,,Cavalerism – model

de
comportament
şi moralitate în
societatea medievală”
Guceac Ion
cl. a 10-a ,,A”
(umanist)
 Mă aflam odată la ora de istorie. Studiam cu toată clasa epoca
medievală. Ajunşi cu bine la clasele sociale, mai concret la cei care nu
aveau vasali, adică la cavaleri, am aţipit. Am simţit aidoma unui scurt
circuit închizîndu-mi ochii . Am zburat prin circumferinţe ca mai apoi
zburînd prin nouri să aterizez în mijlocul unui castel, în spatele unui om
care s-a dovedit a fi mai tîrziu un cavaler. Portul l-a impresionat profund,
mi-a spus că seamăn cu un oarecare nobil. M-a întrebat cîţi ani am, mi-a
dat un nume (Valer), şi mi-a spus că de acum în colo sînt ucenicul lui. Şi
de aici a pornit totul...
 Am ieşit din castel şi m-a condus la locuinţa sa. Era în formă de
turn, numit donjonu, o construcţie în primul rând militară ce
asigura adăpost cavalerului şi familiei sale. Aceste turnuri
organizate în general pe trei nivele: parter, etaj şi platformă de
luptă, erau destul de neconfortabile, cu ziduri groase de piatră şi
deschideri înguste prin care lumina zilei pătrundea anevoios.
Parterul era folosit în general doar ca depozit şi nu avea
deschidere de acces dinspre exterior. Accesul în turn se făcea cu o
scară mobilă direct la primul etaj ce reprezenta locuinţa
cavalerului de unde pe scări interioare se cobora la parter sau se
urca pe platforma de luptă. Mobilierul era extrem de sărăcăcios
iar încălzirea acestui spaţiu de locuit se realiza printr-o vatră
deschisă de la care fumul nu se evacua printr-un horn ci prin
ferestre asigurând adesea şi afumarea şi conservarea unor produse
din carne atârnate în tavan. Donjonul era iniţial înconjurat cu un
şanţ şi val de apărare cu palisadă în interiorul căruia erau ridicate
construcţii uşoare din lemn pentru adăpostul slugilor, grajduri şi
coteţe pentru animale.
 Mi-a povestit că în categoria cavalerilor
puteau intra doar oamenii liberi şi în
general cei ce proveneau din familii
nobile. Doar cu foarte mici excepţii şi doar
în cazuri absolut speciale aveau acces în
această categorie oameni din alte pături
sociale. În general băieţii născuţi din
familii cavalereşti urmau o educaţie
specială, structurată pe cicluri de 7 ani.
Pînă la vărsta de 7 ani, copilul era lăsat în
grija femeilor. Urma al doilea ciclu, între 7
şi 14 ani, era încredinţat unui educator fie
la un alt cavaler fie alături de alţi copii.
Educaţia din această perioadă se axa în
principal pe exerciţii fizice pregătitoare
folosirii şi mînuirii armelor simple sau
„nenobile”: arcul, praştia, bâta. De la
vârsta de 14 ani, tinerii nobili deveneau
scutieri şi se mutau de obicei la curtea
unui senior mai mare unde încep
pregătirea militară riguroasă învăţând să
mânuiască armele cavalereşti: spada,
lancea, scutul, buzduganul, securea de
luptă…
 La împlinirea vârstei de 21 de
ani, tinerii scutieri erau
consideraţi majori şi teoretic
puteau să devină cavaleri. Însă
nu toţi scutierii deveneau
automat cavaleri la împlinirea
acestei vârste deoarece noua
calitate implica şi primirea unui
feud care să poată întreţine un
luptător individual. Din acest
motiv unii scutieri rămâneau încă
mulţi ani luptători întreţinuţi în
ceata unui cavaler mai mare
sperând să se remarce pe câmpul
de luptă şi să fie înzestraţi cu un
feud în urma unor fapte
deosebite.
 Ceremoniile de primire a noului
cavaler se desfăşurau la curtea
viitorului senior şi debutau de cu seara
când tânărul era închis în capelă, unde
trebuia să-şi petreacă noaptea în
costum de penitenţă, cufundat în
rugăciune şi meditaţie împăcându-se cu
Domnul. Nu în ultimul rând se urmărea
prin această „probă” şi testarea
calităţilor psihice ale viitorului cavaler
Dimineaţa zilei următoare debuta tot în
capelă cu slujba religioasă, prilej cu
care candidatul primea absoluţiunea şi
se împărtăşea depunând apoi
jurământul de credinţă faţă de biserică,
suveran şi starea de cavaler. După
slujbă tânărul se echipa de luptă şi
trebuia să demonstreze calităţile sale
militare într-un turnir în care se
confrunta cu foştii săi colegi scutieri
sau cu cavaleri invitaţi pentru a
participa la acest eveniment.
