Curs 6

ASPECTE ALE DISCRIMINĂRII PERSOANELOR CARE APARȚIN

ALTOR GRUPURI VULNERABILE.
PREVENțIA DISCRIMINĂRII ÎN CADRUL RELAȚIEI
CADRU MEDICAL - PACIENT

Lector:
Conf. Dr. Horațiu Dura
• Încă de acum câteva decenii s-a evidențiat în S.U.A. problematica
grupurilor vulnerabile în sistemul de sănătate. În 1987 au fost
identificate ca aparținând grupurilor vulnerabile persoanele fără
adăpost, neasigurate, fragile, în vârstă, suferind de boli cronice,
populații aparținând unor grupuri cu nevoi speciale – nativii
amerindieni, veteranii de război (Mechanic şi Tanner, 1987).
Politicile publice rămân în prezent centrate pe indivizi şi nu pe
grupuri, pe îngrijire şi vindecare şi mai puțin pe prevenție.

• Aday (2001) identifică vulnerabilitatea:

 între indivizi (în funcție de vârstă, sex, rasă/etnie);
 în cadrul relațiilor interpersonale (structura familiei, statusul
marital, rețelele sociale);
 în accesul la resurse (şcoală, loc de muncă, venit, locuință).
 Dimensiunile conceptului de
vulnerabilitate

Mechanic şi Tanner (1987) propun o serie de dimensiuni, care sunt

relaționate între ele:

 capacități şi acțiuni individuale;

 existența sau lipsa suportului instrumental sau familiar;

 resursele proxime şi comunitare, care pot facilita sau îngreuna

coping-ul personal şi relațiile interpersonale.
 Sursele vulnerabilității

 Sărăcia şi rasa. Sunt discriminate persoanele sărace, fără adăpost sau

aparținând anumitor etnii. Statusul socio-economic scăzut, condițiile de trai
precare au impact asupra calității vieții, alimentației, educației – factori ce pot
avea consecințe negative pe parcursul vieții.
 Rețelele sociale şi lipsa suportului social. Sunt discriminate persoanele
vârstnice, expuse izolării sociale în cea mai mare măsură. În această
categorie intră şi persoanele care au dificultăți în ceea ce priveşte
interacțiunea socială, cu boli mentale severe.
 Limitări personale (ale individului). Sunt discriminate persoanele care suferă
de anumite afecțiuni cronice, boli infecțioase, boli psihice, au anumite
dizabilități.
 Locația (din punct de vedere fizic, geografic). Zonele rurale izolate şi foarte
sărace, ghetourile din marile oraşe – care se constituie în surse de
vulnerabilitate datorită condițiilor de trai dificile, a infrastructurii, accesului
limitat la piața muncii, servicii medicale, sociale şi educaționale limitate.
 Dimensiunile conceptului de
vulnerabilitate

În sistemul de sănătate, discriminarea practicată de către profesionişti

se poate manifesta astfel

 ca o barieră în obținerea de servicii adecvate;

 respingerea sau întârzierea serviciilor medicale;
 diagnoza insuficientă sau greşită;
 non-aderența la tratament şi discontinuitatea tratamentului;
 rezultate slabe ale tratamentului.
(Bungay, Johnson, Varcoe, Boyd, 2010; Martins, 2008; Wen,
Hudak, Hwang, 2007; Thornicroft, Rose, Kassam, 2007).
 Discriminarea vârstnicilor

 Cu toate acestea, inechitățile în ceea ce priveşte poziția socio-economică (SEP) a

persoanelor vârstnice este asociată cu disparitățile din sistemul de îngrijire a
acestora. Acest lucru înseamnă că persoanele vârstnice cu venit mai mic, stare
materială precară, nivel educațional mai mic sunt mai expuse dizabilităților
asociate cu vârsta, calității scăzute a vieții, unui nivel de îngrijire medicală mai
scăzut.

