Războiul Rece

Cadru didactic: Lect. Dr. Gafita Vlad

Student: Dobroghiu Teona
 Cuprins

Razboiul Rece – definire, periodizare, actori.

Relaţiile dintre foştii aliati ai celui de al II-lea Război Mondial

si debutul Războiului Rece.
Conferința de la Yalta
Conferința Aliaților de la San Francisco din 1945

Evenimente si documente ale vremii ce au produs declinul în relaţia SUA - URSS

Discursul lui Stalin 1946
Telegrama cea lungă.
Raportul Clifford- Elsey
Discursul lui Winston Churchill despre Cortina de fier si reactia lui Stalin
Doctrina Truman
Planul Marshall şi reacţia URSS
Crearea Cominform-ului si Teoria lui Jadnov
Teoria lui Andrei Aleksandrovich Jdanov
Blocada Berlinului
Înfiinţarea NATO şi replica Uniunii Sovietice- Pactul de la Varşovia
Caracteristici ale Războiului Rece
Armamentul nuclear şi cursa înarmărilor
Criza rachetelor din Cuba. Punctul culminant al Razboiului Rece
Crizele Războiului Rece

Sfârşitul Războiului Rece, căderea regimului sovietic

Concluzie
 Razboiul Rece – definire, periodizare, actori.

Războiul Rece, periodizat între anii 1947 şi 1991, este cunoscut ca fiind războiul ce a urmat după II-lea
Război Mondial, perioada în care, lumea şi în special Europa se regăseau între pace şi război. Această
perioada, prezintă o stare de conflict globalizată ce a dus la conturarea unui război între două sisteme social-
politice diferite – ceea ce numim Războiul Rece, caracterizat de îmbinarea unei stări de pace cu teroare.
Războiul Rece este definit că fiind un conflict dezvoltat între două superputeri: SUA şi URSS, state cu
ideologii şi siteme politice total opuse dar cu suficientă forţă pentru a influenţa sau schimba demersul
evenimentelor pe scena mondială.

În această perioada s-a înregistrat o adevărată cursa a înarmărilor, care a dus la divizarea Europei şi, în cele
din urmă, la divizarea întregii lumi în două tabere.
De asemenea, începutul Războiului rece se mai explică prin opoziţia idealurilor incompatibile ale celor două
superputeri, idealuri ce tindeau spre universalitate, şi anume: ţelul idealist a lui Woodrow Wilson, care
consideră pacea ca rezultând din răspândirea democraţiei şi a libertăţii; şi ţelul ideologic a lui Lenin, care
consideră că eliberarea de asuprire şi război a întregii omeniri survenea unei revoluţii mondiale.

Războiul Rece a fost, însă, un conflict la scară mondială, SUA și URSS mai având și multe alte state aliate în
afara Europei, ce nu făceau parte din cele două alianțe militare oficiale. La nivel economic, Războiul Rece a
fost o confruntare între capitalism și comunism. Pe plan ideologic si politic, a fost o confruntare între
democrațiile liberale occidentale și regimurile comuniste totalitare. Ambele tabere se autodefineau în termeni
pozitivi: statele blocului occidental își spuneau „lumea liberă” sau „societatea deschisă”, iar statele blocului
oriental își spuneau „lumea anti-imperialistă” sau „democrațiile populare”.
Este clar faptul că acest război rece a fost total diferit de cele două războaie mondiale nu doar prin durata şi
întinderea lui ci şi prin modul în care erau întreprinse operaţiunile din cadrul acestuia.
 Relaţiile dintre foştii aliati ai celui de al II-lea Război Mondial
si debutul Războiului Rece.

Punctul de plecare al Războiului Rece este unul disputat. Majoritatea istoricilor plasează
originile sale în perioada imediat următoare celui de-al Doilea Război Mondial, alții le
plasează spre sfârșitul Primului Război Mondial, deși tensiunile dintre Imperiul Rus, alte țări
europene și Statele Unite datau încă de la mijlocul secolului al XIX-lea. Ca urmare a
Revoluției bolșevice ruse din 1917, urmată de retragerea Rusiei din Primul Război Mondial,
tânăra republică sovietică s-a găsit izolată în diplomația internațională.

În această situație, liderul bolșevic Vladimir Lenin a declarat că Rusia Sovietică a fost
„înconjurată de state capitaliste ostile” și că sarcina de a lupta prin mijloace specifice pentru a
diviza dușmanii Sovietelor revine diplomației. În, Lenin a militat pentru acest scop și a reușit
pentru constituirea Cominternului (Internaționalei a III-a Comuniste) la Moscova, în 1919,
care avea ca obiectiv principal lupta, prin toate mijloacele, pentru răsturnarea ordinii social-
politice în toate țările și pentru formarea unei republici sovietice internaționale.

