Conferinta Nationala Smart Psi “Aplicatii practice in dezvoltarea psihologiei” – 24-25 Noiembrie 2018

ODONTOFOBIA
O nouă provocare pentru psihologii
clinicieni / psihoterapeuţi

Coordonatori: Dr. Vlad NICHITA

Psih. Tamara NICHITA
• Teama de medicul dentist necesită o nouă abordare.
• Cum o dezvoltăm, dar mai ales, cum scăpăm de problema care ne
determină să amânăm/evităm pe cât posibil vizita in cabinetul dentar?
• Rolul psihologului în demontarea convingerilor iraționale ale
pacientului și identificarea mecanismelor de coping ale acestuia
• Necesitatea colaborării medicului dentist cu psihologul.
 Anxietatea stomatologică constituie o problemă majoră atât pentru pacient, cât şi
pentru medicul practician. Există oameni al căror comportament este guvernat de frică,
unii dintre ei sunt conştienţi de aceasta, pe când alţii nu realizează faptul că frica le
conduce viaţa.
Înţelegerea contemporană a sănătăţii orale pediatrice presupune nu numai prezenţa
de structuri orale sănătoase, dar şi absenţa fricii şi/sau anxietăţii dentare cu scopul de a
asigura bazele unei bune educaţii şi relaţii medic-pacient pe tot parcursul vieţii.
Abordarea şi din punct de vedere psihologic a relaţiei de comunicare dintre echipa
medicală şi copil, este foarte benefică în sensul prevenţiei şi terapiei anxietăţii dentare.
Experienţele traumatice, dureroase sau neplăcute trăite într-un cabinet stomatologic,
pot avea influenţe negative asupra psihicului, mergând până la dezvoltarea fobiilor, a
acceselor de anxietate şi chiar la atacuri de panică. Simplul gând de a merge la
stomatolog, provoacă subit sentimente de nelinişte, anxietate care cu timpul se pot
transforma în fobie.
Sentimentele de frică şi anxietate resimţite în copilărie pot afecta dezvoltarea
armonioasă ulterioară a adultului, culminând cu fobia faţă de controlul stomatologic.
 Ce înţelem prin fobie, odontofobie?
Fobie = stare patologică de nelinişte şi de frică obsedantă, aversiune sau repulsie extremă.
• O emoție adesea inconștientă, specifică primejdiei, care apare atunci când ieșim din zona de
confort, intervenind în diferite momente ale vieții;
• Produce nervozitate, neliniște, alarmă, tulburare, supărare;
• Frica este un sentiment sănătos care ne determină să privim cu seriozitate consecințele acțiunilor
noastre doar până la un anumit punct;
• Neuro-biologic, frica pornește din nucleul amigdalian situat în lobul temporal, și este un
mecanism  de   supraviețuire,  un răspuns al omului la o amenințare concretă, de obicei negative;
• Simptomele subiective și obiective, însoțitoare ale fricii (tahicardie, salivație excesivă, paloare)
sunt cauzete de sistemului nervos;
• Frica de stomatolog are foarte multe cauze, printre care și influența familiei sau a normelor
învățate.
 Odontofobia – reprezintă frica de dentist şi de a primi îngrijiri
dentare! 
Aceasta fobie apare ca o frică intensă legată de anticiparea durerii şi
în cele mai multe cazuri are legatură cu o situaţie traumatică din trecut.
Fobiile care fac parte din aceeaşi categorie sunt:
• Frica de spital (nosocomefobia);
• Frica de injecţii (trypanofobia);
• Teama de a merge la medic, în general (iatrofobie).
Dintre aceste fobii, cea mai răspândită este frica de stomatolog
denumită odontofobie sau dentofobie.
Odontofobia reprezintă o problemă clinică importantă, împiedicând
de cele mai multe ori buna desfăşurare a actului medical.
 Cercetările au demonstrat că stomatologia este cea mai temută
profesie din cauza fricii generate, oamenii refuzând să meargă la
stomatolog.
Motivele acestei frici sunt numeroase:
• experienţe anterioare traumatizante de orice tip;
• experienţe terapeutice stomatologice anterioare traumatizante,
dureroase;
• încărcătura psiho-afectivă deosebită, specifică fiecărui pacient;
• nivelul educaţional, volitiv-cognitiv al pacientului.
 Se estimează că aproximativ 75% din populația lumii acuză frica de
dentist. Dintre aceștia doar 10% au cu adevărat fobie. Multe persoane cu
această frică vor căuta îngrijiri dentare doar în cazul unei urgențe, cum
este durerea acută sau abcesul dentar.

Există multe persoane care fug, le este foarte teamă, chiar ajung să
urască această categorie de medici, prin prisma intervenţiei, a ceea ce
fac, mai ales ustensilele pe care le utilizează şi care induc frică în
majoritatea pacienților. Scaunul stomatologic înglobează cele mai mari
temeri, apoi durerea, acele, instrumentele, doctorii. Așadar, nu e de
mirare că atâtea persoane se feresc să meargă la dentist. Frica de
medicul dentist poate să apară la orice vârstă.
 Frica dentară (FD) este o emoţie inevitabilă care apare ca răspuns la
diferite proceduri stomatologice şi care este frecvent întâlnită la copiii mici de
sub 3 ani, are un maximum al frecvenţei în jurul vârstei de 11 ani şi descreşte
spre adolescenţă. FD variază ca intensitate de la un pacient la altul mergând
de la o simplă nervozitate, la anxietate şi până la fobie.
 FORMELE CLINICE ALE FRICII
DENTARE
Nervozitatea dentară este cea mai uşoară manifestare a FD care se exprimă printr-o
uşoară agitaţie, nelinişte faţă de procedura stomatologică.
