TEHNOLOGIA

DE CULTIVARE
LA

FLOAREA–SOARELUI
(Helianthus annuus)
 Premergătoarele favorabile pentru floarea-soarelui sunt:
• culturile cu recoltare timpurie (cerealele păioase de toamnă
şi în primul rând, grâul de toamnă)
• unele culturi recoltate toamna, cum este porumbul (cu
condiţia să nu se folosească la porumb mai mult de 1,5 kg
Atrazin/ha şi să se facă tratamente contra răţişoarei)
• mazăre
Sunt contraindicate ca premergătoare pentru
floarea-soarelui culturile cu boli comune şi, în special, cele
care contribuie la propagarea putregaiului alb (Sclerotinia
sclerotiorum) dintre care:
– soia
– fasolea
– rapiţa
– cânepa şi tutunul (din cauza atacului de lupoaie)
– cartoful şi inul (în cazul atacurilor puternice de putregai
cenuşiu)
 Cultivarea repetată pe acelaşi teren
este exclusă, datorită, în primul rând, atacului
de boli (pătarea brună şi frângerea tulpinilor,
mană, putregaiul alb, putregaiul cenuşiu), dar şi
din cauza atacului de lupoaie (Orobanche sp.)
şi de dăunători (răţişoara porumbului).
Floarea-soarelui poate reveni pe acelaşi
teren după minimum 6 ani (8 ani în condiţii de
irigare şi pe loturile semincere).
 Cu fiecare tonă de seminţe, floarea-
soarelui extrage din sol 18 - 35 kg azot, 2,9 - 7,0 kg
fosfor, 3,8 - 16,5 kg potasiu, 1,1 kg calciu, 1,8 - 2,3
kg magneziu.
Produsele secundare (calatidii, tulpini,
frunze) conţin, de asemenea, cantităţi apreciabile
de elemente minerale, îndeosebi potasiu (1,51%),
calciu (1,10%), azot (1,3%), magneziu (0,58%),
sodiu.
O particularitate a plantei de floarea-soarelui
este de a nu putea compensa carenţele de
elemente nutritive din fazele iniţiale de creştere;
dacă, de exemplu, floarea-soarelui nu este bine
aprovizionată în perioada formării primordiilor florale
(3 - 5 săptămâni după răsărire), se formează puţine
flori şi producţia rămâne mică, chiar dacă, ulterior,
condiţiile de vegetaţie sunt mult mai bune.
 Floarea-soarelui este o plantă exigentă faţă de
aprovizionarea cu azot, mijlociu pretenţioasă la fosfor şi
foarte exigentă la potasiu. Îngrăşarea de bază trebuie
gândită ţinând cont de gradul de fertilitate al solului, rotaţie,
cantităţile de fosfor şi potasiu extrase din sol prin recoltă.
Pentru floarea-soarelui, atât deficitul cât şi
excesul de azot, în special în fazele timpurii, au
repercusiuni negative asupra proceselor de creştere şi
dezvoltare şi, implicit, asupra producţiei de seminţe şi a
conţinutului de ulei. Pe măsură ce avansează în vegetaţie,
plantele subnutrite cu azot au frunzele îmbătrânite, de
culoare galbenă, iar la recoltare au calatidii mici şi cu multe
seminţe seci.
Bine înrădăcinată, planta de floarea-soarelui este
capabilă de a absorbi azotul levigat în straturile mai
profunde ale solului. Din acest motiv, adesea se constată
că floarea-soarelui valorifică puţin eficient azotul din
îngrăşăminte.
 În timpul înfloritului, floarea-soarelui poate
absorbi cel puţin 3 - 4 kg azot/ha/zi; absorbţia tardivă de
azot nu corectează efectele insuficienţei azotului în
fazele precoce.
Pe toate tipurile de sol, excesul de azot
provoacă scăderea accentuată a conţinutului de ulei, iar
pe solurile brune şi brune podzolite diminuează cu 14 -
28% producţia de seminţe. În toate fazele de vegetaţie,
excesul de azot provoacă creşterea luxuriantă şi
prelungirea vegetaţiei plantelor în detrimentul producţiei
de seminţe şi al conţinutului în ulei şi, desigur, al
rezistenţei la atacul de boli şi la secetă.
