TEORIA MECANIC – CUANTICĂ A

LEGĂTURII COVALENTE
Teoria clasică asupra formării legăturilor chimice nu putea
să explice o serie de aspecte privind:
- Natura fizică a legăturii
- Energia legăturii
- Distanţele interatomice
- Orientarea spațială
- Modul de formare a spectrelor moleculare
Aceste probleme au fost rezolvate de mecanica-cuantică,
prin folosirea a două metode (teorii):
 Metoda (Teoria) Legăturii de Valenţă - L.V. (sau Metoda
Perechii de Electroni), inițiată de Heitler și London, 1927.
 Metoda (Teoria) Orbitalilor Moleculari - T.O.M. (sau
Combinarea Liniară a Orbitalilor Atomici - L.C.A.O.),
concepută de Hund, 1928.
 TEORIA LEGĂTURII DE VALENŢĂ (L. V.)
Teoria (1927) consideră că în momentul în care se suprapun
orbitalii atomici nedeformaţi pentru a forma orbitalul molecular,
are loc cuplarea spinului celor doi electroni.
• Fiecare atom participant la legatură folosește orbitalii
monoelectronici din stratul său de valență, pe care îi suprapune
cu orbitalii mono­electronici din stratul de valentă ai altui atom.
Cu cât suprapunerea este mai intensă, cu atât legătura este mai
puternică.
• Atomii pot utiliza orbitali monoelectronici puri s, p, d, f, sau
orbitali monoelec­tro­nici hibrizi.
• Dacă la suprapunere atomul contribuie cu un singur lob al unui
orbital monoelectronic atunci legătura formată este o legătură
sigma ().
• Dacă la suprapunere atomul utilizează doi lobi ai unui orbital
monoelectronic atunci legătura formată se numește legatură pi
().
Exemplu: Formarea moleculei de hidrogen:
• Când cei 2 atomi de hidrogen se găsesc la distanță foarte mare unul de altul,
energia moleculei este: E=2E0, adică suma energiilor potențiale ale celor 2
atomi.
• La un moment dat, cei doi atomi se apropie unul de celălalt până când norii
electronici se vor interpătrunde şi densitatea de electroni dintre cele două
nuclee va creşte. Forţele de respingere dintre nuclee vor scădea în
intensitate, având în vedere ecranarea nucleelor de către norii electronici,
ceea de determină o apropiere mai mare a acestora.
• La o anumită distanță, r0, când suprapunerea orbitalilor este maximă posibil,
forțele de respingere dintre nuclee devin egale cu cele de atracție, iar
energia sistemului este minimă, E < 2E0 ; 2E0 – E = ΔE -energia de legătură

La distanța de echilibru a sistemului,

electronii nu se mai pot distinge;
dispare identitatea lor.

Astfel, cei 2 electroni aparțin

ambilor atomi.
 Interpătrunderea orbitalilor pentru realizarea unei legături poate
avea loc între toate tipurile de orbitali: s-s; s-p; p-p; p-d

Orbitalii p și d pot participa

cu unul sau ambii lobi odată,
formând astfel legături duble
sau triple.

În urma suprapunerii, spinii celor doi electroni, ce alcătuiesc

legătura, sunt de semn contrar și se culpează.
Dacă molecula nou formată posedă electroni neîmperechiați
(decuplați) molecula este paramagnetică.
Dacă toți electronii sunt cuplați, molecula produce un tip de
magnetism numit dia­magnetism.
 În acest mod, metoda legăturii de valență explică saturarea
valențelor prin:
• interpătrunderea orbitalilor atomici și
• compensarea spinilor electronici

Cu cât această interpătrundere este mai mare, cu atât

legătura este mai stabilă.