Anxietatea dentară este un sentiment accentuat de frică, spaimă, teamă sau
neîncredere exagerată, ades nejustificată de situaţii reale fiind frecvent provocată de lipsa
de informare. Este însoţită de manifestări psihologice ca: griji, nelinişte, gânduri
catastrofale; se manifestă pe termen lung (anxietate cronică) neavând deobicei la bază un
motiv precis (copilul nu ştie care este cauza spaimei). Anxietatea dentară are tendinţa să
dispară spontan sau să se transforme în fobie.
Fobia dentară este o formă specială de frică care este disproporţionată faţă de situaţia
reală, nu poate fi explicată, nu poate fi supusă controlului voluntar, este persistentă în
timp şi conduce la evitarea completă a situaţiilor provocatoare. Dacă persistă peste doi
ani, fobia trebuie să fie tratată deoarece poate căpăta o intensitate care poate afecta viaţa
pacientului.
 CAUZELE FRICII DENTARE
Durerea este un simptom, un disconfort emoţional acut, o senzaţie utilă care semnalează prezenţa unei
lezări tisulare reale pe care fiecare individ încearcă să o evite. De multe ori frica dentară apare ca urmare a
anticipării apariţiei durerii. Ea reprezintă principala cauză a FD.
Alte cauze ce pot provoca FD:
• frica de a fi păcălit;
• frica de a-şi pierde controlul;
• frica de necunoscut (explicat prin lipsa informării/a comunicării);
• frica de manopere invasive;
• frica de agresiune în plan psihic;
• frica de a se repeta experienţe negative anterioare;
• frica de cabinete stomatologice neprimitoare;
• frica de un personal medical neprietenos;
• frica de zgomotul/aspectul instrumentelor stomatologice;
• frica de a sângera sau frica de a se umfla;
• frica faţă de mirosul neplăcut al medicamentelor;
• frica de a fi închis în spaţii mici, etc.
 CLASIFICAREA
COMPORTAMENTULUI PACIENŢILOR

Clasificarea lui Frankl – 4 clase comportamentale:

• Frankl 1 (F1) – tipar comportamental total necooperant (- -);
• Frankl 2 (F2) – tipar comportamental parţial necooperant (-);
• Frankl 3 (F3) – tipar comportamental parţial cooperant (+);
• Frankl 4 (F4) – tipar comportamental total cooperant (++).
 PACIENŢII CU COMPORTAMENT
NECOOPERANT (TOTAL/PARŢIAL)
Tiparele comportamentale negative ale acestor pacienţi pot fi: imatur, sfidător, incontrolabil.
Comportamentul total necooperant se manifestă în special la copiii necomunicativi care se opun
prin orice mijloc realizării procedurii stomatologice. Ei manifestă un comportament imatur deoarece
capacitatea lor de comunicare este absentă sau mult diminuată. Copiii necomunicativi sunt:
• copiii cu dizabilităţi mentale sau senzoriale de orice vârstă. Aceşti pacienţi, indiferent de metoda de
comunicare folosită, rămân necooperanţ;
• copiii mici de sub 3 ani (pacienţi precooperanţi).
Tratamentul comportamental al pacienţilor din această categorie este axat în special pe metodele
de constrângere nemedicamentoase (imobilizarea fizică/mecanică) şi medicamentoase (sedarea
conştientă, sedarea profundă sau anestezia generală)
• pacienţii potenţial cooperanţi sunt copii care au în prezent un comportament necooperant (frecvent
parţial necooperant, dar şi total necooperant în special la copiii cu tipar comportamental răsfăţat),
dar la care se poate prevedea pentru viitor că ar putea deveni cooperanţi prin dezvoltarea abilităţilor
lor de comunicare după aplicarea unui tratament comportamental adecvat. Din această categorie
pot face parte:
• copiii răsfăţaţi de orice vârstă (supraprotejaţi) care manifestă un comportament sfidător
opunându-se prin orice mijloc actului terapeutic;
• copiii de 3-6 ani cu frică exagerată de dentist care manifestă un comportament
incontrolabil (distrug diferite obiecte, agresează persoanele din jurul lor verbal sau fizic,
plâng în hohote, muşcă, fug de pe fotoliul dentar, opunându-se astfel prin toate mijloacele
tratamentului);
• copii timizi, ezitanţi, nehotărâţi, influenţabili care se feresc de tratament şi pot trece uşor
în categoria pacienţilor incontrolabili;
• copii neîncrezători de orice vârstă;
• copii încordaţi (copii mai mari care îşi trosnesc încheieturile mâinilor ca semn de tensiune
nervoasă)
• copii plângăcioşi (plâng de pe stradă, scâncesc permanent, fără lacrimi, nu pot fi stăpâniţi
într-o şedinţă).
Tratamentul comportamental bazat pe comunicare, aplicat în mai multe şedinţe, aduce
reale beneficii în cazul acestor copii. Un tratament comportamental prost condus poate însă
să conducă la trecerea acestor pacienţi la un comportament total necooperant.
 PACIENŢI CU COMPORTAMENT
COOPERANT

Pacienţii cooperanţi acceptă fără reţineri tratamentul stomatologic

fiind veseli şi comunicativi (pacienţi total cooperanţi). Unii copii pot
avea însă reţineri faţă de actul terapeutic (timid, reţinut, tensionat,
irascibil, plângăreţ), deşi în general respectă indicaţiile date de medic
(pacienţii parţial cooperanţi).
