APARATUL DIGESTIV

CURS 2
 VALVA
ILEOCECALA

Valvula Bauhin este o formaţiune

cu rol de supapă, care închide
intestinul gros faţă de cel subţire şi
împiedică refluxul chilului.

Se formează prin invaginarea ileonului

terminal în peretele medial al cecului.

Este formată din două plici sau buze,

una superioară, mai proeminenta şi
alta inferioară care se unesc la
extremităţile lor formând două frâuri
(frenulum).
 Intestinul gros
• continuă intestinul subţire şi se deschide la exterior prin orificiul
anal.

• are în medie o lungime de 1,60-1,70 m cu variaţii între 1-2 m.

• Diametrul lui este în medie de 7-8,5 cm la origine şi descreşte spre

porţiunea terminală la 2,5-3,5 cm,

• se împarte în: cec, colon (cu subdiviziunile sale: ascendent,

transvers, descendent, sigmoid) şi rect.
 Intestinul gros
• începe în fosa iliacă dreaptă printr-o porţiune dilatată,
saculară situată sub vărsarea ileonului = cec şi are anexat
apendicele vermiform.

• Urmează a doua porţiune, cea mai lungă, numită colon, dispus

în cavitatea abdominală sub formă de „cadru colic", în
interiorul căruia se găseşte masa anselor intestinului
mezenterial.
Intestinul gros
 Colonul
• Colonul se găseşte între fosa iliacă dreaptă şi
vertebra S3 de unde se continuă cu rectul.

• Colonul are următoarele părţi: colon

ascendent, transvers, descendent şi sigmoid.
 Colonul
• In colon ajunge conţinutul lichid al intestinului subţire, din care
se reabsoarbe apa pentru a forma produsul de eliminare de
consistenţă semisolida, care va fi evacuat prin rect şi canalul
anal, sub formă de materii fecale.

• La nivelul colonului există două curburi pronunţate, denumite şi

flexuri, respectiv flexura colică dreaptă (hepatică) şi flexura colică
stângă (splenică).
 Colonul

• La început ascendent, colonul se angulează sub ficat, la nivelul

flexurii hepatice devenind transversal apoi la nivelul splinei
coteşte din nou corespunzător flexurii splenice şi coboară (sub
numele de colon descendent şi apoi colon sigmoid) în fosa
iliacă stângă şi, în fine, în pelvis.
• Ultima porţiune a intestinului gros este rectul, care descinde
la exterior prin canalul anal,respectiv orificiul anal.
 Colonul
• Diametrul colonului ajunge la 2,5 cm la nivelul colonului sigmoid,
porţiunea cea mai îngustă a tubului digestiv inferior.

• Această deosebire de diametru dintre cec şi sigmoid explică

observaţiile clinice din cazul tumorilor colonice, tumorile de cec şi
colon ascendent fiind de regulă de mari dimensiuni în momentul
depistării, pe când cele de sigmoid sunt simptomatice la mici
dimensiuni.

• De asemenea, cecul este locul perforaţiilor diastatice cauzate de

obstrucţii distale, fapt explicat fizic de legea Laplace (în care
tensiunea în peretele colonie este direct proporţională cu
presiunea lumenală şi raza lumenului: T= PR).
 CARACTERISTICI GENERALE

• Intestinul gros prezintă faţă de intestinul subtire o serie de diferenţe

macroscopice (vizibile exo - sau endolumenal), cât şi de structură
(microscopice). Astfel:
- intestinul gros este mai scurt;
- are un lumen mai larg;
- are o aşezare şi o direcţie mai fixă;

- particularităţi morfologice absolut caracteristice acestui segment:

-teniile musculare;
-haustrele;
-plicile semilunare;
- apendicii (ciucurii) epiploici.
 TENIILE MUSCULARE
• Sunt trei benzi musculare, cu o lăţime de aproximativ 0,5 cm,
dispuse longitudinal, poziţionate la cca 120 de grade în raport
cu circumferinţa colonului.

• încep la originea apendicelui vermiform (baza de inserţie a

acestuia la nivelul cecului), continuă de-a lungul cadrului colic
până la nivelul sigmoidului unde devin mai late, reducându-se
în partea inferioară a acestuia în număr de două, după care
dispar, pierzându-şi indivi- dualitatea prin uniformizarea
fibrelor la nivelul rectului.
 HAUSTRELE COLONULUI

• Sunt zone ale peretelui colic care proemină la exterior, între

şanţurile transversale ale acestuia, de formă hemisferică
(lat.haustrum = găleată), delimitate la interior de câte două
plici semilunare învecinate.
HAUSTRELE COLONULUI
 PLICILE SEMILUNARE

• Sunt formaţiuni de formă semicirculară care proemină în

lumenul intestinului gros, alcătuite din toate straturile
peretelui, delimitând la suprafaţă şanţuri transversale care se
întind în spaţiile dintre tenii şi care delimitează între ele
haustrele.
• Se presupune că ar fi rezultatul fie al condensării fibrelor
musculare
 APENDICII (CIUCURII) EPIPLOICI