Când spinul total este nul, molecula este diamagnetică, iar în

moleculele respective nu există electroni necuplaţi (singulari).
 TEORIA ORBITALILOR MOLECULARI T.O.M.
sau
L. C. A. O. - Combinarea liniară a orbitalilor atomici
•Conform acestei teorii (1928), la formarea legăturii covalente,
orbitalii atomici se contopesc dar în acelaşi timp se deformează,
dând naştere la orbitali noi, ce cuprind întreaga moleculă, numiţi
orbitali moleculari.
•În acest proces, orbitalii atomici îşi modifică şi energia.
•Numărul orbitalilor moleculari rezultaţi, este egal cu numărul
orbitalilor atomici care se contopesc.
Astfel, dacă se contopesc doi orbitali atomici, vor rezulta doi
orbitali moleculari:
- un orbital molecular cu energie potenţială mică, numit
orbital de legătură.
- un orbital molecular cu energie potenţială mare, numit
orbital de antilegătură.
 •Ca și în cazul atomilor (a orbitalilor atomici), și orbitalii
moleculari sunt caracterizați de numerele cuantice n, m, l.
•Analog orbitalilor atomici, orbitalii moleculari se definesc
prin numărul cuantic principal n și prin numărul cuantic
secundar λ = 0, 1, 2, 3..., care este corespondent al numărului
cuantic secundar l.
•După valorile lui λ, orbitalii moleculari sunt notați cu: σ, π,
δ, φ, corespunzător orbitalilor atomici notați cu s, p, d, f, iar
legăturile sunt denumite după orbitalii participanți (σ, π, δ, φ),
respectiv simple, duble, triple.
•Spre deosebire de metoda L.V., metoda (teoria) T.O.M. nu
interzice formarea unei covalenţe între electronii cu spin paralel.
•Forma orbitalilor moleculari este determinată de tipul
orbitalilor atomici participanți (s-s; s-p; p-p; p-d) și de numărul
de suprafețe nodale.
 a.Orbitalii de legătură rezultă prin însumarea funcţiilor de
undă ale celor doi electroni.
Electronii care ocupă astfel de orbitali se vor afla, în cea mai
mare parte a timpului, în spaţiul dintre cele două nuclee.
Aceşti electroni, din orbitalii de legătură, au energia mai mică
decât în atom şi vor stabiliza molecula.
b. Orbitalii de antilegătură rezultă prin scăderea funcţiilor de
undă ale celor doi electroni.
Electronii din orbitalii de antilegătură se vor afla un timp
foarte scurt în spaţiul dintre cele două nuclee.
Au energia mai mare decât în atom şi vor destabiliza molecula.
O.M. de antilegătură
E
__A__ __B__

O.M. de legătură
 •Completarea cu electroni a orbitalilor moleculari se face în
ordinea crescătoare a energiei acestora.
•Fiecare orbital se ocupă cu maximum doi electroni.
•Orbitalii moleculari formați prin combinarea liniară a
orbitalilor atomici (L.C.A.O.) vor fi ocupați în ordinea
crescândă a energiei lor, de către 2 electroni.
•Orbitalii cu aceeaşi energie (orbitali degenerați) se vor
ocupa mai întâi cu câte un electron şi apoi cu cel de al doilea.
•Nivelele energetice inferioare ale atomilor sunt neglijate din
motive de simplificare a schemei (a desenului) deoarece, în
general, aceste nivele sunt complet ocupate cu electroni și nu
pot participa la vreo legătură. Sunt numiți orbitali atomici de
nelegătură.
Formarea orbitalilor moleculari (de legătură şi de antilegătură)
din orbitalii atomici
Formarea orbitalilor moleculari (de legătură şi de antilegătură) din orbitalii
atomici
DIAGRAMA ENERGETICĂ A ORBITALILOR MOLECULARI
 •Prin contopirea a 2 orbitali tip s, fără plan nodal, sau prin
contopirea unui orbital de tip s, cu un singur lob al unor orbitali tip p,
d sau f, (care au planuri nodale), se formează un orbital molecular de
legătură, σ (sigma), lipsit de plan nodal în zona de contopire.
•Prin contopirea orbitalilor p, d și f
între ei, printr-un singur lob,
se formează, de asemenea,
un orbital molecular de legătură, σ (sigma).
•Când contopirea orbitalilor p, d, f ai
atomilor participanți se face prin
2 lobi, iau naștere orbitali moleculari
care au un plan nodal perpendicular
pe planul lobilor ca s-au legat, numiți
orbitali π (pi).
Pentru orbitalii d și f este posibilă contopirea
cu 4 lobi deodată, generând orbitali moleculari
cu legături δ și φ, caracterizate prin 2 planuri
nodale perpendiculare între ele.
 FORMAREA MOLECULEI DE H2

