• Cu puţin timp înainte de sfârşitul celui de-al doilea război mondial, la 25

februarie 1945, publicaţia germană Das Reich, prin ministrul nazist al

Propagandei – Joseph Goebbels – a prezis că, în cazul unei capitulari a
Germaniei, “se va lasa imediat o cortină de fier în spatele căreia se va produce
măcelărirea în masă a oamenilor”.
• Expresia cortină de fier a devenit celebră când a fost folosită de Winston
Churchill în discursul său rostit la Universitatea din Fulton (Missouri). El s-a
referit la faptul că “asupra Europei, de la Stettin la Marea Baltică, până la
Triest, la Marea Adriatică” “a căzut o cortină de fier” în spatele căreia “au
rămas toate capitalele statelor din Centrul şi Estul Europei” care “se află în sfera
de influenţă sovietică”.
• Pentru Stalin, conducătorul Uniunii Sovietice “cine ocupă un teritoriu, îşi
impune, deopotrivă, propriul său sistem social. Fiecare îşi impune sistemul pe cât
de departe înaintează armata sa”.
• Ca urmare a ocupării Europei Centrale şi de Est de către Armata Roşie şi a
acordului de procentaj de la Moscova, din octombrie 1944 dintre premierul
britanic, Winston Churchill şi liderul sovietic, Stalin, Europa a fost împărţită de
Cortina de Fier, în Est, fiind state precum Polonia, Ungaria, Republica
Democrată Germană, Cehoslovacia care au împărtăşit regimurile de
“democraţie populară”.
• Noua configuraţie central-est europeană va influenţa drepturile şi libertăţile
individuale şi colective ale populaţiei acestor ţări, ducând la mari mutaţii în
relaţiile internaţionale ale acestor state cu Occidentul, urmare şi a declanşării şi
evoluţiei “războiului rece”.
 • Prăbuşirea finală a
comunismului din Europa a fost
precedată şi ajutată de unele
momente în care regimurile din
ţările cu “democraţie populară”
au fost în criză.
• Aceste crize au fost declanşate
de mai mulţi factori: economiile
planificate, apariţia şi
maturizarea societăţilor civile,
revoluţia comunicaţiilor şi
accesul crescând la informaţia
liberă, impactul procesului
Helsinki şi presiunea tot mai
mare din partea Vestului pentru
o democratizare internă,
alegerea unui papă din această
zonă, pontif care a militat pentru
democratizare şi libertate, dar şi
venirea unui nou semnal de la
Moscova. Mihail Gorbaciov,
noul conducător de la Kremlin a
încercat să modernizeze
socialismul, dar să-l menţină.
• Renunţarea la “Doctrina
Brejnev” a însemnat adevăratul
paşaport al ţărilor central-est
europene către libertate.
 Crizele din 1956, anii ’70, alegerea unui cardinal polonez la
Vatican, apariţia sindicatului independent “Solidaritatea”,
lupta acestuia cu autorităţile pentru trecerea la o societate
pluralistă, impunerea legii marţiale, negocierile de la “Masa
Rotundă”, alegerile semi-libere din vara lui 1989, desemnarea
primului premier necomunist într-o ţară din sfera de influenţă
sovietică sunt etape ale crizelor şi reformelor regimului
comunist din Polonia.
Prăbuşirea negociată sau “revoluţia auto-limitată” (J. Kuroń),
“refoluţia” (Timothy Garton Ash), din final, a readus Polonia
la adevăratele aspiraţii ale cetăţenilor ei, acelea de libertate şi
democraţie.
Lupta pentru pluralism a disidenţilor, muncitorilor şi credincioşilor polonezi
nu a rămas în zadar, Polonia fiind, alături de Ungaria, ţara care a trecut la
democraţie şi libertate într-o manieră negociată şi cât se poate de paşnică.
Reformele începute de Imre Nagy în 1953, continuate apoi, în zilele revoluţiei
maghiare din 1956, măsurile Noului Mecanism Economic şi toate reformele
venite de sus în jos au dus la un nivel de trai mult mai bun decât în restul
ţărilor din “lagărul socialist”. Aceleaşi reforme au permis Ungariei să
cunoască pluralismul politic, social şi economic cu mult înainte de democraţia
propriu-zisă.
Etapele reformelor parcurse de Ungaria spre calea libertăţii au constituit tot
atâtea crize pentru regimul comunist din această ţară, al cărui partid
comunist a încercat să facă faţă schimbărilor cerute de opoziţia politică
constituită în diferite partide sau chiar poziţiilor reformatoare din interior.
Lucru mult prea greu pentru o ţară care simţise gustul libertăţii încă din
1956. Concesiile făcute de putere opoziţiei pot fi privite ca o reacţie de frică şi
autoapărare pentru ca revoluţia din 1956 să nu se mai repete, însă ele vor
duce la răsturnarea partidului de la conducerea ţării.
