INSULINA ȘI ANTIDIABETICELE DE

SINTEZĂ
Baze fiziopatologice
 Diabetul zaharat este considerat o boală de metabolism cu
evoluție cronică, caracterizat din punct de vedere biochimic
prin tulburări ale metabolismului glucidic cu
HIPERGLICEMIE ȘI GLICOZURIE, la care participă
secundar și tulburări ale metabolismului lipidic și protidic.
Este datorat absenței relative sau absolute de insulină, iar în
unele cazuri se cunoaște un determinism genetic.
 Diabetul zaharat este caracterizat prin hiperglicemie
(glicemia depășește 100mg/100ml sânge) și glicozurie
(atunci când se depășește pragul renal de reabsorbție a
glucozei). Glucoza prezentă în urina tubulară acționează ca
un diuretic osmotic, apărând poliurie.
Clasificarea diabetului zaharat
 După criteriul etiopatogenic:
A) Diabet zaharat primar
• Diabet zaharat primar familial:
- prediabet
- diabet zaharat latent
- diabet zaharat clinic manifest
• Diabet zaharat nefamilial (dobândit)
B) Diabet zaharat secundar
- pancreatic
- endocrin
- para sau post terapeutic
- post stres acut sau cronic
 După criterii clinice:
Criteriul terapeutic: - diabet zaharat insulinodependent
- diabet zaharat insulinoindependent
 După criteriul vârstei bolnavului la debutul diabetului:
- diabet zaharat juvenil (debut până la 20 de ani)
- diabet zaharat al adultului tânăr (debut 21-40 de ani)
- diabet zaharat al adultului (debut 41-65 de ani)
- diabet zaharat al vârstnicului (debut după 65 de ani)
Baze farmacodinamice
Clasificarea medicamentelor antidiabetice după origine,
structură chimică și mecanism de acțiune:
 substanțe naturale: insulina
 substanțe de sinteză:
- sulfoniluree – substanțe care cresc eliberarea
insulinei din pancreas și utilizarea glucozei în țesuturi:
tolbutamid, clorpropamid, glibencamid, glipizid,
gliquidon, glicazid, glimepirid;
- biguanide – substanțe care cresc glicoliza
anaerobă, active și în caz de pancreatectomie:
metformin, buformin;
 - oze – inhibitoare alr alfaglucozidazei: acarboza;
- tiazolidine – agoniști pe receptorii nucleari
PPAR-gama (receptori activatori ai proliferării
peroxizomilor): rosiglitazon, pioglitazon;
- alte structuri – inhibitoare ale aldoreductazei:
tolrestat, epalrestat;
- adjuvante: repaglinid.
Insulina
Se formează din precursori, pre-proinsulina
din care se formează proinsulina (prin
ruperea unui segment peptidic de la capătul
lanțului B), apoi insulina (prin ruperea unui
segment din lanțul peptidic C). Insulina
monomer activă se depune în granulele
intracelulare.
Farmacocinetica
Insulina este inactivată după
administrare orală, în intestin.
Administrată injectabil s.c. trece în
țesuturi unde este captată și degradată
de insulinază. Are T½ scurt, 0,6 ore; 1-
2 ore forma cristalizată admistrată s.c.
Excreția se face renal, în cantități mici.
Farmacodinamia
Acțiunile metabolice ale insulinei sunt:
 metabolismul glucidic:
- asigură utilizarea tisulară a glucozei prin
stimularea pătrundeii acesteia în mușchi și adipocite și
prin stimularea fosforilării oxidative în hepatocite,
celule musculare și adipocite;
- crește depozitele de glicogen prin două
mecanisme: induce sinteza glucokinazei și glicogen
sintetazei stimulând transformarea glucozei în glicogen
și scade glicogenoliza hepatică;
 metabolismul protidic:
- favorizează sinteza proteinelor în mușchi
datorită creșterii disponibilului de aminoacizi
(deoarece inhibă gluconeogeneza hepatică și ușurează
transportul aminoacizilor) și prin stimularea sintezei
ribozomale în celulele musculare.
 metabolismul lipidic:
- crește anabolismul lipidic prin creșterea
disponibilului de acizi grași, stimulează sinteza
trigliceridelor, scade lipoliza (inhibă lipaza din
adipocite).
 stimulează Na+/K+/ATP-aza membranară și crește
influxul celular al ionilor de potasiu.
Farmacoterapie și farmacografie
Insulina reprezintă o medicație de substituție în diabetul
juvenil și la adulți în formele severe, diabet insulino-
dependent și în diabet cetozic.
Se utilizează temporar la diabetici cu neuropatie și retinopatie
evolutivă.
Insulinele utilizate în terapeutică se obțin de la diferite specii
de animale: din pancreasul de bovine sau porcine și insulină
umană.
În prezent insulina umană se prepară predominant prin
inginerie genetică (insulină umană biosintetică), și este
produsă de tulpini nepatogene de E. Coli la care s-a inserat
gena specifică pentru insulină.
Ritmul administrării și posologia depind de tipul de insulină,
funcție de latența și durata acțiunii:

1. Insuline cu acțiune de scurtă durată (latență 15-30

min, efect maxim la 3 ore, durata 6-8 ore. Pentru
controlul glicemiei este nevoie de 2-4 administrări în 24
ore.
2. Insuline cu acțiune intermediară (latența 1-2 ore, efect
maxim la 6-12 ore și durata 18-24 ore). Sunt necesare 2
administrări/zi, dimineața și seara.
3. Insuline cu acțiune lentă și durabilă (latența 4-6 ore,
efect maxim la 14-20 ore și durata efectului 20-36 ore).
Se administrează o dată/zi.
Sulfamide antidiabetice
Sulfamidele antidiabetice se absorb bine din tubul
digestiv. Se leagă de proteinele plasmatice în proporție
mare (mai mult de 90%). Epurarea se face
predominant hepatic prin acetilare sau renal. T½ este
variabil, fiind lung pentru clorpropamidă (25-42) și
scurt pentru glipizidă (2-4 ore).

Exemple: tolbutamida, clorpropamid, glibencamid,

glipizid.
Farmacodinamie
 stimulează secreția pancreatică de insulină, având
eficacitate mare în condițiile în care se păstrează
capacitatea secretorie a celulelor beta pancreatice.
Cresc nivelul insulinei, efect avantajos la diabeticii
non-insulinodependenți.
 la nivel hepatic cresc numărul receptorilor
insulinici crescând reactivitatea acestor celule la
acțiunea hormonului. Cresc utilizarea glucozei în
mușchi.
Farmacotoxicologie
Reacțiile adverse produse de sulfamidele antidiabetice
sunt: hipoglicemia, tulburări digestive, efecte toxice
sau alergice cutanate.
Produc anomalii fetale dacă sunt admistrate în timpul
sarcinii.
Interacțiuni medicamentoase
 potențează efectul hipoglicemiant: anticoagulante
cumarinice, fenilbutazona, alcool etilic în ingestie
acută;
 scad eficacitatea sulfamidelor inductorii enzimatici:
barbiturice.
Biguanide antidiabetice
Indicația principală este diabetul zaharat non-
insulinodependent al adultului obez, în care pe lângă
scăderea glicemiei au efect favorabil și asupra
metabolismului lipidic.
O altă indicație este diabetul instabil, în care biguanidele
pot înlocui o parte din doza de insulină, scăzând astfel
pericolul apariției hipoglicemiei.
Exemple: metformin, buformin.