Hidrogenul (H) are Z = 1 și configurația electronică periferică: 1s1

FORMAREA MOLECULEI DE O2
 Formarea moleculei de oxigen

Forma stabilă Forma reactivă

 FORMAREA MOLECULEI DE N2
Azotul (N) are Z = 7 configurația electronică periferică: 2s2 2p3
 FORMAREA MOLECULEI DE F2
Fluorul (F) are Z = 9 configurația electronică periferică: 2s2 2p5
 FORMAREA MOLECULEI DE B2

Borul (B) are Z = 5 configurația electronică periferică: 2s2 2p1

FORMAREA MOLECULEI DE HF
FORMAREA MOLECULEI DE H Cl
FORMAREA MOLECULEI DE NO
 FORMAREA MOLECULEI DE CO
Carbonul (C) are Z = 6 configurația electronică periferică: 2s2 2p2
Oxigenul (O) are Z = 8 configurația electronică periferică: 2s2 2p4
 CONCLUZII
•Cele două metode, L.V. și T.O.M. (L.C.A.O) ajung în final la
aceleași rezultate, se completează una pe alta și folosesc un limbaj
aproape comun. Deosebirea dintre metodele L.V. și T.O.M.
(L.C.A.O) constă în criteriile de bază de la care se pleacă.
•L.V. pornește de la suprapunerea orbitalilor atomici și
cuplarea electronilor de spin antiparalel.
•T.O.M. (sau L.C.A.O) consideră legătura ca rezultat al
contopirii orbitalilor atomici în orbitali moleculari (de legătură și
de antilegătură), ce pot fi sau nu, ocupați cu electroni.
•Notațiile legăturilor simple și duble, σ și π, din teoria O.M. au
fost asimilate de teoria L.V., după cum noțiunea de hibridizare
introdusă de teoria L.V. este acceptată și explicată de metoda
T.O.M. (sau L.C.A.O).
•Proprietățile moleculei depind de măsura în care orbitalii de
legătură și antilegătură sunt ocupați cu electroni.
 PROPRIETĂŢILE MAGNETICE ALE
MOLECULELOR
După comportarea în câmpul magnetic, substanţele se
clasifică în trei categorii:
•substanţe dia magnetice
•substanţe para magnetice
•substanţe fero magnetice

a. Substanţele diamagnetice sunt substanţele care, introduse

într-un câmp magnetic, se opun liniilor de forţă ale câmpului şi le
deviază. Aceste substanţe nu au un moment magnetic propriu,
deoarece în moleculele respective nu există electroni necuplaţi
(singulari).
Electronii cuplaţi, fiind de spin opus, îşi compensează
reciproc momentele magnetice. Majoritatea substanţelor sunt
diamagnetice.
 b. Substanţele paramagnetice se orientează în direcţia
câmpului magnetic, concentrează liniile de forţă ale acestuia şi se
magnetizează în acelaşi sens cu câmpul.
Substanţele paramagnetice conţin molecule în care există
electroni necuplaţi; aceşti electroni au momente magnetice
necompensate.
Exemple: Sunt paramagnetice următoarele:
• moleculele ce conţin elemente tranziţionale cu orbitalii : 3 d,
4 d şi 5 d incomplet ocupaţi cu electroni ;
• lantanidele şi actinidele ce conţin orbitalii 4 f şi 5 f incomplet
ocupaţi;
• moleculele cu număr impar de electroni: NO2 ; NO
• molecula de oxigen - O2 – datorită celor doi electroni necuplaţi
din orbitalii “п” de antilegătură.
c. Substanţele feromagnetice au o comportare similară cu
substanţele paramagnetice dar fenomenul este de 10 6 ori mai
intens.
molecula de oxigen-O2 – datorită celor molecula de fluor-F2 – datorită
doi electroni necuplaţi din orbitalii “п” celor doi electroni cuplaţi din
de antilegătură este paramagnetică. orbitalii “п” de antilegătură
este diamagnetică.
 HIBRIDIZAREA ORBITALILOR ATOMICI
Orbitalii situați spre exteriorul atomului au energii foarte
apropiate; electronii perechi situați în acei orbitali pot executa
tranziții când sunt ușor excitați din exterior, distribuindu-se câte
unul pe orbitalii ce le stau la dispoziție. Această rearanjare a
electronilor de valență, ce are loc în urma echivalării energetice a
orbitalilor, se numește hibridizare.
Prin egalizarea energiei, se spune că orbitalii se află în stare
degenerată, iar ordinul de degenerare este dat de orbitalii hibrizi
rezultați.
Energia necesară saltului poate fi luată din energia degajată la
formarea legăturii covalente. Cuplarea a 2 electroni cu spin opus
are loc întotdeauna cu emisie de energie, sistemul devenind stabil.
Atunci când atomii participă la formarea de covalențe,
funcțiile de undă se combină între ele, încât apar orbitali identici,
numiți orbitali hibrizi.
 HIBRIDIZAREA ORBITALILOR ATOMICI.
TIPURI DE HIBRIDIZARE
Valenţa reală a elementelor nu poate fi explicată dacă se consideră
că la formarea legăturilor participă numai electronii necuplaţi din atom.
Elementul Z Configuraţia Valenţa Valenţa
electronică teoretică reală
Beriliu (Be) 4 1s2 2s2 2p0 0 (2p0 ) 2 (2s2 2p0 )
Bor (B) 5 1s2 2s2 2p1 1 (2p1) 3 (2s22p1 )
Carbon (C) 6 1s2 2s2 2p2 2 (2p2) 4 (2s22p2 )
Explicaţia:
Dacă atomul primeşte din exterior o cantitate foarte mică de
energie, electronii din straturile exterioare se pot decupla şi se pot
distribui, câte unul, pe orbitalii liberi care le stau la dispoziţie.
Se produce apoi: - o contopire a orbitalilor
- o egalizare a energiei orbitalilor.
Prin hibridizare, orbitalii îşi modifică energia, forma şi orientarea
spaţială.
 HIBRIDIZAREA s - p ( DIGONALĂ)
Are loc contopirea unui orbital s cu un orbital p şi rezultă doi orbitali
hibrizi, cu aceeaşi formă şi energie, orientaţi coliniar (unghiul dintre orbitali
fiind egal cu 1800 ).

