CIRCULAŢIA TURISTICĂ

4.1. Forme de turism

Forma de turism poate fi definită prin aspectul concret pe care îl îmbracă
asocierea/combinarea serviciilor (transport, cazare, alimentaţie, agrement) ce alcătuiesc produsul
turistic, precum şi modalitatea de comercializare a acestuia.
Această delimitare este importantă atât pentru identificarea comportamentului vizitatorului, în
materie de consum şi cheltuieli, cât şi pentru identificarea obligaţiilor şi responsabilităţilor
organizatorilor de vacanţe şi a prestatorilor de servicii în turism22.
Se impune utilizarea unui ansamblu de criterii de clasificare, delimitarea unor categorii
omogene de voiaje, de forme de turism în funcţie de:
- motivul călătoriei;
- gradul de mobilitate a turiştilor;
- originea turiştilor;
- periodicitatea plecărilor în vacanţă;
- caracterul voiajului;
- modalitatea de comercializare a acestora.
După locul de provenienţă sau originea turiştilor:
- turism intern, practicat de populaţia unei ţări în interiorul graniţelor naţionale;
- turism internaţional, rezultat al deplasării persoanelor în afara graniţelor ţării lor de
reşedinţă. Acesta, la rândul său, în funcţie de orientarea fluxurilor turistice poate fi:
- emiţător (outgoing), de trimitere sau pasiv, referindu-se la plecările turiştilor străini peste
graniţă;
- receptor (incoming), de primire sau activ, referindu-se la sosirile de turişti din alte ţări
Raporturile dintre numărul plecărilor şi numărul sosirilor de turişti în/din străinătate determină
clasificarea unei ţări într-o categorie sau alta, iar acest raport influenţează aportul în valută al activităţilor
turistice şi echilibrul balanţei de plăţi.
După modalitatea de comercializare a voiajelor (de angajare a prestaţiei turistice):
- turism organizat, care presupune angajarea anticipată a prestaţiei, respectiv a tuturor sau a
principalelor servicii legate de călătorie (deplasare). Angajarea se realizează prin intermediul
contractelor (vocher-ul, biletul de odihnă şi tratament – BOT, rezervarea unui loc de cazare) sau a altor
tipuri de înţelegeri.
În aceste înţelegeri sunt înscrise: condiţiile de plată, serviciile solicitate şi oferite şi alte obligaţii.
- turism pe cont propriu, care nu presupune angajarea prealabilă a unor servicii turistice.
Vizitatorul hotărăşte singur asupra destinaţiei, duratei deplasării, perioadei de realizare, mijlocului de
transport, modalităţilor de agrement, etc.
Este o formă de turism practicată în special de turiştii cu multă experienţă, automobilişti,
persoane cu venituri mai mari, deoarece costurile aferente sunt mai mari decât în cazul turismului
organizat.
În ţările cu tradiţie turistică bogată, unde există o dotare superioară cu echipamente turistice şi
informarea turiştilor este mai adecvată. În ţările vest-europene, ponderea turismului pe cont propriu
este de cca 70% din totalul fluxurilor turistice.
- turism semiorganizat (mixt), care îmbină trăsăturile primelor două forme de turism ( o parte
a serviciilor – cazare, demipensiune – este angajată în prealabil, iar cealaltă este obţinută direct, pe
măsura derulării călătoriei).
Fiecare din formele de mai sus prezintă atât avantaje cât şi limite.
Formele turismului organizat şi semiorganizat se particularizează şi în funcţie de mijlocul de
transport utilizat, dând naştere unor aranjamente precum: voiajul forfetar (aranjamentul INCLUSIVE
TOURS – IT), călătorii CHARTER, formule combinate de tipul FLY and DRIVE sau RAIL ROUTE etc.