• Sunt mici grămezi sau ciucuri de grăsime, învelite de seroasă,

care atârnă de peretele intestinal în lungul teniiilor.
• Lipsesc la nou- născut şi apar în primul an de viaţă.
• Densitatea lor este mai mare la nivelul colonului transvers şi
sigmoid.
• Se pot torsiona si infarctiza.
 Colonul
• tinând seama de alternanţa segmentelor fixe cu cele mobile,
se poate face o împărţire anatomo-chirurgicală a intestinului
gros.
• Cecul este de regulă mobil;
• Colonul ascendent este fix (retroperitoneal); urmează un
segment mobil format din colonul transvers; apoi un
segment fix - dat de colonul descendent şi iarăşi o porţiune
mobilă - colonul sigmoidian;
• ultima parte - rectul - este din nou fixă.
 MUCOASA COLONULUI

• Mucoasa colonului este alcătuită dintr-un singur strat

de celule cu numeroase depresiuni adânci, sau
cripte, care conţin celule secretoare de mucus.
Mucusul este important pentru lubrifierea
conţinutului fecal şi protejarea pereţilor de acţiunea
acizilor şi a gazelor produse de bacteriile intestinale.
 MUCOASA COLONULUI

Ţesutul care
căptuşeşte colonul
-mucoasa (de culoare
verde) - conţine
glande (de culoare
galbenă). Celulele din
aceste glande sunt
implicate in absorbţia
apei şi secreţia de
mucus.
 Cecul si Apendicele
• Cecul este prima parte a intestinului gros şi se găseşte sub
planul ce trece prin deschiderea ileonului terminal, în fosa
iliacă dreaptă.

• Este organ secundar retroperitoneal dar uneori poate fi

intraperitoneal având un mezou.

• Are raport anterior cu peretele anterior al abdomenului,

posterior cu m. iliopsoas şi n.femural.
 Cecul
• Cecul are o formă saculară, închis în partea inferioară, care este
liberă, continuâdu-se superior cu colonul ascendent.

• Valva ileocecală se găseşte la locul de deschidere al ileonului şi

este formată din 2 buze între care este orificiul ileocecal.

• Pe faţa lui medială se insera apendicele vermiform, de la rădăcina

căruia pleacă cele trei tenii musculare care merg divergent pe
intestinul cecal.
• Se proiectează anterior la nivelul regiunii inghinale drepte.
 Apendicele Vermiform
• Apendicele este un organ rudimentar şi este legat de
cec la baza celor 3 tenii.

• Apendicele are formă cilindrica şi poate avea

dimensiuni variabile (2-20 cm).

• Este aşezat de obicei medial de cec dar poate avea

şi poziţii variabile (retrocecal, laterocecal, retroiliac,
pozitie joasă pelvină etc.).

• Este intraperitoneal şi are un mezou numit

mezoapendice prin care trec vasele apendiculare.
Apendicele Vermiform
Cecul si Apendicele- vascularizatie
• Cecul şi apendicele sunt vascularizate: din
artera ileocecală (ramură din artera mezenterică
superioară), artera cecală anterioară şi
posterioară pentru cec;
artera apendiculară pentru apendice.

• Venele se varsă în vena ileocolică.

• Inervaţie: din plexul celiac, prin plexul mezenteric

superior.
 Pozitiile
apendicelui
vermiform
 COLONUL ASCENDENT

• Colonul ascendent: de la valva ileocecală, până la flexura

colică dreaptă, de unde începe colonul transvers.
• aproximativ 12 cm lungime.
• se află la nivelul peretelui abdominal posterior.
• acoperit pe partea din faţă şi pe laturi de peritoneu.
 Colonul ascendent
• Este organ retroperitoneal secundar şi are
posterior fascia de coalescenţă.

• Are raport anterior cu ansele intestinale,

omentul mare şi peretele anterior al
abdomenului, posterior are m.iliac, m.pătrat al
lombelor, rinichiul drept şi nn. iliohopogastric şi
ilioinghinal, şi medial cu duodenul descendent
şi ansele ileale.
 Colonul ascendent
• Colonul ascendent este vascularizat de
arterele cecale anterioară şi posterioară,
artera colică dreaptă. Venele se varsă în vena
ileocolică şi vena mezenterică superioară.
• Inervaţia: simpatică şi parasimpatică din plexul
celiac şi plexul mezenteric superior.
 COLONUL TRANSVERS

• Mezocolonul transvers separă cavitatea abdominală într-un

etaj superior, reprezentat de: bursa omentală şi spaţiul
supramezocolic şi un etaj inferior reprezentat de spaţiul
inframezocolic;
• reprezintă astfel o barieră naturală în extensia
intraperitoneală a proceselor infecţioase.
 COLONUL TRANSVERS

• La nivelul polului inferior splenic, colonul transvers se

angulează spre inferior determinând flexura splenică, porţiune
care, cu excepţia rectului, este cea mai fixă.

• situată sub rebordul costal stâng, mai profund şi mai sus decât
flexura hepatică, în parte fiind acoperită de stomac.

• Suprafaţa sa laterală este ataşată de diafragm (corespunzător

coastelor 10-11) prin ligamentul frenico-colic care susţine
polul inferior splenic (“sustentaculum lienis”).
 Colonul transvers
• Colonul transvers se găseşte între flexura colică dreaptă şi stângă.

