Piaţa şi mecanismul preţului

pieţei
Curs 4.
 Conceptul de economie de piaţă
Sistemul economiei de piaţă reprezintă acel tip de organizare a economiei în care raporturile dintre cerere şi ofertă determină principiile
de prioritate în producerea bunurilor materiale şi prestarea serviciilor, metodele de organizare şi de combinare a factorilor de
producţie, persoanele şi categoriile de persoane care au acces la aceste bunuri prin mijlocirea nivelului şi dinamicii preţurilor.
Economia de piaţă este o formă modernă de organizare a activităţii economice, în cadrul căreia oamenii acţionează în mod liber,
autonom şi eficient, în concordanţă cu regulile dinamicii ale pieţei. Acest lucru face posibilă valorificarea eficientă a resurselor
existente pentru satisfacerea nevoilor nelimitate ale oamenilor.
Economia de piaţă este o economie de schimb monetar.
Instituţional şi formal, economia de piaţă se bazează pe instituţiile juridice (dreptul de proprietate individuală) şi economice (firmă
privată, piaţă ca relaţie între cerere şi ofertă) şi de asemeni pe stat (ca agent economic).
Din punct de vedere tehnic şi de substanţă, economica de piaţă se întemeiază pe promovarea concurenţială a unor tehnici şi tehnologii
moderne, care asimilează noile cuceriri ale ştiinţei şi asigură, pe această bază, creşterea profitului.

Economia de piaţă se caracterizează printr-un mecanism adecvat de funcţionare, ale cărui componente sunt: piaţa, cererea, oferta,
concurenţa, costul, preţul, profitul, mediul ambiant.

Condiţiile indestructibile şi de bază, care permit apariţia şi dezvoltarea acestei tipologii de economie (economia de piaţă) sunt:
• specializarea, care se referă la delimitarea (separarea) agenţilor economici după pregătire, domeniul activităţilor şi natura
produselor;
• schimbul care este esenţa logică şi practică a specializării, presupunând schimbul de activităţi realizat între agenţii economici,
într-un anumit raport de schimb astfel încât nevoile economice să poată fi satisfăcute în condiţii cât mai bune şi pentru toţi;
• moneda reprezintă mijlocul (instrumentul) cel mai bun de intermediere directă a schimbului economic, datorat faptului că
aceasta are cea mai mare lichiditate;
• proprietatea privată – formă dominantă de proprietate asupra resurselor economice, a avuţiei acumulate şi asupra capitalului
– constă în exercitarea liberă şi directă a autonomiei decizionale şi de răspunderi patrimoniale asupra ansamblului atributelor
proprietăţii: posesie, folosinţă, dispoziţie şi uzufruct. Această condiţie este asociată deseori cu libertatea economică.
Cele patru condiţii trebuie îndeplinite simultan. În raport cu măsura sau gradul în care fiecare condiţie menţionată anterior este
îndeplinită, se relevă şi nivelul de dominare şi performanţă al sistemului economic respectiv.
Condiţiile evolutive ale sistemului (economiei de piaţă) se sintetizează astfel:
• mărirea gradului de rigurozitate (adâncirea) a specializării al domeniului principal de activitate şi apropierea maximă posibilă
de punctul avantajului comparativ (la scara economiei naţionale, precum şi în raport cu economia mondială);
• sporirea lichidităţii monedei;
• optimizarea dinamică a raportului proprietate privată / proprietate publică.
Funcţiile generale ale oricărei pieţe sunt multiple, dintre care cele mai importante sunt:
• verificarea concordanţei sau neconcordanţei dintre volumul, structura şi calitatea bunurilor oferite cu masa,
componentele şi calitatea celor cerute;
• oferă informaţii obiective, ieftine şi rapide tuturor agenţilor economici.

Principalele criterii de clasificare a pieţelor şi formelor de piaţă sunt:

• după natura economică a bunurilor ce fac obiectul tranzacţiei lor întâlnim: piaţă a satisfactorilor şi piaţă a prodfactorilor;
• în funcţie de existenţa sau inexistenţa obiectelor în momentul realizării tranzacţiei distingem: piaţă reală şi piaţă fictivă -
bursa;
• după locul desfăşurării relaţiilor de schimb identificăm: pieţe locale, pieţe regionale, pieţe naţionale, internaţionale şi
mondială;
• în funcţie de raportul dintre cerere şi oferta unui bun sau a unei categorii de bunuri şi servicii avem: piaţa vânzătorului şi
piaţa cumpărătorului.

Potenţialul pieţei este acea parte din capacitatea pieţei, care poate fi satisfăcută pe baza condiţiilor materiale şi financiare date ale
populaţiei, datorat nivelului preţului produselor. Potenţialul pieţei, la majoritatea produselor coincide cu cererea solvabilă a
populaţiei. El poate fi exprimat prin volumul mărfurilor vândute pe piaţă într-o perioadă de timp.