22
Ion-Dănuţ Jugănaru, Economia turismului, note de curs, Universitatea Ovidius Constanţa, Facultatea de Ştiinţe Economice,
2009, p. 30
 După gradul de mobilitate al turistului:
- turism itinerant sau de circulaţie: grad de mobilitate ridicat, cu vizitarea mai multor locuri, cu
şederi scurte (1-2 zile) în acelaşi perimetru;
- turism de sejur, cu un grad de mobilitate redus, ce presupune petrecerea vacanţei în aceeaşi
localitate (staţiune), indiferent de durata acesteia.
Turismul de sejur, indiferent de durată, răspunde motivaţiilor de călătorie ale persoanelor
mature şi ale celor de vârsta a III-a, care preferă zonele liniştite, vacanţele de odihnă. Turismul itinerant
este specific populaţiei tinere, dornică de a cunoaşte cât mai multe locuri; practicarea sa depinde de
existenţa unor mijloace proprii de deplasare.
Este important faptul că turismul itinerant, nefiind legat de un anumit sezon, se poate practica şi
în perioade de maximă concentrare a activităţii turistice, ceea ce favorizează exploatarea superioară a
bazei materiale.
După periodicitatea sau frecvenţa de manifestare a cererii:
- turism continuu (permanent), organizat pe întreaga durată a anului calendaristic (cura
balneară, turismul cultural, de afaceri);
- turism sezonier, legat de existenţa anumitor condiţii naturale sau evenimente.
Sezonalitatea activităţii turistice are cauze multiple: existenţa unor condiţii naturale adecvate
pentru practicarea unor sporturi (alpinism, schi), de organizare a unor manifestări (târguri, expoziţii,
sărbători, tradiţii);
- turism de iarnă – deplasările sunt motivate de practicarea unor sporturi specifice sau pentru a
beneficia de cure helio-terapeutice montane;
- turism de vară – specific zonelor de litoral şi este motivat de cura helio-marină;
- turism de circumstanţă (ocazional) – este determinat de participarea la diferite manifestări.
După tipul mijlocului de transport folosit:
- drumeţie (deplasări pedestre);
- turismul ecvestru;
- turism rutier;
- turism ferovier;
- turism naval;
- turism aerian.
După motivaţia călătoriei:
- turism de agrement – oferă prilejul de a cunoaşte locuri noi, istoria şi obiceiurile lor;
- turism de odihnă şi recreere – caracter mai puţin dinamic, cu un sejur ceva mai lung, legat
de o anumită localitate cu particularităţi specifice;
- turism de tratament şi cură balneară – este legat de anumite staţiuni cunoscute pentru
proprietăţile lor terapeutice, pentru apele minerale, termale, nămoluri;
- turism sportiv – acoperă toate categoriile de sporturi, de la cele nautice, sporturile de iarnă
până la alpinism, vânătoare, pescuit;
- turism ştiinţific – caracter ocazional, presupune participarea la conferinţe, vizitarea unor
obiective industriale, zone agricole, peşteri, rezervaţii naturale, monumente ale naturii;
- turism de cumpărături – deplasări ocazionale în alte localităţi pentru achiziţionarea unor
produse pe care nu le oferă piaţa locală.
După caracteristicile socio-economice ale cererii:
- turism particular (privat) – cei care călătoresc pe cont propriu, specific în general segmentelor de
populaţie cu venituri mari;
- turism social – este o formă a turismului de masă, ce se adresează categoriilor de populaţie
cu venituri reduse;
- turism pentru tineret – se adresează tineretului, apelează la tabere, cantonamente, vacanţe la
preţuri avantajoase.

4.1.1. Caracterizarea unor forme moderne de turism

În ultima perioada, în turismul internaţional s-au produs o serie de mutaţii importante, în sensul
diversificării obiectivelor călătoriilor şi al modificării priorităţilor în preferinţele turiştilor. Astfel de
transformări au condus la apariţia unor noi forme de petrecere a vacanţei şi a îmbogăţirii conţinutului
pentru formele clasice de turism 23.