Exemple: Be; Hg; Cd; Carbon cu triplă legătură, etc.

•1. BeCl2
Beriliu:

stare fundamentală

stare excitată
• Molecula de azot :N ≡ N:
• Molecula de CO2 O ═ C ═ O
• Molecula de NO2 O ═ N ═ O
2. Acetilena, H- C ≡ C – H
Legătura C-C se realizează prin suprapunerea a câte unui lob din
orbitalul sp de la fiecare atom de carbon și este de tipul σ sp-sp
Fiecare atom de C dispune de 2 orbitali hibrizi sp (s și px ) și 2
orbitali aflați în stare fundamentală (2py și 2pz ).
Orbitalii hibrizi realizează trei legături tip σ (două cu orbitalii 1s
ai hidrogenului și una între ei) și două legături tip π cu orbitalii 2py și
2pz nehibridizați.
Legăturile de tip π sunt dispuse perpendicular una pe alta, după
orientarea orbitalilor în stare fundamentală.
Molecula are o configurație liniară, datorită dispunerii celor 2
orbitali hibrizi ai carbonului.
 HIBRIDIZAREA s p 2 (TRIGONALĂ)
• Se contopeste un orbital de tip s cu doi orbitali tip p
• Rezultă trei orbitali hibrizi, orientaţi coplanar
• Unghiul dintre orbitalii hibrizi este de 120o
• Au forma a trei lobi asimetrici
Exemple: compușii carbonului cu dublă legătură,
compușii borului, etc.
1. Trifluorura de bor - BF3

Bor: stare fundamentală stare excitată 3 O.A.H. sp2 şi 1 O.A. 2p pur

F
BF 3 F B
F
 Etena - C2H4

Carbonul are o legătură dublă σpp si o legătură πpp. Legăturile C-H sunt legături σ .
Hibridizarea sp2 duce la unghiul de 120o între valențele C-H.
 HIBRIDIZAREA s p 3 (TETRAGONALĂ)
• Se contopeşte un orbital de tip s cu trei orbitali tip p
• Rezultă 4 orbitali hibrizi, orientaţi pe direcția celor 4 axe ale unui
tetraedru regulat
• Unghiul dintre orbitalii hibrizi este de 109o 28,
• Des întâlnită la combinațiile carbonului cu simple legături.
Exemplu: 1. Structura metanului, CH4