Prin năruirea “Zidului Ruşinii” şi unificarea Germaniei se
pune capăt unei entităţi statale artificiale, ce-şi datorase
existenţa exclusiv expansionismului sovietic şi logicii
bipolare. Crizele ce au măcinat conducerea partidului şi
au creat premisele reformelor politice şi sociale au atras
după sine, sub presiunea “de jos” a maselor, intrarea în
criză şi, în cele din urmă, colapsul statului comunist est-
german.
Consecinţa naturală a acestei împrejurări – refacera
unităţii statale a Germaniei şi admiterea ei în NATO – a
însemnat sfârşitul divizării Europei cu un impact decisiv
asupra Configurării actuale a securităţii mondiale.
 Ţara în care a avut loc prima criză a regimurilor
comuniste central-est europene a fost Cehoslovacia.
Aici, reformele din 1968 au trezit interesul adormit al
intelectualilor pentru libertăţi şi drepturi, deşi nu era
pusă în discuţie păstrarea regimului monolit.
Caracterul paşnic şi improvizat al schimbării politice
produse de “revoluţia de catifea” face din cazul
cehoslovac unul al tranziţiei prin capitulare a
regimului comunist.
• Grava criză morală şi economică, prin care
trecea Polonia la sfârşitul anilor ’80 nu
putea fi rezolvată decât prin dialog între
putere şi opoziţia formată din muncitori,
intelectuali şi Biserică. Procesul din
Polonia este numit de istorici “refoluţie”,
adică un amestec de reformă şi revoluţie.
La 18 ianuarie 1989 Comitetul Central al
Partidului adopta rezoluţia asupra
pluralismului sindical, astfel încât
“Solidaritatea” reintra în legalitate.
În urma discuţiilor de la “masa rotundă”,
Partidul Comunist a acceptat organizarea
de alegeri semi-libere, prin renunţarea
acestuia la monopolul puterii politice.
“Solidaritatea” a obţinut nu numai o
confruntare liberă pentru 35% din locurile
pentru Seim, ci şi alegerea liberă pentru
întregul Senat. În plus, Polonia urma să
aibă un preşedinte al republicii cu
prerogative multiple, ales pe 6 ani de
Parlament.
• În campania electorală, “Solidaritatea” a fost
susţinută şi cu fonduri importante din
străinătate, dovadă în plus a intereselor
cercurilor din Europa Occidentală şi din
SUA faţă de evenimentele din Polonia.
La alegerile din iunie 1989, “Solidaritatea”
avea mesajul “Trebuie să învingem!” pe
afişe alb cu roşu. “Solidaritatea” a obţinut la
alegeri 161 de mandate din cele 460 pentru
Seim şi 99 din cele 100 pentru Senat.
În iulie 1989, Adunarea Naţională l-a ales
preşedinte al republicii pe Wojciech
Jaruzelski.
În septembrie 1989, Tadeusz Mazowiecki
devine primul premier necomunist al unui
guvern fără o majoritate comunistă din
Europa Centrală şi de Est după 40 de ani.
Alegerea lui s-a făcut şi după principiul
“preşedintele vostru, premierul nostru”.
După mai bine de 40 de ani de comunism,
Polonia s-a întors la o evoluţie liberă şi la
dezvoltarea neconstrânsă a ţării către o
economie de piaţă, ea intregrându-se în
structurile euro-atlantice.
 • Contractul social tacit de la începutul anilor
’60 (prin care s-a oferit societăţii o viaţă
decentă din punct de vedere material şi
toleranţă în schimbul acceptării regimului) a
fost, în Ungaria, produsul celor întâmplate în
1956.
• Nu se mai ţinea cont de dogme ideologice, ci
dimpotrivă se făcea apel la tehnicieni,
economişti şi mangeri, mai curând decât la
membrii de partid. Nivelul de trai creştea.
Activităţile artizanale private erau tolerate,
inclusiv în sectorul serviciilor sau al
comerţului în detaliu. Echipe de muncitori au
putut lucra în întreprinderile de stat în afara
orelor de program pentru producţii private.
• Stabilind în 1988 introducerea taxei pe
valoarea adăugată, Ungaria devine primul stat
comunist dotat cu un sistem de impozitare
comparabil cu cele din statele occidentale.
• În februarie 1989, Comitetul Central a acceptat
un proiect de Constituţie a Republicii în care
rolul conducător al partidului înceta a mai fi
menţionat. Au urmat alte reforme: restabilirea
dreptului la grevă, sfârşitul cenzurii presei.
• La 3 mai 1989 Ungaria decide să înlăture
instalaţiile speciale şi gardul existent pe
frontiera ungaro-austriacă.
• Din iunie până în septembrie 1989, puterea
şi opoziţia au discutat la o “masă rotundă”
proiecte pentru democratizarea vieţii
politice.
• La 18 octombrie 1989, în Parlamentul
maghiar a început discutarea şi adoptarea
amendamentelor constituţionale asupra
cărora s-a căzut de acord la negocierile
dintre Partidul Comunist şi Masa Rotundă
a Opoziţiei. Se renunţa la atributul
“populară” din titulatura Republicii
Ungaria, care era un stat independent,
democratic şi legislativ (acceptarea
pluralismului politic şi a economiei de
piaţă).