 În ultimele decenii s-a introdus conceptul de „ageism”, ca fiind „prejudiciul şi

discriminarea pe baza vârstei unei persoane” (The New Oxford Dictionary of
English). Discriminarea are la bază credința conform căreia are loc un declin al
capacităților şi funcțiilor fizice şi psihice la persoanele vârstnice (Fernando, Arora &
Crome, 2011).

 Discriminarea poate să fie:

• directă – atunci când se aplică un tratament diferențial persoanelor, pe

baza vârstei acestora (Roberts şi Robinson, 2000);
• indirectă – atunci când serviciile de îngrijire sunt astfel oferite încât
persoanele vârstnice sunt dezavantajate (Adams et al., 2006).
Discriminarea directă a persoanelor
vârstnice, pe criteriul vârstă:
• limite de vârstă impuse pentru
accesul la anumite servicii;
• tratament diferențial nejustificabil
aplicat unui individ sau unui grup de
persoane, numai pe criterii de vârstă;
• limitarea screening-ului pentru
cancer doar la persoane mai tinere;
• excluderea persoanelor vârstnice
din cercetarea medicală;
• refuzul intervențiilor invazive la
persoanele vârstnice, din cauza
vârstei;
• refuzul tratamentului medical la
persoanele vârstnice, din cauza
percepției de lipsă a eficienței
costurilor;
• tratamentul nedemn aplicat
persoanelor vârstnice;
• lipsa discuțiilor despre opțiunile de
tratament cu persoanele vârstnice.
Discriminarea indirectă a
persoanelor vârstnice, pe criteriul
vârstă:
• calitatea similară a îngrijirii cu cea
acordată celor mai tineri, fără a lua în
considerare trebuințele/nevoile
individuale (specifice vârstei);
• implementarea de politici pe baza
asumpției că lipsa evidenței
echivalează cu evidența lipsurilor, mai
ales în deficitul cercetărilor care
implică persoanele vârstnice;
• asigurarea tratamentului la locurile
de muncă, fără asigurarea similară a
tratamentului persoanelor vârstnice.
Discriminarea persoanelor cu boli
psihice

Deşi profesioniştii în domeniul sănătății ar trebui să practice îngrijirea

într-un mod nediscriminatoriu, studiile au arătat că domeniul
sănătății mentale se confruntă cu practici discriminatorii (Pinfold,
2004).

O analiză realizată încă din anii ’90 a evidențiat faptul că jumătate din
persoanele diagnosticate cu afecțiuni psihiatrice care au participat
la studiu au fost tratate necorespunzător de către personalul
medical, din cauza istoricului psihiatric sau al diagnosticului curent.

O treime din participanții la studiu au afirmat că au fost tratați injust de

către medicul generalist, iar ca şi cauză predominantă a fost reliefat
faptul că medicii nu au crezut simptomele relatate de către ei şi că
aceste simptome au fost puse pe seama diagnosticului lor psihiatric
(Dobson, 1996).
Studiu de caz nr. 1

Un bărbat de 51 de ani, alb, este adus de către polițişti la secția de psihiatrie. Mai întâi este
internat la secția de primiri urgențe, pentru o evaluare completă a stării lui medicale. Pacientul
avea un istoric psihiatric, fiind diagnosticat cu schizofrenie paranoidă, şi era cunoscut în secția de
primiri urgențe datorită numeroaselor sale internări. De asemenea se ştia faptul că pacientul era
diabetic şi fumător. La internare, pacientul a fost calm, dar avea halucinații, iar familia sa a raportat
faptul că starea lui mentală s-a agravat în ultimele două-trei săptămâni. O primă evaluare realizată
de către asistenta de la urgență a relevat faptul că pacientul avea tensiunea arterială şi ritmul
cardiac crescute, dar că celelalte semne vitale erau normale. Pe foaia de internare s-a consemnat
faptul că pacientul se plângea de dureri în piept. După o examinare rapidă de către medicul de
gardă de la urgență, pacientului i s-a prezentat formularul medical (cu consimțământul) şi acesta a
aşteptat să fie transportat la psihiatrie. Conform însemnărilor asistentelor de la secția de primiri
urgențe, pacientul s-a plâns de dureri în piept timp de două ore. Pacientul a fost apoi transportat la
psihiatrie, unde a semnalat la internare înrăutățirea durerii din piept, devenind dispneic. Asistenta
de la psihiatrie a insistat ca pacientul să fie trimis înapoi la serviciul de urgență, din cauza durerilor
în piept şi a stării sale instabile. La revenirea în unitatea de primiri urgențe s-au realizat teste
complete şi adecvate: electrocardiogramă, examen metabolic, analize de sânge, examinarea
enzimelor cardiace – care au evidențiat faptul că pacientul a suferit un infarct miocardic.
Studiu de caz nr. 2

