RELIEF

EOLIAN
NOTIUNI GENERALE
• Activitatea eoliana este efectiva numai in arealele lipsite
complet de covor vegetativ si materialul de suprafata este
numai ocazional umed. Cele mai importante asemenea zone
sunt regiunile aride ale lumii, dar si zonele de tarmuri, terenurile
nude (in special unde masurile de protectie a solului sunt slabe)
si in campiile fluviale cu albii in migrare, in special in jurul
marginilor ghetarilor si calotelor glaciare. In asemenea medii
procesele eoliane pot juca un rol important in evolutia reliefului,
iar in marile deserturi ale lumii vantul este cel mai important
agent geomorfologic.
• Deoarece cea mai importanta parte a reliefului creat de vant se
afla in deserturile fierbinti ale lumii, ne vom ocupa in mod
special de acestea. Formele eoliene care se formeaza in mediile
costiere sau periglaciare sunt abordate la capitolele respective.
RELIEFUL DE
EROZIUNE EOLIANA
Eroziunea eoliana se caracterizeaza prin doua principale
procese: deflatia si coraziunea.
DEFLATIA
este actiunea de spulberare si sortare a particulelor de la
suprafata terenurilor cauzata de vant. Deserturile fierbinti ale
lumii sunt o sursa majora de praf atmosferic. Se estimeaza
ca intre 130 si 800 megatone de material este spulberat anual
de pe continente prin deflatie, iar Sahara contribuie singura
cu 60 - 200 megatone de praf. Deflatia este un proces
concentrat spatial si temporar. Chiar in regiunile aride el este
restrans la zone de favorabilitate. O mare parte din materialul
deflat in fiecare an este transportat in timpul marilor furtuni
de praf care de obicei tin cateva zile.
FORME DE EROZIUNE
DATORATE DEFLATIEI
Desi eroziunea eoliana poate fi activa pe campiile aluviale si
pe plaje, formele de eroziune sunt rareori pastrate in
asemenea medii din cauza distrugerii lor de catre actiunea
fluviala sau a valurilor. Numai in regiunile aride unde alti
agenti erozionali sunt mai putin importanti, formele de
eroziune eoliana sunt abundente.
O mare parte a deserturilor este acoperita de asanumitul
pavaj de deflatie, format din elemente de roca mai grosiere
care depasesc competenta vantului si raman astfel pe loc
(fig. 1).
 FIG. 1. FORMAREA PAVAJULUI DE DEFLATIE.

ASEMENEA INTINDERI SPULBERATE DE VANT

POARTA IN SAHARA NUMELE DE REG IAR IN
AUSTRALIA NUMELE DE GIBER PLAINS. CELE
MAI TIPICE OCUPA VECHI CAMPII FLUVIALE
ACOPERITE CU O PATURA SUBTIRE DE NISIPURI
GROSIERE SAU PIETRISURI, CARE CU TIMPUL
SUNT LUSTRUITE SI ACOPERITE DE O POJGHITA
SUPERFICIALA DE OXIZI DE FIER SAU MAGNEZIU
(PATINA DESERTICA).
Tot in categoria pavajelor de deflatie pot fi incadrate si unele
forme oarecum asemanatoare reg-urilor, cum ar fi:
sai-urile din desertul Tarin, care corespund unor campii
piemontane formate din pietrisuri grosiere, lustruite de vant
si din care materialul fin a fost spulberat;
hamadele din Sahara, vechi suprafete de eroziune sau
platouri structurale de pe care deflatia spulbera cuvertura de
sfaramaturi fine, ramanand doar un pavaj de pietris grosier;
serir - urile din platourile calcaroare ale desertului Libiei.
CORAZIUNEA SAU
ABRAZIUNEA EOLIANA
este actiunea de lovire a rocilor sau ale
altor suprafete de particulele transportate
de vant. Ea se resimte mai ales in
vecinatatea solului, deoarece incarcatura
de nisip este aici maxima. La peste 2 m de
suprafata coraziunea devenind aproape
nula.
 FORME DE EROZIUNE
DATORATE CORAZIUNII