Liderul care i-a urmat lui Lenin, Iosif Stalin, a văzut Uniunea Sovietică ca o „insulă
socialistă". În 1925, Stalin declara că vedea politica internațională ca o lume bipolară, în care
Uniunea Sovietică ar atrage țările care gravitează în jurul socialismului, iar țările capitaliste
ar atrage statele care tind mai degrabă spre capitalism, considerand capitalismul o stare
temporara, care eventual se va prabusi.
Când armata germană, în iunie 1941, prin Operațiunea Barbarossa, a invadat Uniunea
Sovietică, Aliații au profitat de noul front deschis și au decis să ajute Uniunea Sovietică.
Marea Britanie a semnat o alianță formală, urmată de Statele Unite ale Americii. În timpul
războiului, Statele Unite ale Americii au livrat atât britanicilor, cât și sovieticilor armament
prin intermediul Programului de împrumut și închiriere Lend-Lease. Cu toate acestea, Stalin
a rămas extrem de suspicios și a crezut că britanicii și americanii au conspirat pentru a se
asigura că sovieticii poartă greul luptelor împotriva Germaniei naziste.

Conform acestui punct de vedere, aliații occidentali au întârziat în mod deliberat deschiderea
celui de al doilea front anti-german, în scopul de a interveni în ultimul moment și a impune
acordul de pace. Astfel, percepțiile sovietice despre Occident au lăsat o puternică tensiune și
ostilitate între puterile aliate.

Aliații nu puteau să se înțeleagă cu privire la modul în care ar trebui să arate harta Europei,
și modul în care granițele vor fi trasate după război. Fiecare parte a avut idei diferite în ceea
ce privește stabilirea și menținerea securității după război. Aliații occidentali au dorit un
sistem de securitate în care guvernele democratice ale țărilor să rezolve pașnic divergenţele,
prin intermediul organizațiilor internaționale.
Conferința de la Yalta, numită și Conferința din Crimeea a fost întâlnirea din 4-11 februarie
1945 dintre liderii SUA, Marea Britanie și Uniunea Sovietică.

Delegațiile au fost conduse de către Roosevelt, Winston Churchill, și Stalin. Fiecare dintre
cele trei superputeri avea obiective aparte. Marea Britanie voia să-și mențină imperiul
colonial, Uniunea Sovietică dorea să obțină mai mult teritoriu și să-și consolideze poziția în
teritoriile cucerite, iar Statele Unite doreau să se asigure de participarea URSS la războiul
din Pacific și să negocieze aranjamentele situației postbelice. Roosevelt mai spera să obțină
din partea lui Stalin conlucrarea în cadrul Organizației Națiunilor Unite.

Principalele obiective ale conferintei au fost:

• divizarea Germaniei in patru zone de ocupatie, plus una pentru Franta, Berlinul urmand
a fii impartit in patru sectoare.
• Demilitarizarea si scoaterea din nazism a Germaniei
• A fost discutat statutul Poloniei (ocupata de armata sovietica), reorganizarea guvernului
prin alegeri democratice
• Participarea lui Stalin la ONU,
• s-a convenit ca fiecare din cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate să
aibă drept de veto.
Conferința Aliaților de la San Francisco din 1945

- a creat Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU), care a fost principalul instrument
de organizare a lumii după al II-lea Război Mondial. Scopul ei principal a fost crearea un
mecanism de organizare şi gestionare a păcii. Problema fiind înţelegerea dintre SUA şi
URSS referitor la forma pe care trebuia să o ia organizarea lumii după încheierea aşa-
zisei păci la sfârşitul celui de al II-lea R.Mondial, şi anume: o democraţie de tip
occidental sau o expansiune a comunismului.

Insa capacitatea de aplicare a acesteia de către Consiliul de Securitate a fost, practic,

paralizată de posibilitatea celor 5 membri permanenți ai Consiliului (SUA, URSS, China,
Marea Britanie și Franța) de a folosi, individual, dreptul lor de veto.

Din cauza viziunilor diferite despre lume a acestor două mari puteri, fiecare dintre ele a
modelat partea de lume în care domina după propriu plac fără acceptul celeilalte
superputeri.
 Evenimente si documente ale vremii ce au produs declinul în relaţia SUA - URSS

Discursul lui Stalin 1946

Potrivit discursului lui Stalin, din 9 februarie 1946, o armată a unui stat care ocupă un
teritoriu poate instala în statul ocupat sistemul social al statului învingător.