La evitarea excesului de azot (pe toată
suprafaţa sau în vetre) contribuie: folosirea în primăvară
de îngrăşăminte chimice complexe sau nitrocalcar;
fracţionarea cantităţilor de azot: o parte se administrează
la pregătirea patului germinativ şi restul în timpul
vegetaţiei.
 Cantităţile de azot ce trebuie aplicate la floarea-
soarelui se stabilesc, în primul rând, în funcţie de
producţiile planificate şi de indicele de azot al solului.
Dozele astfel stabilite se măresc cu 10 kg/ha după
premergătoare ca porumb, cartof de toamnă, sfeclă; se
măresc cu 10 kg/ha dacă solul are în primăvară apă la
nivelul capacităţii de câmp; se micşorează cu 0,75 - 1,5
kg pentru fiecare tonă de gunoi administrată la planta
premergătoare sau direct la cultura de floarea-soarelui şi
cu circa 10 kg dacă la semănat este secetă relativă (mai
puţin de 80 m3/ha apă, sub capacitatea de câmp).
Azotul se administrează o jumătate la
pregătirea patului germinativ (sau concomitent cu
semănatul), sub formă de azotat de amoniu,
îngrăşăminte lichide sau îngrăşăminte complexe;
cealaltă jumătate, concomitent cu praşila I sau, sub
formă nitrică, la praşilele I şi a II-a.
 Fosforul influenţează puternic procentul de ulei, iar în
anumite condiţii determină şi o sporire a producţiei de sămânţă,
chiar mai accentuată decât azotul. Floarea-soarelui nu se poate
cultiva în nici un caz fără fertilizare cu fosfor, deşi este citată de
numeroşi autori ca având o capaciate mare de folosire a fosfaţilor
din sol; acest lucru nu este valabil pentru fazele iniţiale de
creştere.
Absorbţia fosforului urmează un ritm apropiat de cel al
azotului şi depinde mai mult de explorare a solului de către
rădăcinile florii-soarelui.
Pentru floarea-soarelui cele mai indicate îngrăşăminte
cu fosfor sunt cele complexe. Dintre îngrăşămintele simple se
va folosi, cu mai bune rezultate, superfosfatul concentrat pe soluri
uşor acide şi superfosfatul simplu pe soluri neutre şi alcaline.
Epoca de administrare este vara sau toamna, înainte
de arătura de bază, cu încorporare sub brazdă. O parte din fosfor
(circa 1/3 din doză) se poate aplica pe rând, odată cu semănatul,
cel mai bine sub formă de îngrăşăminte NP. Acest mod de
fertilizare favorizează o bună înrădăcinare şi creştere iniţială a
plantei, conferindu-i rezistenţă la secetă şi făcând posibile
economii la cantitatea de fosfor, de 15 - 20%.
 Floarea-soarelui absoarbe mult potasiu, pe care
îl restituie în proporţie de 90%, prin resturile vegetale
rămase după recoltare.
Potasiul are influenţe pozitive prin utilizarea
mai bună a apei de către floarea-soarelui, sporirea
rezistenţei la frângere, la atacul diferitelor boli. La
insuficienţa potasiului, plantele de floarea-soarelui
rămân mai mici şi capătă aspect de tufă (cu internodii
scurte şi frunze dese). Suprafaţa foliară se reduce
drastic la carenţa de potasiu.
Pe solurile cu mai puţin de 15 mg K₂O/100 g sol)
(soluri brune, soluri podzolite şi podzolice) trebuie
folosite 60 - 80 kg potasiu/ha. În cultură irigată, potasiul
trebuie folosit în toate condiţiile.
Ca îngrăşăminte cu potasiu, produse industrial,
se recomandă sarea potasică, administrată toamna
(sub arătură), îngrăşămintele complexe de tip NPK
(înainte sau concomitent cu semănatul).
 Gunoiul de grajd aduce sporuri de producţie
mai mari (700 - 800 kg/ha) pe soluri carbonatate şi pe
cele podzolite. Se realizează o mai bună valorificare a
gunoiului de grajd pe ansamblul rotaţiilor, dacă acesta se
administrează la planta premergătoare (porumb, sfeclă,
cartof - în condiţii de irigare).
