ETNIE, COMUNITATE ETNICĂ,

COMUNITATE NAȚIONALĂ,
ETNOGENEZĂ
 1. Etnia
2. Comunitatea
etnică
3. Comunitatea
SUBIECTE națională
4. Etnogeneza
 BBLIOGRAFIE
• Glosar etnologic. Aut. рrof. Catedrei Etnologie şi Istoria
Culturii. Chişinău, Tip. Universităţii Pedagogice de Stat
„Ion Creangă”, 2002.
• Marie-Odile Geraud, Olivier Leservoisier, Richard Pottier.
Noţiunile-cheie ale etnologie., Analize şi texte, Bucureşti,
Editura Polirom, 2001.
• Evseev Ioan. Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale.
Timişoara, Editura Amarcord, 1994.
• Frazer James George. Creanga de aur. Bucureşti, Editura
Minerva, 1980, V. 1-5.
• Imagini şi permanenţe în etnologia românească.
Materialele primului simpozion naţional de etnologie,
Chişinău, Ştiinţa, 1992
• Vulcănescu Romulus. Etnografia, ştiinţa culturii populare.
Bucureşti, 1991.
• Бромлей Ю.В. Этнос и этнография. Москва, Наука,
1973.
• Бромлей Ю.В. Очерки теории этноса, Москва, Наука,
1983.
• Краткий этнологuческий словарь. Москва, 1995.
• Народные знания. Фолклор. Народные искусства.
Свод этнографических понятий и терминов. Москва,
Наука, 1991.
• Этнографические исследования развития культуры.
Отв. Ред. А.И.Першин. Москва, Наука, 1985.
 ETNIA
ETNIA este o unitate etnică, determinată în timp şi spaţiu, cu
trăsături sociotipice particulare. Ea stă la baza unor forme
complexe de unităţi sociale (popor, naţiune).
Etnia este rezultatul unui gen de viaţă, care are la bază o
comunitate de limbă, de credinţe, obiceiuri, norme etice şi o
aşezare teritorială comună.
Ea este un grup închis, endogam, ce derivă dintr-un strămoş
comun.
Etnia este o grupare sau asociaţie integrată în societate care
posedă un statut, forme de organizare şi de activitate, un scop
precis.
 
Termenul „etnie” este derivat din cuvântul grec ethnos, prin
care grecii din vechime desemnau ansamblul popoarelor
care nu erau organizate în cetăţi (polis), precum şi, mai larg,
grupurile de fiinţe – umane sau animale – ce trăiau
împreună. Cuvântul „etnie” apare relativ recent în limba
franceză, introdus la sfârşitul secolului al XIX-lea în ştiinţele
sociale de către G. Vacher de Lapouge, pentru a-şi nuanţa
concepţiile rasiale. El deosebea rasa – după concepţiile
acelei epoci – un ansamblu de fiinţe omeneşti reunite prin
caracteristici fiziologice comune, de naţiune, entitate
politică şi socio-istorică, de etnie, care desemna grupul
definit de o limbă o cultură comune, deci de o tradiţie
intelectuală şi nu de o ereditate fiziologică sau o solidaritate
istorică.
• Problema etniei este, încă din această epocă, legată de
naţionalism şi de legitimitatea statului naţional. Definiţiile
pentru „popor” şi „naţiune” (înţeleasă ca o comunitate
legată prin cultură şi limbă)) au fost obiectul multor
speculaţii, uneori contradictorii.
• În orice caz, este sigur că etnia apare ca o dublare a
naţiunii, dar aplicabilă în mod specific la societăţile
exotice. Până atunci, erau utilizaţi nediferenţiat termenii
„trib” sau „naţiune”.
• Începând cu secolul al XIX-lea cel de naţiune a fost
rezervat popoarelor occidentale dotate cu un plan istoric
larg, iar cel de „etnie” (sau „trib”) pentru a desemna
populaţiile considerate inferioare.
• Antropologul G. Nicolas susţine că : „O etnie, la
origine, este în primul rând un ansamblu social relativ
închis şi durabil, înrădăcinat cu un trecut oarecare
mai mult sau mai puţin mitic. Acest grup are un
nume, obiceiuri, valori şi, în general, o limbă care îi
sunt proprii. El se afirmă ca diferit de vecinii săi.”