23
Ion-Dănuţ Jugănaru, Economia turismului, note de curs, Universitatea Ovidius Constanţa, Facultatea de Ştiinţe Economice,
2009, p. 34-40.
 Formele moderne de turism sunt: turismul rural, agroturismul, turismul de afaceri, turismul
urban, turismul cultural, turismul de croazieră, turismul în parcuri şi rezervaţii, turismul durabil.
Turismul rural, motivat de dorinţa întoarcerii la natură, la viaţa şi obiectivele tradiţionale, se
caracterizează prin petrecerea vacanţei în spaţiul rural. În practica uzuală, pentru desemnarea
vacanţelor petrecute în mediul rural, se folosesc două noţiuni distincte:
- turism rural;
- agroturism.
Turismul rural se referă la toate activităţile ocazionate de petrecerea unei perioade de timp
determinate în mediu rural, mijlocul de găzduire putând fi atât gospodăria ţărănească – pensiune,
fermă agroturistică – cât şi echipamente turistice de factură mai generală: hanuri, hoteluri rustice,
popasuri.
Agroturismul presupune şederea în gospodăria ţărănească – pensiune, fermă – consumarea
de produse agricole din gospodăria respectivă şi participarea, într-o măsură mai mare sau mai mică, la
activităţile agricole respective.
Indiferent dacă este vorba de agroturism sau turism rural, condiţiile sunt:
- spaţiul rural: găzduirea trebuie să se desfăşoare în spaţiul rural
- locuitorii: păstrătorii de tradiţii, obiceiuri, dar şi de deţinerea spaţiilor de găzduire şi ofertanţii de
servicii pentru turişti;
- produsele: agroalimente, consumate de turist pe parcursul sejurului în gospodărie lor; activităţi
turistice care să pună în valoare atracţiile ce motivează deplasarea turistului.
Satul turistic este o aşezare rurală, pitorească, situat într-un cadru natural, nepoluat,
păstrătoare de tradiţii şi cu un bogat trecut istoric şi care îndeplineşte, temporar, funcţia de primire şi
găzduire a turiştilor pe perioada unui sejur.
Satul turistic se grupează, în funcţie de caracteristicile biografice ale zonelor unde sunt
amplasate şi de specificul activităţii economice desfăşurate, în:
- sate purtătoare ale tradiţiilor şi obiceiurilor tradiţionale;
- sate de creaţie artistică şi artizanală;
- sate peisagistice sau climatice;
- satele viţei de vie, pomicole;
- sate pescăreşti sau de interes vânătoresc;
- sat pastoral;
- sate pentru practicarea sporturilor de iarnă.
În concordanţă cu tipul satului se dezvoltă şi dotările turistice şi activităţile cu caracter distractiv-
recreativ.
Dacă în 1985, turismul rural reprezenta, potrivit OMT, 3% din totalul cererilor de vacanţă, în
prezent, el deţine circa 15%, cu ponderi ridicate în ţările cu tradiţie în domeniu: Franţa, Germania,
Elveţia, Austria, Belgia, Polonia.
Turismul rural este una dintre cele mai instituţionalizate forme de turism, mai ales la nivelul
european, ceea ce se reflectă pozitiv, prin dezvoltarea acestuia. Astfel de organisme internaţionale şi
interegionale în domeniul rural sunt: ECOVAST, EUROTER, EUROGITES, organizaţii naţionale şi
chiar tur-operatori şi agenţiile de voiaj specializate, ce oferă un vast program de voiaje turistice – în
mediul rural.
În România, turismul rural a fost relansat, după 1989, şi încurajat prin reglementări interne şi
asistenţă internaţională. Există un sistem organizatoric adecvat, reprezentat la nivel naţional de
asociaţii profesionale ca: Asociaţia Naţională pentru Turism Rural, Ecologic şi Cultural (ANTREC),
Agenţia Română pentru Agroturism, Operaţiunea „satele româneşti”, etc.
Există o legislaţie stimulativă, ce vizează acordarea unor facilităţi pentru dezvoltarea sistemului
de turism rural din zona montană, din Delta Dunării, şi de pe Litoralul Mării Negre.
Cu toate acestea, turismul rural deţine, deocamdată, în ţara noastră, sub 1% din totalul
circulaţiei turistice, atât pentru turiştii străini, cât şi pentru cei naţionali.
Turismul de afaceri este acea formă de turism practicată de angajaţi sau de alte categorii de
persoane, în interes de serviciu, în interiorul sau în afara ţării de reşedinţă, incluzând: participarea la