 O nouă abordare în relaţia
echipa medicală – pacient
Practica stomatologică este legată de durere şi, deşi durerea este simptomul care aduce pacientul în
cabinetul stomatologic, tot ea îl îndepărtează de acesta. Chiar dacă vizita la medicul dentist încă naşte foarte
mari emoţii multora dintre pacienţi, în ultimii ani au apărut din ce în ce mai multe progrese în acest sens,
clinicile stomatologice încercând o nouă abordare în colaborarea cu pacienţii, fie adulţi, dar în special copii.
În clinicile moderne actuale, cabinetele sunt prevăzute nu doar cu spaţii de joacă, ci beneficiază şi de
asistenţa unui corp medical prietenos şi dedicat, atmosfera este relaxantă, echipa medicală este foarte atentă
şi discută cu pacientul în detaliu ceea ce urmează!
Programele de educaţie şi prevenţie în grădiniţe, şcoli, instituţii publice, programele concepute şi
destinate celor cu nevoi speciale, cabinetele au un design atrăgător, complet diferit de ideea clasică, nu
numai că îi face pe oameni să depăşească teama pe care o au faţă de dentişti, dar îi şi motivează să fie mult
mai atenţi faţă de sănătatea orală.
Se acordă un deosebit interes şi accent pe educaţia şi corecta informare a pacienţilor, deoarece numai aşa
pot aprecia exact beneficiile, dar şi riscurile la care se expun.
Metodele, abordarea prin care se pot rezolva anumite probleme, strategiile de marketing, intervenţiile
medicale, ca noutate intervenţia psihologului au cunoscut o reală evoluţie, astfel încât dacă se intervine la
momentul oportun, se pot evita stările de disconfort şi durerea nu se mai simte la fel. 
 De ce ne este frică să mergem la
stomatolog?
Este un subiect important pentru că mulţi copii evită medicul dentist de frică, iar aproape
jumătate dintre adulţii care se tem de dentist, regăsesc rădăcinile acestei frici în copilăria lor.
Orice îngrijire dentară are un caracter traumatic chiar pentru un pacient până atunci considerat
sănătos, cu atât mai mult dacă este cazul unui pacient cu terenul în condiţii fiziologice particulare
(bătrâni, copii, femei gravide).
Pacientul se teme în primul rând de durere, durerea fiind o experienţă pe care fiecare om o
trăieşte mai mult sau mai puţin frecvent, cu mai mare sau mai mică intensitate.
În general copiii se tem de tot ceea ce le stimulează foarte puternic simţurile, de exemplu:
lumini puternice, zgomote puternice, mirosuri foarte înţepătoare. Un zgomot neplăcut, cel al
turbinei (“albinuţa, duşuleţul”, cum îi spun ei) şi mirosurile materialelor dentare nu pot fi evitate,
lumina puternică, pentru ca medicul are nevoie de vizibilitate, şi toate acestea sunt stimulări
puternice pentru copil. Este normal ca, neavând această experienţă şi nefiind pregătit, copilul să se
teamă. De asemenea, tot ce este necunoscut – sperie.
Odontofobia poate apărea astfel încă din copilărie, în urma unor expriențe traumatizante,
întărindu-se de la an la an și producând un cerc vicios ce poate duce la o igienă bucală defectuoasă.
 Cauzele care generează copiilor frica de
dentist
• Majoritatea copiilor ajung la medicul dentist după câteva zile de suferință, ceea ce le
întărește frica asociată cu medicul stomatolog;
• Procedurile utilizate în timpul tratamentului stomatologic pot produce anxietate;
• Experiențele altor colegi sau prieteni;
• Amintiri neplăcute din sălile de așteptare, legate de unele caracteristi ale acestora – mirosul
unor substanţe specifice de iodoform și eugenol, culorile pereților, atmosfera de frică, etc.
• Frica generată chiar și de o simplă consultație;
• Frica generată de aparatura utilizată (care prezintă anumite caracterisitici specifice, ce pot
genera frică – dimensiunea impunătoare, lumina puternică, sunetul deranjant al
instrumentelor metalice);
• Frica generată de prezența medicului îmbrăcat în alb și purtând o mască și mănuși de
cauciuc (simpla sa prezență poate provoca panică).
 Deci, de fapt constatăm că aceștia nu sunt speriaţi de vizitele la
dentist, ci doar de semnificaţia lor.
Antecedentele neplăcute suferite de un copil în cabinetul de medicină
dentară pot avea repercusiuni grave asupra psihicului celui mic, el
dezvoltând fobii, accese de anxietate sau atacuri de panică.
O bună comunicare şi o relaţie bazată pe încredere şi înţelegere
este cheia unui tratament de succes în medicina dentară. De aceea
este foarte importantă o bună colaborare părinte - medic dentist –
psiholog pentru înlăturarea acestor neplăceri!
 Ce se poate face pentru evitarea
experienţelor traumatizante?
Pentru a preveni apariţia unor astfel de afecţiuni psihologice, este
necesar ca primul contact cu medicul dentist să aibă loc la o vârstă cat
mai fragedă, iar familiarizarea cu cabinetul stomatologic să se realizeze
treptat. 
Un rol esenţial îl joacă părintele, el putând oferi puterea exemplului
propriului copil. Părintele trebuie să informeze copilul asupra vizitei la
medicul dentist folosind cuvinte pe înţelesul lui, dar să nu intre în detalii
specifice.
Prima vizită la medicul dentist este una specială – benefic ar fi să
stabilească împreună o primă întâlnire de cunoaştere.