• Este organ intraperitoneal şi este legat de peretele posterior

prin mezocolonul transvers, care este o plică peritoneală ce are
o rădăcina care încrucişează faţa anterioară a duodenului II,
capul pancreasului, corpul pancresului, rinichiul stâng.

• Împarte cavitatea peritoneală în etaj supramezocolic şi etaj

inframezocolic.

• Flexurile colice dreaptă şi stângă sunt retroperitoneale.

Colonul transvers
 Colonul transvers - Raporturi
• Superior cu vezica biliară, ficat, stomac,
splină;
• Inferior cu anse intestinale.
• Flexura colică dreaptă are raport cu rinichiul
drept şi duodenul II, iar
• Flexura colică stângă cu rinichiul stâng.
• Mezocolonul trece peste duoden şi pancreas.
• Peritoneul formează o serie de ligamente:
gastrocolic şi frenocolic.
 Colonul transvers
• Este vascularizat prin artera colică dreaptă şi
artera colică medie din a.mezenterică
superioară) şi artera colică stângă (din
a.mezenterică inferioară).
• Venele se varsă în vena mezenterică superioară.
• Inervaţia este relizată de ramuri din plexul
celiac prin plexul mezenteric superior.
 COLONULUI DESCENDENT

• de la flexura splenică până la creasta iliacă (unde se

continuă cu colonul sigmoid),
• lungime de aproximativ 20 cm.
• Este acoperit anterior, pe feţele laterale şi mediale de
peritoneul parietal posterior;
• posterior: rinichiul stâng, pătratul lombelor şi
transversul abdominal.
 Colonul descendent
• este vascularizat de ramuri din artera
mezenterică inferioară: a. colică stângă, a.
sigmoidiană superioară.
• Venele se varsă în vena mezenterică
inferioară.
• Inervaţia: simpatică - din plexul celiac prin
plexul mezenteric inferior. Parasimpatică din
PS sacral.
Colonul descendent
 COLONUL SIGMOID
• între articulaţia sacroiliacă stângă şi vertebra S3
• Denumirea de sigmoid provine de la asemănarea formei pe care
o are cu litera grecească sigma.
• lungime extrem de variabilă între 15 cm si 60 cm.
• situat complet intraperitoneal, prezentând un mezenter
(mezocolonul sigmoidian) care îl ataşează de peretele pelvin.
• Baza mezocolonului sigmoidian intersecteaza ureterul stâng şi
vasele iliace.
• Colonul sigmoid se află în raport cu ansele intestinale subţiri,
vezica urinară, uter şi anexe.
 Colonul sigmoid
• Partea verticală a acestei rădăcini este numită şi rădăcină
primară deoarece corespunde inserţiei mezezenterului
primitiv, în timp ce radacina secundara se formeaza in
urma proceselor de coalescenta.

• Radacina secundara urca pe vasele iliace pana la bifurcatia

aortei, iar rădăcina primară coboară până la vertebra S3.

• Colon sigmoid are pe suprafaţa sa două tenii (formate din

muşchi netezi longitudinali).
Colonul sigmoid
 Colonul sigmoid
• Are raporturi: în prima parte cu muşchiul psoas şi vasele
iliace externe; în a 2-a parte se găseşte între rect şi uter la
femei, sau vezica urinară la barbat. A 3-a parte este
verticală şi are raporturi cu ansele intestinale.

• Colonul sigmoid este vascularizat din arterele

sigmoidiene superioară, medie şi inferioară (din artera
mezenterică inferioară).Venele formează o arcadă şi se
varsă în vena mezenterică inferioară.

• Inervaţie: simpatică din plexul mezenteric inferior iar

parasimpatică din parasimpaticul sacral.
 Rectul

• Rectul se găseşte între vertebra S3 şi anus.

• Are o parte pelvină (ampula rectală) şi o parte perineală.
 Rectul
• Partea pelvină are o parte peritoneală şi o parte
subperitoneală. Partea peritoneală este învelită anterior de
peritoneu şi are raporturi cu ansele intestinale şi colonul
sigmoid. Prezintă o curbură concavă anterior,
corespunzătoare curburii sacrale. Se întinde de la vertebra S3
până la nivelul perineului. Partea subperitoneala are raport
anterior cu prostata sau vagina; posterior are osul sacru.
• Partea perineală trece prin diafragma pelvină, poartă numele de
canal anal – este mai îngustat şi se întinde de la nivelul
perineului la nivelul orificiului anal. Prezintă o curbură perineală,
concavă posterior.
Rectul
 Rectul
• Segmentul subperitoneal vine în raport anterior cu
fundul vezicii urinare, posterior cu sacrul, iar
lateral cu muşchii ridicători anali.
• Canalul anal vine în raport anterior cu veziculele
seminale şi uretra la barbat, şi cu vagina la
femeie.

