apoi in intreaga Europa. Acest curent cultural s-a manifestat si in muzica, s-a ridicat impotriva rigorilor, a dogmatismului estetic, a ratiunii reci si a ordinii, propunandu-si sa iasa din conventional si abstract. Romantismul a sustinut manifestarea fanteziei si exprimarea sentimentelor, a originalitatii, spontaneitatii si sinceritatii emotionale, promovarea libertatii de expresie. Caracteristici ale muzicii romantice: Lărgirea sferei tematice şi vibrantul suflu interior al muzicii romantice vor rupe echilibrul clasic al mijloacelor de exprimare. Ordinea şi simetria, proprii stilului clasic, sunt înlocuite cu o variată proporţionare a frazelor şi cu dese asimetrii. Schimbările frecvente de măsuri, ritmia foarte variată şi contrastele ritmice ascuţite dau o mai mare vitalitate ţesăturii sonore. Melodica se diversifică cu linii simetrice, provenite din cântecul popular sau din dans, dar şi cu desfăşurări libere de tipul recitativului sau arioso-ului operei. Numeroase cromatisme şi modulaţii, ca şi formule melodice necantabile de factură instrumentală, îmbogăţesc mult exprimarea muzicală, alături de dese ţesături modale descoperite în folclor, în cântecul vechi sau în cel exotic. Armonia romantică lărgeşte conceptul tonalităţii, părăsind prezenţa tiranică a celor trei funcţiuni tonale în favoarea celor secundare, care diluează stabilitatea tonală. Desele acorduri pe treptele secundare, modulaţiile frecvente şi insolite, alteraţiile, armonia modală, toate conturează o mare diversitate în cadrul organizării tonale, până când armonia wagnerienă va marca criza tonalităţii. Din acest moment de diluare tonală, în cultura muzicală se va căuta o nouă modalitate de organizare sonoră, mergându-se până la anihilarea tonalităţii. Limbajul romantic cunoaşte o mare varietate coloristică prin dezvoltarea şi diferenţierea elementelor de dinamică şi de agogică. Gama variată a diferenţierilor de nuanţă, cu contraste izbitoare, permanenta schimbare (gradată sau bruscă) a tempo- urilor şi alte procedee traduc un vibrant clocot, necunoscut clasicilor. Şi paleta timbrală îmbogăţeşte mijloacele de exprimare. Varietatea timbrelor orchestrei creşte nu numai prin folosirea unor instrumente noi sau prin valorificarea registrelor extreme, dar şi prin multiple şi variate combinări de timbruri instrumentale, care lărgesc paleta orchestrala. • Gioacchino Rossini adica Giovacchino Antonio Rossini a fost unul dintre cei mai aclamați și mai populari compozitori, bucurându-se de o faimă rar întâlnită, în timpul vieții sale. Aceasta se datorează frumuseții melodiilor, strălucitoarelor și optimistelor arii, pline de vervă și ironie, care se află din abundență în creația sa. Întrucât tatăl său cânta mereu în fanfara municipală, micul Gioacchino a fost antrenat de la o vârsta fragedă în aceasta. Cât despre mama sa, el însuși spunea mai târziu că nu cunoștea notele, ci se conducea numai după ureche. Însă, ceea ce este mult mai importat, în biblioteca acestora, la care copilul are acces neîngrădit, se găseau mai multe partituri de Haydn și de Mozart, de care el a profitat. • Primele sale încercări în compoziție sunt lucrări religioase și muzică de cameră. O primă operă, „Demetrio e Polutio” terminată abia în 1812. Nu și-a încheiat studiul contrapunctului și al fugii, deoarece a primit o comandă de la „Teatro San Mosè” din Veneția pentru o farsă muzicală, „La Cambiale di Matrimonio” („Polița căsătoriei”). STILUL „ROSSINIAN”
Stilul „rossinian” se conturează de la început, de la vârsta de 18 ani. El
compune cu o extremă ușurință lucrări dintre cele mai diverse. Astfel, într-un interval de circa 17 ani, el va oferi publicului 40 de opere, din care aproape jumătate s-au menținut în repertoriu. Aceeași uvertură va servi la „Aureliano in Palmira” (1813), apoi la „Elisabeta, regina Angliei” (1815), înainte de a ajunge la celebritatea universala cu „Il Barbiere di Siviglia” (Bărbierul din Sevilla), în 1816. Mai mult, poate crea uimire ascultarea a două personaje atât de diferite ca regina Elisabeta și tânăra Rosina exprimând, una, bucuria triumfătoare, alta, răutatea sa amoroasă, în aceeași cavatină(„Una voce poco fa”, din Bărbierul din Sevilla). De fapt, este fapt recunoscut că descrierea caracterelor nu este punctul forte al talentului lui Rossini. • Activitatea de compozitor ocupă doar prima parte a vieții sale. Ea este marcată de o suită de succese care îl conduc din Italia de Nord, la Napoli, unde se căsătorește cu o cântăreață celebră, Isabella Colbran, apoi în străinătate: la Viena unde se întâlnește cu Beethoven, la Londra și, în fine la Paris, unde se stabilește, în 1824, ca director al teatrului italian. Lucrările sale din acești ani, atât de apreciate sunt: „Scara de mătase” (1812), „Tancred” si „Italianca în Alger” (1813), „Turcul în Italia” (1814), „Elisabeta, regina Angliei” (1815), apoi, în 1816, Bărbierul din Sevilla și „Otello”; "Cenușăreasa" (1817), „Moise în Egipt” (1818), „La Donna del Lago” (1819), „Semiramida” (1823), care este ultima dintre marile opere compuse pentru scenele italiene. La Paris, va realiza încă o opera- buffa în limba italiană, apoi va scrie în franceză, „Siége de Corinthe”. Ultimele două opere, o farsă, „Contele Ory” (1828) și o dramă istorică, „Wilhelm Tell” (1829) sunt compuse direct de pe librete franceze. • Ultima sa compoziție, în care se simt totuși câteva slăbiciuni, îi aduce propuneri materiale seducătoare, dar care nu se vor împlini. Bolnav, epuizat psihic și moral, rătăcește prin orașele Italiei; în 1855 revine la Paris unde va rămâne până la moarte și unde ține un salon prin care trec artiști, muzicieni, scriitori. Chiar și Richard Wagner este primit aici. În toți acești ani a compus foarte puțin: un „Stabat Mater” (1842), o mică „Missa solemnis”, câteva cântece pentru voce și pian. • Moare la 13 noiembrie 1868 la Passy (azi un cartier al Parisului), în urma unei operații abdominale, fiind îngropat inițial în cimitirul Père-Lachaise din Paris, iar în 1887 a fost mutat în bazilica „Santa Croce” din Florența (Italia). • Alături de Vincenzo Bellini și Gaetano Donizetti, Rossini a fost unul din compozitorii de frunte ai operei bel canto