Floarea-soarelui valorifică superior efectul
remanent al gunoiului de grajd.
Plantele de floarea-soarelui prezintă, uneori,
semne de suferinţă specifice dezechilibrului de nutriţie
cu microelemente, mai frecventă fiind carenţa de
molibden (în primăverile răcoroase, pe solurile acide) şi
cea de bor (în anii cu primpveri secetoase), carenţe care
se combat prin încorporarea, o dată cu lucrările solului, a
0,55 - 1,1 kg/ha molibdat de amoniu sau 0,75 - 1,5
kg/ha molibdat de sodiu.
 Floarea-soarelui necesită un sol bine afânat, fără
hardpan şi structurat, care să permită o răsărire rapidă şi
uniformă, o înrădăcinare profundă şi un control eficient al
buruienilor. Aceasta este o garanţie a unei bune alimentări cu apă
şi elemente nutritive a plantelor şi o mai bună rezistenţă la
cădere.
Cele mai frecvente consecinţe ale unei pregătiri
neglijente a solului pentru floarea-soarelui sunt: stagnarea
seminţei în sol, care nu reuşeşte să străbată crusta compactă de
la suprafaţa solului; tendinţa pivotului rădăcinii de a se dezvolta
superficial atunci când întâlneste o zonă prea compactă;
concurenţa cu buruienile până în stadiul de 5 perechi de frunze.
Lucrarea de dezmiriştit se realizează cât mai devreme
posibil după recoltarea premergătoarei şi este urmată de arătura
adâncă, efectuată pe un sol scurs bine, evitând, pe cât posibil,
patinarea care netezeşte şi compactează fundul brazdei.
Adâncimea arăturii pentru floarea-soarelui trebuie să fie de 22 -
25 cm; lucrarea mai adâncă este necesară pe terenurile puternic
îmburuienate sau cu cantităţi mai mari de resturi vegetale rămase
pe teren şi pe solurile compactate.
 În zonele mai umedă şi pe solurile mai grele,
îmbunătăţrea regimului aerohidric al solului, prin
scarificare la 60 cm, aduce sporuri de producţie de
până la 28%.
În primăvară, pentru a obţine un pat germinativ
cât mai aproape de aceste cerinţe ideale, trebuie limitat
numărul de treceri pe teren cu utilajele agricole la un
minim care să evite tasarea excesivă. În plus, trebuie să
nu se lucreze pe un sol insuficient scurs în adâncime; în
asemenea situaţii, este de preferat, să se întârzie câteva
zile data semănatului.
La umiditate ridicată, tasarea produsă de roţile
tractorului determină deteriorarea însuşirilor fizice ale
solului, iar utilajul cu care se lucrează nu realizează o
mărunţire a solului, ci o fragmentare în felii a acestuia,
care îngreuiează şi întârzie pregătirea patului germinativ
şi favorizează pierderea umidităţii din sol.
 Suprafeţele lucrate bine încă din toamnă şi care la
desprimăvărare se prezintă fără resturi vegetale şi nivelate se
lucrează cu combinatorul, iar cele arate în toamnă, care
prezintă denivelări şi unele resturi vegetale incomplet
încorporate, se lucrează cu grapa cu discuri uşoară în agregat
cu grapa cu colţi şi lamă nivelatoare.
Calitatea patului germinativ este asigurată de reglarea
corectă a agregatelor de lucru si de evitarea lucrării când solul
este prea umed. Ultima lucrare de pregătire a patului
germinativ se execută cu combinatorul, în ziua sau preziua
semănatului, şi nu mai devreme, pentru a nu favoriza
îmburuienarea terenului înaintea răsăririi culturii.
Pentru a realiza un pat germinativ corect trebuie
folosite agregate complexe, cu scopul de a evita numărul de
treceri prea mare (combinatoare). Prin ultimele lucrări sunt
încorporate erbicidele şi îngrăşămintele.