• Posterior vine în raport cu coccisul şi lateral cu

fosa ischiorectală (spaţiu situat lateral de canalul
anal).
 Rectul
• Aparatul sfincterian anal este format din 2
sfinctere:
• sfincterul intern format din fibre musculare
netede, oblice în partea superioară şi orizontale în
partea inferioară, inervate simpatic din maduva
lombară şi parasimpatic din maduva sacrală.
• sfincterul extern format din fibre musculare
striate, cu contracţie voluntară inervat de nervii
rectali inferiori, ramuri ale nervului ruşinos.
 Rectul
• În interior mucoasa prezintă coloane anale ce au inferior
valvule. Valvulele formează linia pectinată. Sub ea se află
pectenul şi linia albă.

• Musculatura circulară a rectului formează, inferior de

diafragma pelvină, m.sfincter anal intern (fibre musculare
netede).

• Muşchiul sficter anal extern (muschi striat) se găseşte sub

cel intern şi are 3 părţi: subcutanată, superficială şi
profundă. Este inervat de nervul ruşinos.
Rectul
 Rectul
• Vascularizaţia este asigurată de trei surse arteriale: artera
rectală superioară, mijlocie şi inferioară.
• Artera rectală superioară - ultima ramură a a.mezenterice
inferioare coboară retroperitoneal până posterior de
ampula rectală unde se împarte în două ramuri, dreaptă
şi stângă.
• Arterele rectale mijlocii cu originea în artera iliacă
internă, a. ruşinoasă internă sau în artera ombilicală are
traiect medial, abordând pereţii laterali ai ampulei
rectale.
• Arterele rectale inferioare cu originea în artera ruşinoasă
internă au traiect medial prin fosele ischiorectale,
abordând peretii laterali ai canalului anal.
 Rectul
• Venele formează la nivelul submucoasei un bogat plex venos submucos
din care sângele este drenat diferit.
– Superior este drenat în vena rectală superioară, apoi vena
mezenterică inferioară care se varsă în vena portă.
– Porţiunea inferioară drenează în venele rectale mijlocii şi inferioare,
apoi în vena. iliacă internă ce se continuă cu vena ilacă comună care
fuzionează cu vena omonimă de partea opusă şi formează vena
cavă inferioara. Se formează la acest nivel o importantă anastomoză
portocavă. Dilatarea acestui plex venos submucos determina
apariţia hemoroizilor interni.
• Limfaticele: în ganglionii: mezenterici inferiori, iliaci interni şi inghinali.
• Inervaţia parasimpatică din nervul splahnic pelvin, iar simpatică din
plexul mezenteric inferior.
 Glandele anexe ale tubului digestiv
Ficatul
• Ficatul este organ intraperitoneal, aşezat în etajul
supramezocolic. El se proiectează anterior în
hipocondrul drept, partea superioară a epigastrului şi
parţial în hipocondrul stâng. Aria de proiecţie a
ficatului se înscrie în tr-un spaţiu triunghiular delimitat
de trei linii:
– Linia superioară – uneşte coasta V dreaptă cu spaţiul intercostal
V stâng.
– Linia dreaptă - uneşte coasta VI dreaptă cu rebordul costal drept
pe linia axilară mijlocie.
– Linia inferioară - este oblică şi uneşte rebordul costal drept cu
coasta Vll stângă, trecând la jumatatea distanţei dintre procesul
xifoid şi ombilic.
Ficatul
 Ficatul
• Ficatul are o faţă diafragmatică, o faţă viscerală şi o margine
inferioară.

• Faţa diafragmatică are o parte posterioară fără peritoneu,

numită area nuda (cuprinsă între foiţele ligamentului
coronar) şi are raporturi anterior şi lateral dreapta cu
diafragma, recesul costodiafragmatic drept, marginea
inferioară a plamânului drept, coastele şi spaţiile intercostale.
Superior această faţă vine în raport prin intermediul
diafragmei cu baza plamânului drept, sacul pericardic şi
cordul.
 Ficatul
• Posterior vine în raport cu coloana vertebrală,
vena cavă inferioară şi peretele posterior
abdominal. Partea anterioară şi superioară
prezintă inserţia ligamentului falciform care
împarte ficatul în doi lobi, drept şi stâng.
Marginea inferioară prezintă incizura
ligamentului rotund şi a vezicii biliare.
 Ficatul
• Faţa viscerală are 3 şanţuri (două sagitale şi unul
transvers).
– Şanţul sagital drept este format în partea anterioară de fosa vezicii
bilare şi posterior de şanţul venei cave inferioare.
– Şanţul sagital stâng este format anterior de şantul ligamentului
rotund şi posterior de şantul ligamentului venos.
– Şanţul transversal este reprezentat de hilul ficatului.
• Aceste şanţuri împart faţa viscerală a ficatului în patru lobi:
pătrat (anterior de şanţul transvers), caudat (posterior de
şanţul transvers), drept şi stâng.
– Lobul drept prezintă posterior impresiunea renală şi suprarenală
lăsate de rinichiul şi glanda suprarenală dreaptă.
– Lobul stâng prezintă impresiunea gastrică şi şanţul esofagian.
• Faţa viscerală are raporturi prin lobul drept cu rinichiul,
colonul şi duodenul, iar prin lobul stâng cu stomacul şi
esofagul.
 Ficatul
• Fiecare lob este alcătuit din segmente (cu câte două
subsegmente, superior şi inferior): lobul drept are un
segment anterior şi unul posterior, iar lobul stâng
are un segment lateral şi unul medial.