O persoană de sex feminin, albă, în vârstă de 47 de ani, este internată la secția de psihiatrie.
Persoana are antecedente psihiatrice, fiind diagnosticată cu schizofrenie paranoidă. De asemenea,
se cunoaşte faptul că persoana consumă alcool şi cocaină. Atunci când nu a fost internată,
medicația pacientei a cuprins Risperidon şi Carbamazepină, dar aderența pacientei la medicație a
fost scăzută. De asemenea, pacienta nu s-a prezentat la controalele medicale regulate, de la
centrul medical la care era arondată. Din punct de vedere fizic, starea pacientei la internarea la
psihiatrie nu a evidențiat probleme, iar din punct de vedere al stării mentale evaluarea de la
internare a fost concordantă cu istoricul ei psihiatric. În ceea ce priveşte comportamentul, pacienta
era agitată. La internare s-a reînceput administrarea medicației psihotrope. În a 10-a zi de la
spitalizare s-a constatat îmbunătățirea stării pacientei şi creşterea aderenței ei la tratamentul
medicamentos. În a 10-a noapte pacienta a suferit un atac de apoplexie, cu contracții intense şi
repetitive ale întregului corp, eveniment la care a asistat şi un angajat. S-a anunțat serviciul de
urgență şi pacienta a fost trimisă la unitatea de primiri urgențe. I s-a administrat Carbamazepină
sub formă injectabilă şi a fost ținută sub observație. În următoarele 2 ore, pacienta a suferit alte
două atacuri, la care au fost prezente asistentele medicale. I s-a administrat pacientei o nouă doză
de Carbamazepină, sub formă orală. Pacienta a fost ținută sub observație alte 30 de minute şi apoi
a fost retrimisă la secția de psihiatrie. Mai târziu, în acea noapte, pacienta a suferit un nou atac şi a
decedat.
 Două aspecte stau la baza acestei diferențe: pe de o parte
detectarea/depistarea redusă, iar pe de altă parte prevenția insuficientă.

 Deşi persoanele bolnave psihic au o rată mai mare de îmbolnăvire, rata de

detecție a îmbolnăvirilor este scăzută (Lambert et al., 2003). Un studiu asupra
pacienților cu afecțiuni psihiatrice a relevat faptul că 43% dintre ei aveau şi alte
afecțiuni, iar 47% dintre ei nu ştiau acest lucru, nefiind diagnosticați anterior.

 Parks şi Vreeland (2007) propun trei recomandări pentru scăderea ratei

mortalității în rândul populației cu diagnostic psihiatric:

 desemnarea populației cu diagnostic psihiatric ca fiind cu risc pentru

disparități în sistemul de sănătate;

 stabilirea şi implementarea unor standarde de îngrijire;

 îmbunătățirea accesului la serviciile de sănătate.
 Discriminarea persoanelor fără
adăpost

 Un recensământ din 2010 al persoanelor fără adăpost din SUA

scoate în evidență caracteristicile demografice ale acestui grup.
Astfel, 63% dintre persoanele identificate ca fiind fără adăpost erau
persoane singure, iar 37% erau familii de persoane fără adăpost.
62,3% din populația luată în evidență ca fiind fără adăpost sunt
bărbați, 41,6% sunt albi, iar 37% au vârsta cuprinsă între 35 şi 50
de ani.

