PORTOFOLIU

ELEVĂ : PAȘCALĂU –NEAGOE BRYANNA RALUCA

DISCIPLINA: ISTORIE
LICEUL TEHNOLOGIC ” Romulus Paraschivoiu ” Lovrin
Anul scolar 2020-2021
Clasa a x a A
 
Titluri
Iluminism
Războiul de independență al Statelor Unite ale Americii 
Revoluția franceză
Războiul Civil Englez
 ILUMINISM
 
Iluminismul, numit și Epoca Luminilor sau Epoca Rațiunii, a
fost o mișcare intelectuală, filozofică, ideologică și culturală, antifeudală,
desfășurată în perioada pregătirii și înfăptuirii revoluțiilor din sec. XVII-
XIX în țările Europei, ale Americii de Nord și ale Americii de Sud și având
drept scop crearea unei societăți „raționale”, prin răspândirea culturii, a
„luminilor” în mase (cf. Carp Maxim). Iluminismul, rezultat din curentul
umanist al Renașterii, este o replică la adresa barocului, în încercarea de a
înlătura dogmele religioase și de a propaga luminarea maselor pe baza
experienței proprii. Unii[cine?] consideră lucrarea lui Isaac Newton, 
Philosophiae Naturalis Principia Mathematica (1687), ca fiind prima mare
lucrare iluministă. Istoricii francezi plasează, în mod tradițional, perioada
iluminismului între 1715, anul încoronării lui Ludovic al XV-lea, și 1789,
anul izbucnirii Revoluției Franceze care a marcat sfârșitul „Vechiului Regim
”.
luminismul românesc se identifică în mare măsură cu Școala Ardeleană și cu
reverberațiile ei transcarpatine. Acest iluminism a stat în serviciul idealului
național, la a cărui fundamentare a contribuit hotărâtor, prin demersul la istorie, la
istoria limbii și a poporului. Iluminismul românesc va recurge, la rândul său, la
argumentele istorice în favoarea unor revendicări politice.
Școala Ardeleană a pus în mișcare un amplu proces de afirmare națională și
culturală a românilor din Transilvania în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea
 și la începutul secolului al XIX-lea. Cărturarii acestui curent au combătut
superstițiile, au popularizat știința și au adus argumente pentru afirmarea
drepturilor românilor din Transilvania. Activitatea lor științifică s-a manifestat în
plan didactic prin redactarea de manuale școlare, înființarea de școli și
promovarea literaturii și științei. O vastă activitate în acest sens a desfășurat 
Gheorghe Șincai, directorul școlilor Bisericii Române Unite cu Roma. Acesta a
redactat mai multe manuale școlare, inclusiv de aritmetică.
Cartea Volksnaturlehre zur Dämpfung des Aberglaubens a superintendentului
Johann Heinrich Helmuth (1732-1813) a fost sursa de inspirație a lui Șincai
(1754-1816) pentru lucrarea Învățătură firească spre surparea superstiției
norodului.
Războiul de independență al Statelor Unite ale Americii 
 