Microforme
O trasatura caracteristica suprafetei deserturilor de piatra este prezenta unor pietre
numite ventifacte, care variaza in dimensiune de la pietris la blocuri. Ventifactele au doua
caracteristici comune: prima, suprafata lor este fatetata si, a doua, acestea sunt slefuite.
Bucatile de roca, prea grele pentru a fi miscate de vant, sunt polizate pe directia vantului
in unghiuri de 30 - 60o

Ventifactele pot avea o fateta, doua sau mai multe. O categorie obisnuita in Sahara are
trei fatete si se numeste dreikanter (din cuvintul german: trei fete). Coraziunea a mai
multor fatete ar indica faptul ca au existat mai multe directii ale vantului. Or, studiile
experimentale au aratat ca ventifactele pot fi formate in principal de vanturile
unidirectionale. In acest caz coraziunea are loc simultan pe toate fetele, pe masura ce
particulele de praf sunt transportate in vartejuri in directia curgerii. Ventifactele sunt apoi
rostogolite intr-o noua pozitie si procesul de slefuire are loc pe alta fateta.
MEZOFORME
In aceasta categorie sunt o varietate de forme canelurate si microdepresiuni cu dimensiuni de
zeci pana la sute de metri.
Cele mai caracteristice sunt yardangurile, niste santulete alungite in directia vantului, cu curbe
aerodinamice, despartite de creste instabile. Adancimea acestora este sub 10 m, de regula, 2 - 3
m, iar lungimea lor de 100 m si chiar peste. Pastrarea in relief a crestelor se datoreste mai ales
fixarii argilei de catre smocurile de iarba si tufele rare. Yardangurile sunt frecvente in argilele
uscate, deoarece rezistenta lor la actiunea abraziva a grauntelor de nisip este mica. Sunt tipice in
pustiurile din Asia Centrala. Asemenea santulete se intalnesc si pe crestele din gips din desertul
Libiei (unde se numesc djef-djef) sau in vestul Egiptului in granite si cuartite extrem de rezistente.
Similare yardangurilor ca scara de marime sunt o serie de microdepresiuni, formate in regiuni
desertice cu relief de mica altitudine. Acestea au o varietate de nume locale dar toate s-au format
ca microdepresiuni de deflatie. Ele variaza de la mai putin de 1 m adincime si cativa metri latime,
pana la forme mari care gradat trec spre macroforme de eroziune eoliana. Evolutia
microdepresiunilor de deflatie este influentata de acei factori care controleaza procesul de
deflatie, in special conditiile locale date de continutul de umezeala a stratului erodat sau prezenta
vegetatie.
Coraziunea si deflatia in asociatie cu dezagregarea ataca cu precadere straturile de roci friabile,
formatiunile mai dure ramanand tot mai proeminente. Apar astfel creste, ciuperci eoliene, stalpi.
Cand baza ciupercilor este subtiata si apoi rupta, partea superioara ramane catva timp sub forma
unor pietre oscilante.
MACROFORME
Existenta unor mari bazine in cadrul deserturilor au fost facute cunoscute de primii
exploratori ai acestor regiuni, dar extinderea si regularitatea desfasurarii lor au fost
apreciate odata cu tehnicile satelitare. Bazinele sunt forme de relief de la cativa metri
adancime si peste 100 m latime. Exemple sunt pans-urile din Africa de Sud, forme
depresionare mari, cu adancimi de peste 100 m si latimi de peste 100 km. Depresiunile
mai mici sunt formate datorita deflatiei locale, orientata in lungul liniilor de drenaj, in
timp ce altele sunt localizate intre dune. Cele mai cunoscute forme de acest tip sunt
fuldji, vadi si depresiunile de coraziune si deflatie.
Fuldji sunt adancituri de forma ovala ce seamana cu urma uriasa a unei copite de cal.
In pustiul Arabiei aceste excavatii sunt mai adancite in partea frontala (concava),
