CAPI TOLUL VI CR EŞTER EA

ECON OM ICĂ

1. CREŞTEREA ECONOMICĂ
2. COEFICIENTUL CAPITALULUI,
PRODUCTIVITATEA INVESTIŢIILOR,
MULTIPLICATORUL, ACCELERATORUL ŞI
FUNCŢIA DE PRODUCŢIE
3. TEORII ŞI MODELE ALE CREŞTERII
ECONOMICE
 1. CREŞTEREA ECONOMICĂ

- subiect de sine stătător al cercetării şi reflecţiei teoretice, ca

şi al politicilor practice nemijlocit: în a II-a jumătate al sec.
XX-lea.
- mulţi economişti apreciază că aceasta desemnează „creşterea
cantităţii de efecte economice utile, într-o perioadă
determinată”.
Măsurarea ei se face în trei feluri:
- în mod absolut, prin compararea unor indicatori
macroeconomici la începutul şi sfârşitul perioadei analizate:
PNB, PIB, PNN, VN, etc.
- în mod relativ, prin evoluţia nivelului unor indicatori
macroeconomici pe locuitor: PNB/loc., PIB/loc.
- în dinamică, prin evoluţia ritmurilor anuale de modificare a
indicatorilor macroeconomici.
- o creştere economică pozitivă:
PNB0 PNB1 PNB2 PNBn
  ...
N0 N1 N2 Nn

- o creştere zero indicatorii:

PNB0 PNB1 PNB2 PNBn
   ... 
N0 N1 N2 Nn

- o creştere economică negativă, indicatorii /loc. se reduc de la

o perioadă la alta, astfel:
PNB0 PNB1 PNB2 PNBn
  ...
N0 N1 N2 Nn
Obiectivul esenţial al teoriilor creşterii economice ar putea fi
studierea condiţiilor reproducţiei lărgite a capitalului social, a
factorilor care determină creşterea venitului naţional şi efectele
acestuia din urmă asupra raportului dintre producţie şi consum.
Teoriile şi modelele creşterii economice pot să fie:
- agregate care privesc relaţia producţie-consum la nivelul economiei
naţionale, nediferenţiate pe ramuri;
- dezagregate care se referă la evoluţia raportului producţie-consum
la nivelul ramurilor sau unităţilor economice.
Modelele creşterii economice se realizează cu ajutorul unor
sisteme de ecuaţii.
Unii autori clasifică modelele creşterii economice în:
- ideale, considerate simple construcţii teoretice, fără legături cu
realitatea
- experimentale sau econometrice care utilizează masiv relaţiile
stohastice şi informaţia oferită de sursele statistice.
După sursa de inspiraţie, teoriile şi modelele creşterii pot fi:
- dirijiste – macroeconomice;
- neoclasice – micro sau macroeconomice;
- structurale – de tip input-output;
- globale – mondoeconomice.
 2. COEFICIENTUL CAPITALULUI,
PRODUCTIVITATEA INVESTIŢIILOR,
MULTIPLICATORUL, ACCELERATORUL ŞI
FUNCŢIA PRODUCŢIEI

Coeficientul capitalului (Roy Harrod, în 1936).

Reprezintă raportul dintre capitalul în funcţiune şi venitul unei
perioade şi arată câte unităţi de capital în funcţiune sunt
necesare pentru a obţine o unitate de venit.
K
C
Y
Coeficientul marginal al capitalului - este raportul între
sporul capitalului şi creşterea venitului şi arată câte unităţi
suplimentare de capital sunt necesare pentru a creşte venitul
cu o unitate.
K
Cm 
Y
dar K  I
I
 Cm 
Y
C şi Cm reflectă o eficienţă mai mare cu cât sunt mai
mici.
.
 Productivitatea investiţiilor - exprimă raportul dintre
venit şi capitalul pus ân funcţiune. Poate fi calculat în expresie
medie sau marginală.
Y Y 1 1
       
K şi m
I C şi
m
Cm
unde:   exprimă câte unităţi de venit se obţin cu o unitate
de capital în funcţiune
 m  exprimă cu câte unităţi creşte venitul la creşterea
cu o unitate a capitalului
Acest indicator indică o sporire a eficienţei când are tendinţa
crescătoare
Multiplicatorul (Richard Ferdinand Kahn în 1931) -
pune în evidenţă faptul că atunci când are loc un spor al
investiţiilor globale, venitul va creşte cu o mărime care este de
„M” ori mai mare decât sporul de investiţii.
 Y
Y  M  I  M 
I
şi cum Y CI ,
C  Y  I , I Y C

