STRUCTURA ATOMULUI

Atomul este constituit din: nucleu și înveliş electronic.

Nucleul, încărcat pozitiv, este compus din: protoni şi neutroni,
care reprezintă două stări cuantice ale aceleiași particule, numită
nucleon. Nr. acestor nucleoni reprezintă nr. de masă al nucleului.
Masa nucleului este dată de diferența dintre masa întregului atom
și masa electronilor. Ea se măsoară în unități atomice de masă. Din
cauza existenței izotopilor, masa nucleului este exprimată printr-
un nr. fracționar. Masa nucleului, rotunjită la un număr întreg,
este numită număr de masă (A).
Sarcina nucleului este dată de nr. protonilor și poartă denumirea
de număr atomic (Z).
Într-un nucleu se vor găsi
Întotdeauna (A-Z) neutroni.
Nucleele care au același nr. atomic,
dar diferă prin nr.de masă se numesc
izotopi.
 Lucrările lui Humphry Davy (1778-1829) și Michael
Faraday (1791-1867) asupra ELECTROLIZEI au dat primele
indicii ale existenței unor particule foarte mici, în care
electricitatea este un constituent principal.
După Faraday (1830), pentru depunerea electrolitică a unui
echivalent gram din orice element, este necesară o cantitate de
electricitate, egală cu 96490 Coulombi (1 Faraday).
Asta înseamnă că: Un echivalent gram de orice substanță, în
stare de ioni, poartă aceeași cantitate de electricitate.
Referindu-ne la un ion-gram de element monovalent, și
ținând seama de numărul lui Avogadro, 6,023x1023, sarcina
electrică purtată de fiecare ion este egală cu :
e = F/ N = 96490/6,023x10 23 = 1,602 x 10 -19 Coulombi
Ea s-a dovedit ca cea mai mică cantitate de electricitate
existentă în natură.
Adevărata identitate a acestei sarcini a fost dovedită de Stoney
(1891), care a denumit-o “electron” (în limba greacă=chihlimbar).
 CARACTERISTICILE PARTICULELOR
CONSTITUTIVE ALE ATOMULUI
Particula Masa (u.a.m.) Sarcina
Proton 1,0073 +1
Neutron 1,0087 0
Electron 0,00055 - 1
(u.a.m = unități de masă atomică)

STRUCTURA ÎNVELIŞULUI DE ELECTRONI

Electronii sunt particule elementare încărcate cu sarcină
electrică negativă, a căror masă de repaus este de 1837 ori mai
mică decât masa atomului de hidrogen.
Electronul este un constituent universal al materiei.
Masa absolută a unui atom de hidrogen, MH , este:
MH = 1,008 / 6,023.10 23 = 0,16738 . 10 -26 kg
Masa de repaus a electronului me = 9,1 .10 -31 kg
Astfel, raportul: me / MH = 9,1 .10 -31 / 0,16738. 10 -26 = 1 / 1837
 EXPERIENŢE CARE PUN ÎN EVIDENŢĂ PREZENŢA
ELECTRONILOR
•Razele catodice – sunt constituite din electroni, care se propagă
liniar către anod, electronii fiind accelerați de diferența de potențial
aplicată. Supus unui câmp electric, acest flux
este deviat către polul pozitiv, dovedindu-se
astfel încărcarea negativă și natura lui
corpusculară (J.J. Thomson, 1897). Într-un câmp magnetic, razele
se orientează perpendicular pe liniile de forță. Dacă în fața razelor
catodice se așează un conductor metalic, acesta se încarcă negativ.
•Efectul termoelectric (Richardson, 1901) – unele metale aduse la
incandescenţă emit electroni.