situata in directia vantului.
Vadi sunt culoare alungite care se intind pe o lungime de cativa kilometri, amintind
albiile unor rauri. Prin actiunea de coraziune si deflatie, versantul care sta in calea
vinturilor dominante este mai abrupt, in timp ce in partea opusa are o panta domoala,
permitand chiar unele acumulari incipiente de nisip.
Depresiunile de coraziune si deflatie sunt bazine depresionare foarte mari mult mai
complexe ca origine. Unele par sa fie de origine tectonica, dar deflatia este cea care le
mentine ca forma depresionara. Cea mai remarcabila concentrare de mari bazine
depresionare se afla in Egipt unde acopera mai mult de 70 000 km2 si au o adancime
medie de 250 m. Aici se afla depresiunea Qattara, cel mai adanc bazin, care atinge o
adancime de 134 m sub nivelul marii si un volum de 3200 km3 .
RELIEFUL DE
ACUMULARE EOLIANA
Cele mai importante forme de relief asociate cu procesele
eoliene sunt cele de acumulare, mari aglomerari de nisip si
praf pe care vantul le-a smuls sau le-a spulberat. Majoritatea
acumularilor eoliene se suprapun pe amplasamentul unor
panze aluviale depuse in perioadele pluviale ale
Cuaternarului. Ele ocupa mari zone numite mari de nisip (sau
erg-uri in Sahara), caracterizate prin asamblaje de forme care
dau suprafetei terenului aspectul asemanator undelor.
Cercetarile au aratat ca exista o ierarhie a formelor de
acumulare eoliana pe clase de dimeniuni ce consta din riduri,
dune si megadune.
RIDURILE
Ridurile variaza in amplitudine de la 0,1 cm la 100
cm si sunt spatiate de regula la 20 m. Ele sunt
asimetrice in sectiune transversala, cu pante in jur
de 10o pe fata expusa vantului si de 30 - 35o pe
fata de sub vant. Dupa modelul lui Bagnold (1941),
ele se dezvolta pornind de la neregularitati foarte
mici pe suprafata nisipului printr-o combinatie de
creep de suprafata (tarare) si saltatie.
DUNELE
Dintre toate formele de relief caracteristice deserturilor, dunele
au primit cea mai importanta atentie din partea oamenilor de
stiinta. Pentru ca o duna sa se formeze trebuie mai intai sa se
acumuleze o cantitate de nisip.
Aceasta se aduna acolo unde viteza vantului se reduce, fie
datorita neregularitatii terenului, fie instabilitatii primare a
dinamicii aerului. Dunele ating un profil caracteristic de
echilibru care poate fi impartit in trei componente: panta de
eroziune sau panta dinspre vant, creasta si panta de acumulare
sau panta de sub vant. Nisipul erodat de pe panta dinspre vant
se acumuleaza pe panta de sub vant, astfel ca dunele se misca
in directia vinturilor dominante. Ratele de deplasare a dunelor
depind de tipul si dimensiunea dunelor si de frecventa si forta
vinturilor. Tipice sunt rate de 10 - 20 m/an.
FIG. 3. FORMAREA DUNELOR LONGITUDINALE
Inaltimea dunelor creste pana ce se stabilizeaza
de-a lungul unei forme de echilibru. Cele mai multe
dune variaza in inaltime de la sub 3 m la peste 100
m, in rare cazuri au fost observate dune si peste
500 m. Megadunele sunt similare in sectiune
transversala dunelor, dar ele sunt complicate
datorita prezentei dunelor supraimpuse.
Fig. 4. Formarea dunelor transversale
Dunele se impart in doua mari categorii:
dunele libere, care sunt in functie directa de
viteza vanturilor si dunele constranse, care
sunt impiedicate de diferite obstacole sa se
dezvolte (vegetatie, bariere topografice etc).
DUNELE LIBERE
Dunele cu o singura orientare a pantei de acumulare (panta de sub vant) sunt
asociate cu vanturile unidirectionale. Axele lor sunt orientate normal fata de
vantul dominant, de aceea mai sunt grupate in categoria formelor transversale.

