ANTIMICOTICE DE UZ LOCAL CU ACTIUNE SPECIFICA

Medicamentele antimicotice sunt o clasă de produse farmaceutice direcționate

împotriva infecțiilor fungice (cu „ciuperci”). Fungii sunt diferiți de bacterii și
virusuri, fiind organisme eucariote care au caracteristici mixte, de la regnul animal
și de la cel vegetal. La om, cele mai frecvente micoze sunt cele ale țesuturilor
superficiale - micoza piciorului, a unghiilor, a pielii corpului și scalpului,
determinate de dermatofiți (Tinea cruris, pedis, capitis, unguium). Comună este și
colonizarea tractului digestiv sau a organelor genitale la femei, de către specii de
Candida, în special după un tratament prelungit cu antibiotice. Infecțiile sistemice,
severe, precum aspergilioza sau histoplasmoza sunt mai rare și afectează pacienții
cu o imunitate deficitară.

Medicamentele antimicotice funcționează prin blocarea anumitor procese vitale în

celulele fungice – sinteza proteinelor, a ADN-ului sau a peretelui celular. Unele
substanțe antimicotice sunt fungicide (distrug microorganismul), iar altele sunt
fungistatice (îi opresc creșterea și reproducerea).

Antifungice sunt mai frecvent utilizate sub formă de:

• Soluții topice, pentru tratamentul micozelor superficiale (creme, geluri,
șampoane)
• Formule cu administrare orală, utile în unele infecții superficiale și în infecții
sistemice

Incidența infecțiilor fungice severe este în creștere, paralel cu creșterea

transplanturilor, a procedurilor invazive (proteze valvulare, catetere centrale), a
incidenței HIV/ SIDA și a speranței de viață în cadrul afecțiunilor neoplazice.
Totuși, medicamentele antimicotice cu administrare sistemică sunt într-un număr
limitat, cu efecte adverse marcate. Acestea pot include febră, frisoane, tulburări
gastrointestinale pe termen scurt și nefrotoxicitate, tulburări endocrine sau
hematologice pe termen lung
Unele preparate antifungice sunt disponibile fără rețetă (formulele topice), dar este
indicată consultarea medicului înainte de a începe un tratament. Există micoze
superficiale, aparent „tipice” care nu se vindecă doar cu tratamentul local și
necesită asocierea unui agent antimicotic sistemic. Alegerea unui curs de tratament
fără a fi evaluat clinic și microbiologic poate duce la rezistența ciupercii la un
anumit medicament, cu prelungirea simptomelor și dificultăți ulterioare în
eradicarea infecției. [1, 2]

Clasificari
În funcție de indicațiile lor și clasele chimice din care fac parte, medicamentele
antifungice pot fi clasificate în:
Antimicotice sistemice (administrate per os sau intravenos)
• Azole: imidazole – ketoconazol, micoconazol; triazole – fluconazol, voriconazol,
itraconazol, posaconazol, ravuconazol
• Poliene: amfotericina B
• Echinocandine: capsofungin, micafungin, anidulafungin
• Antimetaboliți: 5-flucitozina
• Nikkomycin

Antimicotice topice
• Azole: ketoconazol, miconazol, clotrimazol, econazol, oxiconazol, butaconazol,
sulconazol, isoconazol, fenticonazol, bifonazol, terconazol, tiaconazol
• Poliene: amfotericina B, nistatina, hamycin, natamicina, hamycin, filipina,
• Altele: tolnaftat, acid undeciclinic, violet de gențiana, acid benzoic

Antimicotice sistemice pentru infecțiile superficiale (administrate per os)

• Alilamine: naftifina, terbinafina, butenafina
• Azole: itroconazol, ketoconazol, fluconazol
• Derivați de benzofuran: griseofulvin, corticofunvin [4, 5]

Mecanism de acțiune
Medicamentele antimicotice acționează blocând căi enzimatice, de sinteză, creștere
și reproducere a fungilor. Țintele lor intracelulare diferă după clasa farmaceutică.
Azole: Inhibă enzime specifice din sistemul citocromului P450, 14 α-demetilaza și
22 Δ-desaturaza, responsabile cu transformarea lanosterolului în ergosterol,
compus necesar sintezei membranei plasmatice a fungilor. Ca și rezultat,
precursorii ergosterolului se acumulează în celulă și interferă cu permeabilitatea
membranară și activitatea enzimatică a celulei. Rezultă dezorganizarea celulară
marcată și oprirea dezvoltării și reproducerii fungului.
Alilamine, thiocarbamați: Consecința administrării lor este similară azolelor,
acumularea de precursori ai ergosterolului. Aceste substanțe blochează enzima
squalen-epoxidaza, aflată în afara sistemului citocromului P450.
Poliene: Se leagă de ergosterolul din membrana celulară și duce la formarea de
pori. Conținutul plasmatic vital părăsește celula, iar microorganismul este distrus.
Antimetaboliți (5-fluorocitozina) : Este transformat în cadrul celulei fungice în 5-
fluorouracil, cu activitate citostatică. Interferă cu sinteza de ARN și ADN a celulei,
prevenind producția unor proteine vitale.
Echinocandine: Inhibă sinteza glucanilor din peretele microorganismului, prin
blocarea enzimei β-1, 3-D-glucan sintaza. Peretele devine fragil și susceptibil la
liză prin mecanism osmotic.
Derivați de benzofuran: Opresc diviziunea celulară prin interferarea cu
polimerizarea microtubilor, necesară pentru formarea fusului de diviziune. În plus,
se leagă de ARN și interferă cu producția de acizi nucleici și cu sinteza pereteluim,
în cazul fungilor filamentoși.