 GRUPURI ETNICE

• M. Weber menţionează: „Numim grupuri „etnice”, atunci

când nu reprezintă grupuri de „rudenie”, acele grupuri umane
care nutresc o credinţă subiectivă într-o comunitate de origine
fondată pe similitudini ale habitusului exterior sau ale
moravurilor, sau ale ambelor, sau pe amintiri ale colonizării
sau migraţiei, astfel încât această credinţă devine importantă
pentru propagarea comunizării – nu contează dacă, obiectiv,
există sau nu o comunitate de sânge.
• Viaţa „etnică” în comun se deosebeşte de comunitatea de
„înrudire” tocmai prin faptul că nu este, în sine, decât o viaţă „în
comun” (în care oameni cred) şi nu o „comunitate” ca rudenia, de
esenţa căreia ţine o activitate comunitară reală.
• Viaţa etnică în comun (în sensul în care folosim termenul) nu este
nici măcar o comunitate, ci un simplu element care facilitează
comunizarea. Ea favorizează comunităţile de tot soiul şi, mai ales,
o arată experienţa, comunizarea politică.
• Pe de altă parte, comunitatea, în primul rând comunitatea
politică, trezeşte, de obicei, - chiar şi în articulările cele mai
superficiale, - credinţa în viaţa comunitară etnică; această credinţă
are tendinţa să persiste după decăderea comunităţii politice, cu
excepţia cazului în care nu se opun diferenţe acute de obiceiuri,
de habitus sau, mai ales, de limbă.
 COMUNITATEA ETNICĂ
• COMUNITATEA ETNICĂ este o grupare umană fondată pe sentimentul originii
comune, pe comunitatea de limbă, de viaţă naturală, de creaţie în domeniul
civilizaţiei şi culturii, pe primatul tradiţiei, al „autenticităţii”.
• Pentru M Weber, comunitatea etnică este un grup uman legat de credinţa
subiectivă în existenţa reală a grupului. Această credinţă poate fi ancorată în
trăsăturile culturale (limbă, religie, obiceiuri etc. ), sau fiziologice (rasiale)
comune, dar care nu capătă sens din punct de vedere sociologic decât în
măsura în care sunt percepute subiectiv de către actorii socială ca fondatoare
a unei coeziuni sociale.
• Weber notează că dacă termenul „comunitate etnică” se referă cel mai adesea
la un habitus comun, el poate şi să depăşească diferenţe culturale notabile:
conştiinţa apartenenţei pe care o au actorii sociali nu este neapărat în funcţie
de o mai mare sau mai mică omogenitate culturală. Sentimentul etnic
favorizează coerenţa comunităţii în plan politic, angajată, astfel, în acţiuni
comune, care reafirmă, la rândul lor, credinţa în existenţa grupului etnic.
• Comunitatea etnică poate fi stabilă şi instabilă.
• COMUNITATE PRIMITIVĂ – grupare socială care trăieşte într-o
arie geografică determinată şi prezintă structură de rudenie
precisă, un mod de producţie de ţine de economia naturală,
itinerantă sau sedentară, o formă rudimentară de civilizaţie, un
început de cultură, tradiţii şi credinţe proprii.
• COMUNITATEA SOCIALĂ – grupare socială simplă de ordin
primar, în care oamenii se află în relaţii de familie, de rudenie,
de vecinătate, profesionale, confesionale ş.a.
• COMUNITATE URBANĂ – formă de societate mixtă proprie cetăţii
sau oraşului feudal sau modern.
• COMUNITATE SĂTEASCĂ – formă de societate agro-pastorală sau
pastoral-agrară, organizată pe vecinătăţi, proprie evului mediu –
în Europa şi Asia – cu un teren diferenţiat, conducere obştească,
obiceiuri şi tradiţii comune. Echivalentă pentru perioada
modernă şi contemporană este comunitatea rurală.  
• COMUNITATEA NAŢIONALĂ – grupare umană complexă de
tip comunitar, bazată pe o structură etno-socială, care
apare în perioada medievală (epoca feudalismului târziu) şi
se dezvoltă ulterior, căpătând semnificaţii noi.
 CONCEPTUL DE ETNOGENEZĂ
O preocupare esenţială a etnologiei este studierea originii şi
formării popoarelor (problema etnogenezei). Termenul
„etnogeneză este alcătuit din două cuvinte de origine gr.: etnos
– popor şi genezis – naştere. Prin etnogeneză se înţelege, în
general, procesul social-istoric de naştere a unui popor.