În victoria repurtată împotriva Germaniei naziste, dictatorul sovietic vedea de fapt triumful
sistemului socialist asupra celui capitalist. Succesul final împotriva Germaniei s-ar fi datorat,
în opinia sa, nu coaliţiei formate din SUA, Marea Britanie şi URSS, ci superiorităţii
sistemului socialist, care în împrejurările deosebit de dificile ale unui război mondial şi-a
dovedit viabilitatea.

În concepţia lui Stalin, izbucnirea celei de-a doua conflagraţii mondiale s-ar datora exclusiv
funcţionării defectuoase a sistemului capitalist de tip occidental. Acesta ar conţine în sine
germenii autodistrugerii. Dealtfel, atât Stalin, cât şi Lenin au exprimat opinii potrivit cărora
un război distrugător, pornit în interiorul lumii capitaliste va duce la implozia, la distrugerea
capitalismului. Astfel, comunismul va triumfa în cele din urmă pretutindeni în lume. Relaţiile
dintre S.U.A. şi Marea Britanie, pe de o parte, şi U.R.S.S. , pe de altă parte se vor deteriora în
mod accelerat.
 Telegrama cea lungă.

În februarie 1946, George Kennan, şef-adjunct al misiunii diplomatice americane la

Msocova, a trimis la Washington un raport detaliat cu privire la politica Uniunii Sovietice.
Textul, ce avea să rămână în istorie ca Telegrama cea lungă, reprezintă una dintre cele mai
bune analize ale politicii URSS şi a viziunii sale asupra lumii. Aceasta avea scopul de a
dezvălui concepţia conducerii de la Moscova şi arată pericolul pe care îl reprezenta pentru
SUA această viziune a Kremlinului, subliniind că nu poate exista un mod de trăi paşnic
permanent între cele două.
Ideile formulate de Kennan în această telegramă, ulterior reluate şi într-un raport intitulat The
sources of soviet conduct, aveau să stea la baza politicii americane vis-a-vis de Uniunea
Sovietică.

Telegrama a fost redactată în urma unei cereri adresate de Trezoreria Americană

Departamentului de Stat privind explicarea recentului comportament al sovieticilor, anume
reticenţa lor în a sprijini FMI-ul şi Banca Mondială. Kennan răspunde pe 22 februarie cu
telegrama cea lungă, explicând că problemele sunt prea delicate, prea ciudate şi grele de
înţeles, astfel încât e nevoie de o prezentare mai detaliată pentru clarificarea situaţiei.

Textul are cinci părţi referitoare la: principalele trăsături ale perspectivei postbelice sovietice,
bazele acestei perspective, modul in care se reflectă această perspectivă în politică la nivel
oficial si neoficial, cat si deducţii practice din perspectiva politcii americane.
Kennan a descris că a avea de a face cu comunismul sovietic este fără îndoială „cea mai
grea sarcină, a diplomației noastre cu care diplomația noastră s-a confruntat vreodată și
probabil și cea mai mare, cu care va trebui să se confrunte vreodată". În primele două
secțiuni, el a postulat concepte care au devenit fundamentul politicii americane al
Războiului Rece:URSS se percepe pe ea însăși ca fiind în război cu capitalismul si ca
vede grupările de stânga, dar non-comuniste, grupuri din alte țări, ca inamici chiar mai
mari decât cele capitaliste, iar structura guvernului sovietic interzice perspectiva corecta si
obiectiva a realității interne și externe.

Potrivit lui Kennan, Uniunea Sovietică nu vede posibilitatea coexistenței pașnice pe

termen lung cu lumea capitalistă. De aici derivă activitatea sa permanentă de a avansa
cauza socialistă. Capitalismul a fost o amenințare pentru idealurile socialismului, și
capitaliștii nu puteau fi de încredere sau să li se permită să influențeze poporul sovietic.