Farmacocinetică
Medicamentele antimicotice pot fi administrate in majoritate și pe cale orală, dar
parte dintre ele au o absorbție gastro-intestinală nesatisfăcătoare.
Dintre azole, biodisponibilitatea cea mai bună la administrarea orală o au
fluconazol, voriconazol, flucitozina. Voriconazol se absoarbe în cantitate mai mare
pe stomacul gol, pe când absorbția intestinală a posaconazol e îmbunătățită de o
masă bogată în grăsimi. Griseofulvina și alilaminele sunt și ele bine absorbite
intestinal, mai ales în prezența grăsimilor.

În cazul infecțiilor sistemice, este importantă distribuția antimicoticelor la nivelul

întregului organism. Abilitatea de a traversa bariera hemato-encefalică este
maximă în cazul substanțelor active fluconazon, voriconazol, flucitozină. Totuși,
unele medicamente antimicotice (amfotericina B) sunt foarte eficiente în ciuda
concentrației scăzute la nivel cerebral, ceea ce sugerează că nivelele tisulare sunt
un factor predictiv mai bun.

Agenții utilizați pentru tratamentul oral al micozelor superficiale realizează o

concentrație optimă la nivelul fanerelor și pielii. Antimiccoticele folosite în
tratamentul onicomicozei ating o concentrație eficientă la 1-12 săptămâni la nivelul
unghiei și pot fi detectate și la 2-3 luni după finalizarea tratamentului.

Majoritatea antimicoticelor cu administare sistemică sunt metabolizate hepatic într-

un grad variabil. Unele azole nu pot fi eliminate fără a fi metabolizate în prealabil
(itraconazol, posaconazol, voriconazol) ; majoritatea produșilor de metabolism
sunt substanțe inactive. Eliminarea antifungicelor se realizează la nivel renal; cu
excepția fluconazolului și a flucitozinei, nu este necesară ajustarea dozei pentru
pacienții cu afecțiuni renale.

Indicațiile antimicoticelor sunt reprezentate de infecțiile fungice. Clinic, acestea

pot fi:
• Superficiale – dermatofitoze
• Subcutanate – sporotricoză, mycetoma
• Sistemice – histoplasmoză, blastomicoză
• Cu oportuniști – candidoză, criptococoză, aspergiloză
În funcție de tipul de infecție și severitatea sa, sunt selectate agentul antimicotic și
calea de administrare care reunesc o eficiență maximă.

În cazul infecțiilor micotice superficiale, antifungicile topice vor fi înlocuite de

medicația orală în anumite situații:
• Afectarea unghiei este mai mare de 50% într-o onicomicoză
• Infecțiile fungice masive cu tinea capitis, tinea barbae, tinea unguium
• Când nu există răspuns clinic favorabil în 1-2 săptămâni de la debutul terapiei
locale

Candidoza vaginală poate beneficia de tratament local, cu unguente sau ovule și/
sau de antimicotice orale.

În cazul infecțiilor sistemice cu oportuniști, evoluția gravă a acestora recomandă

utilizarea agenților antimicotici cu administrare intravenoasă. [2, 6]

Contraindicații
Este contraindicată utilizarea anumitor antifungice la pacienții care suferă de
afecțiuni hepatice, renale sau cardiovasculare. În cursul unui tratament cu
antifungice orale, se recomandă evitarea alcoolului, pentru a scădea riscul de
dezvoltare a insuficienței hepatice.Alergia la oricare dintre substanțele active sau
excipienții unui preparat antifungic impun alegerea altui medicament. În cazul
griseofulvinei, administrarea sa este contraindicată din start de către alergia la
penicilină.
Efecte adverse
Antifungicele topice pot determina reacții alergice care se manifestă prin prurit,
eritem, senzație de arsură la locul aplicării. În cazul administrării intra-vaginale
(ovule, unguente), pot apărea simptomele unei reacții alergice sau, mai rar,
tulburări gastrointestinale sau cefalee.
Efectele adverse ale antifungicelor utilizate mai frecvent pentru administrare pe
cale orală sunt:
Azole:
• Hepatotoxicitate
• Alopecie reversibilă - fluconazol