În funcţie de gradul de rivalitate a participanţilor la schimb, cât şi de condiţiile de confruntare pe piaţă, concurenţa este de două
feluri şi anume: concurenţa perfectă şi concurenţa imperfectă. Pe această bază şi piaţa îmbracă două forme şi anume: piaţa cu
concurenţă perfectă şi piaţa cu concurenţă imperfectă.
a) Concurenţa perfectă are loc între un număr mare de producători şi consumatori, astfel încât cumpărătorul are o mare
libertate de alegere. Piața cu concurență perfectă este acel tip de piață în care:
 confruntarea dintre participanți, producători (vânzători )și consumatori (cumpărători) este echilibrată;
 numărul acestora (participanților) este relativ egal;
 puterea lor (participanților) de penetrare și influență pe piață echilibrat-egală;
 deciziile negociabile și influența de dominare, socotită ca fiind estompată.
b) Concurenţa imperfectă are loc în cazul în care nu sunt întrunite unele dintre condițiile pieței perfecte sau chiar toate
elementele concurenţei perfecte.
 Preţul şi mecanismele preţului
2. Preţul pieţei (preţul de echilibru) reprezintă o mărime directă care se formează în mod dinamic şi fluctuant, dar
în funcţie de necesităţile care menţin actul comercial viabil la un moment. Se determină atunci când cantitatea
cerută este egală cu cantitatea oferită, formându-se astfel echilibru actelor comerciale şi determinându-se
preţul cantităţii potenţiale comercializate, ca fiind preţul real al pieţei.
 
P O = funcţia ofertă
ambele forţe ale pieţei presează în direcţia
scăderii preţului (O>C)
 
ambele forţe ale pieţei presează în direcţia
creşterii preţului (C>O)
Pe E = punctul de echilibru
  C = funcţia cerere

Q opt Q

Reprezentarea grafică a stabilirii punctului de echilibru

 
Preţul este suma de bani la care se vinde şi se cumpără pe piaţă un bun economic sau serviciu. El exprimă valoarea
mărfii în unităţi monetare.

Între preţ, cerere şi ofertă, există o strânsă legătură, în sensul că variaţia preţului determină mişcarea cererii şi
ofertei în sens invers una faţă de alta. Indiferent de nivelul la care se situează preţul pentru un bun economic,
cererea şi oferta satisfăcute sunt egale. Important pentru piaţă este raportul dintre cererea totală şi oferta
totală, iar egalitatea dintre acestea se produce întâmplător, cu o tendinţă realizată prin intermediul preţului de
echilibru.
Preţul de echilibru este preţul la care cantitatea ce se poate vinde dintr-un bun economic este cea mai mare, iar
cererea şi oferta bunului respectiv se egalizează la nivelul celui mai mare volum al vânzării şi cumpărării pe piaţă. El
poate să coincidă, sau nu, cu aşteptările producătorului sau cumpărătorului. Are un caracter obiectiv, fiind cel mai
important semnal cu privire la alocarea resurselor. Preţul pieţei, în economia de piaţă, este o mărime obiectivă care
se formează în mod dinamic şi fluctuează permanent în jurul punctului de echilibru al pieţei.

În aceste condiţii putem afirma că preţul de echilibru al pieţei se formează ca urmare a mecanismului concurenţial.
• Se consideră că piaţa unui produs este echilibrată atunci când cantitatea cerută este egală cu cantitatea oferită
C(p)=O(p). Preţul de echilibru apare atunci când se realizează egalitatea între cantităţile cerute şi cele oferite din
produs.
• Coincidenţa între cerere şi ofertă este un punct către care piaţa tinde în baza presiunilor vânzătorilor şi
cumpărătorilor. În realitate, în permanenţă, pe piaţă există fie o situaţie de penurie (C>O) fie o situaţie de surplus
(O>C).
 
Trăsăturile caracteristice ale preţului de echilibru sunt:
• apare spontan, ca rezultat al jocului liber al forţelor pieţei;
• formarea acestuia este legată de situaţia pieţelor interdependente;
• echilibrul pieţei nu înseamnă stagnare, respectiv absenţa schimbărilor.
• Formarea preţului de echilibru se realizează în moduri diferite şi în funcţie de orizontul de timp în care se confruntă
cererea cu oferta. Pe perioade foarte scurte de timp, cererea constituie factorul principal al formării preţului, iar
oferta se adaptează automat la cerinţele consumatorului.
• Pe perioade scurte, producătorii pot modifica dimensiunile ofertei prin schimbarea volumului factorului muncă.
Preţul astfel format se numeşte preţ normal, adică acel preţ care presupune egalitatea costului marginal cu preţul
de vânzare. La acest nivel de preţ, producătorii pot vinde orice cantitate de bunuri: Cm = Vm = p unde Cm = cost
marginal; Vm = venit marginal; p = preţ. Pe termen lung, oferta reprezintă factorul predominant al evoluţiei preţului.
• Condiţia de echilibru: C m = p = CM (minim) unde CM = costul mediu
Studiul valorii de schimb impune realizarea preţului de echilibru, fapt care influenţează
mecanismul de reglarea a pârghiilor economice ale cererii şi ofertei. Întrucât mărimea de
referinţă a preţului stabileşte cantitatea de marfă tranzacţionată pe piaţă, atât ofertanţii cât şi
consumatorii vor căuta să-şi atragă maximul de profit.
Studiul valorii de schimb, în contextul mecanismului de formare al preţului, constituie un
domeniu prioritar şi de referinţă al ştiinţei economice. Nu există fenomen economic care să
participe pe piaţă, în care să nu fie implicat preţul.

Preţurile, ca evaluări conceptuale concrete, reprezintă masa monetară care trebuie plătită pentru
consumarea unui bun material sau al unui serviciu existent.
Preţul caracterizează expresia în bani a valorii şi a valorii de întrebuinţare (privită ca utilitate).