 Cauzele sărăciei sunt multiple, iar persoanele fără adăpost sunt

considerate cu risc pentru probleme medicale acute şi cronice. Un
studiu canadian din 2009 a descoperit că speranța de viață a unui
bărbat fără adăpost este cu 13 ani mai mică decât a unuia din
populația generală.

 Persoanele fără adăpost sunt spitalizate, atât din motive

medicale, cât şi psihiatrice, cu mult mai frecvent decât populația
normală.
• Un recensământ din 2010 al persoanelor fără adăpost din SUA scoate în
evidență caracteristicile demografice ale acestui grup. Astfel, 63% dintre
persoanele identificate ca fiind fără adăpost erau persoane singure, iar 37%
erau familii de persoane fără adăpost. 62,3% din populația luată în evidență
ca fiind fără adăpost sunt bărbați, 41,6% sunt albi, iar 37% au vârsta
cuprinsă între 35 şi 50 de ani. Cauzele sărăciei sunt multiple, iar persoanele
fără adăpost sunt considerate cu risc pentru probleme medicale acute şi
cronice. Un studiu canadian din 2009 a descoperit că speranța de viață a
unui bărbat fără adăpost este cu 13 ani mai mică decât a unuia din populația
generală. Persoanele fără adăpost sunt spitalizate, atât din motive medicale,
cât şi psihiatrice, cu mult mai frecvent decât populația normală.
Studiu de caz nr. 3

Petentul, persoană infectată HIV, s-a plâns în legătură cu modalitatea în care a fost
abordat la efectuarea procedurilor de internare. S-a prezentat la spitalul de urgență,
în vederea efectuării unei intervenții chirurgicale, i s-a eliberat o foaie cu analizele ce
urma să le facă, iar în momentul în care a primit fişa a observat scris cu marker roşu
„persoană infectată HIV/SIDA”. La intrarea în salonul de pacienți a fost primit de
două asistente medicale. Una dintre asistente şi-a chemat colegele de serviciu,
spunându-le că pe secție a fost internată o persoană cu HIV/SIDA. Petentul a
răspuns asistentei că discuția nu trebuia să fie făcută față de alte persoane.
Asistenta medicală a răspuns pe un ton ridicat, astfel încât să fie auzită de cei
prezenți prin afirmația: „Ce, ai venit să ne umpli de SIDA?”.

•CNCD a reținut din probele aflate la dosar că modul de abordare de către reclamată
a situației date a avut ca efect umilirea petentului.
•Prin Hotărârea nr. 614 din 13.11.2008 s-a constatat că fapta constituie hărțuire pe
baza criteriului de infectare HIV.
În ceea ce priveşte persoanele fără adăpost, nu numai situația lor materială şi modul
de viață constituie o problemă, ci, după cum reiese şi din tabel, de multe ori acest
lucru este asociat şi cu alte aspecte. Aproape jumătate din persoanele care sunt fără
adăpost prezintă şi afecțiuni psihiatrice, iar la cei care sunt cronic fără adăpost acest
procent este şi mai ridicat. Dintre persoanele fără adăpost, 63% consumă alcool şi
30% dintre ei droguri.

Pe de altă parte, persoanele cu afecțiuni psihiatrice sunt predispuse să ajungă fără

adăpost, dintr-o multitudine de cauze:
 debutul timpuriu al afecțiunii psihiatrice poate întrerupe parcursul educațional
al persoanei şi pe cel vocațional, limitându-i accesul pe piața muncii, ceea ce
duce la şomaj şi sărăcie;
 persoanele cu diagnostic psihiatric sunt vulnerabile la evacuare din cauza
stigmatizării, discriminării şi a abilităților organizatorice disfuncționale;
 discontinuitatea în serviciile medicale comunitare pentru persoanele cu
afecțiuni psihice;
 dificultatea persoanelor cu diagnostic psihiatric de a menține relațiile
interpersonale şi familiale, acest lucru având ca şi consecință suportul social
limitat.
(Newman şi Goldman, 2008; Goodman, Saxe & Harvey, 1991; Hwang et al., 2009):
 Prevenția discriminării în cadrul relației cadru medical - pacient

Din punctul de vedere al sociologiei medicale:

 alegerea voluntară;
 competența medicului;

 abilitățile de comunicare ale medicului;

 empatia medicului;

 continuitatea;

 lipsa conflictului de interese.