 Medicul stomatolog îl va ajuta pe copil să se familiarizeze cu procedurile din
cabinet, începând de la aşezarea copilului în scaun, atunci când scaunul se ridică
este ca şi cum am merge cu „liftul”, etc. E important ca înainte să se treacă la
tratamentul propriu-zis să se folosească denumiri pe care copilul le înţelege şi
cunoaşte, apoi îi prezentăm instrumente de lucru, îi explicăm la ce şi cum se
folosesc. După ce a înţeles care este rolul acestora, va dobândi mai multă siguranţă,
deoarece va putea anticipa la ce să se aştepte şi cel mai important se va crea o
legatură apropiată, de încredere între copil și medicul dentist.
Părintele poate să stea în scaunul stomatologic la prima consultaţie şi să ţină
copilul în brațe, dar la următoarele întâlniri, părintele se va retrage treptat şi va lăsa
copilul singur pe scaun. Prin apropierea fizică şi emotională a parintelui, creşte
confortul copilului.
Medicul trebuie să abordeze discuţia cu mult calm şi să aibă o voce prietenoasă,
cuvintele folosite pentru descrierea procedurilor trebuie să fie simple. Angrenarea
copilului în conversaţie va duce la distragerea atenţiei de la manopere.
 Cum să-ți faci experiența vizitei la dentist
cât mai comodă?
• Încearcă să respiri pe nas. Fă un exercițiu înainte: ia poziția pe care o ai pe
scaunul stomatologului, deschide gura și respiră pe nas. Asta te va ajuta să previi
greața pe care poți să o ai atunci când încerci să respiri pe gură.
• Ține limba puțin mai în față. Eventual atinge cu vârful dinții de jos sau gingia
mandibulei. De ce? Dacă limba coboară puțin în spate și-ți astupă puțin gâtul,
acest lucru îți va declanșa o stare de greață. (Încearcă să introduci periuța de dinți
în gât, vei obține același lucru)
• Gândește-te la aspectele reci, intelectuale ale situației. Acesta este un
mecanism de apărare a psihicului, numit intelectualizare, prin care te concentrezi
foarte mult pe partea rece, logică, obiectivă a situației și o ignori pe cea
emoțională. Te ajută să faci față atunci când realitatea cu care te confrunți e
puternic încărcată emoțional.
 Rolul psihologului în demontarea convingerilor iraţionale ale
pacientului şi identificarea mecanismelor de coping ale acestuia

Medicii au ca scop tratarea şi vindecarea bolilor vizibile, exprimate, pe când psihologul

găseşte sursa psihică şi emoţională a bolilor. Există o relaţie foarte strânsă între mintea şi corpul
nostru.
Ca un pacient să poată fi tratat complet de o suferință fizică, este necesară și prezența
psihologului/psihoterapeutului în schema sa de tratament. 
Frica de dentist este adânc inrădăcinată în mentalul oricărei fiinţe umane moderne.
Psihologii susțin că teama de stomatolog se numără printre fricile învăţate, nu printre
cele cu care ne naștem.
În ceea ce privește stomatologia pediatrică, o relație strânsă cu micuții pacienți se
construiește treptat, cu multă răbdare, iar prezența unui psiholog în cadrul echipei este benefică. 
Este important să investigăm ce anume ne declanșează frica, iar apoi, să vedem ce simțim
atunci când apare teama.
 Cum se desfășoară întâlnirea micuțului pacient cu
psihologul și când are loc aceasta în cadrul cabinetului?
Psihologul este integrat în echipa de specialişti şi este zilnic alături de pacienţi, oferind suport
psihologic, la fel de importantă fiind transmiterea şi clarificarea unor mesaje cu restul echipei medicale şi
părinţilor.
Întâlnirea copilului cu psihologul are loc în prima vizită la cabinetul stomatologic, înainte de a intra în
cabinetul propriu-zis și de a începe tratamentul stomatologic. Aceasta include educaţie şi familiarizare cu
cabinetul.
Când lucrezi cu copiii trebuie să te adaptezi la personalitatea și starea lor, însă de obicei se apelează la
activitati anexe, cum ar fi: citim o povestioară, ne uităm la peştişorii din acvariu, lucruri care îi ajută pe
copii să privească cabinetul stomatologic cu o anumită curiozitate și interes, ne jucăm de-a dentistul și
curățăm dințișorii de pe o fișă, modelăm dințișori din plastelină, ne jucăm cu instrumentele stomatologice
de jucărie, s.a.
Discutăm despre posibile experiențe medicale negative și stabilim niște gânduri raționale pozitive în
legătură cu întâlnirea cu stomatologul și tratamentul stomatologic.
Metodele psihologice de comunicare trebuie însoţite întotdeauna de metode tehnice precise de
prevenţie şi control a durerii.
 Soluţii pentru a transforma vizita la
stomatolog într-o experienţă pozitivă:
• Vizitele de la vârste fragede în cabinetul de medicină dentară în vederea unor controale de rutină, când
copilul nu prezintă dureri dentare, joacă un rol decisive;
• Trebuie evitată utilizarea cuvintelor „durere”, „rău”, „frică”;
• Nu trebuie povestite propriile experienţe neplăcute la medicul dentist;
• Contactarea unui medic specialist pedodont este cea mai bună soluţie pentru a scăpa copilul de neplăceri;
• Pentru a contracara frica de stomatolog, un prim pas este familiarizarea copilului cu periuţa de dinţi şi
crearea unei rutine sănătoase a spălatului pe dinți;
• Joaca de-a dentistul şi crearea unei poveşti distractive este de asemenea foarte benefică în crearea unei
experienţe cât mai plăcute;
• Familiarizarea cu atmosfera din cabinetul de medicină dentară, cu zgomotele şi mirosurile specifice care
pot induce teamă, va ajuta copilul la depăşirea sentimentului de nesiguranţă şi frică;
• Îmbrăcatul cu hainele preferate duce la asocierea vizitei în cabinetul de medicină dentară cu un loc plăcut
în care va merge;
• Construirea unei imagini de sine pozitivă, evitând etichetările „laş”, „prostuţ”, „fricos” va ajuta copilul să
facă faţă oricărei provocări.