Astfel, fenomenul a putut fi observat într-un tub vidat, prevăzut cu

un filament şi o placă metalică legată la polul pozitiv al unei baterii.
Prin aducerea la incandescenţă a filamentului, cu ajutorul unui
miliampermetru, s-a constatat trecerea unui curent datorită
electronilor eliberaţi de filament şi atraşi de placa metalică.
• Efectul fotoelectric – s-a observat ca unele metale, supuse unui flux
de radiaţii ultraviolete, devin emiţătoare de electroni (Staletov și
Halwachs, 1887).
• Energia mimimă necesară pentru desprinderea unui electron dintr-
un atom se numește prag fotolelectric, care este specific fiecărui
metal.
• Prin pierderea electonilor, metalul se încarcă pozitiv.
• Când atomii unui metal sunt ciocniți de electroni, are loc emisia de
fotoni, respectiv de lumină, cum este cazul formării razelor X.
Cantitatea de electroni
emişi nu depinde de intensitatea luminii ci numai de frecvenţa
acesteia: ν =c/λ (numarul de vibraţii pe secundă)
 Einstein a explicat acest fenomen cu ajutorul teoriei cuantelor, după
care, energia radiantă este emisă sau absorbită în cuante de energie,
numite fotoni. Cuanta de energie nu este o mărime constantă, ea
variază proporțional cu frecvența radiației emise sau absorbite.
E=h.ν

dimensiunea lui h este: (energie) x (timp)

ceea ce reprezintă dimensiunea unei acțiuni: E = (energie) x (timp) x (timp)-1 = energie
Lumina cu lungimea de undă scurtă, dispune de energie mare, iar
lumina cu lungimea de undă mare, dispune de energie mică.
Când un foton lovește un electron slab legat de metal, energia primită
poate fi suficientă pentru a-l expulza din atom și a produce foto-ionizarea
acestuia (energia de ionizare).
 Energia cinetică a electronilor eliberaţi va fi egală cu
diferenţa dintre frecvenţa radiaţiei incidente şi frecvenţa undei
electronice. Ec = h . ν - h. ν o = h (ν – νo)
Sau, altfel spus, energia unei cuante de lumină h . ν este
egală cu energia necesară smulgerii electronului din atom Ei
(energia de ionizare) plus energia cinetică a electronului (mv2/2)
eliberat.
Energia minimă necesară (h . νo) pentru a desprinde un
electron dintr-un atom se numeşte prag fotoelectric, care este
specific fiecărui metal.

Efectul fotoelectric se va produce cu atât mai uşor, cu cât

metalul este mai electropozitiv. Metalele alcaline dau fenomene
fotoelectrice pentru lungimi de undă din domeniul vizibil.
Exemplu: sodiul devine emițător de electroni la 650 nm.
 Un fenomen invers se produce atunci când atomii unui
metal sunt ciocniţi de electroni; are loc emisia de fotoni adică
de lumină, cum este cazul formării razelor X.

Fenomenul fotoelectric a constituit o altă dovadă asupra

existenţei electronului şi a caracterului sau de particulă
universală a materiei.

O altă dovadă în acest sens este efectul Compton, care

constă în ciocnirea unui electron cu o cuantă de lumină, care
duce la micşorarea frecvenţei acesteia, diferenţa de energie
acceptând-o electronul de recul.

De asemenea, descoperirea radioactivităţii naturale de

către Becquerel şi studiată de către soţii Curie, a dus la
aprecierea complexităţii structurii atomului.
 Electronvoltul. Este o unitate de exprimare a energiei
electronului şi reprezintă energia primită de un electron
accelerat de o diferenţă de potenţial de 1 V.

Se utilizează această cantitate de energie raportată

nu la un electron real, ci la N electroni, unde N este
numărul lui Avogadro.

1 electron volt (1eV) = 1,60217733 x 10 -19 J

= 23.061 kcal.mol -1

Electronvoltul are multiplii:

-Mega electronvoltul ( MeV = 10 6 eV )
-Giga electronvoltul (GeV = 10 9 eV )
 Caracterul ondulatoriu al electronului