(Shrivastava, Shrivastava & Ramasamy, 2014), o relație ideală

medic-pacient are şase componente principale (Park, 2009; Lejoyeux, 2011
 Profunzimea relației medic-pacient

Cunoaşterea. În ceea ce priveşte cunoaşterea pacientului de către medic, punctul de plecare este
familiaritatea – asocierea numelui cu o față, dar şi mai importantă este cunoaşterea istoriei medicale
a pacientului. La un nivel mai profund, medicii acumulează cunoştințe şi despre factori colaterali,
cum ar fi familia, mediul social etc.
 Încrederea. În lipsa unei experiențe negative, pacienții consideră în general că medicii sunt per-
soane de încredere. Pentru a descrie această caracteristică, pacienții folosesc cuvinte precum
„siguranță”, „loialitate”, „siguranță” şi „competență”. Loialitatea. Acest aspect al relației medic-pacient
este definit în termeni de contract sau aranjament între medic şi pacient.
 Loialitatea se referă la pattern-ul prin care un pacient consultă, în mod repetat, acelaşi medic, iar
loialitatea se referă la preferința pacientului de a vizita un anume medic. Loialitatea față de medic se
manifestă astfel:
 pacienții preferă să consulte acelaşi medic, dacă se confruntă cu probleme complexe,
emoționale sau pe termen lung;
 pacienții preferă să consulte orice medic, dacă problemele lor sunt minore;
 pacienții preferă să consulte orice medic, cu excepția medicului personal, pentru probleme
incomode;
 pacienții preferă să consulte medici specialişti, pentru probleme specifice.
 Respectul se manifestă ca un atribut afectivce reflectă percepția îngrijirii primite din partea
medicului şi considerația față de relația dintre medic şi pacient.
 Empatia
Macarov (1978) propune trei categorii de
înțelegere a acestui concept:
 preluarea rolului celuilalt, modificarea
viziunii asupra lumii prin perspectiva
preluată de la persoana respectivă şi
confruntarea cu sentimentele acelei
persoane;
 capacitatea de a decoda comunicarea
non-verbală, interpretarea sentimentelor
care stau la baza acestei comunicări;
 transmiterea sentimentului de îngrijire
sau încercarea sinceră de a înțelege într-
un mod susținător şi într-un fel lipsit de
prejudecată.
Mercer şi Reynolds (2002) propun patru atribute
ale conceptului de empatie:
 atributul emotiv – medicul ar trebui să fie
capabil să experimenteze într-un mod subiectiv
trăirile interioare ale pacientului şi starea lui din
punct de vedere psihologic;
 atributul moral – se referă la forța internă,
altruistă, a medicului, care îl motivează să
practice empatia;
 atributul cognitiv – face referire la abilitatea
intelectuală a medicului de a identifica şi a
înțelege într-un mod cât mai obiectiv
sentimentele pacientului;
 atributul comportamental – implică din partea
medicului un răspuns comunicativ, care redă
înțelegerea perspectivei pacientului.
Efectele pozitive ale empatiei clinice şi comportamentelor corespunzătoare ale
medicului prin:

 îmbunătățirea statusului metabolic al pacienților diabetici;

 durata scăzută şi evoluția mai puțin severă a răcelii obişnuite;

 îmbunătățirea stării de sănătate din punct de vedere psihologic şi fiziologic;

 complianța mai bună la tratament şi satisfacția pacienților;

 îmbunătățirea stării de activism a pacientului şi a strategiilor de coping;

 schimb de informații mai bun între pacient şi medic, comunicare mai bună;

 îmbunătățirea alinării/destinderii pacientului şi a acurateței diagnosticului;

 performanțe clinice mai ridicate ale viitorilor specialişti ai sănătății, inclusiv ale
medicilor;

 posibila utilizare mai eficientă a resurselor.