 Conservarea apei în sol constituie un
obiectiv esenţial care trebuie avut în vedere la
pregătirea patului germinativ. Pentru aceasta,
solul trebuie lucrat superficial, printr-un număr
cât mai redus de lucrări; se va evita afânarea
excesivă, întoarcerea şi răscolirea energică a
solului, prin care se favorizează pierderea apei
prin evaporare într-o perioadă în care aceasta
este accelerată de temperaturile în creştere şi
vânturile care bat cu intensitate.
Materialul semincer – indici calitativi superiori:
→ valoare biologică şi culturală ridicată
(puritate fizică minimum 98%, germinaţie
minimum 85%)
→ integritate fizică, fără spărturi sau fisuri, lipsa
bolilor
→ să fie din anul precedent şi să fie din F1, .în
cazul hibrizilor
→ să aparţină unor categorii biologice
superioare, în cazul soiurilor
 O atenţie deosebită trebuie acordată folosirii
de seminţe mari şi omogene; în cazul folosirii de
seminţe mici, pierderile de la semănat la răsărit pot
ajunge la 25 - 40%, în anumite condiţii, şi nu se
realizează o distribuţie uniformă a plantelor pe teren.
O lucrare efectuată de unii cultivatorii de
floarea-soarelui de la noi (şi care se justifică adesea)
este alegerea seminţelor la masă. Prin această
operaţiune sunt îndepărtate seminţele mici, fisurate,
decojite, atacate de boli (pătate).
Puritatea fizică creşte până la 100% şi
capacitatea de germinaţie peste 95%, asigurându-se o
răsărire rapidă (explozivă), uniformă (fără goluri),
lanuri mai puţin atacate de boli şi sporuri de producţie.
Seminţele germinabile intacte dau germeni normali în
proporţie de 95%, cele fisurate - 85%, iar cele decojite
şi cu miez parţial lipsă sub 75% (uneori sub 50%).
 Tratarea seminţei de floarea-soarelui
înainte de semănat, contra bolilor şi
dăunătorilor este obligatorie. Se recomandă să
se efectueze tratamente contra manei
(Plasmopara helianthi) cu mefenoxam (Apron
XL 350 ES, 3 l/t de sămânţă) sau oxadixil +
carbendazim (Ostenal C 75 PUS, 4 kg/t de
sămânţă), la hibrizii nerezistenţi (de exemplu,
Fundulea 206, Felix).
 Împotriva putregaiului alb (Sclerotinia
sclerotiorum) şi a putregaiului cenuşiu (Botrytis
cinerea) se fac tratamente cu unul dintre
produsele: procimidon (Sumilex 50 WP, 1 kg/t de
sămânţă), tiram (Tiradin 70 PUS, 3 kg/t de
sămânţă), tiofanat metil + tiuram (Tiramet 60 PTS,
2,5 kg/t de sămânţă).
Pentru controlul dăunătorilor (răţişoara
porumbului - Tanymecus dilaticollis şi viermilor
sârmă – Agriotes sp.) se recomandă tratamente cu
carbofuran (Furadan 35 ST sau Carbodan 35 ST
sau Diafuran 35 ST, 28 l/t de sămânţă) efectuate
centralizat, de specialişti, deoarece aceste produse
sunt foarte toxice. Rezultate bune s-au obţinut în
ultimul timp cu imidaclorprid (Gaucho 600 FS, 10
l/t de sămânţă) sau thiametoxan (Cruiser 350 FS,
10 l/t de sămânţă)
 – semănatul începe atunci când în sol se
realizează pragul minim de 7°C la adâncimea de
încorporare a .seminţei (şi vremea este în curs de
încălzire)
– calendaristic, momentul semănatului florii-
soarelui este determinat de evoluţia condiţiilor climatice
în primăvară, perioada optimă de semănat începând,
după unele estimari, la circa 15 zile de la
desprimăvărare; în primăverile secetoase se recomandă
semănatul la începutul intervalului, iar în cele umede şi
reci se poate semăna ceva mai târziu
– calendaristic, semănatul se face, de regulă,
între 25 martie (zone cu desprimăvărare mai timpurie) şi
15 aprilie
– durata optimă de semănat în fiecare an este de
5 - 6 zile
 Densitatea la recoltare :
 45.000 - 50.000 plante/ha în cultură neirigată
 50.000 - 60.000 plante/ha în cultură irigată
Valorile de densitate inferioare sunt
recomandate pentru soiul Record, iar cele
superioare pentru hibrizii cu talie mică şi rezistenţă
bună la frângere şi cădere. Ceilalţi hibrizi cu talie
mai înaltă reacţionează bine la o densitate
intermediară.