Stare Stare 4 O.A.H. sp 3

fundamentală excitată monoelectronici
 2. Molecula de CCl4
Configurația electronică a învelișului de valență a atomului de carbon (C)
este 2s2 2p2.
Astfel, atomul de carbon posedă 2 electroni decuplați, insuficienți pentru a
forma 4 covalențe cu atomii de clor:
3. Molecula de NH3
Configurația electronică a învelișului de valență a atomului de azot (N)
este 2s2 2p3.
Astfel, atomul de azot posedă 3 electroni necuplați, capabili să formeze 3
covalențe cu atomii de hidrogen:
HIBRIDIZĂRI CU IMPLICAREA ORBITALILOR tip d
Dacă elementele conţin orbitali d neocupaţi cu electroni, aceşti
orbitali pot participa la procesul de hibridizare.

Exemple: P, S, Cl

• Fosforul P (Z = 15 ) are configuraţia (Ne) 3s 2 3p 3

__ __ __ __ __ __ __ __ __
__ __ __ 3d __ __ __ __ __ 3d
__ 3p hibridizare s p 3 d
3s
Exemplu: PCl 5
Molecula de PCl5
Configurația electronică a învelișului de valență a atomului de fosfor (P)
este: 3s2 3p3
Astfel, atomul de fosfor posedă 3 electroni decuplați, insuficienți pentru a
forma 5 covalențe cu atomii de clor:
• Sulful S (Z = 16) are configuraţia (Ne) 3s 2 3p 4
I __ __ __ __ I
__ __ __ __ __ 3d
__ __ __ __ __ s p3d
__ __ __ 3d
__ 3p __ __ __ II
3s __ __ __ __ __ __ 3d
s p3d 2
II

Exemplu: SF6
Molecula de SF6
Configurația electronică a învelișului de valență a atomului de sulf (S)
este: 3s2 3p4
Astfel, atomul de sulf posedă 2 electroni decuplați, insuficienți pentru a
forma 6 covalențe cu atomii de fluor:
• Halogeni. Clorul Cl ( Z = 17 ) are configuraţia (Ne) 3 s 2 3 p 5

II __ __ __ __
I __ __ __ __ __ I. __ __ __ __ __ 3d
3d s p3 d
__ __ __
3p
__
3s __ __ __

III II. __ __ __ __ __ __ 3d
s p3 d2

__ __
3d
III. __ __ __ __ __ __ __
s p3 d3
Molecula de IF7
Configurația electronică a învelișului de valență a atomului de iod (I)
este: 5s2 5p5
Astfel, atomul de iod posedă un singur electron capabil, să formeze o cu atomii de
fluor:
Tip de hibridizare - Formă spațială
 LEGĂTURI INTER MOLECULARE
I. Legătura de hidrogen
II. Legături prin forţe de tip van der Waals

III. LEGATURA DE HIDROGEN

Este o legătură de natură electrostatică.
Se formează între molecule ce conţin atomi de hidrogen legaţi de
atomi puternic electronegativi şi cu volum atomic mic (N, O, F).
În astfel de molecule, legătura covalentă este puternic polarizată.
Sarcina fracţionară pozitivă este distribuită pe suprafaţa mică a
atomului de hidrogen, iar sarcina negativă pe suprafaţa mai mare a
celuilalt atom. Deci polul pozitiv este mult mai concentrat pe unitatea de
suprafaţă decât polul negativ. Pentru compensarea acestui deficit de
sarcină, hidrogenul va atrage dubletul de electroni neparticipanţi ai
elementului electronegativ din molecula vecină.
 Are loc în următoarele cazuri:
1. În lichide (H2O, HF, NH3, alcooli, acizi organici, amine sau
diversele amestecuri ale acestora cu substanțe conținând atomi
electronegativi legați de un atom de hidrogen): se formează asociaţii
moleculare de tipul (HX)n, care determină modificări ale
proprietăţilor fizice:
• puncte de fierbere și de topire mari;
• densităţi, călduri de vaporizare, tensiune de vapori, capacităţi
calorice mari, comparativ cu acele combinații similare, dar care
nu realizează punți de hidrogen (CH4, PH3, H2S, etc)
 Lichidele în care se manifestǎ legǎturi de hidrogen se denumesc
“lichide asociate”.
Lichidele asociate (ce conțin legături de hidrogen) sunt solubile
între ele şi insolubile în lichide ce nu conțin astfel de legături.

