ele pot fi considerate centralele energetice ale celulei, iar în procesele de diviziune celulară se comportă diferit
în funcţie de organism. Prezenţa ADN, le conferă acestora un rol în fenomenele ereditare. Sunt organite
citoplasmatice cu un material genetic propriu, care se reproduce, este supus fenomenului de mutageneză şi
se transmite de la o generaţie la alta. Mutaţiile care apar la nivelul mitocondriilor afectează funcţiile de
respiraţie şi ele pot apărea cu o frecvenţă destul de ridicată.
• Ribozomii (granulele lui Palade)
• Sunt corpusculi submicroscopici cu dimensiuni cuprinse între 50 – 200 Å, care se
găsesc în citoplasmă, cloroplaste şi mitocondrii. Au un conţinut ridicat în ARN şi
proteine în proporţie de 50 : 50 % si din aceasta cauza au fost numiţi ribozomi.
• Ribozomii au un conţinut în acizi nucleici şi proteine de aproximativ 50 : 50 %. Din
cauza acestui conţinut ridicat în acid ribonucleic (ARN r), descoperitorul acestor
particule le-a numit ribozomi (Palade G. E., 1953). Aceştia se găsesc liberi în
citoplasmă sau fixaţi de reticulul endoplasmatic.
• În celulă ribozomii participă la sinteza proteinelor şi se găsesc în cantitate mare în
ţesuturile cu diviziuni celulare intense. În sinteza proteică ribozomii devin activi
prin asocierea lor cu moleculele de acid ribonucleic mesager (ARNm), împreună
cu care formează polyribozomii.
• Deci ribozomii constituie practic retortele naturii în care are loc la o scară atât de
mică sinteza proteinelor.
• Proteinele sintetizate pe ribozomii liberi sunt în cea mai mare parte enzime şi ele
servesc în calitate de catalizatori numeroaselor procese de schimb de substanţe.
În ribozomii legaţi de membrană se sintetizează proteine destinate construcţiei
membranelor necesare învelirii lizozomilor şi a altor organite celulare, ca şi
proteinele destinate a părăsi celula şi care intră în schimbul general de substanţe
ale organismului (Berca M., 2005).
• Cloroplastele
• Numite şi plastide, sunt organite prezente în citoplasma celulelor vegetale şi conţin
clorofilă ce imprimă culoarea verde a ţesutului în care se găsesc.
• Se presupune că prezenţa cloroplastelor în celule nu este permanentă şi că ele se
formează, ca şi mitocondriile (prezintă trăsături comune), din diferite formaţiuni
submicroscopice cu dimensiuni de aproximativ 500 Å, numite proplastide.
• La microscopul obişnuit, cloroplastele apar formate din structuri bogate în clorofilă,
numite grana şi un mediu în care se găsesc numit stroma. Cloroplastele conţin acizi
nucleici şi sunt bogate în enzime cu rol în fotosinteză sau de fosforilare. Ele participă la
transmiterea caracteristicilor ereditare, care determină culoarea frunzelor (verde, verde-
gălbui, vărgate), iar prin constanţa şi continuitatea lor celulară întrunesc caracteristicile de
bază ale unui material genetic. Cloroplastele conţin ADN dublu catenar în formă circulară,
la fel cu cel al bacteriilor.
• Cloroplastele reprezintă organitele celulare în care are loc procesul de fotosinteză.
Ele transformă energia solară în energie chimică, prin preluarea sub formă de fotoni a
acesteia ca energie pentru transformarea apei şi a bioxidului de carbon în glucoză, prima
materie organică de biosinteză.
• Aparatul Golgi (Corpusculul Golgi, dictiozomii)
• A fost pus în evidenţă de Camillo Golgi (1898) şi se găseşte în special în celulele secretoare
şi este format dintr-o reţea neregulată şi complexă de membrane situate în apropierea
nucleului pe care îl înconjoară câteodată din toate părţile.
• Aparatul Golgi este format din elemente în formă tubulară sau săculeţe turtite aşezate în
teancuri, numite dictiozomi, bogaţi în proteine, lipide şi fosfolipide. În procesul de diviziune
a citoplasmei, corpusculul Golgi are rol în neoformarea şi creşterea membranei celulare,
precum şi în formarea vacuolelor.
• Lizozomii
• Au fost descoperiţi de Christian de Duve şi colaboratorii între anii 1949-1955 prin tehnica
clasică de ultracentrifugare diferenţiată, deoarece se prezintă ca un grup heterogen greu
de separat de mitocondrii.
• Lizozomii sunt corpusculi litici, de formă ovoidală, cu diametrul cuprins între 0,25 – 2
microni, înconjuraţi de o membrană simplă sau dublă de natură lipoproteică. Importanţa
lizozomilor constă în aceea că ei digeră şi curăţă celula.
• Constructiv, lizozomul nu este altceva decât un vezicul membranos în care se află enzime
destinate hidrolizei proteinelor, polizaharidelor, grăsimilor şi acizilor nucleici, adică a celor
mai importante grupe de macromolecule. Acţiunea enzimelor este optimă în mediul acid,
adică la un pH = 5. Membrana lizozomilor dispune de un asemenea pH care face ca protonii
(H+) să fie pompaţi din citoplasmă în spaţiul interior al acestora.
