Comunicarea nonverbală

Multe semnificaţii generate în contactele umane sunt

conturate prin atingere, privire,tonalitate ,gesturi,
expresie facială, cu sau fără ajutorul cuvintelor .
Indivizii se observă reciproc ,”ascultând” pauzele şi
intonaţia,
observând vestimentaţia, privirile sau tensiunea
facială, tot aşa cum iau în considerare cuvintele.
Barlund
 Subiecte de studiu:
• 1.Caracteristicile comunicării nonverbale
• 2.Limbajul corpului
• 3. Limbajul culorilor
• 4.Comunicarea tactilă.Paralimbajul
 Obiective:
• -să analizeze caracteristicile
comunicării nonverbale
• - să cunoască caracteristicile limbajului
corpului, spaţiului şi a timpului
• -să dezvolte deprinderi de autocontrol
asupra reacţiilor emoţionale în timpul
prezentării
Comunicarea nonverbală se manifestă prin orice
modalitate de comunicare ce nu conţine cuvinte sau
simboluri care le înlocuiesc.
la Mark Knapp şi Ray Birdwhistell conform cărora
canalul verbal ocupă o proporţie de 35% din totalul
comunicării, restul de 65% fiind ocupat de canalul
nonverbal
Comunicarea verbală şi comunicarea nonverbală se
diferenţiază din cîteva puncte de vedere :
continuitatea, canalul de comunicare şi modalităţile
folosite, măsura în care pot fi controlate, structura şi
modul în care sunt formate.
 1. Comunicarea verbală are un început şi un
sfîrşit clar delimitate de cuvintele folosite, pe
cînd comunicarea nonverbală este continuă
2.Comunicarea verbală foloseşte o singură
modalitate de dezvoltare, cuvîntul, pe cînd
comunicarea nonverbală poate să se extindă pe
mult mai multe arii de dezvoltare repertorii
3. Comunicarea verbal este controlată aproape
total, pe cînd comunicarea nonverbală este
aproape în totalitate necontrolabilă
 Comunicarea verbală este înalt organizată şi
structurată, pe cînd, datorită faptului că nu este,
de obicei, controlabilă, comunicarea nonverbală
este mai degrabă nestructurată.
comunicarea nonverbală are menirea de a o
accentua pe cea verbală
comunicarea nonverbală poate să completeze
mesajul transmis pe cale verbală;
comunicarea nonverbală poate, în mod
deliberat, să contrazică
o altă funcţie a comunicării nonverbale este aceea de a regulariza
fluxul comunicaţional şi de a pondera dinamica proprie
comunicării verbalizate
 Kinetica
Observarea tuturor gesturilor este o axă
fundamentală pentru înţelegerea dinamicii
comunicării. Ea este punctul de plecare al kineticii,
teorie care studiază ansamblul semnelor
comportamentale emise în mod natural sau
cultural; această disciplină a aplicat metodele
lingvisticii structurale sistemelor de gesturi, fără a
le disocia de interacţiunea verbală.
Kinetica este considerată o gramatică a gesturilor
 da