Y Y 1
 M    M 
Y  C Y C
1
Y
C ,
unde: Y  C (înclinaţia marginală spre consum)
1 1
 M  
1  c, s,
Cu cât s’ va fi mai mic (partea economista din venit) cu
atât va fi mai mare M şi invers sau cu cât c’ va fi mai mare cu
atât M va fi mai mare şi viceversa.
Într-o economie raţională:
C S
0 1 şi 0  1
Y Y
Pentru că dacă:
Y = C rezultă că tot venitul naţional se consumă
Y = S rezultă că tot venitul naţional se economiseşte
 Acceleratorul (coeficientul de acceleraţie) exprimă şi
măsoară efectul creşterii venitului aspra investiţiilor, oferind,
astfel, o explicaţie teoretică aspra evoluţiei acumulării de
capital.
It
 A
Yt 1  Yt
unde: It = investiţia dorită în anul „t”
Yt+1, Yt = venitul anului „t’+1” şi al anului „t”
Teoria acceleratorului face ca investiţia să depindă de
proporţia în care evoluează venitul. Acceleratorul exprimă
investiţia anului „t”, necesară pentru obţinerea creşterii dorite
a venitului în perioada (t, t+1).
Între accelerator şi coeficientul marginal al capitalului
există diferenţe:
- coeficientul marginal al capitalului este un parametru
al ofertei de Investiţii, în calculul lui, volumul investiţiilor este
variabila independentă care determină sporirea veniturilor
viitoare.
- acceleratorul este un parametru al cererii de venit, în
calculul lui creşterea venitului (a cererii) este variabila
independentă care determină un anumit volum al ofertei de
investiţii.
 Între accelerator şi coeficientul marginal al capitalului
există şi o deosebire cantitativă. Acceleratorul se obţine
adunând la coeficientul marginal al capitalului, mărimea
înclinaţiei marginal spre economisire. Deci:
A  Cm  s , sau C m  A  s
,

Principiul acceleratorului funcţionează astfel:

a) dacă venitul nu creşte în ritmul cerut de investitori, apare
o capacitate de producţie excedentară. Întreprinzătorii îşi
reduc investiţiile şi chiar stocul de capital existent.
Reducerea investiţiilor provoca noi diminuări ale
venitului, astfel încât nu se poate ajunge la nivelul
necesar “de echilibru” al acceleratorului.
b) dacă ritmul de creştere al venitului este mai mare decât
cel scontat de întreprinzători, atunci ei îşi măresc
investiţiile. Au loc astfel noi creşteri ale venitului şi se
depăşeşte, prin aceasta, nivelul „de echilibru” ” al
acceleratorului.
Pe baza principiului acceleratorului, investiţiile viitoare
vor evolua direct proporţional cu evoluţia veniturilor dorite de
întreprinzători.
 Funcţia de producţie leagă volumul producţiei (output,
ieşiri, rezultate) de variaţiile ei, de o serie de variabile
independente (input, intrări, factori de producţie).
Relaţia dintre intrări şi ieşiri devine astfel o relaţie între I
şi ∆Y exprimabilă fie prin coeficientul marginal al capitalului,
fie prin productivitatea marginală a investiţiilor. Rezultă că
forma generală a funcţiei producţiei poate fi: Y  f x sau  
Y  f I
Cea mai cunoscută funcţie de producţie este cea a
economiştilor americani Charles William Cobb şi Paul
Howard Douglas (1892-1926) de forma: Y  a  L  K 
Y = volumul venitului (Q) obţinut
a = constantă
L, K = numărul populaţiei ocupate, capitalul constant
utilizat
α, β =coeficientul de elasticitate ai volumului rezultatelor
în raport cu variabilele independente L şi K
α = arată cu câte unităţi se modifică venitul (Y) la
modificarea cu o unitate a numărului lucrătorilor (L
β = arată cu câte unităţi se modifică venitul (Y) la
modificarea cu o unitate a capitalului folosit (K)
a = aportul altor factori, nenominalizaţi, la obţinerea
rezultatului final: factorii naturali, progresul tehnic,
modificarea compoziţiei capitalului, etc.
 3. TEORII ŞI MODELE ALE CREŞTERII
ECONOMICE