Astfel, apa este un bun sovent pentru unii compuși organici care
conțin grupe C-OH, -COOH, =C=O, -NH 2 (alcooli, acizi, fenoli,
cetone, amine), în schimb, hidrocarburile solvă mai puțin acești
compuși.
În acest caz, solubilitatea este o consecință a legăturilor de
hidrogen ce se realizează între solvent și substanța dizolvată.
În starea lichidă, moleculele se unesc și se desfac continuu, iar
legătura de hidrogen nu poate fi localizată.
Legătura de hidrogen este foarte importantă în sistemele
biologice, în structura cristalelor și a unor hidrați ai sărurilor
anorganice.
 2. În substanţele solide : legăturile de hidrogen au o orientare
spaţială bine definită. Legătura este fixă şi perfect orientată în direcţia
orbitalului care are o pereche de electroni liberă, asemănător unei
covalenţe.
3. Legătura de hidrogen se poate forma şi între atomii a două
grupări funcţionale apropiate vecine, ce aparţin aceleiaşi molecule.
Astfel, se realizează cicluri stabile între grupările funcţionale, legătura
fiind numită chelatică, iar compusul se numește
compus chelat.
Exemple: o-nitrofenol, aldehida salicilică,
aminoacizii.

4. Însă, și p-nitrofenolul realizează

legături de hidrogen intermoleculare,
din cauză că cele două funcții sunt mult
distanțate.
De aceea, orto- și para-nitrofenolul prezintă proprietăți diferite (ex:
tensiunea de vapori mult mai mare de la o-nitrofenol, permite separarea
lui dintr-un amestec, prin antrenare cu vapori de apă).
 Tăria legăturii creşte odată cu creşterea electronegativităţii
elementului.
Legătura de hidrogen este o legătură foarte slabă.

aminoacizi
 II. LEGĂTURI PRIN FORŢE DE TIP VAN DER WAALS

Sunt forţe de natură electrostatică care se manifestă între atomi

sau molecule cu structuri electronice complete.
Forţele Van der Waals se datorează următoarelor tipuri de atracţii:
• Atracţia dintre polii opuşi ai moleculelor dipolare (efect de
orientare);
• Atracţia dintre dipolii induşi de către moleculele învecinate (efect
de inducţie);
• Atracţia dintre dipolii formaţi temporar datorită vibraţiei
electronilor faţă de nucleele atomice (efect de dispersie).

Efectul de orientare
Se datorează atracţiei de tip dipol – dipol.
Moleculele capătă o aranjare ordonată, care scade însă la
creşterea temperaturii.
 Efectul de inducţie
• Se produce în sistemele în care există alături molecule
polare şi molecule nepolare.
• Câmpul electric al moleculelor polare va determina
deformarea configuraţiei electronice a moleculelor
nepolare.
• În moleculele nepolare va lua naştere un dipol indus.
• Acest dipol indus va deveni, la rândul său, dipol
inductor pentru o altă moleculă şi fenomenul continuă în
toată masa sistemului.
• Între aceşti dipoli se exercită forţe foarte slabe, care
nu depind de temperatură.
Efectul de dispersie
• Apare între molecule perfect simetrice, nepolare (H2, N2, He,
O2) și se datoreză vibraţiilor electronice şi nucleare care distrug
temporar simetria moleculei şi o polarizează. Se formează un
dipol temporar, care polarizează la rândul sau o altă moleculă
nepolară.
• Efectul explică lichefierea și solidificarea gazelor rare și a
celor permanente.
• Forțele de dispersie cresc odată cu greutatea moleculară,
explicându-se astfel temperaturile scăzute de lichefiere și
solidificare pentru gazele cele mai ușoare.
 În concluzie, forţele Van der Waals se
manifestă în toate stările de agregare.

• astfel se explică trecerea de la o stare de agregare la alta,

formarea rețelelor moleculare, condensarea gazelor rare,
etc.
• acţionează numai ca forţe de atracţie.
• tăria lor este invers proporţională cu puterea a 7-a a
distanţei (notată cu r) dintre molecule.
F = 1/ r 7
 Legătura de hidrogen este adesea descrisǎ ca o
interacțiune electrostaticǎ dipol-dipol.
Totuși are unele caracteristici ale legǎturii covalente,
fiind direcționatǎ, puternicǎ și produce o distanțǎ
interatomicǎ mai scurtǎ decat fortele van der Waals.