La semănat se vor asigura densităţi mai mari
cu 10 - 15% (exprimate în seminţe germinabile/m²)
faţă de densităţile de recoltare.
Cantitatea de sămânţă la hectar, conform
densităţilor optime, variază, între 4 și 5,5 kg/ha.
 Distanţa dintre rânduri
În condiţii de cultură neirigată sau irigată prin aspersiune,
este generalizat semănatul florii-soarelui la distanţa de 70
cm între rânduri, prin care sunt asigurate posibilităţile de
combatere a buruienilor prin praşile mecanice.
În conditii de irigare prin brazde se seamănă la 80 cm
distanţă între rânduri.
Adâncimea de semănat este de 5 - 7 cm; se poate
semăna la 4 - 5 cm adâncime pe soluri mai grele, umede şi
numai dacă nu se folosesc erbicide triazinice, care la
adâncimi mici de semănat vin în contact cu sămânţa în
curs de germinare şi provoacă pagube (efecte fitotoxice -
cu atât mai mari, cu cât solul este mai uşor).
Respectarea vitezei de semânat este, de
asemenea, o condiţie importantă; o viteză redusă (4,5
km/h) permite o repartiţie optimă a seminţelor pe rând şi
uniformitatea adâncimii, ceea ce va asigura o răsărire
uniformă a plantelor.
 Floarea-soarelui este foarte sensibilă la
concurenţa buruienilor până în stadiul de 5
perechi de frunze. Într-un interval de 30 - 40
zile, floarea-soarelui trebuie, deci, să fie
protejată prin tratamente cu erbicide şi prin
prăşit.
Erbicidarea. Alegerea erbicidelor şi a
asociaţiilor de erbicide depinde de buruienile
prezente în parcela în care se cultivă floarea-
soarelui.
 Prima prăşilă se face imediat ce rândurile de
floarea-soarelui se disting bine şi s-au format primele două
frunze adevărate. Mai întâi se prăşeşte mecanizat şi apoi
se prăşeşte manual.
A doua praşilă mecanică trebuie făcută la interval
scurt (10 - 12 zile), imediat ce apar buruienile. La interval
de circa 15 zile se face a treia praşilă mecanică. Ultimul
prăşit se efectuează la înălţimea plantelor de 60 - 70 cm,
întârzierea făcând imposibilă intrarea în lan cu cultivatorul,
deoarece se lovesc plantele (planta este foarte sensibilă la
rupere).
Zona de protecţie la prăşit creşte de la 8 - 10 cm la
prima praşilă, până la 14 - 15 cm la ultima (frunzele sunt
rigide şi se rup cu uşurinţă). Este indicat să se folosească
la primele lucrări discuri de protecţie a rândurilor, plantele
fiind sensibile şi la acoperirea cu pământ. Viteza de lucru
se stabileşte astfel ca să nu se arunce pământul pe rând:
de regulă, viteza I la prima lucrare şi vitezele II şi a III-a la
următoarele.
 Prăşitul are un rol dublu:
 de a completa acţiunea erbicidelor (în
numeroase cazuri erbicidele ..nu asigură
distrugerea completă a buruienilor)
 de a ameliora structura solului și a favoriza
dezvoltarea tinerei culturi
Prăşitul culturii influenţează hotărâtor
creşterea plantelor şi nivelul recoltei. Floarea-soarelui
se prăşeşte de 2 - 3 ori mecanic între rânduri şi de 2
- 3 ori manual pe rând, la adâncimea de 6 - 10 cm.
Polenizarea suplimentară a florii-soarelui,
prin instalare de stupi de albine (1,5 – 2 stupi/ha)
înainte de înflorire, în vecinătatea culturilor, aduce
sporuri de producţie de 300 - 600 kg/ha.