• Gesturile constituie o sursă importantă de informaţii pri­vind

dinamica activităţii, forţa, energia, precizia. Dacă sunt interpretate
corect, ne pot oferi informaţii suplimentare pri­vind relaţia noastră
cu interlocutorul. De exemplu:
• strângerea pumnilor - denotă ostilitate şi mânie, în alt context -
determinare, solidaritate şi stres;
• braţele deschise - sinceritate, acceptare;
• mâna la gură - surpriză;
• acoperirea gurii cu mâna - ascunderea a ceva, nervozitate
• capul sprijinit în palmă - plictiseală;
• palma (degetele) pe obraz - interes extrem;
• mâinile ţinute la spate - superioritate sau încercare de autocontrol;
• mâinile împreunate - atitudine defensivă, se simte expus,
vulnerabil;
• jocul cu ochelarii - ruptură a contactului, schimbare
*’ Specialiştii în domeniu ne atenţionează la diferenţierile
culturale. De exemplu, prin mişcarea capului de sus în jos
spunem „da", în timp ce oamenii din Sri Lanka redau
acelaşi lucru prin mişcarea capului de la dreapta la stânga.
Gestul de, arătare cu degetul este considerat
nepoliticos la noi, insultă în Thailanda şi absolut neutru, de
indicare, în SUA. Utiliza­rea gesticulaţiei excesive este
considerată ca nepoliticoasă în multe ţări, dar gesturile
mâinilor au creat faima italienilor de popor pasional.
Modul în care americanii îşi încrucişează pi­cioarele (relaxat,
mişcări largi, fără nicio reţinere) diferă de cel al europenilor
(controlat, atent la poziţia finală); cel al băr­baţilor diferă de
cel al femeilor. Un american va pune picioa­rele pe masă
dacă aceasta înseamnă o poziţie comodă sau dacă vrea să
demonstreze control total asupra situaţiei.
• Allan Pease [87] analizează patru gesturi cu caracter larg de
răspândire, deşi semnificaţiile lor poartă uneori o puternică
amprentă culturală sau socială:
• -Gestul compus din ridicarea umerilor, întinderea înainte a
palmelor deschise şi înălţarea sprâncenelor semnalează „nu
ştiu", „nu înţeleg";
• -Gestul „inel" sau „OK": în Franţa semnifica „zero" sau „nimic",
în Japonia poate însemna „bani", iar în ţările mediteraneene
este un semn utilizat de cele mai multe ori pentru indicarea
homosexualităţii;
• -Gestul degetului mare ridicat poate avea trei înţelesuri: folosit
de autostopişti, el semnalizează dorinţa acestora de a fi luaţi în
vehicul; este un semn de OK; ridicarea bruscă a degetului în sus
conferă gestului valoare insul­tătoare şi obscenă;
• -Gestul victoriei popularizat de Winston Churchill în timpul
celui de-al Doilea Război Mondial.
• Descifrarea limbajului nonverbal şi adaptarea acestuia
la situaţie sunt dificile în cazul întâlnirilor interculturale.
Inter­pretarea limbajului nonverbal al interlocutorului
este cu atât mai dificilă, cu cât dincolo de diversitatea
mişcărilor corpului, culturii diferite, sunt atribuite
semnificaţii diferite, chiar con­trare. De exemplu:
• în SUA poziţia „tolănit" este obişnuită, în multe ţări din
Europa, inclusiv Ia noi, această poziţie denotă proaste
maniere, obrăznicie;
• în Hawai, poziţia cu mâinile la spate sau pe şolduri este
interpretată ca lipsă de educaţie, la noi îngrijorare, supă­
rare, furie;
• în lumea arabă, poziţia „picior peste picior" este
dezonorată pentru orice femeie, la noi este acceptată.
• Mersul şi ţinuta
• Studiile consacrate comunicării nonverbale susţin următoarele
legităţi caracteristice pentru majoritatea interlocutorilor:
• persoana care are încredere în sine merge repede, cu capul sus,
ţine spatele drept, fără încordare, mişcările mâinilor sunt
moderate;
• cel care se află într-o stare deprimată sau care este lipsit de
încredere în sine în situ­aţia dată se deosebeşte printr-un mers
încătuşat, cu umerii ridicaţi şi capul aplecat, priveşte în jos;
• cel care se străduie să-şi demonstreze superioritatea (statutul
său, în general, sau în comunicare) merge cu capul ridicat sus, ba
chiar dat pe spate, mişcările mâinilor sunt accentuate, energice,
ţinuta pare peste măsură încordată; un atare om stă, de obicei,
cu picioarele larg desfăcute sau cu mâinile pe şolduri
• cel care este închis în timpul mersului, de obicei, nu
dă din mâini, mişcările lui sunt mărunte, adesea
încetinite; stând, se mută de pe un picior pe altul, îşi
încrucişează ba mâinile, ba picioarele;
• cel care doreşte să placă merge păşind larg, parcă
greoi şi mândru;
• care vrea să demonstreze dorinţa de a lupta sau
chiar agresivitatea se deosebeşte prin musculatura
încordată; mişcările mâinilor îi sunt întrucâtva
limitate, pe care, adesea, le bagă brusc în buzunare;
stând, se ridică din când în când în vârful degetelor;
capul este dat pe spate sau aplecat cu încordare.