În secțiunea a cincea Kennan a prezentat slăbiciunile sovietice și a propus o strategie

pentru americani, declarând că, în ciuda marii provocări "convingerea mea este că stă în
puterea noastră să rezolvăm problema, fără a recurge la orice conflict militar." El a
susținut că Uniunea Sovietică ar fi sensibila la forță, că sovieticii erau slabi, în comparație
cu unitățile din țările occidentale, că sovieticii erau vulnerabili la instabilitate internă, și că
propaganda sovietică a fost în primul rând negativă și distructivă.
 Raportul Clifford- Elsey

De asemenea, presedintele SUA, Turman, din ce în ce mai frustrat de acțiunile

sovieticilor, a vrut să să dezvălui lumii întregi adevărul privind faptul ca Rusia
nu-și onorează acordurile. Turman a apelat la serviciile unuia dintre consilierii
săi de rang înalt, Clark Clifford, să elaboreze un raport privind relațiile
sovietice, care ar oferi detalii privind nerespectarea de către sovietici ale
acordurilor postbelice. Cu ajutorul lui George Elsey, Clifford a scris un raport
in care analiza „ Telegrama lungă” transformand-o în recomandări politice
concrete.

Raportul final, intitulat „Relațiile americane cu Uniunea Sovietică”, a fost

prezentat exclusiv președintelui pe 24 septembrie 1946. De fapt, președintele
Truman a ordonat ca raportul sa răman strict secret (nu a circulat până când nu
a apărut în Memoriile lui Arthur Krock în 1968), considerand ca ar produce
cele mai grve probleme din administratia sa.
 Discursul lui Winston Churchill despre Cortina de fier si reactia lui Stalin

Un alt eveniment care a urmat este discursul ţinut de Winston Churchill, fost prim-ministru
britanic, in data de 5 martie 1946 la Fulton, discurs ce deplângea Cortina de fier care căzuse
peste Europa. La acest discurs se află şi preşedintele Turman, fapt ce a asociat SUA la
constatările făcute de W. Churchill în cadrul discursului. Pentru a păstra un control total,
statele comuniste s-au izolat de restul lumii sub “Cortina de fier”, această denumire a fost
popularizată de Winston Churchill, cu scopul de a desemna frontierele acestora. Deşi nu
mai exercita această funcţie, Churchill a rămas în memoria Rusiei drept cel ce a lansat “o
cruciadă” împotriva comunismului. Churchill a fost primul care a spus lucrurilor pe nume,
făcând anunţul referitor la faptul că Stalin nu respectă acordurile dintre aliaţi şi că Europa
era despărţită în două.
Alianța dintre SUA- URSS din timpul celui de-al Doilea Război Mondial se răcise deja
considerabil când Churchill rostea aceste cuvinte, iar în câțiva ani ea avea să dispară
complet, lăsând locul unei intense dușmănii între cele două superputeri, ce avea să
definească Războiul Rece.
Era pentru prima oara când divizarea Europei - provocata de controlul sovietic asupra estului
continentului - era descrisa astfel. Initial, discursul domnului Churchill nu s-a bucurat de
prea mult succes, însa - în anul urmator - apelul lui la unitatea statelor democratice
împotriva expansionismului sovietic devenise politica de stat in Marea Britanie si în Statele
Unite. În plus, la scurta vreme dupa acest discurs istoric, Cortina de Fier devenea o prezena
fizica: statele satelit din estul Europei ai URSS ridicau garduri de fier ghimpat între ei si
vecinii din Europa de Vest.
Winston Churchill era îngrijorat de intentia URSS de a instala regimuri politice "prietene" însud-estul
Europei, în particular în Polonia.Termenul "Cortina de Fier" fusese împrumutat de Winston Churchill,
probabil fara sa isi dea seama, de la seful propagandei naziste, Josef Goebbels, care facuse predictia ca
înfrângerea Germaniei ar fi condus la divizarea Europei. În orice caz, conceptul de "Cortina de Fier" nu a
intrat în vocabularul uzual pâna la discursul tinut de Churchill la Fulton, în SUA.

Europa a fost împărțită în două mari sfere de influență: americană (în Vest) și sovietică (în Est), iar un numai
cinci țări au rămas neutre, dintre care patru liberale și una comunistă.
Discursul de la Fulton este important deoarece în el Churchill a comparat URSS cu fascismul german. El
reamintit avertismentele sale cu privire la sporirea agresivității Germaniei fasciste în anii 30 și a făcut o
trimitere directă cu regimul stalinist, declarandu-se impotriva acestuia:
”Din ceea ce am văzut eu în comportamentul prietenilor și aliaților noștri ruși, am tras concluzia că ei
respectă cel mai mult forța și tratează cu dispreț slăbiciunea militară”.