Dunele simple, drepte, paralele sunt numite dune trasversale, apoi dune cu
creste barcanoide, alcatuite din dune asemanatoare barcanelor, unite de-a
lungul unor aliniamente si barcane simple.

Formele extrem de alungite cu doua, mai multe sau mai putine pante de
acumulare aflate in sensuri opuse sunt numite dune liniare (sau longitudinale).
In contrast cu dunele transversale, transportul de nisip este paralel la linia de
creasta. Nu exista o unitate de opinii privind originea dunelor liniare, dar cei
mai multi cercetatori considera ca ele se dezvolta acolo unde exista doua
vanturi dominante convergente oblic. Dunele liniare pot atinge lungimi de zeci
de kilometri si ele se pot uni formand jonctiuni in forma de Y.
Dunele cu mai multe pante de acumulare orientate in directii diferite
au o forma aproximativ piramidala, dar cu brate alungite adesea
neregulate. Aceste forme care sunt atribuite vanturilor puternice ce
bat din mai multe directii diferite in timpul unui ciclu anual au o
varietate de nume, dar de obicei ele sunt numite dune sub forma de
stea. Alte acumulari de nisip in care se includ panzele de nisip,
siruri de nisip, dunele dom nu prezinta pante abrupte de sub vant si
pot atinge dimensiuni impresionante.
In plus la aceste tipuri de baza sunt dunele compuse ce cuprind
doua sau mai multe tipuri de baza care se unesc si se supraimpun.
Ulterior, un tip de duna devine dominant si se poate forma, de
exemplu, o megabarcana. Dunele complexe reprezinta mai multe
dune asociate din diferite tipuri de dune de baza. De exemplu,
dunele stelare se pot asocia frecvent cu dunele liniare, iar barcanele
ocupa depresiunile dintre ele.
 Fig.5 Barcana Fig. 6. Formarea
dunelor stea
DUNE CONSTRANSE
O alta varietate de dune sunt in relatie cu vegetatia, barierele
topografice sau localizarea surselor de nisip. Varietati de
asemenea dune sunt prezentate in fig. 7. In acumularile de
nisip care au fost stabilizate de vegetatie, o serie de
perturbari care indeparteaza vegetatia duc la formarea unor
microdepresiuni de tip cratere (blowout). Acestea au forma
circulara sau eliptica, de obicei de numai cativa metri si s-au
format prin deflatia nisipului (fig. 7 A).
Fig. 7. Tipuri de dune constranse
Daca deflatia este intensa, depresiunile devin mai mari,
asemanatoare dunelor parabolice, dar cu orientare inversa fata de
vantul dominant (fig. 7 B). Lunetele se formeaza pe suprafata
pansurilor, depresiunilor lacustre saraturate si de-a lungul lagunelor
mareice (fig. 7 C) si sunt alcatuite din particule de argila si sare.
Periodic sarurile si argilele uscate sunt transportate pana intalnesc
vegetatie. Tufisurile izolate si palcuri de vegetatie in desert
genereaza acumulari de nisip care sunt cunoscute sub numele de
dune - crang sau nebka (fig. 7 D). Aceste situatii se intalnesc nu
numai in deserturi, ci si in tinuturile temeperate, de-a lungul
tarmurilor unde miscarea nisipurilor intalneste vegetatie.

Topografia poate afecta curgerea aerului prin reducerea vitezei

vantului si crearea de vartejuri. Situatii de acest tip sunt ilustrate in
fig. 7 E si F, formandu-se dune in fata obstacolului sau dune sub
vant. Cand vantul intalneste o panta abrupta, inalta se poate forma
un mare si puternic vartej, care genereaza asa-numitele dune ecou,
adiacente abruptului. Ele se extind uneori pe mai multi kilometri.
Forme uriase de peste 400 m inaltime au fost intalnite in Algeria.