întâlniri de afaceri, târguri şi expoziţii, conferinţe şi reuniuni. Turismul de afaceri deţine în prezent circa
20% din totalul călătoriilor internaţionale şi aproape ¼ din totalul încasărilor turistice, având cote diferite
de la o ţară la alta, în funcţie de dotarea turistică şi nivelul de dezvoltare economică.
Din punctul de vedere al conţinutului, formele turismului de afaceri se împart în:
- Turism general de afaceri – se referă la activitatea persoanelor ce lucrează, pentru o scurtă
perioadă de timp, în afara locului de muncă obişnuit (ex. reprezentanţi de vânzări, ziarişti);
 - Turismul de reuniuni – este determinat de participarea la un eveniment de tipul întâlnirilor,
conferinţelor, simpozioanelor, colocviilor, congreselor şi este considerat una dintre cele mai
obişnuite forme ale călătoriilor de afaceri;
În cadrul turismului de reuniuni se evidenţiază turismul de congrese, care anual atrage zeci de
milioane de participanţi. Cele mai multe astfel de acţiuni se concentrează în Europa (cca 60% din totalul
mondial). Pe ţări, cele mai multe acţiuni se organizează în SUA, Franţa, Marea Britanie, Germania,
Olanda, Italia, Elveţia, Belgia, Spania, Japonia. Ca oraşe, Parisul are cca. 380 manifestări pe an, având
dotări deosebite (peste 100000 locuri) .
- Târgurile şi expoziţiile se definesc prin prezentări de produse şi servicii, destinate unui public
invitat, cu scopul de a determina o vânzare sau a informa vizitatorul. Ca formă de turism, ele
stimulează călătoria a două categorii de persoane: expozanţii şi vizitatorii.
Tematica târgurilor şi expoziţiilor este foarte variată, de la realizări industrial generale sau
specializate, până la expoziţii de artă, cultură, de bunuri de larg consum.
Aceste manifestări se concretizează printr-un număr mare de vizitatoare şi volumul ridicat al
încasărilor. Anual, în Europa, volumul încasărilor din târguri, expoziţii şi saloane internaţionale
depăşeşte 20 mld.€, cumulând peste 3500 expozanţi şi peste 500 000 angajaţi. În ierarhia celor mai
renumite evenimente şi a principalelor oraşe gazde, pe primul loc se află Parisul (6,5 milioane de
vizitatori pe an), urmat de Milano, Bruxelles, Hanovra, Madrid, Barcelona, Amsterdam, München,
Geneva, etc.
- Călătoriile stimulent îmbracă forma unor vacanţe scurte, dar de un nivel de confort foarte
ridicat, oferite anumitor categorii de angajaţi şi, frecvent, familiilor acestora, cu accent de
distracţie, relaxare, ca recompensă pentru performanţele deosebite obţinute în activitatea
profesională.
În România, turismul de afaceri, atât cel intern, cât şi cel internaţional, ocupă un loc modest în
structura circulaţiei turistice, deşi, în ultimii ani, au apărut unităţi noi şi dotări deosebite în cadrul
unităţilor de profil. Dintre cele mai reprezentative menţionăm: Centrul Internaţional de Conferinţe din
cadrul Palatului Parlamentului, World Trade Center, Centrul de conferinţe din Complexul Romexpo,
Centrul de conferinţe Snagov, Complex Palace Sinaia, Centrul de Afaceri Marea Neagră- President,
Centrul Internaţional de Conferinţă Neptun – Mangalia. Hoteluri de pe litoral care au săli de conferinţă:
Rex, Iaki, Mamaia, Royal etc.
Turismul urban - se referă la petrecerea timpului liber, a vacanţelor, în oraşe pentru vizitarea
acestora şi desfăşurarea altor activităţi foarte diverse printre care: vizite la rude, întâlniri cu prietenii,
vizionarea de spectacole, expoziţii, efectuarea de cumpărături.
Turismul urban are o sferă largă de cuprindere, ceea ce a determinat dificultăţi în măsurarea
acestor tipuri de turism.
Din punct de vedere turistic, elementul urban presupune atât deplasări de o zi (excursii), cât şi
turismul de sejur. Există păreri conform cărora aspectul urban al unor localităţi presupune ca populaţia
acestora să fie de cel puţin 20.000 de locuitori, care să aibă o ofertă deosebită din punct de vedere
arhitectural.
În privinţa motivelor călătoriilor, pe primul loc se situează agrementul, programele cu conţinut