Se înțelege că Churchill a făcut unele reverințe la adresa fostului aliat - în caz contrar, nu ar fi fost înțeles de
mulți cetățeni ai țărilor occidentale, care tratau URSS ca țară care a adus cel mai mare aport la victoria asupra
Germaniei hitleriste. Pentru milioane de americani și britanici cuvintele Leningrad și Stalingrad au devenit
simboluri ale vitejiei și rezistenței, indiferent de atitudinea lor față de ideologia comunistă.
Declarațiile lui Churchill însemnau că Occidentul își modifică atitudinea față de URSS. Stalin a răspuns
practic imediat. La mai puțin de două săptămâni după discursul de la Fulton, în interviul pentru ziarul
”Pravda” Stalin a declarat că ”națiunile și-au vărsat sângele în timpul celor 5 ani de război cumplit de dragul
libertății și independenței țărilor lor și nu pentru a schimba dominația lui Hitler cu dominația unor
Churchilli”.
Nu este greu de observat că și Stalin s-a folosit de analogia hitleristă. Așadar nu mai exista un drum înapoi
spre vremurile coaliției militare. Marele joc de-a războiul rece a dus la intensificarea bruscă a tensiunii în
relațiile internaționale și la cursa înarmărilor.
 Doctrina Truman

Doctrina Truman (12 martie 1947) stă la baza politicii Statelor Unite împotriva Blocului communist în
timpul Războiului Rece. Reprezinta un program al politicii externe americane pentru combaterea
"pericolului comunist" în lume.
În Congresul SUA, presedintele Harry Truman a declarat: „Cred că Statele Unite trebuie să susţină
popoarele libere care rezistă tentaţiilor de aservire (…). Cred că noi trebuie să ajutăm popoarele libere de a
nu-şi falsifica destinul (…). Cred că ajutorul nostru trebuie să consiste esenţial într-o susţinere economică şi
financiară (…) de a menţine libertatea Statelor lumii şi de a proteja avansarea comunismului.”

În acest scop, el a cerut Congresului să aprobe un credit de 400 milioane dolari pentru ajutorarea Greciei,
amenințată de comunism, și a Turciei, unde U.R.S.S. revendica partea de nord-est a Anatoliei .
Doctrina Truman a derivat din evenimentele din Grecia, unde comuniștii încercau să răstoarne monarhia și
guvernul legal ales. Trupele britanice, care ajutaseră la eliberarea Greciei de germani în 1944, restauraseră
monarhia, dar aveau reale dificultăți în a o susține în lupta împotriva comuniștilor greci, ajutați de cei din
Iugoslavia, Bulgaria și Albania, din ordinul Moscovei.
În mod concret, doctrina Truman, sau politica de izolare, se bazează pe o ofertă de asistenţă militară şi
financiară din partea Statelor Unite, adresându-se ţărilor decise de a se opune presiunilor comuniste.
Imediat după al Doilea Război Mondial, ea a vizat ţări precum Grecia care se afla în război civil, Turcia
supusă unor presiuni intense manifestate de Moscova privind strâmtoarea Dardanele sau Iranului care se afla
în plină criză irano-sovietică.
Doctrina Truman a scos în evidență faptul că Statele Unite nu aveau nici o intenție de a reveni la
izolaționism, așa cum procedaseră după Primul Război Mondial, a reprezentat o cotitură în politica
americană față de URSS, marcând începutul unei politici de oprire, blocare a expansiunii sovietice, nu
numai în Europa, ci în întreaga lume, inclusiv în Coreea și Vietnam. Doctrina Truman avea să declanșeze în
fapt Războiul Rece.
 Planul Marshall şi reacţia URSS

În 5 iunie 1947, generalul George Marshall a fost numit secretar de stat al SUA, acesta având
de altfel şi cea mai mare autoritate în armata americană. SUA au venit în ajutorul Europei
devastate de război, cu un program de ajutorare şi anume Planul Marshall care reprezenta o
accelerare a procesului de refacere postbelică, un program de asistenţă economică făcând mai
puţin posibilă exploatarea comunistă.

