Într-o toamnă aurie, o veveriță privea liniștită pădurea, de la înălțimea

scorburii ei din copac. Frunzele arborilor nu mai erau verzi, ci ca și într-un

desen, primeau nuanțe aurii sau arămii.
Veverița își făcea provizii pentru iarna care se apropia cu pași reprezi:
nuci, alune, semințe și diverși sâmburi de fructe.
 Deodată, atenția veveriței a fost atrasă de un ghemotoc de blană care
stătea ascuns în frunze. Veverița coborî în grabă și descoperi un iepuraș
mic și speriat care se rătăcise prin pădure în timp ce alerga neatent.
Veverița îl conduse acasă la mama lui, spunându-i vorbe bune.
La întoarcere, a ajutat o vecină veveriță să urce o nucă mare în scorbură.
A pansat un ursuleț simpatic pe care îl înțepase o albină în timp ce
mâncase miere și a încurajat o căprioară, care fusese nedreptățită.
 Zâna Toamna a văzut toate aceste fapte bune și i-a zis veveriței:
- Pentru că a fi bun la inimă e cea mai minunată trăsătură a unei ființe,
vei fi numită de acum: „Veverița darnică”.