Întrucât preţul este considerat expresie bănească a valorii de întrebuinţare, el are la baza
sistemului de calcul, munca omenească încorporată în produsul destinat tranzacţionării.
Relaţia cerere-ofertă-preţ trebuie privită în dublu sens, deoarece, orice modificare a variabilei
cerere impune modificarea variabilei ofertă, întrucât încearcă păstrarea preţului de echilibru
pentru produsul respectiv comercializat. În aceste condiţii, modificarea unui efect variabil
este considerată uneori cauza, alteori efectul modificării celuilalt efect economic (de obicei
cererea impune oferta).
Astfel, preţul determină un mecanism automat de echilibru al cererii şi ofertei. Acest proces are
loc pe toate pieţele, presupunând nu numai adaptarea producţiei ci şi modificarea preţului.
Dacă oferta presează, preţul pieţei va coborî, iar dacă cererea presează, preţul pieţei va
creşte, restabilindu-se în acest fel echilibrul economic.
Interdependenţele dintre forţele pieţei şi nivelul preţului, care exprimă conţinutul legii cererii şi a ofertei, sunt prezentate în
graficele de mai jos:

preţ preţ cerere

iniţială
P2 2 cerere
curentă P1 1

P1 1 cerere P2 2 cerere
iniţială curentă
cantitate cantitate

Modificarea preţului la creşterea cererii Modificarea preţului la scăderea cererii

 

preţ ofertă preţ noua

iniţială ofertă
ofertă
P1 1 nouă P2 2 oferta
iniţială
P2 2 P1 1
 
  cantitate cantitate
Modificarea preţului la creşterea ofertei Modificarea preţului la scăderea ofertei
 
Venitul total „VVt” reprezintă cantitatea acumulărilor realizate, fiind numeric egal cu produsul dintre preţul de vânzare „P” şi
t  PQ
cantitatea totală de produs vândut „Q”
Venitul total „Vt” reprezintă cantitatea acumulărilor realizate, fiind numeric egal cu produsul dintre preţul de vânzare „P” şi cantitatea
totală de produs vândut „Q”. Elasticitatea cererii prezintă o semnificaţie deosebită în cadrul orientării agenţilor economici.
Interesul lor este să-şi maximizeze profitul, în condiţiile impuse de preţul existent pe piaţă, întrucât pot să-şi adapteze deciziile cu
privire la producţie, corespunzător rapoartelor existente între venitul total şi elasticitate.
preţ preţ

Oi Of
cerere ofertă

supra-ofertă

22
punctul de echilibru
Pe 1 11 economic cel mai
Cf avantajos Pe E
2
Ci supra-cerere

qe cantitate qe cantitate
Ci , Cf = curba cererii iniţiale, finale; Oi , Of = curba ofertei iniţiale, finale

Modificarea preţului la creşterea/scăderea egală a cererii şi a ofertei preţ

preţ ofertă preţ

ofertă

cerere cerere

cantitate cantitate
Variaţia preţului la ofertă inelastică Variaţia preţului la ofertă inelastică
prognoză pe termen scurt prognoză pe termen lung
Mişcarea preţurilor, condiţionează şi orientează opţiunile şi deciziile ofertei producătorilor, respectiv măsurile şi impunerile
cererii consumatorilor, privind comercializarea în condiţiile cele mai avantajoase şi de trebuinţă. Astfel, în activitatea
comercială, preţurile apar şi reacţionează, ca sisteme de semnalizare care coordonează şi fac coerente deciziile agenţilor
economici, comparative cu cele ale populaţiei.
În condiţiile pieţelor normale, preţul determină un mecanism automat de echilibrare ale cantităţii cererii şi ofertei.  

* Cazul piaţă perfectă * Cazul preţ de echilibru

ofertă la cantităţi mari

preţ preţ
ofertă cerere
supraproducţie
cerere la preţ mic Pe

nivel de ofertă
echilibru preţ de echilibru cerere
subproducţie
qe cantitate qe cantitate
nivel de echilibru

În cazul pieţelor imperfecte (piaţa de monopol şi piaţa de oligopol), stabilirea nivelului preţului este o variabilă
ce aparţine fie producătorului, fie consumatorului, adică acelei categorii de agenţi economici care sunt
dominanţi şi controlează piaţa.
 Concurența perfectă / Concurența imperfectă
3. Concurenţa este trăsătura esenţială a economiei de piaţă, motiv pentru care este apreciată ca un sistem
competitiv şi ca mecanism concurenţial. Ea reprezintă confruntarea directă dintre agenţii economici pentru
atragerea de partea lor a clientelei consumatoare, prin competenţă profesională, prin practicarea preţurilor
convenabile, prin creşterea calităţii produselor tranzacţionate în scopul obţinerii a unui profit cât mai mare.
Concurenţa exprimă comportamentul specific agenţilor economici aflaţi la un moment de impas economic, în
condiţiile liberei iniţiative, atestând raportul dinamic de forţe dintre participanţii la actele de vânzare-
cumpărare. Aceştia vor acţiona în condiţiile libere de decizie, antrenând, de obicei, realizarea maximului de
interes economic şi fără a-şi afecta condiţiile proprii, dar în detrimentul celorlalţi sau similar.

Şcoala clasică de economie considera că concurenţa ar fi „mâna invizibilă” care decide soarta producătorilor.
Specific concurenţei perfecte, în economia de piaţă, funcţionează legea „mâinii invizibile”. Principiul „mâinii
invizibile” menţionează că: „modificarea cererii se impune datorită modificării preţului, care va modifica la
rându-i oferta, iar modificarea ofertei cere la rândul ei şi modificarea preţului, care va modifica cererea” şi
mecanismul se repetă. În condiţiile concurenţei perfecte se reglează în mod impersonal, independent şi dinamic
atât nivelul sau mărimile preţului, cât şi nivelul sau mărimea cantităţii comercializate.

