BIBLIA ȘI ISTORIA

- Biblia relatează apelurile lui Dumnezeu, precum

și răspunsurile oamenilor. În Scriptură găsim istoria
relației dintre Dumnezeu și poporul său; e
memoria scrisă a evenimentelor care au marcat acest raport.
- În alcătuirea istoriei biblice, trebuie să se privilegieze mai mult informațiile
pur istorice profane sau să se dea mai mult credit datelor biblice, relativizând
pe cele laice.
- O dificultate aparte o reprezintă absența izvoarelor. Și cronologia exactă a
evenimentelor este greu de stabilit datorită folosirii de calendare diferite în
cele două regate sau în lumea greacă.
- Un aspect esențial este conotația de istorie sacră, istorie a mântuirii pe care
o regăsim în Biblie. Punctul de plecare pot fi evenimente și realități istorice,
însă ele sunt recitite și interpretate în funcție de mesajul religios de
transmis.
- În fine, faptul că Israel a re-scris/re-interpretat permanent istoria sa.
 Cuprins
I. Epoca de dinaintea VI. Exilul (587-538) și perioada
patriarhilor (Gn 1-11) post-exilică (538-333)
II. Epoca patriarhilor (circa VII. Epoca elenistă (332 – 39
2000 -1500 î.C.): Gn 12-50 î.C.)
III. Exodul, drumul prin pustiu VIII. Epoca romană (39 î.C. -100
şi cucerirea ţării promise d.C.)
(1250- 1100)
IV. Epoca judecătorilor (1150-
1010 î.C.)
V. Monarhia (1010-587 î.C.)
 BIBLIA ȘI ISTORIA

- Reconstruirea istoriei biblice întâmpină dificultăți:

- A) distanța dintre faptele întâmplate și cele relatate
- B) re-citirea și re-interpretarea evenimentelor în noile contexte
- C) interes pentru mesajul teologic: cuvântul și acțiunea lui Dumnezeu
- D) numeroase simboluri și un mod special de a scrie istorie
 ÎNTREBĂRI DIFICULTĂȚI
- Cum concepeau oamenii timpurilor biblice istoria?
- Ce fel de noțiune de timp sau evoluție aveau?
- Cum priveau adevărul, inclus adevărul istoric?

• O dificultate o reprezintă precarietatea izvoarelor, neexistând prea multe

mărturii externe, ci mai mult informații biblice. Dezbaterea dacă se poate
reconstrui o istorie biblică bazând-se exclusiv pe datele din Sfânta
Scriptură sau să se privilegieze doar informațiile pur istorice laice.

• Și cronologia exactă a evenimentelor este greu de stabilit datorită folosirii

de calendare diferite la evrei sau în lumea greacă. Mai mult, lumea antică
din Orient și Occident nu era interesată de problemele cronologice, de
aceea există o oarecare imprecizie.