• În anul 1924, Louis de Broglie, constată că, ataşând electronului în

mişcarea sa o undă, proprietăţile sale devin analoge cu ale fotonului
din radiaţiile electromagnetice.
• Deducerea relaţiei de asociere a undei la un electron, porneşte de la
relaţia lui Einstein, E = m . c2
• Energia unui foton cu frecvenţa ν este h.ν, deci masa fotonului este
legată de energie astfel: h . ν = m . c2 , deci h . ν / c = m . c
• Ştiind că: ν / c = 1 / ν, obţinem m . c = h / ν, sau ν = h / m . c
• Această relaţie, de Broglie a aplicat-o electronului, înlocuind pe c
(viteza fotonului) cu V (viteza electronului).
• Lungimea de undă asociată a electronului este: ν = h / m . V
• Se observă că ν variază invers proporţional cu masa m. Cu cât masa
particulei va fi mai mare, lungimea de undă va fi mai mică. Pentru
corpurile grele, lungimea de undă este atât de mică, încât ea nu mai
poate fi măsurată.
Concepţiile actuale asupra naturii luminii au la bază 2 teorii:
• Teoria corpusculară – formulată de Newton, care
consideră că lumina este constituită dintr-un flux de
particule (corpuscule) care se propagă rectiliniu în spaţiu,
conform legilor mecanicii clasice.
• Teoria ondulatorie - conform concepţiilor lui Huyghens,
lumina reprezintă oscilaţii longitudinale, ale “materiei
eterice”, ce se propagă cu o anumită viteză finită, notată cu
c.

c = 2,998 . 108 m . s-1

• Mai târziu, Maxwell (13.o6.1831-5.11.1879) stabileşte că
lumina este o radiaţie de natură electromagnetică, ce se
propagă liniar sub formă de UNDE, cu o intensitate care
variază periodic şi cu viteză constantă (notată cu V):
. 8
 O undă electromagnetică – reprezintă o vibraţie transversală
pe direcţia de propagare şi se descrie printr-o sinusoidă.

Lungimea de undă este distanţa dintre două maxime consecutive.

Numărul de lungimi de undă ce trec, într-o secundă, printr-un

anumit punct dat se numeşte frecvenţă.

Numărul de lungimi de undă dintr-un centimetru se numeşte

număr de undă.

Amplitudinea este valoarea maximă a elongației față de poziția de

echilibru. Pătratul amplitudinii este o măsură a intensității undei
luminoase.
 Planck abordează principiul clasic al echipartiţiei energiei
şi admite că:
Emisia sau absorbţia de energie se face în mod
discontinuu, prin cantităţi determinate de energie, numite cuante
de acţiune, a căror valoare depinde de frecvenţa radiaţiei.

E = h . ν; h = constanta lui Planck; h = 6,626 . 10-34 J. s

Admiţând că emisia de energie luminoasă se face în mod

discontinuu şi este legată de frecvenţa radiaţiei, se păstrează
astfel, din teoria electromagnetică, modul de propagare prin
unde a luminii, respectiv caracterul ondulatoriu.
 Cuanta de energie (în greceşte, quantum = cât) reprezintă
cea mai mică cantitate de energie pe care o poate emite sau
absorbi un sistem.
Atunci când un atom absoarbe sau emite o radiaţie, el
trece dintr-o anumită stare de energie E1, în starea de energie
E2.
Variaţia de energie Δ E, dependentă de frecvenţa ν a
radiaţiei, este dată de relaţia Δ E = h . ν

Einstein denumeşte cuanta de energie luminoasă, foton.

Lumina posedă deci, un dublu caracter, un dublu aspect:

corpuscular şi ondulatoriu, fiecare excluzând pe celălalt.
Fotonul – se comportă ca un corpuscul când produce acțiuni
localizate în spaţiu, datorită energiei și cantității de mișcare pe
care le posedă. El nu are masă de repaus, ci numai masă de
mișcare. Masa de mișcare se transformă integral în energie, când
fotonul se lovește de un perete de care nu mai este reflectat. În
timpul propagării în spaţiu, mişcarea fotonului este reprezentată
de unda asociată, iar poziția lui în frontul de undă nu poate fi
precizată. Când fotonul acționează într-un anume loc, unda
asociată dispare. În acest caz, fotonul îşi manifestă caracterul
ondulatoriu (de undă) şi îl pierde pe cel de corpuscul.

Unda ataşată unui foton nu are caracteristicile undei clasice ci

arată doar probabilitatea ca fotonul să existe într-un anumit loc.