• Distrugerea membranei lizozomilor , într-o celulă vie provoacă moartea acesteia prin liză
(lysis gr. – distrugere, dizolvare). Programarea morţii celulelor, cunoscută sub denumirea de
apoptoză, se face de către propriile enzime lizozomice şi constituie un procedeu extrem de
important în dezvoltarea organismelor vii. Moartea programată a celulelor constituie în
acest moment unul din cele mai active domenii de cercetare. Lizozomii se găsesc în
majoritatea celulelor animale şi sunt responsabilii fenomenelor de digestie intracelulară.
• Centrozomul
• Este o formaţiune citoplasmatică care se găseşte în apropierea nucleului şi apare la
microscop sub forma unei zone clare, luminoase şi omogene, cu un centru granular opac
alcătuit din doi centrioli. Este prezent în toate celulele animalelor şi a plantelor inferioare. În
jurul centrozomului se observă filamente radiare ce formează aşa numitul aster, precum şi
tubulii fusului de diviziune.
• Centrozomul are un rol important în diviziunea celulară, divizându-se în doi centrozomi – fii,
numiţi sfere directrice. În jurul fiecăruia se formează câte un aster. Sferele directrice se
deplasează apoi spre cei doi poli ai celulei. Datorită fenomenului de autoduplicare (dublarea
unui segment din cromozom),în fiecare centrozom se găsesc tot doi centrioli. În citoplasmă
se află factorii ereditari responsabili pentru ereditatea extranucleara numite plasmagene.
• Nucleul
• Se găseşte aproximativ în centrul citoplasmei. La organismele eucariote, nucleul are o
formă sferică sau ovoidă, ocupă porţiunea centrală a celulei, este adesea bine circumscris
şi se modifică în raport cu faza funcţională a celulei. La celulele cu metabolism intens,
nucleul ia contururi foarte neregulate (exemplu nucleii din celulele endospermului
leguminoaselor au formă de spirală). Unele organisme nu prezintă un nucleu circumscris,
la acestea substanţa nucleară aflându-se dispersată în întreg corpul celular (nucleu difuz
întâlnit la unele bacterii).
• Numărul nucleilor variază de la unul la câteva sute. Organismele cu nucleu bine conturat
şi delimitat de citoplasmă se numesc eucariote (eu gr.- adevărat, bun; karyon gr. – nucleu),
iar cele cu nucleu necircumscris şi format din mai multe granule se numesc procariote.
• Datorită componenţilor săi principali, cromozomii (Fig. 2.4), nucleului i s-a acordat o mare
atenţie în cercetările de genetică. Nucleul măsoară 5 – 50 microni în diametru, ocupă 10 –
20 % din volumul celulei şi conţine 15 – 20 % din azotul acesteia. La microscopul fotonic,
nucleul apare cu o structură omogenă, iar la cel electronic cu o structură mai complexă,
constituit dintr-o reţea fină de fire.
• Pentru a studia compoziţia chimică a nucleului, el trebuie izolat de celulă. Pe baza
analizei s-a stabilit că nucleul conţine: 14 % ADN, 12 % ARN, 22,5 % proteine
bazice şi 51,5 % proteine stabile.
• Dintre proteinele bazice menţionăm protaminele şi histonele, bogate în aminoacizi:
lizina, histidina şi arginina. ADN se găseşte în structurile cromatice, în timp ce
ARN în nucleoli. În nucleu se mai găsesc enzime, lipide, ioni de Ca++şi Mg++.
• Nucleul este delimitat la exterior de o membrană nucleară şi conţine în interior
sucul nuclear, cromozomi şi nucleoli.
• Membrana nucleară
• Apare formată din două foiţe, separate de un spaţiu cuprins între 100 – 300 Å.
Prezintă o structură asemănătoare cu cea a mitocondriilor şi are o compoziţie lipoproteică.
Spre deosebire de aceasta, ea este prevăzută în stratul exterior cu un sistem de pori
nucleari care permite schimbul de substanţe între nucleu şi mediul exterior. Unele
microfotografii au pus în evidenţă existenţa unor canale de legătură ale nucleului cu
suprafaţa celulei.
• Ultrastructura membranei nucleare este foarte complicată şi joacă un rol foarte
complex în schimburile nucleo-plasmatice. Mulţi cercetători consideră membrana nucleară
un domeniu în care se acumulează substanţe, se organizează în structuri şi apoi migrează
în citoplasmă.
• Cariolimfa
• În interiorul nucleului se găseşte un lichid în stare de sol, care conţine proteine, lipoizi, enzime, acizi
nucleici şi poartă numele de cariolimfă sau suc nuclear. Ultimele cercetări au determinat în sucul nuclear
prezenţa unor structuri reticulare, asemănătoare reticulului endoplasmatic, dar mult mai fine care conţine
bicatene de ADN ce formează complexe cu histonele şi cu proteinele nonhistonice, reprezentând
procromozomii.
• Filamentul de cromatină este lung şi se găseşte sub formă despiralizată. În acest moment se cunosc
puţine date în legătură cu structura filamentului de cromatină, deoarece este prea fină pentru puterea de
mărire a microscopului obişnuit şi prea mare pentru aceea a microscopului electronic.
• Densitatea şi compoziţia chimică a sucului nuclear variază în funcţie de starea funcţională a celulei.