(Ahrweiler et al., 2014),

• Modele ale relației medic-pacient

În ceea ce priveşte complexitatea relației medic-pacient, încă din anii ’90 s-au
identificat patru modele ale acesteia în funcție de orientarea către:

Obiectivele Rolul valorilor Autonomia

interacțiunii/ pacientului Obligațiile pacientului.
medicului
relației medic-
pacient;

(Emanuel & Emanuel, 1992)

 Modelul paternalist / parental / ecleziastic

 medicul alege tratamentul optând pentru îngrijirea pe care o consideră cea

mai bună pentru pacient.
 interacțiunea şi relația medic-pacient au la bază asigurarea stării de bine a
pacientului. Informațiile sunt aduse la cunoştința pacientului, fiind selectate
anterior de către medic, în aşa fel încât pacientul să îşi exprime acordul cu
privire la tratament, îngrijire, intervenție.
 se consideră că pacienții vor fi recunoscători medicului pentru tratamentul
propus, chiar dacă inițial nu au fost întru totul de acord cu el. În cazuri
excepționale, medicul informează pacientul cu privire la tratament,
îngrijire, intervenție, în mod autoritar.
 Modelul informativ / ştiințific / ingineresc

 obiectivul interacțiunii medic-pacient este asigurarea de către medic a

informației complete şi relevante pentru pacient; pacientul selectează
tratamentul pe care îl doreşte, iar medicul execută intervenția sau aplică
tratamentul ales de către pacient.
 în mod extrem, pacientul poate solicita toate informațiile cu privirea la
boală şi tratament, ca apoi să decidă singur ce intervenție doreşte, în
acord cu propriile principii şi valori.
 acest model presupune o distincție clară între valori şi fapte. Valorile
pacientului sunt bine determinate şi cunoscute; ceea ce îi lipseşte acestuia
sunt faptele, acțiunile, care vor fi oferite de către medic. Nu contează şi nu
sunt luate în considerare valorile medicului, înțelegerea de către medic a
valorilor pacientului sau judecarea de către medic a valorilor pacientului.
 autonomia pacientului este conceptualizată în controlul asupra procesului
decizional medical.
 Modelul interpretativ

 obiectivul interacțiunii medic-pacient este descifrarea valorilor pacientului

şi dorințelor acestuia, precum şi facilitarea de către medic a alegerii
intervenției medicale care este în conformitate cu aceste valori.
 medicul oferă pacientului informații despre toate caracteristicile
intervenției: natura intervenției, condițiile în care are loc, riscurile şi
beneficiile acesteia, ajută şi asistă pacientul în elucidarea valorilor lui şi în
determinarea intervenției medicale care corespunde cel mai bine acestor
valori.
 valorile nu sunt întotdeauna la îndemâna pacientului, de aceea medicul
trebuie să îl ajute pe acesta să le identifice şi să le acceseze într-un mod
coerent.
 pacientul este cel care decide, rolul medicului fiind de consilier.
 Modelul deliberativ

 scopul interacțiunii medic-pacient este de a ajuta pacientul să aleagă

acele valori care se potrivesc cel mai bine situației sale clinice. În acest
sens, medicul oferă informația necesară pacientului în legătură cu starea
sa clinică, dar îl şi ajută pe acesta să descopere tipurile de valori care se
regăsesc în opțiunile disponibile.
 medicul realizează împreună cu pacientul o deliberare cu privire la valorile
care să fie urmărite în situația clinică specifică. Aceste valori sunt strict
legate de situația de sănătate a pacientului, care sunt influențate sau
influențează starea de sănătate a pacientului.
 medicul indică ceea ce ar putea să facă pacientul, cunoscând foarte bine
pacientul şi acționând spre binele lui
Modelul relației
Caracteristici
Informativ Interpretativ Deliberativ Paternalistic