A fost primul plan de reconstrucție conceput de către SUA, sub conducerea lui Turman,
destinat țărilor europene afectate de Al Doilea Război Mondial. Inițial, acest plan era destinat
tuturor statelor europene, însă a fost respins de URSS și sateliții ei, care se temeau de
creșterea influenței americane. Planul Marshall a constat într-un ajutor financiar acordat unui
număr de doar 16 state din vestul Europei iar pentru administrarea acestuia a fost înființată
Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OECD). A relansat economia
Europei occidentale, care până în anii 1970 a cunoscut o dezvoltare explozivă. Germania de
Vest s-a situat în fruntea acestui avânt, fiind urmată de Italia și Franța. Nivelul de trai a
crescut spectaculos, dezvoltarea economică ducând la o formare de resurse foarte mari pentru
programe și politici sociale.
Planul Marshall reprezintă extensia în domeniul economic a Doctrinei Truman. Totuşi,
acesta era menit să ajute ţările lovite de război şi nu cuprindea elemente care să confere o
interpretare antisovietică precum era Doctrina Turman, URSS a avut replica sa.
Pe plan politic, scopul Planului Marshall faţă de Est consta, după cum se poate deduce din
diverse date, în slăbirea presiunii politice a Uniunii Sovietice asupra ţărilor din Europa de
Est, de a permite fiecăreia dintre aceste ţări o reconstrucţie şi o dezvoltare care nu ar
permite în mod exclusiv de o singură putere si de a arăta populaţiilor din Europa de Est că
tehnologia occidentală este mai eficace decât cea importată din URSS şi că, din această
cauză, au tot interesul de a întoarce spatele Occidentului.

Reacţia sovietică cu privire la Planul Marshall a fost interpretarea acestuia ca fiind de

natură economică şi politică. Iosif Stalin a considerat că Planul Marshall avea ca obiectiv
izolarea URSS-ului şi privarea acesteia de sfera şa de influenţă, astfel Kremlinul pierdea
avantaje politice şi strategice în Europa centrala şi de S-E.

Ministrul de externe sovietic Viaceslav Molotov a respins Planul lui Marshall 1947,
propunând o varianta sovietica- o grupare economică sustinuta de sovietici, care a devenit
mai apoi CAER. Planul a fost un sistem de acorduri comerciale bilaterale pentru a crea o
alianță economică a țărilor socialiste ce a permis țărilor socialiste din Europa de Est să nu
se bazeze pe ajutor american, în loc de acesta făcând schimburi comerciale cu URSS.
 Crearea Cominform-ului si Teoria lui Jadnov

Tot ca reacţie a sovieticilor s-a construit Cominformul, o organizaţie concepută pentru a coordona acţiunile
partidelor comuniste. Odată cu crearea Cominform-ului, URSS a fost confirmată că fiind centrul
conducător al comunismului şi al adepţilor săi, singurlul model acceptat al socialismului fiind cel sovietic
adică stalinist.
Cominformul (Biroului de Informații al partidelor comuniste) a fost prima autoritate oficială a mişcării
internaţionale comuniste de la dizolavarea Cominternului şi a confirmat noile realităţi după cel de-al Doilea
Război Mondial - în special crearea Blocului Comunist de Est.
La 22 mai 1943, Cominternul, organul director al Internaţionalei Comuniste, teoretic independent faţă de
guvernul sovietic, fusese dizolvat. Noul organism s-a întrunit pentru prima oară pe 22 septembrie 1947 şi
şi-a luat numele de Cominform.

La această şedinţă au luat parte reprezentanţi ai partidelor comuniste din nouă ţări europene: URSS,
Polonia, Iugoslavia, Bulgaria, România, Ungaria, Cehoslovacia, Italia şi Franţa. Ca dovadă a
eurocentrismului organizației, partidele comuniste din China și din Vietnam nu au fost invitate.
Cei mai vehementi sustinatori ai Cominform-ului au fost comuniştii iugoslavi, sub conducerea lui Tito, de
aceea, Belgrad a fost ales ca loc de organizare.Tensiunea dintre Iugoslavia şi Uniunea Sovietică a condus în
cele din urmă, la expulzarea partidului lui Tito din Cominform. In iunie 1948, biroul a fost mutat la
Bucuresti, Romania.
Activităţile Cominformului au constat în principal, in publicarea de propaganda pentru a încuraja
solidaritatea internaţionala comunista. Strategia comuna impusa de Uniunea Sovietica, prin Cominform
implica abandonarea constrangerilor şi o încercare de a impune uniformitate partidelor comunist de
guvernământ atât in politica interna cât şi internaţionala.
Scopul Cominformului a fost acela de a coordona acţiunile dntre partidele comuniste în temeiul direcţiei
sovietice. Ca rezultat, Cominform a acţionat ca un instrument al politicii externe sovietice si al
stalinismului.
Singurele întruniri ale Cominformului au avut loc în septembrie 1947 (Polonia), în iunie 1948
(România) și noiembrie 1949 (Ungaria). În data de 28 iunie 1948, Partidul Comuniștilor din
Iugoslavia este exclus din Cominform. După o a doua reuniune care a avut loc în ianuarie 1948,
în Iugoslavia, mentalitățile se schimbă, iar conflictul izbucnește între Tito și Stalin. Astfel, în
timpul celei de-a treia reuniuni, care a avut loc între 25 și 28 iunie 1948, la București,
Cominformul judecă comunismul iugoslav al lui Tito ca fiind îndepărtat de viziunea sovietică.
Ca urmare, Belgradul este exculs din organizație, iar o epurare „anti-titoistă” intervine în rândul
tuturor tuturor membrilor organizației. După excluderea Iugoslaviei din Cominform, sediul
organizației a fost transferat la București.

