CAPI TOLUL VI I

ECHI LI BRUL
MACROECONOMI C
MODELUL I S-LM

1. ECHILIBRUL MACROECONOMIC
2. MODELUL IS-LM AL ECHILIBRULUI
MACROECONOMIC
3. ECHILIBRUL SIMULTAN
4. EFECTELE POLITICII MONETARE
EXPANSIONISTE ȘI A POLITICII BUGETARE
EXPANSIONISTE
 1. ECHILIBRUL MACROECONOMIC

- presupune o egalitate între cererea şi oferta de pe toate

pieţele fiind doar o ipoteză care nu se realizează aproape
niciodată în practică.
- echilibrul contabil se realizează automat. Echilibrul
contabil impune o identitate între oferta şi cererea globală,
calculate după ce operaţiunile au fost deja efectuate. Aceasta
înseamnă că toate bunurile produse au fost utilizate. Echilibrul
contabil nu presupune însă automat realizarea echilibrului
economic.
Echilibrul economic se bazează pe o compatibilitate între
comportamentele diferiţilor agenţi economici înainte ca
operaţiunile economice să fie realizate (ex ante).
Echilibrul macroeconomic presupune o egalitate între
cheltuielile de consum pe care menajurile intenţionează să le
facă şi între producţia de bunuri estimată de producători
pentru anul respectiv, astfel încât preţurile produselor să
permită maximizarea utilităţii şi a profitului.
 Un dezechilibru macroeconomic este compatibil cu
echilibrul contabil.
- Dacă firmele vor produce mai mult comparativ cu
cererea exprimată pe piaţă de menajuri, se va ajunge în
situaţia în care oferta globală să fie superioară cererii. Firmele
îşi vor spori stocurile, ceea ce înseamnă că toată producţia de
bunuri va avea o anumită întrebuinţare: o parte va fi vândută,
o altă parte va fi stocată, iar echilibrul contabil va fi realizat.
- Dacă firmele vor supraestima înclinaţia spre economisire
a menajurilor, subestimând cererea, ele vor produce mai puţin
în comparaţie cu cererea, iar în economie va exista un exces
de cerere, apărând astfel un alt tip de dezechilibru.
Aceste dezechilibre pot fi înlăturate în condiţiile unor
preţuri flexibile (teoria clasică a echilibrului) sau prin
ajustarea cantităţii de bunuri realizate la nivel macroeconomic
(abordarea keynesiană)
În concepţia clasicilor, oferta are rolul determinant în
asigurarea echilibrului. Firmele nu trebuie să se preocupe de
pieţele de desfacere întrucât ele pot vinde orice cantitate din
producţia pe care o realizează datorită unui mecanism automat
de reglare al pieţei, care nu este altul decât preţul produselor.
Există o singură preocupare şi anume aceea legată de
creşterea eficienţei utilizării factorilor de producţie, astfel
încât să obţină un profit maxim.
 Modelul echilibrului macroeconomic în condiţiile unor
preţuri rigide: restabilirea echilibrului nu se mai poate realiza
prin mecanismul preţului, ci prin ajustarea volumului de
bunuri produse
Preţurile sunt fixe pe termen scurt. Odată cu modificarea
cererii, producătorii îşi adaptează cantitatea oferită pentru a
obţine un profit maxim, fără să se modifice instantaneu
preţurile bunurilor. Pieţele nu pot asigura informaţii viabile
care să le permită agenţilor economici să ia cele mai bune
decizii. Informaţia care circulă pe piaţă este imperfectă,
deoarece preţurile se ajustează cu întârziere şi imperfect la
modificările care au loc într-un mediu economic tot mai
complex. Producătorii sunt nevoiţi să-şi ajusteze volumul
producţiei în funcţie de schimbările care au loc în cererea de
pe piaţă, considerând preţurile rigide pe termen scurt.
În condiţiile în care preţurile nu sunt flexibile, apare o
incertitudine legată de realizarea venitului. Întreprinderile nu
sunt sigure că producţia realizată va fi vândută, iar activitatea
lor şi în special profitul lor, va depinde de concordanţa dintre
cererea anticipată şi cea reală. În acest caz, cererea efectivă va
determina oferta.
 Echilibrul economic depinde de sumele economisite de
agenţii economici şi de rata dobânzii. Nivelul producţiei de
echilibru va determina gradul de ocupare al forţei de muncă.
Apare o legătură strânsă între echilibrul pe piaţa bunurilor şi
echilibrul pe piaţa monetară. Dar, o parte a cererii globale
depinde de rata dobânzii care nu este dictată de raportul dintre
economisire şi investiţii, ci de raportul dintre cererea şi oferta
de monedă. Cererea de muncă, la rândul ei, este determinată
de volumul de producţie, ajustat permanent la cererea de
bunuri, care este într-o continuă modificare. Astfel, nivelul
producţiei de echilibru nu poate asigura ocuparea deplină a
forţei de muncă. Economia se situează, în cele mai multe
cazuri, într-o situaţie de subutilizare a forţei de muncă şi
niciun mecanism automat nu poate corecta acest dezechilibru.
În analiza lui Keynes, termenul lung este unul în care
soluţiile se schimbă în permanenţă, ceea ce face ca pieţele să
fie permanent într-o stare de dezechilibru pe termen scurt.
Keynes explică echilibrul macroeconomic pornind de la
relaţia:
Investiţii = Economii
Relaţia evidenţiază că economiile previzionate de
menajuri trebuie să fie egale cu investiţiile pe care firmele
sunt dispuse să le facă în anul respectiv.
 2. MODELUL IS-LM AL ECHILIBRULUI
MACROECONOMIC