Acest dualism undă-corpuscul, precizat de Einstein pentru foton,

a fost extins de către de Broglie la toate particulele (electroni,
protoni, etc) şi a permis interpretarea spectrelor atomice.
 MODELE ATOMICE
I. Modelul planetar Rutherford
II. Modelul Bohr
III.Modelul Sommerfeld
I. Modelul lui Rutherford a fost elaborat (1911) prin analogie cu
sistemul planetar. Se consideră că în centrul atomului se află
nucleul, în jurul căruia, pe anumite orbite se deplasează
electronii, în mod asemănător rotirii planetelor în jurul soarelui.
Forţa de atracţie care se manifestă între nucleu şi electroni
(forţa centripetă) este compensată de forţa centrifugă.
F cp. = F cf.
Masa atomului este concentrată în interior, într-un volum
foarte mic, numit nucleul atomic. Cea mai mare parte a spațiului
ocupat de atom este lipsit de substanță. Diametrul nucleului este
de 10-14 – 10-15 m în comparaţie cu diametrul întregului atom, care
este 10-9 – 10-10 m.
MODELUL PLANETAR (R U T H E R F O R D)
- Experiment -
S-au bombardat atomii diferitelor metale cu particule alfa +
(nuclee de heliu). Traseul particulelor este vizualizat cu ajutorul
unui detector.
 În urma acestui experiment, s-a constatat că majoritatea
particulelor alfa trec nedeviate. Însă, o mică parte sunt
deviate de la direcţia iniţială iar unele particule (foarte
puţine) sunt reflectate înapoi către sursa radioactivă.

Concluzii
•atomii au o structură lacunară (interiorul atomilor este
în cea mai mare parte gol, fiind lipsit de substanţă).
•masa atomului este concentrată în interior, într-un
volum foarte mic, numit “nucleul atomic”.
•sunt deviate uşor de la direcţia iniţială particulele care
trec prin imediata vecinătate a unui electron (deoarece
particulele sunt de circa 7000 ori mai grele decât
electronul).
•sunt deviate total particulele care trec prin vecinătatea
nucleului.
•atomul este foarte stabil atâta timp cât asupra sa nu
 M O D E L U L A T O M I C AL LUI
NIELS B O H R
În anul 1913, fizicianul danez Niels Bohr, explică spectrul
atomului de hidrogen, combinând ipoteza modelul planetar al lui
Rutherford cu considerații bazate pe teoria cuantelor elaborată de
către Planck.
El admite, ca și Rutherford, că orice atom este alcătuit dintr-
un nucleu central, încărcat cu sarcină electrică pozitivă, în jurul
căruia gravitează electronii. În mecanica clasică, un astfel de sistem
planetar este caracterizat de o infinitate de traiectorii posible,
circulare sau eliptice. Dar, un atom nu se deformează continuu, el are
dimensiuni precise şi este stabil. Pentru explicarea stabilităţii
atomului, N i e l s B o h r a emis două postulate și un postulat
adițional.
  Primul postulat
Atomul este caracterizat prin anumite stări, numite Stări
Staţionare, în care nu se produce emisia de energie, chiar dacă
particulele încărcate electric din atom se găsesc în mişcare, încât,
după legile electrodinamicii clasice, ar trebui să emită radiaţii
electromagnetice.

Stările staţionare se caracterizează prin anumite valori

energetice bine definite,
iar
trecerea de la o stare energetică (staţionară) la alta se
face în mod discret, discontinuu.
 În explicarea spectrelor de linii emise de către atomi,
Bohr postulează un proces, de asemenea, fără echivalent în
fizica clasică, și anume:
 Al doilea postulat
Orice emisie sau absorbţie de radiație electromagnetică
corespunde unei treceri a electronului dintr-o stare staţionară în
alta, trecere numită tranziţie.
La o tranziție se emite sau se absoarbe un foton (cuante
de energie), a cărui frecvență ν este determinată de relația:
hν = ( E m – E n )
E m şi E n - energia stărilor staţionare
între care se face tranziţia.
 Radiația este monocromată:
- se absoarbe când valoarea energetică a stării inițiale este mai
mică decât a stării finale și
- se emite când starea inițială are o valoare energetică mai
mare decât starea finală.
Starea în care un atom dispune de cea mai mică energie
posibilă se numeşte Stare Fundamentală. În această stare,
atomul are cea mai mare stabilitate.
Pentru a trece pe o orbită superioară, electronul trebuie
să primească energie din exterior.
Când revine la poziţie iniţială, electronul va emite
energia absorbită.