• Mai apoi, trebuie luat în calcul faptul că în Biblie s-a rescris permanent
istoria; au fost multe tradiții ce au evoluat în zone (comunități) și epoci
diferite.
 1. EPOCA ÎNCEPUTURILOR (GEN 1-11)
• Perioadele istoriei lumii (paleolitic, mezolitic etc.) nu se regăsesc în
acest fel în Biblie, deoarece Scriptura nu are neapărat un interes
istoric.
• În primele capitole din Geneză nu găsim informații științifice despre
începuturile lumii.
• Cine erau Adam și Eva?
• Există unele aluzii la primii oameni care au cultivat pământul, la Cain
și Abel, descriși cu ocupația de agricultori sau păstori.
• Elemente de legendă și mitologie
 1. EPOCA ÎNCEPUTURILOR (GEN 1-11)
Epoca lui Noe: potopul
• Răspândirea grupărilor umane: turnul Babel
• În prima epocă a bronzului (3.000-2000) există mărturii despre
prezența unor cetăți ca Ierihon, Sichem, Ai, Ghezer, Lachiș,
populate probabil de cananeeni. Spre sfârșitul mileniului al III-
lea locuitorii cetăților vor fi nevoiți să le părăsească datorită
invaziei triburilor amoriților.
 2. EPOCA PATRIARHILOR (Gen 12-50)
În epoca medie a bronzului (2000-1550) se inserează relatările despre
patriarhi: de la Abraham la Moise (cf. Gen 12-50). Două caracteristici: 1)
stil de viață nomad; 2) religie de familie.
• Au fost căutate concordanțe cu istoria laică:
a) -Migrările unor grupuri semitice (aramei sau amoriți) către vest la
începutul mileniului al II-lea î.C.
b) -relaționarea patriarhilor cu „hapiru”, grupuri de nomazi și bandiți
menționați în unele texte egiptene pe la jumătatea mileniului II.
c) - asemănări între uzanțele despre care dau mărturie unele
documente din sec. XVIII-XVI (Mari, Ebla) și cele întâlnite în Biblie (ex.
obiceiul de a adopta fiul unei sclave, cum face Abraham cu Ismael; sau
uzanța sclavei luată de stăpân drept concubină). Dar, uzanțele acestea
se întind însă pe parcursul a multe secole, nu e ceva specific doar
acestei perioade!
 Abraham, Isaac și Iacob
• Abraham este un emigrant, pribeag din
Mesopotomia, Ur, unde încă de pe anul
2500 se dezvoltase o civilizație.
• Plecarea sa de la Haran și venirea sa în
Palestina, în ținutul Mambre-Hebron se
poate încadra istoric la începutul
mileniului II când mulți amoriți emigrează
către Palestina.
• Abraham este părintele națiunilor
• Două promisiuni: o țară și o descendență.
 Abraham, Isaac și Iacob
Lui Isaac îi e dedicat mai puțin spațiu, el făcând
legătura între Abraham și Iacob.
• Iacob este tatăl celor 12 triburi și părintele
poporului lui Israel.
• Narațiunile despre patriarhi reflectă unele
tradiții culturale și religioase din acele secole.
Însă, în Geneză ele au un scop teologic,
reflectând încrederea în Domnul.
 3. EPOPEEA EXODULUI
• În istoria universală exodul ar
putea fi plasat în ultima epocă a
bronzului (1550-1200). Epopeea exodului
este descrisă în Exod, Numeri,
Deuteronom şi Iosue și este
fundamentul existenței poporului ales.
• Perioada șederii evreilor în Egipt poate fi
plasată pe timpul hycsoșilor (triburi
asiatice) care au dominat Egiptul (1720-
1550).
• Noul faraon, care nu-l cunoștea pe Iosif,
menționat în cartea Exodului (cf. Ex 1,8)
ar putea fi Ramses al II-lea (1290-1224).
De numele acestui faraon sunt legate
reconstruirea cetăților Pitom și Ramses
(cf. Ex 1,11) și muncile forțate.
 3. EPOPEEA EXODULUI
• Moise, după nume (Mosis =„fiul
lui”; Tut-mosis, fiul lui Tut) și după
educație este un egiptean. Legenda
salvării sale are un scop religios.
• În ceea ce privește plăgile, acestea nu se
pot concorda cu evenimente naturale
(chiar dacă au fost tentative de a le
explica pe baza fenomenelor naturii), ci
sunt semne ale puterii divine trimise spre
convertire.
• Referitor la datarea exodului, aceasta ar
putea fi plasată în secolul XIII (circa 1270-
1250), pe timpul lui Ramses al II-lea.
 Epoca exodului
• S-a făcut ipoteza a două ieșiri: ar
exista o primă ieșire (exod-fugă),
trecerea Mării Trestiilor, o zonă
mlăștinoasă nu departe de Sukkot.
• O a doua ieșire ar fi fost un exod-
expulzare, într-o epocă diferită. Și
cartea Exodului indică două ieșiri:
una a fost fuga pe calea filistenilor,
trecere pe la nord în Ex 14,2-9; a
doua a fost adoptarea unui alt
drum lung, mai spre sud (cf. Ex
13,17).
• S-a încercat identificarea punctului
exact pe unde au trecut evreii:
lacurile amare în zona de est sau
coasta mediteraneană
• În ceea ce privește trecerea mării, deja textul din Exod are mai multe versiuni: Ex
14,21: vântul din orient care usucă apele; Ex 14,22: calea pe mare, cu ape la
dreapta și la stânga; Ex 14,24-25: fuga egiptenilor, blocați de Domnul pentru a nu
interveni. Până la urmă, exodul-eliberare e pus pe seama intervenției Domnului,
Dumnezeul lui Abraham, a lui Isaac, a lui Iacob.
 Epoca exodului
• Muntele Sinai ar putea fi Jebel
Mussa (2244 m)
•
• Alte ipoteze: Har Kharkom în
pustiul Negheb