 Tratamentele, la avertizare, contra bolilor
pot aduce sporuri substanţiale de producţie (plus
30 - 56%).
Putregaiul alb (Sclerotinia sclerotiorum) este
o boală care poate apărea pe orice parte a plantei
(se manifestă ca un putregai alb), în toate fazele de
vegetaţie. Pieirea plantelor şi reducerea drastică a
densităţii lanurilor pot conduce la scăderi de
producţie foarte importante.
Agentul patogen se conservă în sol sub
formă de scleroţi o durată mare de timp, de ordinul
a 7 - 8 ani. Contaminarea se face la nivelul solului,
umiditatea favorizând atacul (atac timpuriu
frecvent).
 Putregaiul cenuşiu (Botrytis cinerea)
este o ciupercă care se poate dezvolta pe
majoritatea organelor plantei de floarea-
soarelui, acoperind ţesuturile senescente cu o
cuvertură cenuşie (apare mai ales pe calatidiu,
spre sfârşitul verii).
Pagubele cele mai importante se observă
cel mai mult după înflorit. Boala se propagă prin
conidii în timpul vegetaţiei şi prin miceliu şi
scleroţi de la un an la altul.
 În cazul ambelor boli, tratamentele la
sămânţă sunt eficiente. Dacă predomină atacul pe
calatidiu, se recomandă 2 tratamente, primul în
intervalul de la diferenţierea netă calatidiului, până
la apariţia florilor ligulate, al doilea la 10 - 15 zile
după sfârşitul înfloritului, folosind unul din
produsele:
procimidon (Sumilex 50 WP, 1 kg/ha);
benomil (Benomyl, 1,5 kg/ha);
carbendazim (Bavistin 50 DF, 1,5 kg/ha);
fusilazol + carbendazim (Alert, 0,6 l/ha);
vinclozolin + carbendazim (Konker, 1,25 l/ha);
iprodion + carbendazim (Calidan SC, 2 l/ha).
Cultivarea hibrizilor cu rezistenţă la
putregaiul alb (de exemplu, Super, Select, Festiv,
Felix) este o soluţie pentru limitarea infestării.
 Phomopsis (Phomopsis helianthi) este o ciupercă care se
conservă pe resturile de cultură infestate rămase la suprafaţa solului.
Infestarea se face în primăvară, şi, în situaţia în care umiditatea persistă,
se poate ajunge la distrugerea ţesuturilor tulpinii şi căderea în masă a
plantelor (reducerea producţiei, deprecierea calităţii, pierderi mari la
recoltare sau imposibilitatea recoltării mecanizate).
Eficiente sunt măsurile preventive:
distrugerea resturilor vegetale,
cultivarea hibriziilor toleranţi, Felix şi Select,
evitarea amplasării culturilor de floarea-soarelui pe solele unde
apare excesul de umiditate. 29
În vegetaţie se recomandă două tratamente: primul în faza
de 6 - 8 perechi de frunze, al doilea la diferenţierea calatidiului, până la
apariţia florilor ligulate, folosind preparate pe bază de:
fusilazol,
carbendazin,
vinclozolin + carbendazim,
iprodione + carbendazim
trifumizol (Trifmine 30 WP, 1 kg/ha)
ciproconazol + carbendazim (Alto Combi 420 SC, 0,5 l/ha).
 Mana florii-soarelui (Plasmopara helianthi)
este o boală răspândită în toată ţara şi considerată,
până nu demult, cea mai păgubitoare boală a florii-
soarelui. În prezent, importanţa ei sa redus prin
măsurile preventive care se iau (extinderea
cultivării hibrizilor rezistenţi - Festiv, Super, Select,
respectarea rotaţiei de 6 ani, tratarea seminţelor
înainte de semănat).
Transmiterea bolii de la un an la altul se face
prin resturile de plante rămase în sol, simptomele
de atac manifestându-se încă de la începutul
vegetaţiei. O mare atenţie trebuie acordată
distrugerii samulastrei de floarea-soarelui şi a
resturilor vegetale.
 Combaterea dăunătorilor importanți:
– gărgăriţa porumbului/răţişoara (Tanymecus
dilaticollis)
– viermi sârmă (Agriotes sp.)