Aplicând postulatele sale celui mai simplu atom, atomul

de hidrogen, Bohr a putut explica cu precizie unele date
experimentale.
 Conform concepției lui Bohr, electronul atomului de
hidrogen se mișcă în jurul nucleului pe anumite orbite circulare
permise (numite orbite staționare); în mișcarea sa, electronul nu
emite și nici nu absoarbe energie.

Energia radiantă pe care atomul o poate absorbi este

determinată cuantic.
Când atomul absoarbe energie din exterior, electronul
poate sări pe o orbită mai îndepărtată de nucleu, respectiv trece
din starea fundamentală într-o stare excitată, mai bogată în
energie.
La întoarcere, electronul emite energia absorbită.
Energia cuantei este egală cu diferența energiilor celor două
nivele între care a avut loc saltul electronului.
Valoarea ei este determinată de legea Planck- Einstein:
E2 - E1 = ΔE = hν = hc /λ = mc2
 Electronul, aflat în mişcarea sa circulară, se
menține în jurul nucleului datorită echilibrului dintre
forţa centrifugă şi forţa de atracţie coulombiană
(centripetă).

Pe baza acestor consideraţii, Bohr a calculat:

-Razele orbitelor electronice,
-Energia orbitelor electronice,
-Frecvenţa liniilor spectrale corespunzătoare tranziţiilor
electronice.
 Calcularea razei orbitei electronice
Conform concepției lui Bohr, electronul, se menține în
jurul nucleului când forţa centrifugă este egală cu forţa
centripetă.
Forța centrifugă, Fc este determinată de energia de
mișcare a electronului și de raza orbitei circulare pe care
evoluează:
Fc = mv 2 / r (1)
m = masa electronului
v = viteza
r = raza orbitei circulare
Forța centripetă, Fe este reprezentată de atracția
electrostatică dintre nucleu și electron, a cărei intensitate este
dată de legea lui Coulomb:
Fe = e2 / r2 (2)
e = sarcina electronului (e-) și a nucleului de hidrogen (e+)
r = raza orbitei
 În starea de echilibru, Fc = Fe
Fc = mv 2 / r (1)
Fe = e2 / r2 (2)
deci,
mv 2 / r = e2 / r2
sau
e2 = mv 2 r2 (3)
Această ecuație, în care v și r sunt necunoscute, poate
admite o infinitate de soluții, care, din punct de vedere
mecanic, înseamnă că orice orbită este permisă.
Produsul m . v reprezintă cantitatea de mișcare a
electronului pe orbita de rază r .
Raportat la întrega lungime a orbitei, momentul
cantității de mișcare (cantitatea de mișcare x raza) va fi :
2 π r m v
 Pe baza teoriei cuantelor, Bohr introduce
 Al treilea postulat
(postulatul adiţional)
Sunt permise numai acele orbite pentru care momentul
cinetic al electronului este un multiplu întreg
(n) al constantei lui Planck (h).
Momentul cinetic (momentul cantităţii de mişcare) se
notează cu : 2 π r m v.
Deci: 2 πrmv = nh (4)
În care:
• r – raza orbitei
• m – masa electronului
• v - viteza electronului
• n – număr cuantic principal (caracterizează energia
orbitei), care are valori întregi și pozitive, de la 1 la n.
 2 πrmv = nh (4)
sau, poate fi scrisă :
mvr = n h/ 2 π (4)