Având în vedere graficele legilor cererii şi ofertei, întreprinzătorul va şti că deficitul economic şi cel funcţional se
înregistrează sub punctul de echilibru iar surplusul şi stocul de producţie se poziţionează deasupra punctului de
echilibru. Pentru eliminarea atât a deficitului cât şi a surplusului, bunul management (care poate fi al
consumatorului sau al ofertantului) va încerca să mute punctul de echilibru în funcţie de interese, pe curba de
ofertă sau pe cea a cererii.
Pentru forma modernă de economie de piaţă, cel mai important atribut îl reprezintă satisfacerea pieţei sau
satisfacerea din şi prin piaţă. Acest lucru arată că, la un anumit moment, piaţa se găseşte în satisfacţie doar
când interesele consumatorului sunt susţinute prin comportamentul ofertanţilor care acuză cauzele
consumatorilor.
Pentru forma modernă de economie de piaţă, cel mai important atribut îl reprezintă satisfacerea pieţei sau satisfacerea din şi
prin piaţă. Acest lucru arată că, la un anumit moment, piaţa se găseşte în satisfacţie doar când interesele consumatorului
sunt susţinute prin comportamentul ofertanţilor care acuză cauzele consumatorilor.

P C = (curba funcţiei cerere) O = (curba funcţiei ofertă)

Surplus de produs
PM A B

Pe E

Pm C D
Deficit de produs

Q
Qo1 Qc2 Qe Qo2 Qc1

Încadrarea cantităţilor suplimentare / deficitare în limitele suportabilităţii preţurilor pieţei

Formele de organizare a economiei moderne, de la simplu la complex, condiționează următoarea ierarhizare a tipologiilor
economice:
• economia naturală (casnică şi/sau închisă) – produce bunuri şi servicii care determină condiţia necesară şi suficientă a
apariţiei pieţei;
• piaţa funcționează întrucât există producţie de mărfuri
• producţie de mărfuri determină schimbul comercial generator de economie de piaţă
• economie de piaţă formă complexă a economiei de schimb, caracterizată prin funcţiile sale caracteristice care determină
profit.

Concurenţa este o trăsătură esenţială a mecanismului economiei de piaţă.

Concurenţa reprezintă confruntarea dintre agenţii economici (producători, consumatori, comercianţi, bancheri) pentru
obţinerea unor condiţii cât mai bune de producţie, desfacere şi a altor activităţi economice, în scopul maximizării
profitului. Rivalitatea dintre agenţii economici participanţi la actele de vânzare–cumpărare, vizează trei aspecte
corelate şi anume: cantitatea, calitatea şi preţul bunurilor economice aduse pe piaţă.
În condiţiile liberei iniţiative, concurenţa reflectă raportul de forţe dintre agenţii economici participanţi la actele de
vânzare–cumpărare.
În economia de piaţă sistemul de concurenţă este determinat de liberalismul economic, generată de proprietatea
privată ca formă fundamentală în cadrul pluralismului formelor de proprietate.
Sistemul de concurenţă dă posibilitatea agenţilor economici să efectueze operaţiunile economice pe care le consideră
cele mai favorizante din punctul lor de vedere. Totodată concurenţa conferă economiei de piaţă eficienţă
economică, stimulând desfăşurarea activităţilor profitabile şi eliminând activităţile economice neeficiente.
Mecanismul concurenţei are efecte benefice contribuind la reglarea vieţii economice, promovarea progresului
tehnic, reducerea costurilor de producţie şi îmbunătăţirea calităţii produselor.

Concurenţa este o lege economică obiectivă specifică economiei de schimb. Ea exprimă relaţiile dintre producători şi
consumatori, în vederea asigurării unor condiţii cât mai favorabile pentru producerea şi desfacerea produselor.
Reprezintă un factor stimulativ pentru agenţii economici care lucrează bine şi totodată un factor coercitiv pentru
cei care lucrează în pierderi, determinându-i să-şi restrângă sau chiar să-şi înceteze uneori activitatea.

În lupta cu concurenţa agenţii economici folosesc două tipuri de metode şi anume:

a) Metode care se încadrează în uzanţele şi regulile admise de reglementările comerciale în vigoare, numite
uneori economice, ca de exemplu : reducerea costurilor de producţie şi a preţurilor de vânzare, îmbunătăţirea
calităţii produselor, metode care conferă concurenţei un caracter loial.
b) Metode care nu se încadrează în uzanţele şi normele comerciale (metode extraeconomice) ca de exemplu:
înţelegeri cu caracter monopolist, răspândirea de informaţii false despre concurenţi, acţiuni care contravin
regulilor democratice, imprimând concurenţei un caracter neloaial.
Concurenţa este posibilă numai în condiţiile libertăţii preţurilor, situaţie în care orice cumpărător îşi poate alege
vânzătorul cu preţurile cele mai mici, iar concurenţa constituie calea cea mai bună de maximizare a satisfacerii
nevoilor pentru consumatori.
 Piaţa cu concurenţă perfectă

Principalele trăsături (premise) ale concurenţei perfecte sunt următoarele:

• Atomicitatea perfectă a participanţilor la tranzacţii, respectiv, existenţa unui număr foarte mare de
producători şi cumpărători pentru bunul respectiv. Toţi participanţii au o forţă economică egală, dar mică
dar mică şi în consecinţă nu pot influenţa piaţa, ci sunt dependenţi de ea;
• Transparenţa perfectă a pieţei, ceea ce înseamnă că toţi producătorii şi consumatorii sunt perfect
informaţi şi cunosc complet toate elementele pieţei (cantităţi, ofertă, calitate, preţ), precum şi
schimbările care pot interveni pe piaţă, astfel încât să poată obţine cel mai bun produs sau cel mai bun
preţ;
• Omogenitatea produselor, adică pe piaţă vin produse care au caracteristici absolut identice, indiferent
de la ce producător se obţine produsul;
• Intrarea şi ieşirea liberă pe piaţă în funcţie de eficienţă, adică producătorul intră pe piaţă atunci când
costul producţiei este inferior preţului de vânzare şi iese de pe piaţă când preţul de vânzare este mai mic
decât costul producţiei;
• Perfecta mobilitate a factorilor de producţie, ceea ce presupune ca toţi agenţii economici ( producători
şi consumatori), să poată găsi pe piaţă liber şi nestingherit factorii de producţie (capital şi forţă de muncă)
de care au nevoie la un moment dat.

Piaţa cu concurenţă perfectă impune existenţa unui număr mare de producători şi consumatori, care să fie perfect
informaţi asupra raportului dintre cerere şi ofertă şi care să acţioneze pe principii de raţionalitate. Concurenţa
poate fi considerată perfectă, numai dacă cele cinci trăsături sunt prezente concomitent. Dacă cel puţin una
din ele lipseşte, concurenţa încetează de a mai fi perfectă. Deci piaţa cu concurenţă perfectă are doar o
existenţă teoretică, practic nefiind posibilă.

Concurenţa reală este concurenţa imperfectă.

 Piaţa cu concurenţă imperfectă

Piaţa cu concurenţă imperfectă este tipul de piaţă în care agenţii economici producători şi consumatori în
confruntarea dintre ei, sunt capabili prin acţiunile lor unilaterale să influenţeze raportul dintre cerere şi ofertă,
precum şi preţul bunurilor şi serviciilor, în scopul obţinerii unui profit cât mai ridicat.
Concurenţa imperfectă, caracterizează realitatea economică din ţările cu o economie de piaţă dezvoltată, ca urmare a
apariţiei companiilor naţionale şi transnaţionale.
Piaţa cu concurenţă imperfectă îmbracă următoarele forme:
- piaţa cu concurenţă monopolistică;
- piaţa cu concurenţă de oligopol;
- piaţa cu concurenţă de monopol;
- piaţa cu concurenţă monopsonică.

a) Piaţa cu concurenţă monopolistică se caracterizează prin diferenţierea produselor şi existenţa pe piaţă a unui
număr suficient de mare de producători ofertanţi şi de consumatori. Pe această piaţă oferta şi cererea au
caracter de atomicitate, dar se pierde omogenitatea produselor. Datorită existenţei unui număr mare de
producători şi diferenţierii produselor, acest tip de piaţă permite o mai bună satisfacere a cererii, deoarece
cumpărătorii au posibilitatea de a alege din numărul mare de vânzători, pe cei care le satisfac mai bine dorinţele;
b) Piaţa cu concurenţă de oligopol reprezintă tipul de piaţă unde un număr mic de producători – ofertanţi dau cea
mai mare parte a ofertei unui anumit produs, acesta fiind solicitat de numeroşi consumatori. Oligopolul permite
influenţarea pieţei şi în general a activităţii economice prin deciziile pe care le iau ofertanţii în privinţa producţiei
şi a preţului, dar nu permite controlul total din partea unor agenţi economici. Astfel fiecare producător ofertant
trebuie să ţină seama de deciziile celorlalţi producători şi de efectul propriilor sale decizii. După numărul
producătorilor aflaţi în concurenţă, se poate vorbi de „duopol” când sunt doar doi producători, şi de „oligopol”,
când sunt mai mulţi producători (cel puţin trei). Piaţa cu concurenţă oligopolistă este cea mai răspândită piaţă
din ţările cu economie de piaţă.
c) Piaţa de monopol se caracterizează prin faptul că oferta pentru un anumit produs este concentrată în mâna
unui singur producător, ceea ce îi permite să controleze piaţa şi să fixeze preţul produsului – numit – „preţ
de monopol”. Preţul de monopol este mai ridicat decât preţul de pe piaţa cu concurenţă monopolistică sau
oligopolistă. Piaţa de monopol impune dominaţia producătorului asupra consumatorului şi îngrădeşte sau
chiar elimină concurenţa. Fiind un singur ofertant, piaţa de monopol nu poate asigura maximum de
satisfacţie pentru cumpărătorul – consumator. Din acest motiv, în toate ţările cu economie de piaţă
dezvoltată, pentru a proteja consumatorul, statul intervine prin promovarea unor „legi anti - monopoliste”
prin care se urmăreşte limitarea tendinţei de monopolizare a producției şi a pieţei;
d) Piaţa cu concurenţă monopsonică se caracterizează prin existenţa unui număr foarte mare de producători –
ofertanţi şi a unui singur cumpărător, caz în care piaţa este „monopsonică”. În cazul în care sunt câţiva
cumpărători piaţa este „oligopsonică”.