cultural (35-40%), urmate de întâlniri cu familia şi prietenii (20%), afaceri şi alte motive profesionale, la
care se adaugă vizitele cu conţinut gastronomic, cumpărături, participarea la evenimente culturale,
artistice.
Prin motivaţia sa foarte diversă, turismul urban deţine o pondere importantă în structura
circulaţiei turistice. În majoritatea ţărilor europene, deplasările în oraşe reprezintă peste 1/3 din totalul
călătoriilor, ponderile fiind variate de la o ţară la alta şi diferenţiate de la turism intern la turism
internaţional. Proporţia turismului urban intern este superioară celui internaţional. Ţările cu cea mai
mare cotă de piaţă sunt: Franţa, Marea Britanie, Germania, Suedia, mai puţin ţările cu turism de litoral:
Grecia, Spania, Portugalia.
Circa 80% din vizitele în oraşe reprezintă turism pur (motivaţia este exclusivă), iar 20%
reprezintă turism complementar. Vizitarea acestor aşezări urbane este asociată cu alte forme de
petrecere a vacanţei: litoral, circuite, etc.
Turismul urban este una dintre cele mai dinamice forme de turism. În ţările vest-europene,
creşterea acestei forme s-a realizat cu 35% până la 50% în perioada 1985-1995, creşterea fiind în
ritmuri anuale de cca. 4%, ritmuri superioare circulaţiei de ansamblu (peste medie).
Dinamica turismului urban se datorează sporirii mobilităţii de scurtă durată a populaţiei; este
influenţat de reducerea sejururilor şi fracţionării concediilor, argumentate cu dorinţa vizitării şi
cunoaşterii
a mai multor locuri, dar şi ca rezultat al perfecţionărilor din domeniul transportului (creşterea vitezei,
confortului, reducerea costurilor).
Turismul urban beneficiază de acţiunea unor factori favorabili:
- creşterea interesului pentru vizitarea unor obiective culturale;
- dezvoltarea turismului de afaceri.
Turismul cultural, componentă a turismului urban, deţine o pondere mare în structura
motivaţională a călătoriilor urbane (cca. 40%). Pentru ca o călătorie să fie inclusă în sfera turismului
cultural, ea trebuie să îndeplinească trei condiţii:
a) să fie determinat de dorinţa de cunoaştere, de cultivare;
b) să aibă loc consumul unui produs turistic cu semnificaţie culturală;
c) să presupună intervenţia unui mediator (persoană sau document scris sau audio-vizual) care
să pună în valoare produsul cultural.
Dezvoltarea turismului cultural este stimulată de curiozitatea oamenilor şi de creşterea nivelului
de civilizaţie, de instruire. Un alt factor favorizant este transformarea ideii de cultură, în sens larg, care
înglobează modul de viaţă, sistemul de valori, tradiţii, credinţe.
Diversificarea aspectelor ce dau conţinut vieţii culturale se reflectă în multitudinea formelor
turismului cultural. Cele mai importante se concretizează în:
- vizitarea unor obiective din patrimoniul istoric: monumente, castele, edificii religioase, parcuri,
grădini, ansambluri arhitectonice;
- vizitarea muzeelor;
- participarea la evenimente culturale, spectacole de operă, balet, teatru, concerte, festivaluri
(muzică, dans, film, folclorice), târguri, etc.
Turismul industrial şi tehnic se situează între turismul cultural şi cel de afaceri şi se concretizează
în:
- vizitarea unor obiective economice, culturale, industriale;
- vizitarea unor construcţii specifice: baraje, tunele, canale, poduri;
- vizitarea unor ansambluri arhitectonice moderne sau tradiţionale.
Turismul cultural, prin natura motivelor sale, prin locul de desfăşurare şi modul de organizare se
integrează celui urban, interferându-se cu cel de agrement şi cu cel de afaceri.
Produsul turistic cultural se obţine prin sinteza a două grupe distincte de elemente:
- cele culturale, reprezentate de dorinţa vizitării, de obiectiv, de ghid;
- cele turistice, reprezentate de structurile de cazare, alimentaţie, de mijloacele de transport.
Organizatorii de aşa-numite vacanţe tematice trebuie să găsească soluţii pentru armonizarea
acestor componente şi adaptarea lor la cerinţele consumatorilor.