• Fiecare lob are un pedicul vascular. Celulele

hepatice formează cordoane ce delimitează
canalicule biliare intrahepatice. Acestea capătă
pereţi proprii şi devin colangiole. Ele se unesc şi
formează canalicule biliare interlobulare, segmentare
şi lobare.
 Segmentaţia ficatului
• Funcţional este împărţit în doi lobi: drept şi stang, despărţiţi printr-un
plan sagital care trece pe faţa viscerală prin şanţul sagital drept iar pe
faţa diafragmatică la doi centimetri lateral dreapta de insertia
ligamentului falciform.

• Fiecare lob este împărţit apoi în câte două segmente: lobul drept este
format din segmentele anterior şi posterior şi lobul stâng din
segmentele lateral şi medial. La rândul lor segmentele sunt
formate din subsegmente superior şi inferior.

• Fiecare lob, segment şi subsegment prezintă câte un pedicul vasculo-

biliar propriu rezultat din ramificarea arterei hepatice proprii,
venei porte şi canalului biliar hepatic comun.
Segmentaţia ficatului
 Ficatul
• Ficatul este vascularizat de artera hepatică proprie, care este una din cele
două ramuri terminale ale arterei hepatice comune. Împreună cu vena
portă şi canalul coledoc formează pediculul hepatic.

• Ea se desprinde la marginea superioară a duodenului superior şi în

pediculul hepatic se află anterior de vena portă şi la stânga
canalului coledoc. Ajunsă în hilul ficatului se împarte în ramuri lobare
dreaptă şi stângă. Fiecare ramură are ramuri segmentare. Din ramura
dreaptă pleacă artera lobului caudat şi artera cistică.

• Vena portă adună sângele funcţional de la tubul digestiv. Ea se formează

posterior de pancreas, la limita dintre capul şi corpul acestuia, prin
unirea venei mezenterice superioare cu trunchiul splenomezenteric
(acesta se formează din unirea venei mezenterice inferioare cu vena
lienală).
 Ficatul
• De la origine vena portă are traiect ascendent posterior de
capul pancreasului şi apoi posterior de duodenul superior şi
pătrunde în ligamentul hepatoduodenal unde împreună cu
artera hepatică proprie şi canalul coledoc, care se află anterior,
formează pediculul hepatic.

• Ajunsă în hilul ficatului se împarte în două ramuri lobare

dreaptă şi stângă.
– Ramura dreaptă se împarte în ramuri segmentare (anterioare şi
posterioare) şi pentru procesul caudat.
– Ramura stângă are un traiect inţial transvers prin hilul ficatului la
stânga şi apoi intră în profunzimea fisurii ligamentului rotund. Această
ultimă porţiune se numeşte partea umbilicală a venei porte.
 Ficatul
• Venele hepatice (suprahepatice) adună prin ramurile lor de
origine (vv. centrolobulare) sângele adus în ficat la nivelul
lobulilor de v.portă şi artera hepatica. Venele hepatice sunt
reprezentate de:
– v.hepatica dreapta-adună sângele de la segmentul posterior
şi subsegmentul superior al segmentului anterior;
– Vena hepatică medie adună sângele de la subsegmentele
inferioare ale segmentelor anterior şi medial;
– vena hepatică stângă adună sânge de la segmentul lateral şi
subsegmentul superior al segmentului medial.
• Ele se varsă după un scurt traiect pe faţa posterioară a ficatului
în vena cavă inferioară.
 Ficatul
• Inervaţia ficatului: Simpatică şi parasimpatică din plexul
celiac. Există un plex hepatic anterior şi altul posterior.
Inervaţia senzitivă provine din nervul frenic drept.

• Căile biliare intrahepatice încep la nivelul lobulului hepatic,

spre periferia acestuia unde se numesc colangiole. Acestea
se varsă în canaliculele biliare interlobulare, apoi
subsegmentare, segmentare şi lobare.

• Deci bila secretată de ficat este adunată de două canale

biliare lobare drept şi stâng, corespunzatoare celor doi lobi.
 Căile biliare extrahepatice

• Se împart şi ele în două căi:

– Cale principală - reprezentată de canalul hepatic
comun şi canalul coledoc.
– Cale accesorie - reprezentată de vezica biliară şi
canalul cistic.
Canalul hepatic comun şi canalul coledoc

• Canalul hepatic comun se formează în hilul

ficatului prin unirea celor două canale biliare
lobare drept şi stâng.
• El are un traiect descendent, cu o lungime
variabilă şi se uneşte cu canalul cistic pentru a
forma canalul coledoc.
Canalul hepatic comun şi canalul coledoc
Canalul hepatic comun şi canalul coledoc
• Canalul coledoc se formeaza prin unirea canalului hepatic comun cu
canalul cistic. Are un traiect descendent cu o lungime variabilă. El este
unul din componentele pediculului hepatic, fiind aşezat anterior de
vena portă şi la dreapta a.hepatice proprii.