• Darul Legii si peregrinarea prin

pustiu au relevanta teologică.
 Exodul: intrarea în țară
• Și relativ la cucerirea țării există două
versiuni.
• 1. În cartea lui Iosue, cetățile cad una
după alta (mai întâi Ierihon și Ai) cu
aportul tuturor celor douăsprezece
triburi, Iosue învingând regii din sud și
apoi pe cei din nord. Totuși, căderea
Ierihonului pare a fi mai degrabă un act
liturgic; potrivit arheologiei, nu sunt
dovezi ale victoriei evreilor asupra
Ierihonului (Ios 1,1-9: încredere în
YHWH și păzirea Legii).
• În a doua versiune, din cartea
Judecătorilor (cf. Jud 1-2), cucerirea țării
se face treptat, prin acțiuni separate ale
triburilor. Astfel, unele oraşe
canaaneene au fost probabil cucerite cu
forţa şi altele au fost ocupate paşnic.
Însă o parte din populația locală a rămas
în continuare, conviețuind cu evreii.
 Exodul: intrarea în țară
• Pătrunderea graduală a triburilor și
ocuparea treptată a țării pare mai
veridică din punct de vedere istoric.
În jurul anului 1.200 a fost o
perioadă de ieșire din criză pentru
Canaan: sedentarizări de populații
(mai ales în zonele muntoase),
refacerea unor cetăți abandonate
(Debir, Lachiș).
• Așezare mai întâi pacifică, mai apoi
lupte în epoca Judecătorilor.
• atât ieşirea din Egipt, cât şi intrarea
în Ţara Promisă au necesitat
probabil o lungă perioadă de timp.
• Evreii intrați în Canaan au
conviețuit cu locuitorii țării.
 Exodul: intrarea în țară
• Cele trei teze propuse?
• 1. Inflitrarea graduală: mai întâi în
zonele montane, apoi lupte pentru
a cuceri noi teritorii.
• 2. Teza sociologică: israeliții erau în
Canaan dintotdeauna. A existat la
începutul secolului XIII revolta
agricultorilor împotriva cetăților
stat canaaneene.
• 3. Soluția cea mai bună: ieșirea din
criza demografică și economică de
la începutul epocii bronzului:
• - sedentarizări de grupuri tribale în
zone montane
• - refacerea unor cetăți
• ISRAEL canaanean!
 4. Epoca judecătorilor (1150-1010 î.C.)
• Din punct de vedere al istoriei, există conflicte
cu popoarele învecinate, iar unitatea țării este
greu de menținut (Jud 6,1; 17,6).

• Evreii s-au opus ideii de a avea o guvernare

centralizată. Ei au preferat o uniune de triburi
condusă de capi carismatici numiți judecători.
• Totul reflectă un spirit de independenţă şi
aversiune faţă de monarhie. Această poziție era
motivată de faptul că numai Dumnezeu putea
să-şi revendice dreptul de a fi numit „rege”.