- cea mai sintetică reprezentare a echilibrului

macroeconomic şi poartă denumirea Hicks-Hansen după
numele economistului John Hicks care l-a propus în anul 1973
şi a lui A. Hansen care l-a dezvoltat.
Modelul este descris prin intermediul a două curbe
principale denumite IS şi LM care ilustrează echilibrul pe
piaţa bunurilor şi serviciilor, pe piaţa monetară şi echilibrul
simultan pe cele două pieţe.
Curba IS sintetizează echilibrul pe piaţa bunurilor şi
serviciilor, unde investiţiile (I) trebuie să fie identice cu
economiile (E), condiţia de echilibru exprimându-se prin
relaţia: I = S.
Cererea agregată este formată din: cererea de investiţii (I),
de bunuri publice (G), de bunuri de consum (C) şi exporturi
nete (X):
Cag  C  I  G  X
 O creştere a venitului şi a cererii de bunuri de consum va
determina sporirea investiţiilor. Evoluţia acestora depinde de
rata dobânzilor bancare. Cu cât scade mai mult rata dobânzii
cu atât investiţiile cresc mai mult. Unind toate punctele care
indică relaţia dintre rata dobânzii şi nivelul investiţiilor se
obţine curba IS care este descrescătoare în raport cu evoluţia
ratei dobânzii.
Această curbă ne ajută pentru ce nivel al venitului (Y) şi al
ratei dobânzii se asigură egalitatea dintre investiţii şi economii
şi cum se modifică volumul venitului în funcţie de rata
dobânzii.
d

•E3
d1 E1
dE EE
d2 E2
• E4
IS

0 Y1 YE Y2 Y

Toate curbele de pe curba IS ne indică situaţia de echilibru

pe piaţa bunurilor, respectiv diferite combinaţii dintre rata
dobânzii şi venit pentru care se respectă următoarele condiţii:
Cererea agregată = Oferta agregată
Investiţii = Economii
 Curba LM reflectă echilibrul pe piaţa monetară, care
presupune egalitatea dintre cererea de monedă (L) şi oferta de
monedă (M), ceea ce poate fi exprimat cu ajutorul relaţiei:
L=M
unde: L = cererea de monedă
M = oferta de monedă
Curba LM ne indică perechea de valori ale venitului şi
ratei dobânzii pentru care cererea de monedă este egală cu
oferta de monedă. Curba este crescătoare în raport cu rata
dobânzii pentru că odată cu sporirea producţiei are loc o
creştere a cererii de bani, iar dacă oferta rămâne neschimbată,
rata dobânzii cunoaşte un proces de creştere.