Atacul de răţişoară este mai puternic în
sudul şi estul ţării, după porumb şi în primăverile
calde şi secetoase; viermii sârmă crează probleme
pe terenurile cu încărcare mare de păioase, pe
solurile mai grele şi în primăverile umede şi
răcoroase, când răsărirea şi dezvoltarea plantulelor
se desfăşoară mai lent.
Sunt obligatorii tratamentele la sămânţă cu
produse conţinând carbofuran.
 Consumul de apă al florii-soarelui este asemănător cu cel
al porumbului, dar planta utilizează mai bine rezervele de apă din
sol la desprimăvărare şi precipitaţiile din cursul vegetaţiei.
Faza de sensibilitate maximă la secetă se situează într-
un interval de circa 40 zile (corespunzând creşterii plantelor şi
înfloritului calatidiului), din stadiul de buton floral (de 3 cm) la
stadiul de sfârşit de înflorire. Insuficienţa apei la înflorit
diminuează numărul de seminţe pe calatidiu, iar seceta în faza de
umplere a seminţelor afectează MMB şi conţinutul in ulei.
Pentru o producţie de 3.500 kg/ha, nevoile plantei sunt
de 420 mm apă, în medie. Până la înflorire, un disponibil de apă
de 160 mm în sol + precipitaţii este suficient pentru a obţine un
indice foliar nelimitant (2,5 - 3). În faza de maturitate, trebuie
urmărit să fie menţinut un foliaj în activitate cât mai îndelungată,
pentru care s-a calculat un necesar de 150 - 200 mm de apă
disponibilă (apa din sol + ploi + irigare).
Perioada în care apa de irigare determină sporuri de
recoltă este formarea calatidiului, înflorire şi umplerea seminţelor.
În funcție de zonă şi hibrid, necesarul de apă este de 40 - 60
mᶾ/ha şi zi, situat calendaristic în lunile iunie şi iulie.
 Maturitatea poate fi considerată atinsă atunci când
80 - 85 % din calatidii au culoarea brună şi brună-
galbuie (numai 15 - 20 % sunt încă galbene), resturile de
flori de pe calatidiu cad singure, florile de la baza şi mijlocul
tulpinii sunt uscate.
O dezvoltare uniformă a culturii şi o coacere cât mai
omogenă sunt condiţii importante pentru recoltarea cu
pierderi minime. În caz contrar, unele calatidii intră în
supracoacere şi pierderile de seminţe prin scuturare pot
ajunge chiar la 1.000 kg/ha.
Perioada de recoltare se situează, în mod normal,
în România (cu unele diferenţe în funcţie de zonă şi climat),
între ultima decadă a lunii august şi mijlocul lunii
septembrie. O recoltare prea târzie diminuează producţia
prin pierderile de boabe datorită scuturării, bolilor,
dăunătorilor, păsărilor. Durata normală de recoltare
mecanizată a unei sole cu floarea-soarelui este de 6 - 8
zile.
 Recoltarea mecanizată a culturilor de floarea-
soarelui se poate începe de la 15 % umiditate şi trebuie
să se încheie cel mai târziu la 9 - 10% umiditate; în caz
contrar, se produc pierderi mari prin scuturare.
Recoltarea se face cu combina pentru cerale,
prevăzută cu echipamentul special pentru recoltarea
florii-soarelui şi reglată corespunzător: turaţia bătătorului
trebuie redusă la 450 – 700 rotaţii/minut, pentru a nu
decortica seminţele şi a nu creşte conţinutul de impurităţi;
distanţa bătător-contrabătător va fi 25 - 30 mm la intrare şi
12 - 18 mm la ieşire; ventilare bine reglată, pentru a
elimina seminţele seci şi resturile de flori, dar fără a
antrena seminţele pline.
Recoltarea prea devreme a culturilor înseamnă un
conţinut ridicat de impurităţi umede, pericolul deprecierii
recoltei şi cheltuieli mari de uscare. Din contră, un recoltat
prea târziu sporeşte pierderile prin atacul păsărilor,
căderea plantelor, decojirea seminţelor la treierat,
scuturare, dezvoltarea bolilor.