• Cei mai importanți judecători, din cei 12, au fost

Ghedeon, Samson și Debora. Aceștia aveau o
misiune de eliberare dintr-o anumită situație și
exercitau mai mult activitate militară. Ei erau
animați de spiritul lui Jahwe și salvau poporul
care făcea ceea ce e rău în ochii Domnului.
 5. MONARHIA (1010-587 î.C.)
• Evenimentele din această perioadă
lungă şi complexă a istoriei Israelului
sunt relatate în 1-2 Samuel, 1-2 Regi şi în
1-2 Cronici.
• Trecerea de la autoritatea carismatică a
judecătorilor la forma mai instituţională
a monarhiei începe cu Saul şi ajunge la
deplinătate cu David şi Solomon.
• De ce a fost nevoie de rege?
• - pentru a face față dușmanilor
• - pentru a se alinia la obiceiurile altor
popoare
• Saul (circa 1010-1000)
• Domnie scurtă și evaluată oarecum
negativ.
 5. MONARHIA (1020-587 î.C.)

• Filistenii: popoare ale mării

• Dușman al lui Israel la începuturile
monarhiei; cei care au capturat arca
alianței (1Sam 4)
• Importanța utilizării fierului
 5. MONARHIA (1010-587 î.C.)
• De ce a fost nevoie de rege?
• - pentru a face față dușmanilor
• - pentru a se alinia la obiceiurile altor
popoare
• Saul (circa 1010-1000)
• Domnie scurtă și evaluată oarecum
negativ.
• Lipsește organizarea statală.
• 1Sam 28: Saul moare în bătălie.
 5. MONARHIA (1020-587 î.C.)
• David (circa 1000-960)