 Zariconty m-a prevenit că dacă voi deveni
cavaler va trebui să dispun de o avere
deoarece un echipament de cavalerie costa
foarte mult şi nu era la îndemâna fiecărui
luptător. Echipamentul minim al unui cavaler
costa 34 de solidi, respectiv: un cal de luptă - 7
solidi, o spadă - 7 solidi, o armură - 12 solidi,
un coif - 6 solidi, un scut - 1 solid şi o lance - 1
solid, ceea ce echivala în epocă preţul a 17 boi.
Razboinicul îmbrăcat în armură nu era uşor
doborît. Armura, grea cît un om, era purtată
peste nişte flanele, ca să nu provoace răni.
Toată această greutate îl transforma pe cavaler
într-un fel de broască ţestoasă care de-abia se
mişca. Nici sa se urce pe cal nu putea singur, ci
trebuia ajutat ( eu am depistat lucrul acesta).
 El plătea un pret mare pentru securitatea lui. Caldura si
umezeala erau uneori atat de mari sub coiful de fier, incat îi
provocau stari de lesin. Desi armura il facea aproape
invulnerabil, el putea sa fie invins printr-o lovitura puternica
data de aproape. De asemenea, greutatea il facea sa piarda
din viteza.
 Cavalerul Zariconty cultiva
vitejia, capacitatea de a-şi
proba forţa fizică in lupte si
loialitate, schimbul de
servicii, obligaţia de a nu
trăda si de-a ajuta împăratul
in lupta, îi lipsea dispreţul
faţă de bogăţie, refuzul de a
strînge si uşurinţa de a risipi.
Însă mai presus de toate, era
pentru el onoarea şi datoria
de a lupta.
Doresc să vă comunic că
pentru cei din Evul
Mediu era un coşmar
cînd o armată de cavaleri,
trei-patru sute de oameni
îmbrăcaţi în armuri, pe
cai, se năpusteau în galop
împotriva duşmanilor.
Omul nici nu se vedea,
pentru că era complet
ascuns, din cap şi pînă în
picioare.
 Ocupaţia principală a nobililor cavaleri era războiul
iar în vederea permanentei pregătiri de luptă
participau la turniruri, care în prima fază erau un fel
de mini războaie sau la vânătoare, un fel de război cu
animalele sălbatice. Ambele „sporturi cavalereşti”
erau destul de riscante şi se terminau adesea tragic.
Turnirul se practica de fapt cu aceleaşi arme ce se
foloseau şi în război doar că nu erau ascuţite, iar o
vânătoare cavalerească urmărea răpunerea unor
animale mari şi periculoase, fiind practicată tot cu
arme cavalereşti şi mai rar cu arme de luptă la
distanţă ca arcul sau arbaleta considerate nedemne şi
generatoare de laşitate. Activităţi cavalereşti ce nu
erau direct legate de război şi pregătirea militară se
regăsesc mai ales în muzică şi poezie, domenii în care
idealul cavaleresc de eroism, onoare şi fidelitate îşi
găseşte câmp de exprimare. Aşa sunt create adevărate
capodopere ale literaturii universale ca romanele
cavalereşti sau poemele eroice, cavalerii trubaduri
colindau regatele medievale sau se întruneau în aşa-
numitele „turniruri ale trubadurilor” (a trecut şi
cavalerul, trubadur Zariconty prin ele)
 Într-o zi am plecat şi eu cu Zariconty la vînătoare, am luat în
mînă buzduganul, am încălecat pe un cal şi am pornit în căutarea
pradei. Cu scurgerea timpului am simţit o neregulă la calul meu.
Se zbătea şi se avînta în sus, mă zguduia din tot corpul şi am
căzut jos. Am zburat prin mii de circumferinţe ca să ajung din
urmă pişcat şi zguduit de braţ de colegul de bancă.
- Scoală, băiate, ieşti întrebat?
-Ion, spune mie şi colegilor de clasă, ce-ai memorizat despre
cavaleri? Mă întrebă profesoara.
Mi-am luat emoţionat aer în piept şi spre marea mirare a
propriei mele personalităţi am sesizat că ceea ce relatam din vis
nu era de fapt o poveste .
 Să nu
dormiţi la
lecţii!!!

( Cu drag Zariconty...)