Partidul, care era condus de Iosip Broz Tito din 1937 până în 1980, a fost primul partid
comunist la putere din istorie în Blocul răsăritean care s-a opus deschis politicii dictate de
Uniunea Sovietică și astfel a fost expulzat din Cominform în 1948 după ce Stalin l-a acuzat pe
Tito de naționalism. După epurările interne, partidul s-a redenumit în Liga Comuniștilor și a
adoptat politica de auto-gestionare a muncitorilor și a comunismului independent, cunoscută
sub numele de Titoism.

Ultima reuniune a organizației a avut loc la București în 1950 și a tratat aspecte funcționale.
După moartea lui Stalin, survenită la începutul lunii martie 1953, încetul cu încetul
Cominformul își pierduse din importanță: cele două blocuri opuse se îndreptau spre o
coexistență pașnică, organizația dizolvându-se în aprilie 1956. Această dizolvare este efectul
clar al destalinizării lansate de Nikita Hrușciov în februarie 1956 ( prin reformele glasnost si
perestroika), după cel de-al XX-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice și
după „raportul secret” privitor la „cultul personalității” și la crimele lui Stalin.
 Teoria lui Andrei Aleksandrovich Jdanov

Crearea Cominformului de către Stalin apare ca răspuns la Planul Marshall american, refuzat de
„democrațiile populare” din Europa Centrală (sub presiunea sovietică). În cursul acestei reuniuni a fost
pronunțată Doctrina Jdanov.

Andrei Aleksandrovich Jdanov, (26 februarie 1896 - 31 august 1948), a fost liderul comunist sovietic
având un rol determinant în definirea ideologiei partidului comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice,
susţinător loial al lui Stalin, el a fost făcut (1934) secretar al partidului comunist din Leningrad şi în 1939 a
devenit membru cu drepturi depline al Politicii de guvernământ din Partidului Comunist al Uniunii
Sovietice.

In URSS, Jdanov, teoretician al comunismului stalinist, face referire in cadrul unui discurs, la doctrina
celor doua lagare, de vest si de est. Ca exponent al politicii externe staliniste, a formulat “Doctrina Jdanov”
care imparte lumea in “doua lagare”. Europa de Est apartinea celui socialist, un lagar la propriu si la
figurat.

Doctrina celor doua lagare, sau Doctrina Jdanovista, este o teorie politica care a stat la baza politicii de stat
a URSS, conform careia lumea era impartita in doua lagare sau blocuri de influenta, unul
capitalist/imperialist condus de SUA si unul democratic condus de URSS. Principiul de baza al doctrinei
era ca singurul confict in cadrul sistemului democratic stalinist, era cel intre bine si rau. In baza doctrinei
jdanoviste, toti cetatenii trebuiau sa urmeze linia partidului, care arata ce e bine si ce e rau.
Acelasi Jdanov a fost direct implicat in pregatirea documentelor legate de infiintarea Cominformului in
toamna anului 1947 si, in iunie 1948, a fost, impreuna cu Stalin si Molotov, artizanul excomunicarii lui Tito
ca tradator, asasin si spion.
Fidel unei moralitati perverse si glorificandu-si stapanul, Jdanov a fost gata sa comita cele mai oribile
crime ca partener al omului pe care l-a adorat drept Mesia al Evangheliei dupa Karl Marx.
 Sfârşitul Războiului Rece, căderea regimului sovietic

Administraţia Reagan a iniţiat şi accelerat cursa înarmărilor, iar eforturile URSS de a ţine
pasul cu această cursa au început să pară un lux nepermis, căreia nu îi rămânea decât să
aplice reformele iniţiate de Gorbaciov, care a înţeles că pentru relansarea economică era
nevoie de o deschidere către Occident. După cum descriau unii analişti, Uniunea Sovietică
devenea “o ţară din lumea a treia ce posedă arme nucleare.” Iar răspunsul pentru această
mare problema a Uniunii Sovietice a fost acela de a pune capăt competiţiei specific
Războiului Rece . De altfel Gorbaciov a promovat într-o carte planul sau de reforme interne
şi specifică dorniţa de a transforma URSS într-un stat normal, cu schimbări în politică
externă.