• David rămâne (numele „David”- cel

predilect, apare de 1085 de ori în
Biblie):
• - cel care a întemeiat statul ebraic (în
anul 1000 stabilește capitala la
Ierusalim)
• -simbol al regalității, din casa lui David
va veni regele mesianic (2Sam 7);
• -cel ce a militat pentru un cult autentic
și unitar, chiar dacă a rămas pentru
mult timp influența zeilor din Canaan.
• -autorul psalmilor, potrivit tradiției.
 5. MONARHIA (1020-587 î.C.)
• Arca alianței
 5. MONARHIA (1020-587 î.C.)
• Solomon (circa 960-930): regele păcii și
al înțelepciunii
• Solomon este reprezentantul epocii
ideale a regalității (chiar dacă nu era
succesor legitim la tron, ci fiul din
adulter cu Betsabea), o eră
caracterizată de pace și prosperitate.
• El a construit Templul,
• - a favorizat înflorirea culturală,
• - a extins teritoriul regatului
• - și a încheiat alianțe politice și
economice. A organizat mai bine curtea
regală și administrația. A realizat multe
edificii, a dezvoltat și comerțul, arta,
școlile de scribi.
• Solomon rămâne înțeleptul prin
excelență, considerat și autorul colecției
de cărți sapiențiale.
 5. MONARHIA (1020-587 î.C.)
• Solomon (circa 960-930): regele păcii și al înțelepciunii
 REGATE: ISRAEL (NORD) ȘI IUDA (SUD)
La urcarea pe tron a fiului lui Solomon (931), Roboam, s-au
rupt legăturile între nord şi sud, formându-se două regate distincte:
Regatul lui Israel la nord (conducerea a fost preluată de Ieroboam)
şi cel al Iui Iuda la sud cu capitala la Ierusalim (regele Roboam).
De ce s-au separat cele două regate?
a) Cauze istorice imediate: taxele apăsătoare impuse de Solomon
și obligațiile de a presta munci forțate.
b) Cauze mai îndepărtate:
- Opoziția dintre triburile de Nord și Sud
- Curentele antimonarhice
REGATE: ISRAEL (NORD) ȘI IUDA (SUD)
 REGATUL DE NORD: ISRAEL
• O anumită importanță la nivel politic o
va avea regele Omri (885-841), deși Biblia îi
alocă doar câteva versete. Omri va instaura o
dinastie. Va obține unele victorii militare, va
transforma Samaria în capitală și va consolida
regatul (cf. 1Rg 16,23-28) prin alianțe.
• Fiul său Ahab se va căsători cu Izabela, fiica
regelui din Tir. Există o mărturie, o stelă (842-
840) atribuită lui Mesha, rege al Moabului,
unde e menționat Omri, rege în Israel, și fiul
său Ahab. Se face aluzie, de asemenea, și la
cultul către YHWH.
• Următorul rege, Ahab, a fost nevoit să facă
față ascensiunii puterii asiriene. În această
epocă sunt activi cei doi profeți, Ilie și Elizeu.
Ilie luptă pentru îndepărtarea cultului lui Baal
și a altor forme de idolatrie susținute și de
Izabela, soția lui Ahab.
 REGATUL DE NORD: ISRAEL
• După anul 745, cu regele Tiglat
Pileser se afirmă din ce în ce mai mult
Asiria.
• În această perioadă are loc războiul siro-
efraimit. Israel se aliază cu Rezin, regele
Damascului, împotriva Asiriei. Iuda, unde
rege era Ahaz, refuză să participe la
coaliție. Tiglat Pileser va învinge fragila
coaliție și îl va stabili ca rege în Israel pe
Osea.
• În anul 722, armatele lui Salmanasar și
apoi Sargon al II-lea vor asedia și cuceri
Regatul de Nord.
• În 721 î.C. va cădea Samaria, iar mare
parte din populație va fi deportată.
Pentru autorul biblic, totul s-a întâmplat
deoarece israeliții au păcătuit împotriva
Domnului, neascultând de el și
practicând idolatria.
 REGATUL DE SUD: IUDA
• Un rege important în Iuda a
fost Ezechia (715-686), cel ce
promovează o reformă religioasă
și politică dorind să elibereze
poporul de sub jugul asirian.
• Pe timpul său, în anul 701, are loc
o invazie a armatelor lui
Senaherib. Acesta cucerește mai
multe cetăți și asediază
Ierusalimul (cf. 2Rg 18,20-32).
Datorită unor tulburări interne
însă, abandonează asediul și se
îndreaptă către capitala Ninive
(evenimentul a fost aclamat de
evrei ca o intervenție a lui
Dumnezeu).
 REGATUL DE SUD: IUDA
• Pe plan internațional,
începând mai ales cu anul 612, când
e distrus Ninive, se afirmă tot mai
mult puterea Babilonului. În bătălia
de la Karchemish din anul 605,
Nabucodonosor va învinge și
armatele faraonului Necao.
• În această perioadă, un rege de
referință în Iuda a fost Iosia (640-
609), care a promovat o importantă
reformă religioasă. El este cel care a
descoperit sulul Legii (622), a dorit
unificarea cultului la Templu și a
realizat multe alte reforme.
• Tot în acest arc de timp se face
auzită vocea profetului Ieremia.
 REGATE: ISRAEL (NORD) ȘI IUDA (SUD)
Cine este regele?