a) Modelele neoclasice de creştere economică sunt

microanalitice dar pot fi şi macroeconomice.
Acestea explică rezultatele producţiei (venitul) îndeosebi
prin aportul a doi factori: capitalul (K) şi munca (L).
- economiştii neoclasici ai creşterii economice presupun
că factorii de producţie sunt substituibili. Pornind de aici ei
propun diferite combinaţii ale factorilor de producţie în
obţinerea rezultatului final.
i
- funcţia de producţie Cobb-Douglas: Y  a   X i
pentru cazul celor doi factori funcţia: Y  a  L  K 
În rândul acestor metode de creştere economică, modelul
Solow-Swan examinează rolul progresului tehnic în
modificarea proporţiei dintre factorii de producţie şi a calităţii
acestora. Autorii acestui model fac distincţie între trei tipuri
de progres tehnic:
- care economiseşte capitalul (când α>β şi α are tendinţe de
creştere)
- care economiseşte munca (când α<β şi β are tendinţe de
creştere)
- progresul tehnic neutru, care lasă nemodificată proporţia
dintre muncă şi capital (când α =β şi raportul rămâne constant).
 b) Teoria şi modelul Harrod-Domar

Harrod şi Domar au ajuns la concluzia că pentru a

asigura deplina ocupare pe termen lung a forţei de muncă
trebuie îndeplinite două condiţii:
1) economia trebuie să investească, în fiecare an atât cât
este necesar pentru deplina ocupare a resurselor de muncă
disponibile
2) ritmul creşterii venitului naţional trebuie să egalizeze
creşterea numerică a forţei de muncă şi creşterea
productivităţii muncii. Dacă VN creşte cu mai puţin decât
atât, ocuparea nu va fi deplină şi vor exista şomeri.
Harrod introduce în modelul său coeficientul marginal al
capitalului, care este un parametru al producţiei şi ofertei.
Ecuaţia fundamentală a modelului:
s, ,
G
Cm
sau G  s   m
unde: G = rata creşterii economice
Cm = coeficientul marginal al capitalului
s, = înclinaţia marginală spre economisire
 m  productivitatea marginală a investiţiilor
 Harrod distinge trei rate de creştere economică:
- rata garantată (Gw)
- rata naturală (Gn)
- rata reală (Gt)
Rata garantată este aceea care asigură investiţiilor
obţinerea venitului dorit. Rata naturală asigură ocuparea
deplină a forţei de muncă şi utilizarea integrală a celorlalţi
factori de producţie, iar rata reală este cea realizată efectiv.
Rata naturală asigură ocuparea deplină a forţei de muncă
şi utilizarea integrală a celorlalţi factori de producţie, iar rata
reală este cea realizată efectiv.
Harrod conferă ratei garantate rolul de factor principal al
echilibrului şi creşterii economice.
Dacă Gw  Gb  Gt rezultă că economia este perfect
echilibrată, iar ocuparea resurselor de muncă este deplină.
Dacă:
1) Gt Gw - dimensiunile capitalului sunt pentru
întreprinzători insuficiente. Aceasta îi determină să
sporească comenzile, fapt ce favorizează starea de expansiune
economică
2) GtGw - se reduce cererea de noi capitaluri, iar
activitatea economică se restrânge, conducând spre
recesiune economică
3) Gt Gn - înseamnă că, creşterea economică se realizează
în condiţiile folosirii unor resurse de muncă suplimentare
faţă de cele naţionale (provenite din emigraţie).
4) GtGn - rata creşterii anuale a venitului este
inferioară celei necesare ocupării depline a resurselor de
muncă disponibile. În aceste condiţii apare şomajul.
5) GnGw - creşterea economică poate fi încetinită din
insuficienţă de resurse de muncă. Situaţia poate fi depăşită
numai dacă ţara respectivă beneficiază de imigraţie.
6) GnGw - ritmul creşterii economice asigură
investitorilor veniturile scontate, dar nu se ocupă integral
resursele de muncă. Există o presiune a ofertei de muncă
asupra locurilor disponibile din economie, ceea ce va
determina reducerea salariilor şi şomaj.
 c) Modelul input-output al creşterii economice