• Are 4 părţi: supraduodenală, retroduodenală, retropancreatică şi

parietală. De la marginea superioară a duodenului superior trece
posterior de acesta şi apoi posterior de capul pancreasului, apropiindu-
se de duodenul descendent. Se uneşte cu canalul pancreatic principal
şi formează ampula hepatopancreatică Vater care se deschide printr-
un orificiu numit papilă duodenală mare în treimea inferioară a peretelui
medial al D2.
Canalul hepatic comun şi canalul coledoc

• Ampula Vater prezintă 3 sfinctere: unul al

coledocului, unul pancreatic şi unul al
ampulei. Ampula poate să lipsească şi canalele
coledoc şi pancreatic se deschid sau separat
sau se unesc înainte de dechiderea în duoden
(seamană cu ţeava de puscă).
 Vezica biliară
• Vezica biliară este un organ piriform asezat în fosa vezicii biliare,
în partea anterioară a şanţului sagital drept, pe faţa viscerală a
ficatului.
• Vezica biliară are formă conică, formată din fund, corp şi col.
– Fundul vezicii biliare depăşeşte marginea inferioară a ficatului
şi are proiecţia la nivelul punctul cistic - la unirea marginii
drepte a muşchiului drept abdominal cu rebordul costal drept.
– Corpul se găseşte în fosa vezicii biliare şi prezintă două feţe,
superioară şi inferioară.
– Colul se continuă cu canalul cistic.
• Vezica biliară este vascularizată de artera cistică care se
desprinde din ramura lobară dreaptă a arterei hepatice proprii.
Venele se varsă în vena portă. Inervaţia simpatică şi
parasimpatică din plexul hepatic anterior.
 Pancreasul
• Pancreasul prezintă trei părţi:
– Capul pancreasului - are formă aproximativ circulară şi ocupă
spaţiul delimitat de cadrul duodenal. Prezintă două feţe anterioară
şi posterioară şi o circumferinţă, în care este aşezat duodenul.
Inferior prezintă o prelungire la stânga numită procesul uncinat.
– Corpul pancreasului - are formă prismatic triunghiulară şi prezintă
trei feţe (anterioară, posterioară şi inferioară) şi trei margini
(superioară, anterioară şi inferioară).
– Coada pancreasului - este singura parte mobilă a pancreasului şi
ajunge în hilul splinei
• Pancreasul posterior se proiectează între vertebrele L1-L3 şi anterior se
proiectează în mezogastru.
 Pancreasul
• Raporturi:
• Capul pancreasului: Anterior este traversat de rădăcina
mezocolonului transvers astfel încât, deasupra acestuia vine
în raport cu porţiunea pilorică a stomacului, iar sub rădăcină
cu ansele ileale. Posterior vine în raport cu canalul coledoc şi
apoi cu vena cavă inferioară. Capul pancreasului este cuprins
în totalitate în potcoava duodenală.
• Corpul pancreasului prezintă o faţă anterioară care prin
intermediul bursei omentale are raport cu faţa posterioară a
stomacului, o faţă inferioară care are raport cu ansele jejunale
şi o faţă posterioră ce are raport cu cu vena portă, artera şi
vena mezenterică superioară, artera şi vena lienală, iar mai
posterior cu aorta abdominală şi vena renală stângă.
• Coada pancreasului vine în raport posterior cu splina, cu
rinichiul şi cu pediculul renal stâng iar anterior cu stomacul.
Pancreasul
 Pancreasul
• Vascularizaţia pancreasului.
• Capul pancreasului împreună cu duodenul sunt
vascularizate de 2 arcade:
– arcada anterioară formată din a. pancreaticoduodenală
superioară anterioară, ramură terminală a a.
gastroduodenale şi a. pancreaticoduodenală inferioară,
prima ramură dreaptă a a. mezenterice superioare;
– arcada posterioară se formează din a.
pancreaticoduodenală superioară posterioară şi a.
pancreaticoduodenală inferioară.
 Pancreasul
• Fiecare dintre aceste artere se împart în câte două ramuri
– A. pancreaticoduodenală superioară dă o ramură anterioară şi o
ramură posterioară
– A. pancreaticoduodenală inferioară dă o ramură anterioară şi o
ramură posterioară.
• Ramurile anterioare se anastomozează pe faţa anterioară
a capului pacreasului şi formează arcada
pancreaticoduodenală anterioară, iar a.
pancreaticoduodenală superioară posterioară şi ramura
posterioară a pancreaticoduodenalei inferioare formează
arcada pancreaticoduodenală posterioară. Din cele două
arcade se desprind ramuri duodenale, pentru cadrul
duodenal şi ramuri pancreatice pentru capul pancreasului.
 Pancreasul
• Corpul şi coada pancreasului primesc trei surse arteriale, ramuri ale
a.lienale:
– A. pancreatică dorsală care se desprinde din a. lienala în apropierea
originii acesteia şi coboară pe faţa posterioară a corpului unde se
împarte în două ramuri: stângă şi dreaptă.
– A. pancreatică mare - are traiect descendent spre marginea
inferioară a corpului pancreasului unde se împarte în trei ramuri:
dreaptă, mijlocie şi stângă.
– A. cozii pancrasului - se desprinde din a. lienală în apropierea hilului
splinei şi are traiect la dreapta, pe marginea inferioară a corpului
pancresului unde se anastomozează cu ramurile primelor doua aa.
pancreatice şi formează a. pancreatică inferioară.
• Venele drenează sângele superior spre venă lienală şi inferior spre v.
mezenterică superioară. Vv. pancreaticoduodenale se formează din
arcadele venoase ale corpului şi se varsă superior în v. gastroepiploică
dreptă şi inferior în v. pancreticoduodenală inferioară. Vv. pancreatice
de la nivelul corpului şi cozii se varsă în v. lienală.
 Splina
• Splina are forma unei boabe de cafea şi prezintă
doua feţe diafragmatică şi viscerală, două margini
superioară şi inferioară şi doi poli posterior şi
anterior. Faţa diafragmatică este convexă şi netedă.