Ridicând la pătrat ecuația (4) și împărțind-

o prin ecuația (3), e2 = m v 2 r2 , se obține
valoarea razei unei orbite permise:
m2 v2 r2 = n2 h2/ 4 π2

m2 v2 r2 / m v2 r = n2 h2/ 4 π2 e2
de unde:
r = n2 h2/ 4 π2 m e2 (5)
 Numărul cuantic principal n, fiind egal cu 1, 2, 3, ...n,
razele r1, r2, r3, ... ale orbitelor staționare pe care gravitează
electronul în jurul nucleului pot avea valorile următoare:
r1 = h2/ 4 π2 m e2 = 0,053.10 -8 cm (n = 1)

r2 = 4 h2/ 4 π2 m e2 = 4 r1 = 0,212 .10 -8 cm (n = 2)

r3 = 9 h2/ 4 π2 m e2 = 9 r1 = 0,477 .10 -8 cm (n = 3)

rn = n2 h2/ 4 π2 m e2 = n2 r1 = n2 . 0,053 .10 -8 cm

Se observă că razele orbitelor staționare se află între
ele într-un raport de numere întregi, consecutive, la pătrat:
r1 : r2 : r3 ......este egal cu: 1:4:9......respectiv cu: 1 : 22 : 32......

Raza atomului de hidrogen, calculată astfel de Bohr, este foarte

apropiată de raza calculată pe baza teoriei cinetice, acesta fiind
 NIVELELE ENERGETICE ÎN ATOM

E E5 ______________________________ n 5 O
E4 ______________________________ n 4 N

E3 ______________________________ n 3 M

E2 ______________________________ n 2 L

E1 ______________________________ n 1 K
(+)
E = E2 – E1
E = h .ν ; E = h . c/λ
 Toţi electronii care au acelaşi număr cuantic principal fac
parte din acelaşi strat electronic.
Straturile sunt notate cu litere: K, L, M, N, O, P, Q.
Astfel, modelul atomic B o h r explică : formarea spectrelor
atomice (spectre de emisie şi de absorbţie), formarea spectrelor
moleculare, formarea spectrelor de raze X, formarea spectrelor
optice.
Spectrele optice obișnuite ale atomilor din aceeași grupă a
tabelului sunt asemănătoare, liniile fiind grupate în câte patru
serii distincte, numite: fină, principală, difuză și fundamentală.
Aceasta dovedește că au aceeași structură în stratul exterior.
Distribuția liniilor în fiecare din aceste serii este aceeași pentru
ambele spectre, optic și de raze X. Odată cu creșterea frecvenței,
distanța dintre linii descrește în mod regulat și liniile converg
către o anumită limită (limita seriei). În domeniul lungimilor de
undă mici se află seria K, apoi urmează seria L, apoi M, N, etc.
 SPECTRE ATOMICE

Prin descompunerea radiaţiei provenite de la o sursă

luminoasă (trecând radiaţia printr-o prismă), se obţine spectrul
luminii albe, alcătuit dintr-o succesiune de culori de la roşu la
violet ( R O G V A I V ). Acest spectru este numit spectru de
emisie.
Dacă radiaţia provine de la un corp incandescent (becul,
soarele), spectrul obţinut este continuu (trecerea de la o culoare la
alta se face în mod continuu).
Dacă radiaţia provine de la un gaz activat termic sau
electric (lampă cu vapori de Hg sau de Na), spectrul este
discontinuu, format din puţine linii colorate luminoase, dispuse pe
un fond întunecat.
 Dacă se trece un flux luminos, provenit de la o sursă cu
spectru de emisie continuu, printr-o substanţă transparentă
(gaz, lichid sau solid) şi se analizează spectrul obţinut, se
constată că din spectrul continuu al fluxului luminos lipsesc o
parte din radiaţii.
În locul radiaţiilor respective (la lungimea de undă
corespunzătoare) apar în spectru linii sau benzi întunecate pe
fondul luminos al spectrului. Spectrele obţinute sunt spectre de
absorbţie.
Pentru aceeaşi substanţă, liniile întunecate din spectrul de
absorbţie coincid cu liniile luminoase din spectrul de emisie.
 Liniile din spectrele de emisie pot fi grupate în serii
aparținând diferitelor domenii de lungimi de undă.
Benzile sunt alcătuite din grupe de linii spectrale
luminoase, foarte apropiate între ele.
Într-o serie, distanța dintre linii scade înspre lungimile de
undă mici, iar la limita seriei, liniile se contopesc.
Multe substanțe, când sunt volatilizate într-o flacără, emit
spectre de linii.
Fiecare linie este caracterizată de lungimea ei de undă.
 Spectrele de absorbţie se obţin la trecerea electronului
de pe o orbită inferioară pe o orbită superioară.
În acest caz se absoarbe o radiaţie a cărei energie este:
E = E 2 – E1
( E = h.ν )