A fost elaborat de rusul Wassily Leontief. Se mai

numeşte şi balanţa legăturilor dintre ramuri. Acest model
structural încearcă să cuantifice, cu ajutorul unor coeficienţi,
intensitatea fluxurilor între ramurile economiei naţionale,
oferind elemente valoare pentru determinarea condiţiilor care
se cer în vederea respectării unor proporţii raţionale în
funcţionarea normală a complexului economic. El a utilizat
aşa numita matrice a economiei naţionale, iar ca instrumentar
coeficienţii privind consumul unei ramuri „i”, rezultat din
acumulările producţiei celorlalte.
Limitele modelului:
1. – nu ierarhizează ramurile economie naţionale după
importanţa lor (toate sunt egale)
1. - nu pot surprinde corespunzător toate acţiunile
speculative din domeniul financiar
2. - balanţa legăturilor dintre ramuri este mult mai mult un
model de analiză post-factum a realităţii economice şi mai
puţin un instrument de previziune, anticipare.
Întocmite cu mare regularitate, tablourile I-O la nivelul
economiei naţionale pot furniza preţioase informaţii asupra
tendinţelor de evoluţie a vieţii economice.
 d) Modelul dinamicii mondiale şi teoria „creşterii zero”

Jay Forrester împreună cu alţi profesori elaborează în

1972 lucrarea „The Limits of Growth” (lumea 3).
Autorii analizează 5 variante ale creşterii economice:
populaţia şi dinamica ei; capitalul (investiţiile succesive de
capital şi procesul dezvoltării industriei la scară
planetară); producţia agricolă mondială şi alimentaţia;
consumul de resurse neregenerabile; poluarea mediului
natural.
Concluziile degajate din lucrare se concentrează pe ideea
că în primele şapte decenii ale sec. XX-lea a avut loc o
creştere exponenţială a celor 5 variabile şi că dacă continuă,
omenirea va declanşa în jurul anului 2100 o prăbuşire
neaşteptată şi necontrolabilă.
Aceasta se poate produce din cauza următoarelor împrejurări:
- insuficienţa de alimente pentru o populaţie care creşte
mai rapid decât producţia agricolă
- insuficienţa resurselor pentru dezvoltarea pe scară tot
mai largă a industriei
- ruperii echilibrului ecologic determinat de poluarea
mediului natural ca urmare a industrializării şi a
consumului individual.
Soluţia propusă în raport este strategia creşterii zero:
investiţiile suplimentare de capital să fie egale cu
amortismentul capitalului fix în funcţiune, etc.
Modelul dinamicii mondiale şi teoria creşterii zero:
1. dezvăluie caracterul devastant al creşterii economice
accelerate şi necontrolate promovată de ţările avansate în
primele şapte decenii ale sec. XX
2. atrage atenţia asupra caracterului restrictiv al resurselor
dezvoltării.
Dezavantaje:
a. simplificarea excesivă a lumii şi problematicii
creşterii economice, prin folosirea doar a celor cinci
variabile.
b. Ignorarea diversităţii lumii prin tratarea variabilelor
doar la nivel global (atracţie de condiţiile economico-
sociale, geografice, specifice, etc.)
c. Făcând abstracţie de progresele ştiinţifice, tehnice,
etc. modelul induce concluzii pesimiste, fatalitate
asupra viitorului.
d. Aplicarea măsurilor propuse de teoria creşterii zero,
ar însemna practic menţinerea nivelurilor de
dezvoltare actuale ale ţărilor, a decalajelor, a
subdezvoltării. Din această perspectivă modelul
propus nu poate fi acceptat .
 e) Modelul mondial structurat şi teoria creşterii
organice

A fost reacţia cuplului de cercetători M. Mesarovic – E.

Pestel la teoria precedentă. Principalele caracteristici ale noii
abordări în direcţia creşterii economice au vizat:
a) divizarea complexului format din statele lumii, în 10 mari
regiuni după criterii nu neapărat spaţial-geografice, cât de
natură economico-socială şi complementară
b) structurarea în adâncime a activităţilor proprii grupelor
respective, pe nivele reprezentând: sfera individuală,
specificul demografic precum şi cadrele: tehnico-economice,
sociale, politice şi ambientale.
Aspectele pozitive ale teoriei: interesul manifestat pentru
îmbunătăţirea cooperării pe plan internaţional şi mai buna
organizare.
Puncte slabe: premisele şi avantajele creşterii organice nu
sunt îndeajuns explicate, făcând loc unor ambiguităţi nedorite
între noţiunile: independenţă-dependenţă.