 Pentru îmbunătăţirea comunicării cu cei
mici, psihologii au elaborat mai multe tehnici
Tehnica Tell-show-do sau Spui-arăţi-faci este o metodă eficientă folosită pentru a câştiga de la început
încrederea micuţilor pacienţi. În timpul primei consultaţii dentare, medicul va prezenta copilului tot ce
urmează să facă şi îl va anunţa de fiecare dată când va începe o procedură nouă. Medicul va avea o relaţie
empatică cu pacientul, în timpul şedinţei va oferi copilului posibilitatea de a controla situaţia, de exemplu
ridicarea mâinii pentru a cere o pauză, strategie care creşte colaborarea şi scade anxietatea.
Obiectivele tehnicii: familiarizarea copilului cu instrumentarul, materialele şi procedurile stomatologice.
• Tell (spune) = explicaţii verbale asupra procedurilor (cuvinte simple, pe înţelesul copilului în funcţie de
vârstă şi nivelul educaţional);
• Show (arată) = demonstraţii practice prin metode vizuale, auditive, olfactive şi tactile;
• Do (efectuează) = efectuarea procedurii întocmai cum a fost descrisă.
Tehnica comunicării non-verbale şi a controlului vocei. Prin comunicarea non-verbală, postura,
expresia facială, limbajul trupului, contactul vizual, toate împreună trebuie să denote o atitudine prietenoasă,
copilul nu trebuie să perceapă medicul ca un inamic pentru că nu ar face decât să accentueze anxietatea şi să
nu revină, sau mai rău, să asocieze această primă experienţă cu atmosfera în general în cabinet şi să se
transforme într-o teamă cronică. Controlul vocii reprezintă folosirea unor tonuri diferite a medicului în
funcţie de ce vrea să transmită şi se aplică atunci când se doreşte captarea atenţiei, îmbunătăţirea
comunicării din cadrul relaţiei medic-pacient.
Pe tot parcursul tratamentului, stomatologul trebuie să ofere un feedback pozitiv, să încurajeze şi mai ales
să laude atitudinea copilului care va sta liniştit.
 La copiii de 2 ani la care capacitatea de a înţelege limbajul altora
(limbajul receptiv) este de departe mai dezvoltat decât capacitatea de a se
face înţeles de alţii (limbaj expresiv), explicaţiile legate de actul
stomatologic trebuie să fie scurte, folosindu-se cuvinte simple sau
eufemisme.
Se folosesc propoziţii afirmative mai degrabă decât cele interogative
(ex. „Hai să te plimb cu scaunul cu lift!” este mai bine decât să se spună
„Ai vrea să te plimb cu scaunul cu lift?” pentru că la o întrebare copilul va
răspunde mai degrabă „Nu” decât „Da” dacă îi este frică).
La copiii de 3 ani limbajul expresiv este mai variat, unii copii pot purta
o discuţie simplă, iar alţii se limitează la fraze scurte. Limbajul lor receptiv
se dezvoltă în continuare astfel încât la această vârstă se pot da explicaţii
mai în detaliu legate de procedura stomatologică.
 La copiii de 4 ani limbajul receptiv este bine dezvoltat şi limbajul expresiv este
destul de dezvoltat şi de aceea copilul nu ar trebui să fie tratat ca şi cum nu ar fi
prezent sau nu ar înţelege, ci va trebui să fie antrenat în discuţie folosindu-se
cuvinte adecvate vârstei.
La vârste mici (3-4 ani) copiii au atenţie de scurtă durată, se plictisesc repede
şi de aceea se recomandă ca şedinţele de tratament comportamental, profilactic şi
curativ să fie cât mai scurte.
Copiii de 5 ani şi mai mari înţeleg limbajul altora şi se face înţeles prin limbaj
de către alţii şi de aceea poate din ce în ce mai mult să fie implicat în conversaţia
adulţilor; capacitatea de socializare şi înţelegerea importanţei regulilor sunt în
creştere, abilitate care este de mare folos la tratamentul stomatologic; totuşi este
necesară menţinerea şedinţelor de tratament cât mai scurte.
 EUFEMISME FOLOSITE IN
CABINETUL DENTAR PENTRU COPII
Soluţia anestezică
Materialul de sigilare Un plastic care acoperă dintele şi îl fereşte de carie
Pasta abrazivă pentru periaj
Rulouri de vată
Soluţia cu fluor
Sonda
Matrice
Radiografie
Turbina
Spray apă; Spray aer
Picaturi de adormit dintele
O pastă de dinţi specială care curăţă dinţii
Pufuleți pentru dinţi
Suc cu vitamine care întăreşte dintele
Numărător de dinţi
Gărduleţ în jurul dintelui
Poză a dintelui
Dușuleț pentru dințișori
Ploaie și vânticel
 O tehnică foarte bine cunoscută este distragerea atenţiei copilului
de la tratamentul dentar, practic acesta ar trebui să uite că se află pe
scaunul de la unit. În vederea aceasta, se foloseşte televizorul setat pe
programe cu desene animate, zgomote de fundal care să le capteze
atenţia (radio, casete cu poveşti), înveselirea ambientului cu postere,
desene, picturi intens colorate, jucării, chiar se poate recomanda că
halatul să aibă imprimeuri vesele, colorate, cu personaje populare în
rândul copiilor.
Dacă medicul consideră că toate aceste tehnici nu vor fi efective,
există opţiunea inhalosedării că ultimă posibilitate.
