Romantismul a luat nastere in Anglia, de

unde s-a extins in Germania si Franta,

apoi in intreaga Europa. Acest curent
cultural s-a manifestat si in muzica, s-a
ridicat impotriva rigorilor, a dogmatismului
estetic, a ratiunii reci si a ordinii,
propunandu-si sa iasa din conventional si
abstract. Romantismul a sustinut
manifestarea fanteziei si exprimarea
sentimentelor, a originalitatii,
spontaneitatii si sinceritatii emotionale,
promovarea libertatii de expresie.
Caracteristici ale muzicii romantice:
Lărgirea sferei tematice şi vibrantul suflu interior al
muzicii romantice vor rupe echilibrul clasic al mijloacelor
de exprimare. Ordinea şi simetria, proprii stilului clasic,
sunt înlocuite cu o variată proporţionare a frazelor şi cu
dese asimetrii. Schimbările frecvente de măsuri, ritmia
foarte variată şi contrastele ritmice ascuţite dau o mai
mare vitalitate ţesăturii sonore. Melodica se diversifică cu
linii simetrice, provenite din cântecul popular sau din
dans, dar şi cu desfăşurări libere de tipul recitativului sau
arioso-ului operei. Numeroase cromatisme şi modulaţii,
ca şi formule melodice necantabile de factură
instrumentală, îmbogăţesc mult exprimarea muzicală,
alături de dese ţesături modale descoperite în folclor, în
cântecul vechi sau în cel exotic.
Armonia romantică lărgeşte conceptul
tonalităţii, părăsind prezenţa tiranică a celor
trei funcţiuni tonale în favoarea celor
secundare, care diluează stabilitatea tonală.
Desele acorduri pe treptele secundare,
modulaţiile frecvente şi insolite, alteraţiile,
armonia modală, toate conturează o mare
diversitate în cadrul organizării tonale, până
când armonia wagnerienă va marca criza
tonalităţii. Din acest moment de diluare
tonală, în cultura muzicală se va căuta o
nouă modalitate de organizare sonoră,
mergându-se până la anihilarea tonalităţii.
Limbajul romantic cunoaşte o mare
varietate coloristică prin dezvoltarea şi
diferenţierea elementelor de dinamică şi de
agogică. Gama variată a diferenţierilor de
nuanţă, cu contraste izbitoare, permanenta
schimbare (gradată sau bruscă) a tempo-
urilor şi alte procedee traduc un vibrant
clocot, necunoscut clasicilor. Şi paleta
timbrală îmbogăţeşte mijloacele de
exprimare. Varietatea timbrelor orchestrei
creşte nu numai prin folosirea unor
instrumente noi sau prin valorificarea
registrelor extreme, dar şi prin multiple şi
variate combinări de timbruri instrumentale,
care lărgesc paleta orchestrala.
• Gioacchino Rossini adica Giovacchino Antonio Rossini a fost
unul dintre cei mai aclamați și mai populari compozitori,
bucurându-se de o faimă rar întâlnită, în timpul vieții sale.
Aceasta se datorează frumuseții melodiilor, strălucitoarelor și
optimistelor arii, pline de vervă și ironie, care se află din
abundență în creația sa. Întrucât tatăl său cânta mereu în
fanfara municipală, micul Gioacchino a fost antrenat de la o
vârsta fragedă în aceasta. Cât despre mama sa, el însuși
spunea mai târziu că nu cunoștea notele, ci se conducea
numai după ureche. Însă, ceea ce este mult mai importat, în
biblioteca acestora, la care copilul are acces neîngrădit, se
găseau mai multe partituri de Haydn și de Mozart, de care el a
profitat.
• Primele sale încercări în compoziție sunt lucrări religioase
și muzică de cameră. O primă operă, „Demetrio e Polutio”
terminată abia în 1812. Nu și-a încheiat studiul
contrapunctului și al fugii, deoarece a primit o comandă de la
„Teatro San Mosè” din Veneția pentru o farsă muzicală, „La
Cambiale di Matrimonio” („Polița căsătoriei”).
 STILUL „ROSSINIAN”

Stilul „rossinian” se conturează de la început, de la vârsta de 18 ani. El

compune cu o extremă ușurință lucrări dintre cele mai diverse. Astfel,
într-un interval de circa 17 ani, el va oferi publicului 40 de opere, din
care aproape jumătate s-au menținut în repertoriu. Aceeași uvertură
va servi la „Aureliano in Palmira” (1813), apoi la „Elisabeta, regina
Angliei” (1815), înainte de a ajunge la celebritatea universala cu „Il
Barbiere di Siviglia” (Bărbierul din Sevilla), în 1816. Mai mult, poate
crea uimire ascultarea a două personaje atât de diferite ca regina
Elisabeta și tânăra Rosina exprimând, una, bucuria triumfătoare, alta,
răutatea sa amoroasă, în aceeași cavatină(„Una voce poco fa”,
din Bărbierul din Sevilla). De fapt, este fapt recunoscut că descrierea
caracterelor nu este punctul forte al talentului lui Rossini.
• Activitatea de compozitor ocupă doar prima parte a vieții
sale. Ea este marcată de o suită de succese care îl conduc
din Italia de Nord, la Napoli, unde se căsătorește cu o
cântăreață celebră, Isabella Colbran, apoi în străinătate:
la Viena unde se întâlnește cu Beethoven, la Londra și, în
fine la Paris, unde se stabilește, în 1824, ca director al
teatrului italian. Lucrările sale din acești ani, atât de
apreciate sunt: „Scara de mătase” (1812), „Tancred” si
„Italianca în Alger” (1813), „Turcul în Italia” (1814),
„Elisabeta, regina Angliei” (1815), apoi, în 1816, Bărbierul
din Sevilla și „Otello”; "Cenușăreasa" (1817), „Moise în
Egipt” (1818), „La Donna del Lago” (1819), „Semiramida”
(1823), care este ultima dintre marile opere compuse
pentru scenele italiene. La Paris, va realiza încă o opera-
buffa în limba italiană, apoi va scrie în franceză, „Siége de
Corinthe”. Ultimele două opere, o farsă, „Contele Ory”
(1828) și o dramă istorică, „Wilhelm Tell” (1829) sunt
compuse direct de pe librete franceze.
• Ultima sa compoziție, în care se simt totuși câteva
slăbiciuni, îi aduce propuneri materiale seducătoare, dar
care nu se vor împlini. Bolnav, epuizat psihic și moral,
rătăcește prin orașele Italiei; în 1855 revine la Paris unde
va rămâne până la moarte și unde ține un salon prin care
trec artiști, muzicieni, scriitori. Chiar și Richard Wagner
este primit aici. În toți acești ani a compus foarte puțin: un
„Stabat Mater” (1842), o mică „Missa solemnis”, câteva
cântece pentru voce și pian.
• Moare la 13 noiembrie 1868 la Passy (azi un cartier al
Parisului), în urma unei operații abdominale, fiind
îngropat inițial în cimitirul Père-Lachaise din Paris, iar în
1887 a fost mutat în bazilica „Santa Croce”
din Florența (Italia).
• Alături de Vincenzo Bellini și Gaetano Donizetti, Rossini a
fost unul din compozitorii de frunte ai operei bel canto