La revenirea electronilor pe orbite cu energii mai mici

se emite o radiaţie cu aceeaşi energie (cu aceeaşi frecvenţă).
Se obţin astfel spectrele de emisie.
 Linii spectrale atomice
E5 _________________________________________________
E4 __________________________________________________________

E3 ___________________________________________________________

E2 ___________________________________________________________

E1 ___________________________________________________________
SPECTRE DE ABSORBŢIE SPECTRE DE EMISIE
Linii întunecate pe fondul Linii luminoase pe fondul
luminos al spectrului întunecat al spectrului

În concluzie, atomii substanţelor activate termic sau electric

emit întotdeauna aceleaşi radiaţii pe care sunt capabile să le
 MODELUL ATOMIC SOMMERFELD
Numere cuantice
Se consideră că electronii se deplasează în jurul nucleului nu
numai pe orbite circulare ci şi pe orbite eliptice, nucleul fiind situat
în unul dintre focarele elipsei. Poziţia electronului faţă de nucleu
va depinde în fiecare moment de raza vectoare r, periodic variabilă
între cele 2 semiaxe ale elipsei (notate a și b), dar şi de unghiul
azimutal φ.
Astfel, electronul va fi caracterizat de două numere cuantice:
-numărul cuantic azimutal: n φ
-numărul cuantic radial: n r

-Însumate, n φ + n r = n; n = număr cuantic principal

Numărul cuantic principal, n, determină semiaxa mare a orbitei
eliptice (notată cu a), respectiv energia orbitei.
 Numărul cuantic azimutal, nφ, determină momentul cinetic al
electronului şi excentricitatea elipsei (semiaxa mică a elipsei,
notată cu b). Dacă notăm cu a axa mare a orbitei şi cu b axa
mică, avem raportul : b/a = nφ / n
Când n = nφ , a = b, traiectoria electronului este un cerc iar
când nφ = 1,2,3…n-1, traiectoriile sunt elipse.

Fiecare orbită circulară, de număr cuantic n, poate fi

descompusă în n elipse cu excentricități diferite.
Pentru concordanță cu datele spectrale, în locul lui nφ se
folosește numărul cuantic notat cu “ l ”, numit număr cuantic
azimutal orbital sau număr cuantic secundar; poate lua valorile:
l = 1, 2, 3... n-1
Pentru același număr cuantic principal n sunt posibile n elipse,
cu excentricități diferite, date de valorile lui l, dar care sunt
caracterizate prin aceeași energie totală.
 De-a lungul orbitelor eliptice, viteza electronului variază
periodic, ea având valoarea maximă în apropierea nucleului.
Conform teoriei relativității, o variație a vitezei determină o
variație a masei. În consecință, elipsele nu se închid coplanar, ci se
deplasează continuu, electronul mișcându-se pe o rozetă de elipse.

În modelul atomic al lui Bohr, starea energetică a unui

electron este caracterizată de numărul cuantic principal n. Toți
electronii aparținând aceluiași număr cuantic principal n, erau
imaginați ca făcând parte dintr-o pătură sau strat; straturile
corespunzătoare numerelor cuantice principale n = 1, 2, 3, 4, 5, 6...
se notează cu: K, L, M, N, O, P, Q...

După Sommerfeld, straturile principale se grupează funcție

de l = n-1, în alte stări electronice; respectiv, în fiecare strat
principal apare un număr de alte substraturi (apariția seriei fine).
Stările cuantice caracterizate prin numerele cuantice l = 0, 1, 2,
3, .... n-1 sunt notate cu: s, p, d, f, g, h...