• La 23 octombrie 1989 este proclamată cea
de-a IV-a republică maghiară.
• Primele alegeri libere au loc în martie şi
aprilie 1990. Maghiarii resping fostul
regim, comuniştii suferă o zdrobitoare
înfrângere, iar puterea trece în mâinile
Forumului Democrat Maghiar.
• Colapsul regimului est-german este precedat de
evoluţiile din anul 1989: exodul est-german
prin Ungaria spre Austria şi de opoziţia
Bisericii Evanghelice protestanta.
• În mai 1989 gardul de sârmă ghimpată de
circa 350 de km ce separa Ungaria de Austria
a fost desfiinţat şi mii de tineri s-au folosit de
această nouă ocazie pentru a încerca să se
refugieze în Germania Occidentală.
• La 12 septembrie 1989, în urma unor
demonstraţii însoţite de confruntări violente
cu poliţia a luat fiinţă, cu sprijinul Bisericii
Evanghelice, o nouă grupare politică – “Noul
Forum”. Ulterior, apar şi alte grupări de
opoziţie ce se pronunţau pentru pluralism
politic, separarea puterilor în stat.
• În luna octombrie 1989 au loc mai multe
demonstraţii în Leipzig, Dresden, Berlinul de
Est, la care protestatarii cer libertate.
Consecinţa imediată este liberalizarea
călătoriilor anunţată de conducerea statului.
• Hotărârea Consiliului de Miniştri din 9
noiembrie, potrivit căreia “până la elaborarea
unei legi privitoare la călătoriile în
străinătate, să se permită cetăţenilor să
călătorească unde doresc, inclusiv să
emigreze” a dus la prăbuşirea Zidului
Berlinului.
• Zidul – simbol al războiului rece – cădea
subit, devenind scena unor manifestări de
bucurie generalizată.
• La 17 noiembrie se formează un guvern
condus de Hans Mudrow care includea şi
membrii necomunişti, iar la 22 noiembrie,
Biroul Politic al Partidului Comunist
propunea ca partidele participante la guvernul
de coaliţie împreună cu toate celelalte forţe
politice, inclusiv biserica, să se reunească în
jurul unei “mese rotunde” pentru a discuta
noua lege electorală şi modificarea
constituţiei.
• La 1 decembrie 1989, Parlamentul est-
german adoptă hotărârea de anulare a
prevederii constituţionale referitoare la rolul
conducător al Partidului Comunist.
• În zilele următoare, zeci de mii de
manifestanţi din Leipzig şi Berlin nu mai
scandează “Noi suntem poporul!”, ci
“Suntem un singur popor!”
• La 3 decembrie 1990 avea loc unificarea
Germaniei, iar două luni mai târziu, se
desfăşurau primele alegeri pan-germane de
după cele care i-au adus la putere pe nazişti.
 • Anul 1989 a început în Cehoslovacia cu un asalt al poliţiei asupra unor
demonstanţi adunaţi pentru a comemora sacrificiul consimţit în urmă cu 20
de ani de un student care protesta împotriva suprimării de către sovietici a
independenţei Cehoslovaciei.
• În august 1989 este elaborată o petiţie, simbolic intitulată “Câteva
propoziţii”, conţinând revendicări democratice (eliberarea deţinuţilor
politici, desfiinşatea cenzurii, iniţierea dialogului dintre societate şi
autorităţi).
• La 17 noiembrie 1989 o demonstraţie la Praga pentru comemorarea unui
student ceh ucis de nazişti se transformă într-o ciocnire violentă a populaţiei
cu forţele de represiune. Reacţia foarte dură a autorităţilor a declanşat un
val şi mai mare de proteste şi de greve. La 19 noiembrie Vaclav Havel a
regrupat 12 mişcări independente sub numele de Forumul Civic şi a propus
autorităţilor o masă rotundă privind situaţia critică a ţării.
• La 27 noiembrie s-a desfăşurat greva generală care a paralizat întreaga ţară,
arătând că guvernul nu are altă cale decât să accepte cererile opoziţiei.
• După ce se renunţă la rolul conducător al Partidului Comunist, la 30
noiembrie este acceptată organizarea de alegeri libere.
 • La 3 decembrie se forma un nou guvern, în care cinci
ministere din 20 nu mai erau deţinute de comunişti.
• La 10 decembrie 1989 se formează un alt guvern, de
coaliţie, cu o majoritate necomunistă.
• Vaclav Havel, disidentul cel mai marcant al Cehoslovaciei
comunsite este ales preşedinte al republicii la 29
decembrie 1989.
• Caracterul paşnic şi improvizat al schimbării politice în
Cehoslovacia a fost descris popular prin sintagma
“revoluţie de catifea”. Însă, faptul că regimul comunist a
cedat puterea confruntat fiind cu presiunea “de jos” a
maselor, face din cazul cehoslovac unul al tranziţiei prin
capitulare.