Războiul de independență al Statelor Unite ale Americii (1775 – 1783),
cunoscut în literatura de specialitate de limbă engleză din Statele Unite ca Războiul
revoluționar american (conform denumirii originare, [The] American
Revolutionary War), sau Războiul de independență american (conform
denominării originale, American War of Independence),[1] a fost un război care a
durat între 1775 și 1783 și care s-a desfășurat în părțile estică și nord-estică ale
teritoriului de azi al Statelor Unite, respectiv în sud-estul Canadei de azi, fiind purtat
între Regatul Marii Britanii și revoluționarii celor treisprezece colonii britanice din 
America de Nord, care au declarat independența acestora formând entitatea statală
numită Statele Unite ale Americii în 1776.
Anterior declanșării războiului propriu-zis, cele 13 colonii au declarat oficialii
monarhului britanic personae non grata, au format Cel de-al Doilea Congres
Continental (conform originarului, Second Continental Congress), au format o
armată, Continental Army, un "embrion" de marină, Continental Navy, și, apoi, la 4
iulie 1776, au declarat independența celor 13 foste colonii britanice din 
America de Nord. Războiul de independență a fost culminarea mișcării de
emancipare politică a coloniștilor, Revoluția Americană, prin care puterea britanică a
fost răsturnată. După circa trei ani de la începutul conflictelor armate propriu-zise, în 
1778, puteri europene majore se alăturaseră coloniștilor împotriva britanicilor,
înclinând ulterior decisiv balanța în favoarea americanilor. Diferite triburi de nativi
americani au luptat de ambele părți.
REVOLUȚIA FRANCEZĂ
 Revoluția franceză (în franceză: Révolution française [ʁevɔlysjɔ̃
fʁɑ̃sɛːz]) a fost o serie de revolte sociale și politice radicale din 
Franța, în perioada anilor 1789-1799, care a afectat profund
istoria modernă a Franței, ​marcând declinul puternic al monarhiei
și bisericii și apariția democrației și naționalismului.
 Resentimentul popular față de privilegiile de care se bucurau
clerul și aristocrația a crescut în timpul unei crize financiare în
urma a trei războaie anglo-franceze costisitoare și a câtorva ani
cu recolte proaste. Cereri de schimbare și reforme au fost
formulate după idealuri iluministe, ceea ce a provocat
convocarea Stărilor Generale în mai 1789
CRIZA FINANCIARĂ
La 20 august 1786, controlorul general al finanțelor, Calonne, i-a comunicat
regelui că guvernul se află în pragul falimentului. Veniturile pentru 1786
urmau să fie de 476 milioane de livre, cheltuielile de 587 milioane de livre,
reprezentând un deficit de 112 milioane de livre, un sfert din venitul total.
Între 1740-1783, Franța s-a implicat în trei mari războaie globale cu Marea
Britanie, întâi în Războiul pentru succesiune austriacă, apoi în Războiul de
șapte ani, și războiul american de independență. Toate războaiele au fost
costisitoare, datoria națională crescând prin împrumuturi masive. Spre
deosebire de Anglia care și ea avea datorii masive, Franța nu avea un corp
reprezentativ care să inspire încredere celor care acordau împrumuturi. O
parte din banii percepuți ca impozite nu ajungeau la rege. Astfel, fără o
restabilire a controlului asupra finanțelor, nici o reforma fundamentală nu
putea fi realizată. Chiar și dacă clerul și nobilimea ce beneficiau de privilegii
și scutiri ar fi plătit impozite, deficitul nu putea fi redus.
Jacques Necker, un bancher protestant din Geneva, a fost numit director
general al finanțelor, pentru cunoștințele sale în domeniul financiar și pentru
abilitatea sa de a obține împrumuturi că să acopere costurile războiului
american de independență. A trebuit să plătească dobânzi mari pentru a-i
convinge pe oficialii financiari să împrumute. Datoriile coroanei au crescut,
încât 50% din venituri erau utilizate pentru plata dobânzilor. În 1781, a
publicat „Compte rendu au roi”
Criza economică izbucnită la sfârșitul anilor 1770 a afectat
întreagă economie, exceptând comerțul colonial. Prețul vinului a
scăzut datorită supraproducției, constituind un dezastru pentru
țărani. Recoltele au fost slabe de-a lungul anilor, un dezastru de
proporții declanșându-se în 1788, ajungându-se la un șomaj masiv,
crescând prețul alimentelor și determinând o scădere a cererii de
produse manufacturiere. Industria textilă a fost lovită de Tratatul
de la Eden, pentru că se permitea importul de produse britanice,
textile, cu taxe de import reduse. Producția și locurile de muncă în
industria textilă au scăzut cu 50% în 1789. În august 1788, prețul
pâinii a crescut la Paris, și în februarie 1789, a crescut cu 50%. În
primăvară 1789, un muncitor cheltuia până la 88% din salariu doar
pe pâine. La 29 aprilie, casa și fabrica unui manufacturier de tapet,
au fost incendiate pentru că se zvonea că avea să reducă salariile.
RĂZBOIUL CIVIL

 Războiul Civil  (1642-1651) a fost o serie de conflicte armate și manevre

politice între susținătorii parlamentului („Roundheads”) și regaliști („
Cavaliers”), în special, în ceea ce privește guvernarea Angliei. Primul
 război (1642-1646) și cel de-al doilea (1648-1649) au fost purtate între
susținătorii regelui Carol I și susținătorii Parlamentului cel lung, în timp ce
al treilea (1649-1651) s-a dat între susținătorii regelui Carol al II-lea și
susținătorii parlamentului rămas. Războiul s-a încheiat cu victoria
parlamentarilor în bătălia de la Worcester, la 3 septembrie 1651.
 Rezultatul general al războiului a avut trei ramificații: procesul și 
executarea lui Carol I (1649), exilul fiului său, Carol al II-lea (1651), și
înlocuirea monarhiei engleze cu, în primul rând, Commonwealthul Angliei
 (1649-1653) și apoi Protectoratul sub conducerea lui Oliver Cromwell
 (1653-1658) și ulterior a fiului său Richard (1658-1659)
Parlamentul în cadrul constituțional al Angliei[
La vremea respectivă, parlamentul Angliei nu avea un mare rol permanent în sistemul de
guvernare englez. În schimb, el funcționa ca un comitet consultativ temporar și era convocat
doar dacă și când monarhul considera că este potrivit. Odată convocat, existența în
continuare a parlamentului era la discreția regelui, deoarece putea fi dizolvat de către el în
orice moment.
Cu toate acestea, în ciuda acestui rol limitat, în secolele precedente, Parlamentul a dobândit
puteri de facto de o semnificație suficientă încât monarhii nu au putut, pur și simplu, să le
ignore pe termen nelimitat. Pentru un monarh, puterea cea mai indispensabilă a
Parlamentului era capacitatea sa de a crește veniturile fiscale cu mult peste toate celelalte
surse de venit la dispoziția Coroanei. Până în secolul al XVII-lea, puterile fiscale ale
Parlamentului au ajuns să se bazeze pe faptul că gentry era singurul strat al societății, care
avea abilitatea și autoritatea de a colecta și de a remite cele mai semnificative forme de
impozitare, disponibile pe atunci la nivel local. Asta însemna că dacă regele dorea să asigure
o colectare neîntreruptă a veniturilor, avea nevoie de cooperarea gentry. Pentru toată
autoritatea juridică a Coroanei, conform oricărui standard modern, resursele sale erau
limitate la măsura în care, dacă și când gentry refuza să colecteze impozitele regelui la scară
națională, Coroana neavând niciun mijloc practic prin care să-i convingă să facă acest lucru.