Consider ca sfârşitul Războiului Rece s-a datorat întocmai gândirii politice a lui Mihail
Gorbaciov care era interesat mai mult de o dezvoltare economică a URSS, fiind de părere că
prin continuarea acestui război politic dus împotriva Statelor Unite, URSS-ul nu va putea
ajunge la dezvoltarea de care avea nevoie, acest conflict aducând Moscovei mai multe
dezavantaje decât avantaje.
Acest lider a introdus la mijlcul anilor 1980 două seturi de reforme pentru liberalizare numite
"perestroika"- reorganizare sau restructurare şi "glasnost"- deschidere sau transparenţă şi
retrage trupele URSS din Afganistan în 1989. Astfel că, noua gândire refomatoare a lui
Gorbaciov, SUA şi URSS s-au apropiat şi au avut loc întâlniri între conducătorii celor două
state, printre care cele dintre Gorbaciov şi Reagan, sau dintre George Bush şi Gorbaciov dar
şi acorduri şi summituri precum în 1990 prin Tratatul de Reunificare a Germaniei de la
Moscova.
Mai apoi Uniunea Sovietică nu a intervenit atunci când Parlamentul Poloniei a validat un
guvern necomunist, lucru care a dus la un proces de înlocuire a elitelor comuniste rigide,
cu unele mai flexibile, ceea ce a impulsionat decomunizarea întregii Europe de est, după
care a fost urmat destrămarea oficială a Tratatului de la Varşovia în 31 martie 1991.
Înlăturarea regimurilor comuniste a înregistrat revoluţii în ţările aliate URSS, fiind
cunoscută revoluţia din România ca fiind printre cele mai sângeroase.

Cred, de asemenea că Mihail Gorbaciov nu prevedea un asemenea rezultat prin reformele

sale, că el doar avea intenţia de a consolida, reforma statul communist şi că a promovat
un alt tip de communism, unul mai paşnic, dorea îmbinarea economiei socialiste cu o
formă a democraţiei politice pentru adaptarea URSS-ului la realităţile lumii moderne şi
menţinere acesteia între marile puteri ale lumii.

Gorbaciov a înţeles însă că pentru a beneficia de ajutor Occidental era necesar să pună
capăt Războiului Rece şi competiţiei implicite căreia nu îi mai putea face faţă, înlăturând
Cortina de Fier care separa estul de vestul Europei, dărâmând Zidul Berlinului şi
eliminând confruntarea militară. Ca urmare a destrămării Uniunii Sovietice în 1991,
Războiul Rece va lua sfârşit. Iar după 1989-1991, bipolarismul în relaţiile internaţionale
a fost înlocuit cu unipolarismul unei singure puteri- SUA
 Concluzie

Războiul rece s-a încheiat atunci când ambele superputeri au recunoscut absurditatea cursei
înarmărilor şi când una din ele, sau amândouă au crezut în sinceritatea celeilalte.
Războiul Rece are o serie de trăsături au definit sistemul internaţional din perioada
postbelică. Elementele cheie ce stau la baza acestei perioade sunt: ideologia comunistă vs
democraţie, capitalism vs socialism şi NATO vs Pactul de la Varşovia.
Personal consider că perioada de după Războiul Rece are o importantă deosebită pentru
scena şi politica internaţională deoarece este marcată de schimbări majore ale sistemului
internaţional.

Impactul pe care la avut Războiul Rece a condus la formarea unei generaţie de lideri, a unor
concepţii cu privire la ordinea internaţionala şi a modelat clase politice şi populaţii.
Războiul Rece a definit un sistem internaţional caracterizat prin existenţa a două
superputeri globale.

Lumea secolului XXI este diferita de cea a secolului XX, este supusă unor cerinţe noi,
produce crize de tip nou care găsesc ţările nepregătite- aici mă refer la impactul
terorismului care se agravează şi datorită feţei ascunse pe care o are, în opinia mea acesta
fiind arma cu care unele puteri se ‘lovesc’ singure cu scopul de a arunca vina pe zone în
care au influenţă şi de unde doresc supremaţie, iar din postura de victima se înarmează spre
a se apăra împotriva a ceea ce conştienţi provoacă şi de care nu se tem, ci doar ‘presară’
această teamă asupra populaţiilor.