 La finele tratamentului, părinţii trebuie informaţi, conştientizaţi asupra
rolului lor în sănătatea orală a copilului. Trebuie masată gingia pentru a
stimula erupţia şi a calm senzaţia de mâncărime şi durere, iar după erupţia
primilor dinţişori pe arcadă, trebuie realizat periaj zilnic cu periuţe de
consistentă moale pentru a nu avea efect traumatic, iar pasta de dinti va
conţine cantitatea de fluor specifică grupei de vârstă.
Sănătatea orală deficitară de la vârste mici, va avea un impact negativ
asupra dentiţiei permanente aşa că rolul părintelui, instruit corect de medicul
stomatolog, va fi unul important şi trebuie tratat cu seriozitate.
Cel mai indicat ar fi să scoatem în evidenţă lucrurile pozitive: îi explicăm
cât este de curajos, puternic, că va avea dinţisorii sănătoşi, fericiţi.
Prima vizită devine astfel o ședință de acomodare, ludică și
educativă, în acest mod, ajutăm copilul să nu dezvolte teama de dentist,
odontofobia.
 COMUNICAREA
Comunicarea este cea mai importantă metodă de tratament comportamental care are ca
obiectiv modificarea atitudinii copilului faţă de tratamentul stomatologic. Ea este o formă de
tratament psihologic care se realizează prin intermediul procesului educaţional şi care oferă
reale avantaje în comparaţie cu metodele farmacologice sau de constrângere.
Consolidarea comportamentului pozitiv
Această tehnică se bazează pe recompensarea comportamentelor favorabile actului terapeutic
prin stimuli pozitivi (materiali – ex. baloane, creion sau nemateriale – laude) care întăresc
necesitatea repetării acestor comportamente cooperante. Poate fi aplicată peste vârsta de 3 ani.
Modelarea comportamentului
Implică modificarea comportamentului copilului fricos prin exemplul personal al unui alt
copil care este cooperant (copiii sunt foarte receptivi la semenii lor de aceeaşi vârstă şi sex).
Desensibilizarea sistematică
Tehnica implică introducerea graduală a unor stimuli sau proceduri terapeutice (de la cele
mai simple şi nedureroase, până la cele mai complexe şi cu un grad mai mare de disconfort) ce
ar putea induce frica, timp în care se lucrează pentru a înlocui anxietatea cu un comportament
mai relaxat. Tehnica este însă mare consumatoare de timp. Se începe cu proceduri ca: sigilări,
fluorizări, obturaţii mici şi se continuă cu restul metodelor de tratament.
 CREAREA IMPRESIEI DE CREŞTERE A
CONTROLULUI PACIENTULUI ASUPRA MEDICULUI
Comunicarea non-verbală
• Acest tip de comunicare se manifestă continuu şi poate accentua sau contrazice comenzile verbale.
Astfel: mediul prietenos, o echipă medicală zâmbitoare, mimica mulţumită a medicului, strângerile
de mână prietenoase sau bătăile pe umăr încurajatoare reduc tensiunea mult mai bine decât liniştirea
verbală.
Controlul tonului vocii
• Tehnica împlică folosirea combinată de sunete acute, comenzi ferme cu mişcări bruşte şi alţi stimuli
meniţi să întrerupă comportamentul negativ (ex. medicul bate din palme sau cu un instrument bate în
masă şi spune cu o voce fermă “gata, este cazul acum să te linişteşti, ajunge cât ai plâns”. 
Distragerea atenţiei
• Tehnica este folosită pentru a abate atenţia pacientului de la tratament şi dirijarea atenţiei către ceva
mai plăcut. Distragerea poate fi: verbală (conversaţie permanentă eventual glumeaţă), vizuală
(postere, desene pe pereţi, TV) sau auditive (muzică). 
 Prezenţa părinţilor
Este permisă doar prezenţa acelor părinţi dispuşi să coopereze cu medicul pentru
a modifica favorabil comportamentul copilului. Este indicat ca pacientul să fie însoţit
la tratament de persoana care are cea mai mare autoritate asupra sa.
Părintele trebuie să fie în prealabil informat (în absenţa copilului) ce dorim de la
el, cum trebuie să se comporte în timpul şedinţei de tratament.
Nu sunt acceptaţi părinţii anxioşi, foarte emoţionaţi, cei ce dau indicaţii de
tratament, cei care întrerup tratamentul sau cei foarte suspicioşi etc. Dacă copilul este
prea răsfăţat nu este permis accesul persoanelor care-l răsfaţă mai mult (ex. bunicii).
Copiii de 2 ani sunt foarte dependenţi de mamă sau de persoana care-i îngrijeşte
şi de aceea nu trebuie să fie separaţi de acestea mai ales cu ocazia tratamentului
stomatologic.
Copiii de 3 ani au o independenţă în creştere ceea ce îi face pe unii să manifeste o
oarecare rezistenţă în faţa adulţilor (nu mai sunt ascultători) în timp ce la alţii este în
continuare utilă prezenţa adultului la tratament.
Recompensarea pacientului
Metoda se bazează pe recompensarea copilului pentru o atitudine
pozitivă. Copiii de peste 3 ani doresc să fie pe placul adulţilor şi să
primească laude sau premii pentru un comportament cooperant (ex.
baloane, desene, mici jucării, diplome de copiii cuminţi, etc.)
 ANESTEZIA LOCALĂ (AL)
Anestezia locală/loco-regională este un instrument important pentru controlul durerii
din timpul tratamentului stomatologic care se bazează pe suprimarea percepţiei sau
transmiterii influxurilor dureroase prin fibrele nervoase periferice. În timpul AL copiii
rămân conştienţi.