În ţările cu economie de piaţă, concurenţa imperfectă se manifestă preponderent sub forma concurenţei de tip
„oligopol”.
Clasificare a principalelor categorii de piaţă se corelează cu o tipologie, frecvent utilizată şi anume după
numărul agenţilor economici (cumpărători, respectiv vânzători), tipologie care poate fi sistematizată astfel:

vânzători
număr mare număr mic unul singur
cumpărători
număr mare piaţă oligopolistă piaţă monopolistă
piaţă reală
P (V) ; Q (C) P (V) ; Q (V)
număr mic piaţă oligopsonistă piaţă monopsonistă care
piaţă bilaterală
P (C) ; Q (V) limitează oferta P (V)
unul singur piaţă monopsonistă piaţă monopsonistă care
piaţă unică
P (C) ; Q (C) limitează cererea P (C)
Monopol – firmă sau întreprindere, singura care produce un bun sau serviciu şi trebuie să satisfacă întreaga cerere pentru
aceasta. Pentru a fi monopol, întreprinderea nu trebuie să fie concurată, de către şi din partea producătorilor
(vânzătorilor) străini sau naţionali, iar produsul realizat să nu poată fi substituit cel puţin un timp. În esenţă, existenţa
unui monopol poate să decurgă din: concentrarea treptată şi eliminarea producătorilor mai puţin performanţi, astfel
încât să constituie o întreprindere care, în funcţie de dimensiunile pieţei şi condiţiile tehnice, realizează randamente
tehnice crescătoare pe timp îndelungat, sau realizarea unei inovaţii sau crearea unui produs nou, ceea ce face din
întreprinderea respectivă un distribuitor unic de piaţă, sau existenţa unor obstacole de reglementare ori legislative la
intrarea concurenţilor pe piaţă. Monopolul acţionează pe piaţă folosindu-se de avantajele pe care le are, fapt care-i
permite să stabilească atât cantitatea oferită, cât şi preţul unitar pentru care se orientează elasticitatea cererii. Sensul
major al existenţei monopolului îl reprezintă maximizarea profitului în condiţiile date.
Oligopol – structură de piaţă în care un număr mic de firme mari asigură cea mai mare parte o ofertei unui anumit bun, acesta
fiind solicitat de numeroşi cumpărători consumatori. Numărul de vânzători este suficient de mic, iar puterea economică a
fiecăruia dintre ei este destul de mare pentru ca acţiunea (măsura) întreprinsă de fiecare firmă, luată separat, să aibă un
impact semnificativ asupra condiţiilor generale de vânzare-cumpărare de pe piaţa bunului respectiv. Stabilirea preţurilor
fiind considerată o fortăreaţă ce trebuie apărată şi păstrată cât mai mult timp, firma oligopolistă are la îndemână alte
arme eficace, care îi asigură mobilitatea necesară într-o economie modernă, dinamică şi concurenţială. Asemenea
argumente sunt: schimbarea calităţii bunurilor existente, înnoirea produselor, modificarea ambalajelor, reclamă
comercială, manevrarea creditelor, acorduri unilaterale privind împărţirea dominaţiei pieţelor.
Monopson – firmă sau întreprindere cumpărătoare unică a unui bun sau serviciu oferit de un număr mare de producători.
Pentru a fi monopson întreprinderea trebuie să nu fie concurată din partea altor cumpărători străini sau naţionali,
produsul să fie omogen şi să nu poată fi substituit cel puţin pentru un timp. Sensul major al existenţei monopson-ului îl
constituie maximizarea profitului. Pentru aceasta trebuie ca monopson-ul să cumpere o cantitate atât de mare de materii
prime, încât valoarea produsului marginal să fie egală cu costul marginal. În comparaţie cu concurenţa perfectă,
monopson-ul determină o scădere a cantităţilor cumpărate, scăderea preţului plătit vânzătorilor şi apariţia unor
supraprofituri durabile, ceea ce generează numeroase nemulţumiri pentru producătorii de factori de producţie necesari
monopson-ului.
Oligopson – formă a pieţei cu concurenţă imperfectă, unde un număr mic de firme mari cumpără cea mai mare parte a unei
anumite mărfi, aceasta fiind oferită de mai mulţi producători-ofertanţi. Numărul de solicitanţi este suficient de mic, iar
puterea lor economică suficient de mare pentru ca acţiunea întreprinsă de fiecare firmă cumpărătoare, luată separat, să
aibă un impact notabil asupra condiţiilor generale de cumpărare-vânzare de pe piaţa mărfii respective.
Modificarea preţului influenţează graficul deplasării curbelor de vizualizare în sensul următor: mărirea preţului unui
produs atrage diminuarea cererii şi supraofertă, care conferă blocaj ofertei, realizare de stocuri cu implicaţie
asupra micşorării ofertei şi scăderii preţului.
Supraproducţia impune fie limitarea ofertei, fie ridicarea cererii.
Subproducţia creează creşterea cererii, care va determina ridicarea ofertei.
Pentru cazurile pieţelor imperfecte, pe termen scurt, curbele de reprezentare a cererii şi a ofertei se modifică astfel:
cu cât preţul este mai redus, cantitatea de produs comercializat este mai mare, iar întreprinderea va acumula
venit numai în ipoteza stabilirii preţului real de echilibru în funcţie de cerere. Prognoza pe termen lung arată că
graficele curbelor devin paralele, ceea ce înseamnă că nu se pot preconiza preţuri de referinţă pentru strategia
pe termen lung, întrucât nu putem anticipa ansamblul legilor cerere-oferă şi nici înclinaţia/preferinţa
participanţilor la actul comercial.
Modificarea permanentă a preţurilor determină deciziile şi opţiunile participanţilor, producători şi cumpărători,
deoarece posibilităţile de absorbţie din piaţă sunt practic constante, iar factorul care determină mutaţia este
doar cel al satisfacţiei imediate.
În condiţiile concurenţei imperfecte, firmele fac tot posibilul să controleze nivelul preţului, adică intervin cu sisteme
perturbatoare la reglarea reală a echilibrului preţului pieţei. În condiţiile economiei contemporane, la stabilirea
nivelului preţului, intervin următoarele serii de fundamente economice care dictează şi/sau se impun prin:
• costul de producţie – ca fiind costul mediu al produsului comercializat;
• formele de concurenţă – privite ca forme de impact al calităţii;
• capacitatea de producţie – privită ca ofertă concurenţială;
• elemente care ţin de politicile guvernamentale – în acordarea unor anumite facilităţi sau subvenţii similar
ofertanţilor şi consumatorilor;
• mijloace de informare şi grad înalt de penetrare pe piaţă – a produsului privit sub aspectul cunoaşterii
publicitare şi a creşterii încrederii consumatorului în, şi către, producători.
Preţul este considerat ca instrument bănesc ce reflectă prin mărimea sa atât masa şi natura cheltuielilor cu munca,
destinate obţinerii produsului, cât şi cheltuielile legate de dezvoltare, privite prin prisma gradelor de utilitate
sau raritate ale un anumit bun sau serviciu consumat.
Preţurile cunosc la rândul lor mai multe încadrări şi clase numite generic funcţii.