Valorile Definite, fixate şi Incipiente şi Deschise spre Obiective;

pacientului cunoscute de către conflictuale, care dezvoltare şi împărtăşite atât
pacient necesită elucidare revizuire, pe baza de medic, cât şi
discuțiilor morale de pacient

Obligațiile Oferirea de Descifrarea şi Convingerea Promovarea stării

medicului informație factuală interpretarea valorilor pacientului despre de bine a
şi implementarea pacientului, precum cele mai importante pacientului,
intervenției şi informarea valori, precum şi independent de
selectate de către pacientului şi informarea acestuia preferințele şi
pacient implementarea şi implementarea dorințele
intervenției alese de intervenției selectate pacientului
către pacient de către pacient

Concepția despre Alegerea tipului de Auto-înțelegerea Auto-dezvoltare Aderarea la valori

autonomia îngrijire şi relevantă pentru morală relevantă obiective
pacientului intervenție şi îngrijirea medicală pentru îngrijirea
controlul asupra medicală
îngrijirii şi
intervenției
Concepția despre Expert tehnic Consilier sau Prieten sau profesor Apărător
rolul medicului competent consultant
Studiu de caz nr. 4

La medic se prezintă o femeie de 43 de ani, aflată la premenopauză,

care şi-a descoperit recent un nodul la un sân. Operația a relevat un
carcinom ductal de 3,5 cm diametru, fără adenopatii, estrogen-pozitiv.
Radiografia toracică, CT scan-ul osos şi testele hepatice nu au reliefat
diseminări metastatice.
Pacienta era divorțată de curând şi s-a întors la muncă pentru a se
putea întreține.
Care ar putea fi atitudinea medicului curant – în accepțiunea celor
patru modele prezentate mai sus?
 Comunicarea
Pentru o mai bună comunicare, medicul
trebuie:
 să stea jos, într-un mod
confortabil pentru pacient;
 să stabilească contact vizual cu
pacientul;
 să asculte pacientul fără să îl
întrerupă;
 să fie atent şi să arate acest lucru
şi non-verbal;
 să recunoască şi să ia în
considerare aspectele
emoționale;
 să ofere explicații pe parcursul
examinării.
Comunicarea se poate face în mod
eficient prin anumite rutine simple, ca
de exemplu:
 salutarea pacientului;
 punerea de întrebări despre
problema cu care se prezintă
pacientul;
 oferirea de alternative
medicale posibile;
 sprijinirea pacientului în luarea
deciziilor;
 explicarea intervenției
medicale;
 programarea următoarei vizite
a pacientului.
 Combaterea discriminării prin construirea unei relații de calitate între
cadrul medical şi pacientul vulnerabil

Dezvoltarea unei relații de calitate cu pacientul, bazată pe încredere, empatie şi

comunicare eficientă, este piatra de temelie pe care se poate clădi un act medical
nondiscriminatoriu.
Nu trebuie uitat în niciun moment că membrii grupurilor vulnerabile, potențial expuse
discriminării în sistemul de sănătate, sunt pacienți a căror abordare medicală este dificilă
prin definiție, în contextul multiplelor probleme medico-sociale cu care se confruntă
aceştia.
Este adevărat că aceşti pacienți aşteaptă din partea cadrelor medicale rezolvarea
problemelor medicale (uneori extrem de complexe) cu care se confruntă, ceea ce
presupune competențe profesionale corespunzătoare.
Utile în relația cu orice pacient, competențele transversale (abilitatea de a empatiza, de a
comunica, de a rezona cu pacientul, de a-i câştiga încrederea) sunt indispensabile în
abordarea pacienților vulnerabili, expuşi riscului de discriminare. E
ste nevoie doar de o autoevaluare serioasă a propriilor stereotipuri şi prejudecăți, de o
autocenzurare a pulsiunilor discriminatorii şi, la final, de o abordare medicală în spiritul
profesiei umanitare pe care am ales să o practicăm.
Rezultatul unui astfel de demers va fi o îngrijire medicală de calitate, la care şi aceşti
pacienți defavorizați au dreptul, în egală măsură ca orice alt pacient.