- Alesul lui Dumnezeu: alegerea divină
- Este uns de Domnul (Mashiah = uns)
- Totuși nu e o figură divină sau semi-
divină
- Ascultă de Dumnezeu și de cuvântul
său
- Este slujitor al lui Jahwe, adevăratul
rege
- Este administratorul dreptății și asigură
pacea-shalom.
- Relaționează cu profeții, trimișii
Domnului
 REGATE: ISRAEL (NORD) ȘI IUDA (SUD)
EVALUARE
Relatările cuprinse în textele biblice judecă negativ pe regii din nord
şi sunt la fel de critici cu privire la numeroasele confruntări dintre
regii din Iuda, considerându-i infideli alianţei. Criteriul de
interpretare rămâne cel teologic, nu istoric.
• În ceea ce privește evaluarea regalității, punctul de plecare e
faptul că adevăratul rege al poporului este Jahwe. Regele politic
trebuie să fie slujitorul și instrumentul lui Dumnezeu, iar în raport
cu supușii trebuie să fie garant al dreptății.
• În general, regii sunt judecați în
funcție de fidelitatea față de
alianță, cult și lege.
 6. EXIL (587-538) ȘI POST-EXIL
• În anul 587 armatele lui Nabucodonosor vor asedia
Ierusalimul și vor distruge Templul. Mare parte din populație va fi
deportată în Babilon, inclusiv regele Sedecia. Deportații nu au fost
sclavi, ci se bucurau de o anumită autonomie în organizare.
• La nivel religios, cauzele principale ale exilului au fost păcatul și
infidelitatea. Ezechiel ține trează conștiința celor exilați. Iar
Deutero-Isaia prevede reîntoarcerea în patrie.
 6. EXIL (587-538) ȘI POST-EXIL
• Exilul babilonic a durat aproximativ 50 de ani. A fost o ocazie
pentru a medita asupra identității și istoriei poporului lui Israel.
Cercurile sacerdotale (tradiția P) rescriu istoria lui Israel (legile,
norme cultuale, sabatul, Paștele, circumcizia). Se precizează mai
bine valoarea monoteismului și caracteristicile identității ebraice.
• În anul 538 regele persan Cirus (în 539 cucerise și Babilonul)
emană un edict ce permite reîntoarcerea evreilor în patrie. Cirus,
care a avut o politică tolerantă față de națiunile din imperiu, a fost
aclamat de evrei ca un nou Mesia.
 Perioada post-exilică
• În anul 515 e reconstruit Templul. În perioada aceasta e activ
TritoIsaia (Is 56-66), Ageu și Zaharia, ultimii dintre profeți.
Ulterior, regele perșilor Darius îl va numi pe Zorobabel
(descendent din casa lui David) guvernator în Iuda.
• Sub conducerea lui Esdra şi Nehemia, a fost reconstruit
Ierusalimul. Din punct de vedere istoric se pare că mai întâi a
fost trimis Nehemia (445), guvernator și reformator. El s-a
ocupat mai ales de reclădirea zidurilor cetății sfinte.
 Perioada post-exilică
• Apoi, pe la anul 400 va sosi Esdra, preot și cărturar. El realizează
o reformă socială, politică și religioasă. Impune primatul Legii și
la nivel civil, interzice căsătoriile mixte, accentuează importanța
cultului și a preoției. Nu au lipsit și curente care s-au împotrivit
legalismului și rigorismului epocii lui Esdra. Cartea lui Rut și
Iona sunt o mărturie în favoarea ideilor universaliste și a
dialogului cu păgânii.
 7. EPOCA ELENISTĂ (332-50 î.C.)
• Epoca persană apune și în secolul IV își face apariția pe scena
istoriei Alexandru cel Mare. În anul 333, în celebra bătălie de la Isso
Alexandru îl învinge pe Darius al III-lea, regele perșilor și începe
fondarea unui Imperiu imens prin mai multe campanii militare
încununate cu succes.
• În anul 332 va cuceri Palestina și va introduce limba, civilizația și
cultura greacă. Se inaugurează epoca elenistă, o perioadă de mari
schimbări, iar această stare de lucruri este redată realist în cărţile
Macabeilor şi în cartea profetului Daniel.
 7. EPOCA ELENISTĂ (332-50 î.C.)
• După moartea lui Alexandru (323, la doar 33 de ani),
imperiul a fost împărțit între generalii săi. Partea de sud a
imperiului său a fost împărţită între dinastia seleucizilor care
îşi aveau centrul de putere în Siria şi cea a ptolemeilor,
stabiliţi în Egipt.
 Epoca elenistă
• . Sub Antioh al IV-lea Epifanul, Templul din Ierusalim a fost
profanat prin întronarea unei statui a lui Zeus din Olimp
(167). Seleucidul a interzis citirea Torei, tăierea împrejur (era
o mutilare în concepţia grecilor) şi celebrarea sabatului.
• Persecuția lui Antioh și opera de elenizare va întâlni opoziția
celor mai tradiționaliști, acele grupuri de „hassidim” (pioși).
Mai apoi, va fi o rezistență mai activă, organizată de către
frații Macabei (Iuda, Ionatan și Simon), motivată mai ales de
zelul pentru Lege.
 Epoca elenistă