• funcţia evidenţiere a cheltuielilor – în cadrul lor sunt incluse totalitatea cheltuielilor destinate producerii fizice a
produsului, cât şi cheltuielile destinate dezvoltării produsului ulterior;
• funcţia de evaluare a cheltuielilor şi a rezultatelor – prin intermediul preţurilor capătă expresie monetară atât
cheltuielile, cât şi veniturile agenţilor economici. Prin natura sa, funcţia evidenţiază dimensiunile cantitative, structurale şi
calitative ale diverselor activităţi economice. În acest mod se vizualizează rolul preţurilor în surprinderea evoluţiei
cheltuielilor şi al veniturilor. Astfel, preţul apare ca element de fundamentare a tuturor deciziilor care afectează
cheltuielile şi veniturile agenţilor economici;
• funcţia de corelare – justifică impactul pe care un produs îl creează atât pe piaţa cererii şi a ofertei, cât şi în stabilirea
nivelului preţului de echilibru. Preţul nu poate fi privit izolat, el este în strânsă interdependenţă cu cererea şi oferta.
Excesul de cerere poate fi eliminat prin creşterea preţului. Prin acest joc, al preţului pe piaţă, se elimină dezechilibrele
dintre cerere şi ofertă şi se determină preţul şi cantitatea de echilibru pentru produsul respectiv. În aceste condiţii, preţul
îndeplineşte o corelare între cele două variabile ale pieţii: cerere şi ofertă;
• funcţia de informare – prezintă în special situaţia reală existenţială a pieţei, precum şi intenţia agenţilor concurenţi de a
intra în competiţie, precum şi gradul de utilitate al produsului destinat comercializării, la care se adaugă cheltuielile de
publicitate sau informare tip Internet (marketing-ul comercial);
• funcţia de stimulare a producătorului – indică nivelul preţului produsului, constituind un element motivaţional puternic
asupra producătorului, acţionând în mai multe direcţii: orientarea interesului acestuia privind producerea unui anumit
produs, impulsionarea producătorului pe linia perfecţionării condiţiilor de producţie şi a calităţii acestora, orientarea
opţiunilor consumatorilor şi prin aceasta dirijarea presiunii lor asupra producătorilor. Această funcţie permite
producătorului să modifice conform propriilor strategii nivelul preţului, întrucât creşterea calităţii produsului impune o
atracţie a consumatorului, cu consecinţe asupra posibilităţilor de supravieţuire a firmei, pe termen lung şi mediu;
• funcţia de redistribuire şi al patrimoniului agenţilor economici – arată că pentru producţia realizată şi comercializată,
fiecare agent economic obţine venit individual. Mărimea acestuia depinde de diferenţa dintre preţurile primite pentru
bunurile vândute şi preţurile plătite pentru bunurile plătite prin procurarea factorilor de producţie. În acest mod,
mecanismul de constrângere al agenţilor economici prin intermediul preţurilor de concurenţă impune implicarea variaţiei
preţurilor asupra cererii şi a ofertei, precum şi modificarea cererii şi a ofertei datorată acţiunii altor factori (şi implicaţiile
acestora) asupra nivelului preţului.
 Echilibrul economic parţial
Formării preţului este condiţionată nu numai de echilibrul parţial al unei singure pieţe, ci deopotrivă, în cazul
pieţelor, de interdependenţă. Este firesc ca echilibrul sau dezechilibrul unei pieţe să fie analizat şi considerat
nu numai prin prisma mecanismelor proprii ale pieţei respective, ale proceselor care au loc în cadrul ei, ci şi ca
efect programat a ceea ce se întâmplă pe alte pieţe, la nivel local, naţional şi mondial.
Întrucât produsele supuse actelor de vânzare-cumpărare din piaţă (pentru a putea fi transferate de la producător la
consumator) trebuie evaluate, mărimea echivalentului plătit pentru achiziţionarea mărfii, valoarea ei, se
raportează în bani. Politica mecanismelor economice (ale pieţei, ale preţului, ale dezvoltării) se raportează prin
bani şi valoare.
Preţul constituie un element fundamental în teoria şi practica economică, în mecanismele economiei de schimb. În
condiţiile economiei de piaţă, preţul influenţează toate procesele economice şi sociale. Se pune problema:
care este conţinutul categoriei economice de preţ?
Pornind de la cele două teorii ale valorii (teoria obiectivă şi teoria subiectivă), s-au conturat două concepţii cu
privire la preţ şi anume:
a) Adepţii teoriei obiective a valorii susţin că izvorul valorii îl constituie munca producătorilor înglobată în
producerea bunurilor economice. Mărimea valorii unui bun este dată de munca socială şi se manifestă pe
piaţă sub forma valorii de schimb, iar valoarea de schimb se prezintă sub forma preţului. Deci, preţul apare ca
suma de bani la care se vinde şi se cumpără un bun economic pe piaţă, fiind expresia bănească a valorii
mărfii.
b) Adepţii teoriei utilităţii susţin că valoarea bunurilor economice este dată de utilitatea şi raritatea acestora.
Preţul este explicat pe baza teoriei marginaliste, iar egalitatea dintre două mărfuri în procesul schimbului
rezultă din faptul că utilitatea marginală a unităţilor corespunzătoare este egală.
Fiecare din aceste teorii conţine adevăruri parţiale. Îmbinând elementele celor două concepţii se poate conchide că
preţul este un instrument complex de măsurare monetară, care reflectă în mărimea lui atât cheltuielile de
muncă efectuate pentru obţinerea bunului, cât şi utilitatea şi raritatea acestuia, cererea şi oferta precum şi
alţi factori.
 Formarea preţurilor în economia de piaţă
Factorii care influenţează nivelul şi dinamica preţurilor în economia de piaţă se grupează în două mari categorii şi
anume: factori interni şi factori externi.
a) Factorii interni acţionează în 3 direcţii şi anume:
- dinspre cererea consumatorilor ca de exemplu: structura cererii, veniturile consumatorilor, preţuirea
acordată bunurilor oferite pe piaţă;
- dinspre oferta producătorilor cum ar fi: costul unitar, preţul de vânzare a mărfurilor pe piaţă;
- alţi factori: exportul cerere – ofertă, factori monetari, structura pieţei.