Eliminarea durerii este esenţială, în special la copii, deoarece disconfortul face ca
pacientul să devină necooperant şi să nu mai accepte tratamentul. Pe de altă parte liniştea
operatorie produsă de AL oferă medicului posibilitatea să obţină maximum de eficienţă.
AL este metoda de control a durerii cea mai larg utilizată în practica pedodontică
curentă, după comunicare. Ea poate fi practicată cu succes la copil cu condiţia ca acesta să
o accepte, iar starea sa generală să nu o contraindice.
De asemenea este foarte important să se obţină acordul părinţilor în ceea ce priveşte
practicarea AL.
 Tratamentul psihologic al comportamentului în vederea efectuării unei AL
Pregătirea psihologică în vederea practicării unei anestezii prin infiltraţie se
realizează folosind metoda comunicării.
I se explică copilului, în termeni pe înţelesul său, de ce se află în cabinet, ce
trebuie să i se facă şi cum i se va face. Nivelul limbajului folosit trebuie să fie
potrivit cu puterea de înţelegere a copilului, deci în concordanţă cu vârsta sa.
Spune-i copilului ce o să-i faci în termeni pe care el să-i poată înţelege folosind
diferite eufemisme şi evitând cuvintele care i-ar putea provoca frică (ex. durere,
înţepătură, injecţie): "mă pregătesc să-ţi vindec dintele bolnav şi doresc ca tu să te
simţi bine în timpul lucrului. De aceea îţi voi adormi dintele pentru a putea curăţa
partea bolnavă în linişte. După ce dintele adoarme, eu voi scoate mâncarea şi odată
cu ea şi microbii din dinte şi îl voi umple apoi cu o plastelină pentru dinţi. Ai
înţeles?”
“La început vei simţi o mică furnicătură şi în scurt timp dintele va adormi, dar tu
vei putea să vorbeşti cu mine.”
 Dă-i apoi copilului un pic de control asupra procedurii: "Când începi
să simţi furnicături, te rog să ridici un deget". "Când voi primi semnalul
tău, voi merge mai încet astfel încât introducerea lichidului să nu te
necăjească.  Aşa este foarte bine ". "Acum te rog să fii foarte liniştit
pentru a fi atent la furnicături şi să ridici degetul".
Nu este bine ca pacientul să vadă seringa şi acul. De aceea unii
clinicieni îşi îndepărteză ochelarii (dacă copilul devine anxios) deoarece
seringa se poate reflecta în lentile.
În unele cazuri însă copilul doreşte să vadă acul şi seringa. I se spune
că le va vedea la sfârşitul porcedurii dacă va mai dori. De multe ori
copiii la finalul procedurii uită. Sau, copilul poate vedea seringa cu
capacul protector al acului montat cu explicaţia "pentru a-l menţine
curat."
 Pentru pacienţii foarte anxioşi, este uneori util să le vorbeşti de alte lucruri
care să le distragă atenţia de la procedură. Vorbeşte continuu cu copilul şi
păstrează pe chip un surâs binevoitor. Pe faţa ta să nu se observe îngrijorare,
supărare pentru că pacientul te observă continuu şi poate deveni şi el
neliniştit.
Trebuie să inspiri încredere, să ai o atitudine pozitivă, dar şi fermă pentru a
preveni ca pacientul să devină agitat.
După efectuarea injecţiei este de ajutor ca pacientul să se privească în
oglindă pentru a vedea că faţa sa nu este umflată sau distorsionată, aşa cum se
poate simţi după instalarea anesteziei.
După efectuarea anesteziei întreabă copilul dacă apar "semne" de
amorţeală. Mulţi copii semnalează această senzaţie şi spun: "Am amorţit“,
alţii nu cunosc senzaţia sau nu ştiu cum să o exprime. Le spunem: “Spune-mi
când te simţi ciudat".
 SEDAREA CONŞTIENTĂ
(INHALOSEDAREA)
Sedarea este o metodă farmacologică de tratament comportamental care
se aplică cu succes la copii şi care are ca scop controlul atitudinii pacientului
în timpul tratamentului stomatologic.
Sedarea conştientă prin metoda de inhalare de amestec de protoxid de
azot este frecvent folosită la copii. Copilul este treaz, are starea de
conştienţă uşor diminuată, reflexele de protecţie, respiraţia şi răspunsul la
stimulii fizici şi la comenzile verbale sunt păstrate, îşi revine uşor şi prezintă
o analgezie limitată.
Ea poate fi practicată folosind un echipament corespunzător doar de
către persoane calificate în acest sens şi numai după ce s-a cerut şi obţinut
acordul informat (în scris) al părinţilor/aparţinătorilor.
 Necesitatea colaborării medicului dentist
cu psihologul
Stomatologia modernă urmăreşte o abordare multidisciplinară a micuţilor pacienţi, fiind
pe deplin motivată prezenţa psihologului în cabinetul stomatologic. Echipa formată din
medic dentist şi psiholog urmăresc împreună ca sănătatea orală să fie perfect corelată cu
sănătatea întregului organism în condiţii optimizate de cooperare şi eliminare a anxietăţii.
Scopul şi intervenţia noastră este să stimulăm pozitiv percepția la intrarea în cabinet,
indiferent de încărcarea afectivă cu care vine pacientul. Pe lângă un plan de tratament optim
gândit pentru fiecare pacient în parte, gândurile și emoțiile personalului medical
influențează percepția pacientului asupra comunicării verbale și nonverbale.
Încurajarea unei atitudini favorabile faţă de vizita stomatologică, îl va ajuta pe copil sau
adolescent să îşi depaşească frica şi va preveni anxietăţile ulterioare ale adultului.