4.2. Măsurarea circulaţiei turistice

4.2.1. Metode de înregistrare a circulaţiei turistice

Instrumentele de bază pentru cercetarea turismului sunt observaţiile directe, complete

asupra fenomenului – de tipul recensămintelor, inventarelor – şi observaţiile parţiale – de natura
sondajelor – realizate pe eşantioane având comportament identic cu cel al ansamblului.
Ele se aplică în locurile cheie ale activităţii turistice, respectiv la punctele de frontieră, în
mijloacele de găzduire a turiştilor, cu prilejul realizării tranzacţiilor financiare (vezi tabelul nr. 4) .
Cu ajutorul acestor instrumente se obţin informaţii cantitative şi calitative ce permit
alcătuirea unor statistice ale turismului intern şi/sau internaţional, statistici care, la rândul lor, sunt
utilizate pentru fundamentarea deciziilor şi politicilor macroeconomice în domeniu. Dintre aceştia, cel
mai frecvent întâlnite, structurate după locul sau unitatea de observare, sunt:
 Statisticile sosirilor/plecărilor la frontieră;
 Statisticile mijloacelor de găzduire;
  Statisticile mijloacelor de transport – proprii turismului sau în general;
 Statisticile asupra altor echipamente şi activităţi: parcuri naţionale şi parcuri de distracţie,
echipamente/instalaţii sportive şi culturale, muzee;
 Anchete/sondaje asupra gospodăriilor şi persoanelor;
 Statistici tip recensământ economic;
 Alte statistici: balanţa de plăţi, ocuparea forţei de muncă, bilanţurile financiar-contabile ale
societăţilor comerciale

Tabelul 4
Elemente ale sistemului statistic al turismului

Surse primare
Variabile/indicatori Alte
de
informaţii caracteristici
Pe
naţionalităţi
Cerere Sosiri: - Turişti Pe motive
Puncte de frontieră: - Excursionişti de călătorie
- terestre - Vizitatori frontieră Pe
- aeriene - Rezidenţi străini destinaţii
- maritime - Persoane în turistice
tranzit Plecări: - Turişti Pe categorii
- Excursionişti socio-
profesionale
Pe
mijloace de
transport
Pe
intervale de
timp
Cerere – Internaţională Clienţi Pe
- Naţională Înnoptări intervale de
timp
Pe
destinaţii
Ofertă – Capacitatea Pe
Mijloace de
naţionalităţi
găzduire:
Pe categorii
- hoteliere Camere socio-
- extrahoteliere echipamentelor Locuri profesionale
- complementare
Pe lună
(sezonalitat
- Forţa de Salariaţi ea) Pe
muncă Alte zone
categorii (localizare)
Pe
categorii de
confort
Structura
funcţională a
forţei de
muncă
Cerere Pe
Instituţii – Internaţională Încasări sisteme
financiar- - Naţională Plăţi, cheltuieli moneta
bancare re
Pe
elemente de
cheltuieli
Administraţie Cerere Informaţii socio-economice
turistică Oferta - studii de comportament
- studii de piaţă şi demografice
- bugete de familie
Inventarierea resurselor
turistice Echipamente
turistice
- de cazare (altele decât
cele menţionate)
- de alimentaţie
- de transport
- de agrement
- de comercializare
ş.a. Acţiuni
administrative:
- marketing Valoarea
- finanţe publice producţiei
- formare profesională Consumul
- infrastructură turistică Formarea brută
- legi şi normative a capitalului
- intervenţia statului Veniturile
Informaţii statului Forţa
macroeconomice de
- generale muncă/şo
- sectoriale maj
- indici de preţ Import/ex
port
Sursa: Rodica Minciu, op. cit., p. 93

4.2.2. Indicatori de cuantificare a circulaţiei turistice

Indicatorii turismului se prezintă într-o paletă foarte largă, ei pot fi direcţi, rezultaţi nemijlocit
din sursele de înregistrare sau indirecţi, prelucraţi, simpli sau agregaţi, cantitativi sau valorici, globali
sau parţiali, principali sau derivaţi, ai volumului activităţii sau ai efectelor.
Sistemul de indicatori ai turismului cuprinde 24:

24
Rodica Minciu, Economia turismului, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura Uranus, Bucureşti, 2005, p. 96
  Indicatori ai cererii reale şi potenţiale: numărul de turişti, numărul de zile-turist, durata
medie a sejurului;
 Indicatori ai ofertei turistice: indicatorul structurii capacităţii hoteliere pe clase calitative, număr
de locuri de cazare;
 Indicatori ai relaţiei cerere-ofertă care se referă la gradul de ocupare;
 Indicatori ai rezultatelor economice şi sociale directe şi indirecte.