d
• E4 LM
d1 E1

dE EE
d2 E2
•E3

0 Y2 YE Y1 Y

Orice punct de echilibru de pe curba LM ne arată că

pentru un anumit nivel al venitului cererea de bani este
identică cu oferta de bani.
 3. ECHILIBRUL SIMULTAN

Echilibrul macroeconomic presupune un echilibru

simulatn pe cele două pieţe astfel încât curba IS să se
întâlnească cu curba LM.

d QP
LM

dE EE

IS

0 YE Y

Punctul de echilibru indică îndeplinirea celor două

condiţii:
1. Egalitatea cererea şi oferta de bunuri: I = S;
2. Egalitatea dintre cererea şi oferta de bani: L = M.
Pentru un nivel YE al venitului, activitatea economică este
stabilă, dar nu corespunde producţiei potenţiale (QP), ceea ce
înseamnă că resursele şi în special forţa de muncă nu sunt
folosite integral. Din acest motiv, echilibrul macroeconomic,
repreyentat prin punctul E este un echilibru de subutilizare a
forţei de muncă şi ne indică faptul că economia se află în
interiorul frontierei posibilităţii producţiei.
 Producţia potenţială (QP) ne indică acel nivel (maxim) al
producţiei naţionale care poate fi obţinut prin utilizarea
tuturor resurselor de care dispune societatea, la un moment
dat.
Punctul de echilibru, YE, ne arată:
1. Nivelul producţiei pe care întreprinzătorii doresc să-l
ofere pe piaţă la un nivel dat al preţurilor;
2. Nivelul producţiei la care firmele îşi maximizează
profiturile;
3. Consumatorii sunt dispuşi să achiziţioneze pe baza
veniturilor şi a preţurilor, toate bunurile oferite pe piaţă;
4. Economiile agenţilor economici, consideraţi la scară
macroeconomică, sunt egale cu investiţiile realizate de
firme;
5. Cererea de bani este egală cu oferta de bani;
6. Agenţii economici deţin un portofoliu optim de active
financiare, ceea ce le conferă un venit maxim şi un risc
minim.
 4. Efectele politicii monetare expansioniste și a politicii
bugetare expansioniste
Politica monetară expansionistă acționează prin
intermediul curbei LM iar politica bugetară expansionistă prin
curba IS.
În condiţiile în care sporeşte stocul monetar (oferta de
monedă) curba LM se va deplasa spre dreapta trecând din
LM0 în LM1. Dacă curba IS rămâne nemodificată, noul punct
de echilibru va fi: E1.
d
LM0
LM1
dE E
d1 E1

IS

0 YE Y1 Y

Prin urmare, odată cu aplicarea unei politici monetare

expansioniste, prin trecerea în noul punct de echilibru E1,
cererea de bunuri creşte şi, de asemenea, venitul (din YE în
Y1). Cu o ofertă mai mare de bani, rata dobânzii are şanse să
scadă din dE în d1.
În schimb, dacă sporesc cheltuielile bugetare, curba IS se
deplasează în dreapta deoarece are loc o creştere a cererii de
bunuri publice. Dacă nu se produc concomitent modificări pe
piaţa monetară, noul punct de echilibru se va situa în E,.
 d

LM
dE’ E’
IS1
dE E
IS

0 Y

În noul punct de echilibru E’, venitul este mai mare pentru

că odată cu creşterea cererii de bunuri publice producţia
naţională, respectiv venitul se adaptează crescând, dar acest
proces presupune în acelaşi timp creşterea ratei dobânzii.
În consecinţă, se constată o diferenţă între efectele
generate de cele două politici macroeconomice. Astfel, o
politică monetară expansionistă poate stimula creşterea
venitului determinând, în acelaşi timp şi reducerea ratei
dobânzii, în timp ce o politică fiscală expansionistă va
conduce la creşterea venitului dar şi a ratei dobânzii.