• Dinastia Macabeilor (164-134) a fost o perioadă de libertate

în exercitarea religiei și de luptă pentru independenţă.
• Dinastia macabeilor a fost înlocuită de cea a Asmoneilor
(135-40): Ioan Hircan, Alexandru Ianeu.
 8. EPOCA ROMANĂ (circa 50 î.C. – 135 d.C.)

• Influenţa Romei asupra Palestinei devine mai accentuată

începând cu anul 63 î.C., când Pompei a ocupat Ierusalimul,
profanând şi Templul cu gestul intrării în Sfânta Sfintelor. Pompei
rezolvă și conflictul pentru putere dintre cei doi fii ai Alexandrei:
Aristobul (susținut de farisei) a fost făcut prizonier, iar Hircan II
(sprijinit de saducei) a fost confirmat în funcția de Mare Preot și i
s-a încredințat Iudeea. Harta politică a Palestinei a fost însă
reconfigurată.
• La nivel de imperiu, după moartea lui Cezar în anul 44, lupta
pentru tron se dă între Antonius și Octavian. Octavian va învinge
în bătălia de la Azius în anul 31 și va instaura „pax romana”.
• Pe timpul lui Cezar August, adică Octavian (31 î.C. – 14 d.C.) este
situată și nașterea lui Isus.
 Epoca romană

• După anul 60 d.C. răscoalele se înmulţesc în Palestina, iar în

anul 66 d. C. are loc o revoltă, alimentată de zeloți. Răsculații au
reușit să ocupe bună parte din Palestina. Însă, romanii s-au
reorganizat și în anul 67-68 armatele romane conduse de
Vespasian vor invada Palestina. În anul 69 Vespasian e aclamat
împărat, iar comanda trupelor e preluată de către Tit, care în
primăvara anului 70 va începe asediul Ierusalimului.
• Distrugerea cetăţii sfinte şi a Templului de către armatele lui Tit a
fost o catastrofă, rămasă în memoria lui Israel. Ultima rezistență
iudaică a fost Masada, fortăreață capturată de romani în anul 74.
• După anul 70 d.C., din cauza lipsei Templului, s-a simţit nevoia
reorganizării religiei şi a cultului, romanii lăsând libertatea
religioasă. Iudaismul a supravieţuit, datorită fariseilor care au
accentuat rolul Legii şi au pus bazele unui cult reînnoit o dată cu
școala de la Iamnia din anii 85-100 d.C.
 Concluzii: istoria biblică
• Istoria biblică este de fapt un dialog. Dumnezeu îi vorbește
omului descoperindu-i-se, iar omul marchează irumperea
divinului în temporalitatea sa.

• Astfel, perspectiva istoricității umane se împletește cu

dimensiunea sa teologică.
 Israelul a rescris și reinterpretat aceasta istorie creând
dificultăți în reconstituirea ei:
* distanța între evenimentele și relatarea lor;
* recitirea și interpretarea istoriei în diferite contexte;
*superioritatea mesajului teologic fața de cel istoric;
* numeroase simboluri și moduri de a scrie.
 Concluzii: istoria biblică
• Un aspect esențial este conotația de istorie sacră, istorie a
mântuirii pe care o regăsim în Biblie. Punctul de plecare pot
fi evenimente și realități istorice, însă ele sunt recitite și
interpretate în funcție de mesajul religios de transmis
(cuvântul și acțiunea lui Dumnezeu în istorie).
• Mai apoi, trebuie amintit că în cazul Vechiului Testament nu
există o singură istorie, ci mai multe istorii (tradiții din Nord,
Sud, etc.).
• Pe deasupra, trebuie luat în calcul faptul că Israel a re-scris
permanent istoria; au fost multe tradiții ce au evoluat în
zone și epoci diferite.

Istoria biblică trebuie privită și interpretată din prisma

credinței și a planului de mântuire al lui Dumnezeu. De-a
lungul secolelor Domnul a intervenit prin cuvinte și fapte
pentru a elibera și mântui pe Israel și pe noul său popor.