• Faţa viscerală prezintă central hilul şi în jurul

acestuia prezintă trei impresiuni: gastrică-superior
şi posterior, renală-inferior şi colică-anterior .
Marginea anterioară este crenelată, iar cea
posterioară este neteda. Splina este acoperită de o
capsulă formată din ţesut conjunctiv şi care trimite
în interior septuri numite trabecule.
 Splina
• Aşezare şi proiecţie. Splina este organ
intraperitoneal, fiind aşezată în etajul
supramezocolic. Se proiectează în hipocondrul
stâng.
• Axul lung al splinei, care uneste cei doi poli
este paralel cu coasta X stânga. Marginea
superioară ajunge pâna la coasta lX stângă, iar
marginea inferioară până la coasta Xl stângă.
• În mod normal splina nu trebuie să
depaşească inferior rebordul costal stâng.
Splina
 Splina
• Mijloacele de fixare ale splinei (peritoneul splinei). Splina este
acoperită în întregime de peritoneu. Ea este legată de organele din
jur prin lig. peritoneale care participă astfel şi la menţinerea poziţiei
organului. Acestea sunt ligamentul gastrolienal - între marea
curbură a stomacului şi splină, ligamentul frenicolienal - între
diafragmă şi splină şi ligamentul renolienal - cel mai important mijoc
de fixare al splinei, între rinichiul stâng şi splină, în care pătrunde
până în hilul splinei coada pancreasului. Faţa diafragmatică vine în
raport prin intermediul diafragmei cu recesul costodiafragmatic
stâng, cu marginea inferioară a plămânului stâng, cu coastele şi
spaţiile intercostale.
• Faţa viscerală vine în raport, la nivelul impresiunilor cu faţa
posterioară a stomacului, faţa anterioară a rinichiului şi glandei
suprarenale stângi şi cu flexura colică stângă.
 Splina
• Vascularizaţia splinei - este asigurată de a. lienală.
• A. lienală-este una din cele trei ramuri ale trunchiului celiac. De la origine are
traiect la stânga, retroperitoneal, pe faţa posterioară a creasului până în hilul
splinei. Acest traiect este împărţit în trei părţi:
– Suprapancreatic - de la origine până la marginea superioară a corpului
pancreasului.
– Retropancreatic - posterior de marginea superioară a corpului pancreasului
– Prepancreatic - anterior de coada pancreasului şi în hilul splinei.
• În traiectul retropancreatic a. lienală dă ramuri pentru corpul pancreasului (a.
pancreatică dorsală şi a. pancreatică mare), iar în hilul splinei, înainte de a se împărţi în
cele două trunchiuri terminale, mai dă următoarele ramuri colaterale: rr. gastrice
scurte, a. gastroepiploică stângă şi a. cozii pancreasului.
• Cele două trunchiuri terminale pot da câte o ramură polară, superioară şi inferioară,
apoi se împart în ramuri trabeculare care pătrund în splină. Acestea vor forma 4 rr.
lobare ce se ramifică în arteriole penicilate şi apoi capilare. Vv. Lobare se unesc în hil şi
formează v. lienală care se uneşte cu v. mezenterică inferioră şi formează trunchiul
mezentericolienal.
Splina
 VASELE VISCERELOR ABDOMINALE
• TRUNCHIUL CELIAC
• Este ramură din aorta abdominală. Se găseşte în etajul supramezocolic, superior
de a. mezenterică superioară. Este retroperitoneală. Are 3 ramuri: a. gastrică
stângă, a. hepatică comună, a.lienală:
– Artera gastrică stângă este ramură din trunchiul celiac şi are traiect spre
mica curbură a stomacului. La nivelul cardiei formează un arc convex
superior, din care pleacă ramuri cardioesofagiene. Artera se anastomozează
pe mica curbură a stomacului cu a. gastrică dreaptă.
– Artera hepatică comună este ramură din trunchiul celiac, la marginea
superioară a duodenului I. Ea se împarte în artera hepatică proprie şi a.
gastroduodenală. A. hepatica proprie intră în pediculul hepatic, îndreptându-
se spre ficat, iar a. gastroduodenală trece posterior de duoden şi participă la
vascularizaţia duodenului şi a pancresului.
– Artera lienală este ramură din trunchiul celiac. Are 3 părţi: suprapancreatică,
retropancreatică şi prepancreatică. Ea are ca ramuri: a. pancreatică dorsală,
a. pancreatică mare, a. cozii pancreasului, a. gastroepiploică dreaptă şi aa.
Gastrice scurte. A. lienală se termina cu 2-3 trunchiuri pentru splină.
 ARTERA MEZENTERICĂ SUPERIOARĂ
• Artera mezenterică superioară - este a II-a ramură viscerală
desprinsă de pe faţa anterioară a aortei abdominale (la nivel L1-L2).
Ea formează un arc spre dreapta şi se anastomozează cu o ramură
ileală din a.ileocolică. Este împarţită în trei segmente:
– Retropancreatic - posterior de corpul pancreasului
– Preduodenal - anterior de duodenul orizontal, pe care il cuprinde
în pensa aortomezenterică
– Intramezenteric - între foiţele mezenterului, unde se împarte în
ramuri. Acestea sunt:
• Ramuri stângi sau jejunoileale-în număr de 9-17, care
pătrund între foiţele mezenterului şi ajung după ramificare la
marginea intestinului unde formează o arcadă arterială
marginală. Din aceasta se desprind ramuri drepte lungi şi
scurte care trec pe feţele jejunileonului.
• Ramuri drepte: a. ileocolică, a. colică dreaptă, a.colică
medie, a. pancreaticoduodenală inferioară.
 ARTERA MEZENTERICĂ INFERIOARĂ
• Artera mezenterică inferioară-este a III-a ramură viscerală a aortei
abdominale care se desprinde de pe faţa anterioară.
De la origine (L3-L4) are un traiect de 3-9 cm., retroperitoneal la stânga
spre sigmoid, şi se împarte în următoarele ramuri:

–A.colică stângă-cu traiect retroperitoneal, ascendendent spre flexura colică

stângă, după care se împarte în două ramuri, ascendentă şi descendentă.
– Artere sigmoidiene în număr de trei: superioară, mijlocie şi inferioară. Acestea
traversează mezocolonul sigmoid şi ajung în apropierea colonului sigmoid unde
se împart în ramuri ascendente şi descendente.
– A. rectală superioară - este ultima ramură a a. mezenterice superioare care
participă la vascularizaţia ampulei rectale.

• Toate ramurile aa. colice dreaptă, medie şi stângă se anastomozează

între ele şi formează arcada marginală, din care se desprind ramuri
drepte, care trec pe feţele colonului. Între a. sigmoidiană inferioară şi a.
rectală superioară este punctul critic de ligaturare.
 Vena Porta
• Vena portă se formează posterior de pancreas
din 3 vene.
• V. lienală şi v. mezenterică inferioară formează
un trunchi splenomezaraic. Acesta se uneşte
cu v. mezenterică superioară.
• Vena portă iese de sub capul pancreasului şi
intră în pediculul hepatic, în planul posterior.
Vena Porta
 Vena Cava Inferioara
• Adună sângele din toate structurile situate inferior de
diafragmă şi se deschide în atriul drept.
• Se formează anterior de vertebra L5 prin unirea venelor iliace
comune, dreaptă şi stângă, fiind organ situat retroperitoneal.
• Urcă anterior de coloana vertebrală, la dreapta aortei, apoi
străbate centrul tendinos al diafragmei, perforează pericardul
fibros şi se deschide în partea inferioară a atriului drept.
• Afluenţii săi sunt: venele lombare, vena lombară ascendentă,
vene testiculare/ ovariene, venele renale, suprarenale,
venele hepatice şi venele frenice inferioare.
 INERVAŢIA VISCERELOR ABDOMINALE
• PLEXUL CELIAC
• Este cel mai mare plex al sistemului nervos autonom. Este
format dintr-o reţea de fibre ce unesc, preaortic, cei doi
ganglioni celiaci, fiind situat în jurul trunchiului celiac şi al
rădăcinii arterei mezenterice superioare, posterior de stomac,
anterior de stâlpii diafragmei, retroperitoneal.
• Aferenţele sale provin din nervii splanhnici mare şi mic şi
ramuri din trunchiurile vagale şi nervi frenici.
• Eferenţele sale formează plexuri secundare ce merg de-a
lungul arterelor învecinate: plexul frenic, hepatic, gastric
stâng, lienal, suprarenal, renal, testicular/ovarian, mezenteric
superior, aortic abdominal şi plexul mezenteric inferior.
 PLEXUL HIPOGASTRIC SUPERIOR
• Este situat anterior de bifurcaţia aortei, de vena iliacă
comună stângă, vasele sacrale medii, de vertebra L5
şi de promontoriu, între arterele iliace comune.

• Este retroperitoneal şi conţine fibre din plexul

aortic abdominal şi din nervii splanhnici lombari 3
şi 4. Se împarte în nervii hipogastrici drept şi stâng, ce
se îndreaptă spre plexul hipogastric inferior.

• Conţine fibre simpatice şi parasimpatice provenite

din nervii splanhnici pelvini.
 Plexul hipogastric inferior
• Este situat retroperitoneal, lateral de rect.

• Conţine numeroşi ganglioni nervoşi şi fibre simpatice

din segmentele T10-L2 şi fibre parasimpatice din
segmentele S2-S4, ce ajung în plex prin nervii
splanhnici pelvini.

• Eferenţele formează plexuri secundare: plexul rectal

mediu, plexul vezical şi plexul prostatic/utero-vaginal.