Specialiştii în stomatologie pediatrică şi psihologie infantilă recomandă, în cazul unui
copil anxios, efectuarea de două până la cinci şedinte de acomodare, intervenţia
psihologului fiind foarte utilă.
 CONCLUZII
Medicina dentară pediatrică este un domeniu medical specific, adresându-
se copiilor şi adolescenţilor, el trebuie abordat într-un mod special nu numai
la prima vizită, dar şi pe tot parcursul copilăriei. De aceea, se recomandă
vizita la medicul stomatolog înainte de apariţia primelor probleme
dentare şi implicit a durerii. Frica şi anxietatea trebuie identificate,
evaluate şi abordate metodologic cât mai de timpuriu posibil.
Pentru a preveni apariţia unor afecţiuni psihologice, este necesar ca
primul contact cu medicul dentist să aibă loc la o varstă cât mai fragedă, iar
familiarizarea cu cabinetul stomatologic să se realizeze treptat, prin tehnici
ludice şi sub indrumarea atentă a specialiştilor în psihologie infantilă.
 Copilul este un pacient special, iar vizita stomatologică este un
eveniment în care copilul nu poate fi angajat fără o abordare specifică
vârstei, personalităţii, experienţei lui stomatologice.
Relaţia medic dentist-copil se construieşte prin comunicare, abordarea
corectă a pacientului copil cooperant sau nu, pregătirea copilului pentru
prima intervenţie, anestezie locală, menţinerea sau reobţinerea cooperării,
promovarea de comportamente sănătoase, sunt situaţii şi motive de
comunicare.
Consider că părinții ar trebui să aleagă un medic specializat în
stomatologia pediatrică pentru că acesta nu este doar un profesionist în ceea
ce privește profesia sa, ci știe și exact cum să se raporteze la copii și cum să-
i ajute pe aceștia să asocieze cabinetul stomatologic cu experiențe plăcute.
Prevenţia şi terapia cariei fără prevenţia fricii şi anxietăţii dentare este o
abordare incompletă şi ineficace în medicina dentară pediatrică modernă.
 Deși există foarte multe motive pentru care pacienții evită să vină la stomatolog,
stomatologia modernă oferă soluții personalizate pentru fiecare în parte. Sănătatea
dentară este foarte importantă pentru fiecare dintre noi și nimic nu ar trebui să conteze
mai mult.
Managementul anxietății orientat asupra elementelor de ordin psihologic şi fiziologic,
s-a dovedit a fi eficient în modificarea pattern ‐urilor disfuncționale şi dezadaptative,
precum şi în ameliorarea fobiei dentare în funcție de autocontrolul perceput de pacienți.
Metodele psihologice de comunicare necesită fundament teoretic, timp, răbdare cu
efecte durabile pe timp îndelungat.
Consider că implicarea psihologului clinician/psihoterapeutului, abordarea prin care
statusul emoţional al unui pacient influenţează experienţa durerii este de un mare interes
şi utilitate pentru medicul practician.
Recomandăm colaborarea cu un psiholog pentru a evalua şi determina profilul
psihologic al pacientului înainte de a fi chestionat în ceea ce priveşte descrierea şi
intensitatea durerii în cabinetul stomatologic.
Ne propunem în viitor conceperea și aplicarea unui program experimental de
intervenție menit să reducă semnificativ nivelele anxietății și fobiei dentare.
 BIBLIOGRAFIE
• Ştiinte comportamentale, Note de curs – Facultatea de Medicină Dentară, Universitatea Ovidius din Constanţa;
• Odette Dimitriu, „Tehnici psihoterapeutice”, Editura Victor, Bucureşti, 2004;
• Cocârlă, E., Stomatologie Pediatrică, Ed. Medicală Universitară, Cluj-Napoca, 2000;
• Luca R., Pedodonţie, Ed. Cerma, Bucuresti, 2003/(1);
• Freeman R, Communicating with children and parents, EAPD. Recommendation for a child – parent centered approach for
paediatric dentistry, 2008/ 9/22-23;
• David D., Holdevici I., Baban A., Miclea, M., Psihoterapie şi hipnoterapie cognitiv comportamentală, Ed. Risoprint,Cluj-
Napoca/2008;
• Medicina dentară comportamentală – Gabriela Iorgulescu, Ion Bradu Iamandescu, Editura Medicală;
• Adameşteanu R. Anxietatea – Proces emoţional indus de tratamentul stomatologic. Stomatologia, Bucureşti, vol.XXXVI, nr. 4,
1989, p. 255-262.;
• Sîrbu Cr., Rotaru Al., 2001: Pregătirea psihologică a pacienţilor în contextul tratamentului stomatologic în “Durerea orală şi
cranio-facială “;
• Holdevici, Irina, Psihoterapia tulburăirilor anxioase, Editura Ceres, Bucureşti, 1998;
• Day J (1998) –Vizualizarea creativă împreună cu copiii, Ed.Teora-Bucureşti;
• Dopfner M, Schurmann S, Lehmkuhl G. (2004) – Copilul hiperactiv şi încăpăţânat-Ed.ASCR-Cluj-Napoca;
• Filipoiu S (1998) – Basmul therapeutic - Fundaţia Culturală Forum-Cluj-Napoca;
• Faber A, Mazlisk E (2002) – Comunicarea eficientă cu copiii – Ed.Curtea veche – Bucureşti;
• Mitrofan I, Buzducea D, (2002) – Psihologia pierderii şi terapia durerii – Ed. Sper – Bucureşti;
• Munteanu A, (2003) – Psihologia copilului şi a adolescentului – Ed. Augusta – Timişoara.
 VĂ
MULȚUMIM!