Un loc aparte în sistemul de indicatori ai turismului revine celor referitori la circulaţia turistică,
aceştia exprimând cererea reală sub diferite aspecte, dar uneori şi pe cea potenţială sau chiar relaţia
ofertă-cerere.

Numărul turiştilor (Nt) – este un indicator fizic, cantitativ şi poate lua forma:
 Sosiri/plecări de turişti, pentru turismul internaţional şi se obţine din statisticile înregistrărilor la
frontieră;
 Persoane cazate, utilizat atât pentru turismul intern cât şi pentru turismul internaţional, dedus
din statisticile mijloacelor de cazare (găzduire);
 Participanţi la acţiuni turistice – turişti şi excursionişti - specific turismului intern, rezultat din
centralizarea activităţii agenţiilor de voiaj.

Numărul mediu de turişti se obţine prin punerea în relaţie a numărului de turişti cu un aspect
economic, putând obţine astfel: număr mediu de turişti pe zi, lună sau pe litoral, la munte etc. Acest
indicator arată intensitatea circulaţiei turistice într-un anumit interval (calendaristic sau sezon turistic):
N 
T ,
T
n
unde: T – suma turiştilor înregistraţi într-o perioadă dată
n – numărul zilelor din perioada respectivă

Numărul înnoptărilor sau zile-turist (Nzt) – se calculează ca sumă a produselor între numărul
turiştilor şi durata activităţii turistice exprimată în zile. Se poate obţine prin prelucrarea/cumularea
informaţiilor din statisticile unităţilor hoteliere.

Durata medie a sejurului (Ds) reprezintă numărul mediu de zile de şedere (rămânere) a
turiştilor într-o anumită zonă (ţară, staţiune, etc.); este rezultatul raportului dintre numărul înnoptărilor
(total zile –turist (NZT) şi cel al turiştilor (T):

DS 
 NZT
T
Acest indicator arată timpul mediu (zile) de rămânere a turiştilor în spaţiile de cazare şi reflectă
astfel posibilitatea ofertei de a reţine turistul într-o anumită zonă, regiune etc.

Densitatea circulaţiei turistice (Dt) pune în legătură directă circulaţia turistică cu populaţia
rezidentă a ţării (zonei, regiunii) receptoare. Acest indicator se calculează ca raport între numărul
turiştilor sosiţi în zona X (T) şi populaţia rezidentă a zonei X (P):

D
T
P
De regulă, acest indicator are valoare subunitară, dar există şi zone (jud. Constanţa, în
perioada de sezon turistic estival atinge nivelul de 2,12 la densitatea circulaţiei turistice) sau ţări
(Spania, Austria) în care valoarea este supraunitară.
 Preferinţa relativă a turiştilor oferă informaţii privind orientarea geografică a fluxurilor
turistice emise de un bazin de cerere (zonă, ţară etc.); se calculează ca raport între numărul de
turişti dintr-o ţară Y care se îndreaptă spre o ţară X (T1) şi populaţia rezidentă a ţării de origine Y
(P):

P 
T 1

r
P
O altă metodă de obţinere a preferinţei relative a turiştilor o reprezintă punerea în relaţie a
numărului de turişti dintr-o ţară A care vizitează o ţară B (T1) şi totalul emisiunii turistice a ţării
respective A (T). Această metodă este însă mai puţin practică datorită faptului că nu toate ţările
urmăresc fluxul de turişti (emisia turistică):

F 
T 1

T
R

Dintre indicatorii valorici, cei mai des utilizaţi sunt: volumul total al încasărilor din turism,
care se urmăreşte pe zone turistice, pe tipuri de acţiuni, pe societăţi comerciale, etc. şi încasarea
medie pe zi – turist (turist), care se calculează ca raport între volumul încasărilor şi numărul zile-
turist (turişti).
Statisticile interne ale fiecărei ţări pot crea condiţii pentru calcularea altor indicatori,
conţinutul şi valoarea lor informaţională fiind expresia acurateţei metodelor utilizate.
Indicatorii fizici şi valorici ai circulaţiei turistice se folosesc în practica internă şi
internaţională şi fac obiectul dărilor de seamă statistice ale organismelor internaţionale (OMT,
GATT, OECD, etc.)