b) Factori externi ai formării preţurilor, aflaţi în afara mecanismului pieţei interne cum sunt: intervenţia
organelor guvernamentale în stabilirea preţurilor în vederea menţinerii unor echilibre social – economice ca:
protecţia consumatorilor, protecţia producătorilor agricoli.

Principalele tipuri de preţuri

 
Principalele tipuri de preţuri folosite sunt: preţurile libere, preţurile administrate şi preţurile mixte.
a) Preţurile libere sunt preţurile bunurilor şi serviciilor, formate în condiţiile concurenţei deschise, prin
confruntarea cererii cu oferta;
b) Preţurile administrate sunt stabilite de către firmele cu un anumit control al pieţei, precum şi cele aflate sub
intervenţia organelor de stat. Intervenţia statului este uneori prezentă la formarea preţurilor unor produse de
strictă necesitate pentru populaţie (pâine, lapte, carne), sau pentru a stăvili creşterea nelimitată a preţurilor în
perioadele inflaţioniste.
c) Preţurile mixte sunt preţurile formate ca rezultat al acţiunii tuturor factorilor (interni şi externi)
 Strategii concurenţiale
Între agenţii economici producători, se desfăşoară o permanentă luptă de concurenţă, luptă în care
fiecare caută să obţină o poziţie din ce în ce mai bună faţă de rivalii săi, prin promovarea unor
strategii comerciale denumite „strategii concurenţiale”. Prin aceste strategii se urmăreşte obţinerea
unui loc din ce în ce mai bun pe piaţă, precum şi acapararea unui număr cât mai mare de
cumpărători.

Se cunosc trei tipuri principale de strategii:

a. Strategia efortului concentrat exprimă concentrarea eforturilor unei firme de a obţine
supremaţie asupra unei anumite categorii de clientele, asupra vânzării unui anumit produs,
sau asupra unei regiuni de desfacere a mărfurilor;
b. Strategia elitei (diferenţierii) constă în efortul pe care îl face o firmă de a aduce pe piaţă în
exclusivitate un „produs de excepţie”, care prin calităţile sale deosebite să elimine orice alt
concurent. Această strategie este cunoscută sub denumirea de „Strategie Mercedes”,
Mercedesul fiind cap de serie în producţia mondială de autoturisme.
c. Strategia costurilor constă în efortul pe care îl face un producător de a obţine acelaşi produs
cu concurenţii săi, dar cu un cost mai mic, pentru a-l putea desface pe piaţă la preţuri mai
mici decât concurenţii. Această strategie este cunoscută sub denumirea de „Strategie
Japoneză”, japonezii fiind recunoscuţi ca maeştri în mânuirea acestei strategii, care le-a adus
succesul pe piaţa mondială datorită preţurilor mai mici practicate.

Aceste strategii concurenţiale, nu sunt practicate în mod izolat, producătorii folosindu-le alternativ în
diferitele perioade.