În stabilirea acestui proces sub aspect etnografic ne interesează:
• locul;
• timpul;
• cauzele apariţiei unui popor;
• componentele lui etnice, populaţiile din care s-a format;
• elementele lui etnogenezice (limbă, obiceiuri, moravuri, tradiţii
ş.a.) şi felul cum acestea se reflectă în cultura lui populară.
• Locul unde apare un popor nu este hotărâtor pentru istoria lui, dar
nu e nici indiferent. Locul condiţionează, prin structura lui
geomorfologică şi bogăţia lui naturală, accelerarea sau încetinirea
procesului etnogenezic. Ceea ce interesează să se ştie, pe lângă
locul unde s-a născut un popor, este şi locul unde trăieşte. După
locul lor de naştere, popoarele se împart în indigene (numite
băştinaşe sau autohtone) şi alogene (migratoare sau barbare).
AUTOHTON - ceea ce exprimă caracterul bio-psiho-socio-cultural al
unei populaţii. În greaca veche – ceea ce este ca „ieşit din pământ”,
caracter particular etnic al unei populaţii străvechi care s-a format,
dezvoltat, trăieşte şi îşi are reşedinţă neîntreruptă pe teritoriul ei
de formaţie. Sinonim cu aborigen, băştinaş, indigen, pământean.
BARBAR – nume dat de greci şi romani în antichitate populaţiilor din
afara teritoriului lor, deoarece se considerau inferioare,
inadaptabile, trăind uneori şi din pradă, nu numai din munca
pământului. Unii istorici numesc popoare barbare unele popoare
migratoare de la începutul evului mediu.
• Antropologia studiază mişcările de popoare, intercontinentale şi
intracontinentale, pe perioade şi epoci istorice, cauzele şi efectele
acestor mişcări, legile lor pentru a stabili astfel componentele etnice
ale popoarelor sau grupurilor de popoare, înrudite între ele sau care
convieţuiesc în regiuni etnografice relativ unitare din punct de vedere
economico-cultural.
• Apariţia ca şi dezvoltarea unui popor constituie un proces social-istoric
care durează, în general, o anumită perioadă de timp, ce se numără
uneori cu sutele de ani. De timpul lui de naştere se leagă îndeosebi
transmiterea caracterelor culturale ale populaţiilor componente. De
succesiunea acestor caractere culturale ţine continuitatea istorică a
poporului respectiv. De exemplu, nu cunoaştem decât aproximativ
etnogeneza dacilor, în schimb cunoaştem etnogeneza românilor în
componenţa cărora intră dacii.
• Procesul de etnogeneză prezintă şi alte particularităţi. Unele
etnogeneze au loc pe cale paşnică, prin migraţie, infiltrare, convieţuire,
amestec, simbioză şi asimilare provocate de un îndelung contact
demografic (cazul popoarelor negroide din Africa şi Polinezia).
• ASIMILARE – proces unilateral de modificare, adaptare şi
integrare a unor elemente şi forme de cultură împrumutate de
altă cultură.
• Alte etnogeneze au loc pe cale violentă, prin înfrângere în
războaie, captivitate şi dominaţie totală (cazul şi al unor popoare
europene).
• Destul de frecvente etnogeneze au loc pe ambele căi. Din
asimilările cu valoare de salt calitativ rezultă adesea un popor
nou.
• Condiţiile istorice de formare a unui popor imprimă acestuia
caractere lingvistice şi culturale noi, ce devin prin evoluţie
trăsături specifice.
• Pentru cunoaşterea etnogenezei important este să se ştie ce
componente etnice intră în compoziţia unui popor. Numărul,
cantitatea şi calitatea acestor componente (populaţii sau neamuri)
sunt în măsură să ne dea o imagine asupra complexităţii şi
profunzimii procesului etnogenezic.
• Sunt popoare a căror etnogeneză este rezultatul unei sinteze între
două-trei popoare (francezii, englezii, românii), altele - între mai
multe (nord-americanii, indonezienii ş.a.).
• La aceste componente principale se pot adăuga uneori şi
componente secundare, rezultate din mişcările de populaţie
reduse şi pendulatorii (numite de antropologi „mişcări
metanastatice” şi din colonizare.
• Pentru studiul naşterii unui popor, important este şi felul cum se
sudează între ele vechile componente etnice cu elementele lor
etnoculturale. Alcătuirea unei grupe etnice sau a comunităţii etnice
noi nu se face la voia întâmplării, ci în ordinea capacităţii de
asimilare reciprocă.