CONGRESUL DE LA VIENA

Student: Rares Cazacu

Prof. coordonator: Radu Bruja
  
 
 

CUPRINS 
 
 
 

O PARTICIPANTI SI OBIECTIVE…1
O DECIZIILE CONGRESULUI…2
O CONSECINTE-RELETIILE DINTRE STATELE EUROPENE…3
O STRUCTURA SOCIALA A STATELOR…4
O BIBLIOGRAFIE…5
 Congresul de la Viena
OCongresul de la Viena (septembrie 1814 - iunie 1815
), conferinţă a statelor europene desfăşurată la sfârşitul
războaielor napoleoniene cu scopul de a restaura
ordinea conservatoare existentă înaintea izbucnirii
Revoluţiei Franceze, prin restabilirea vechilor regimuri
absolutiste şi de a înlătura, prin stabilirea de noi
graniţe, urmările ocupaţiei franceze în Europa.
Preocupările majore au fost:
Orealizarea unui echilibru al relaţiilor de forţe între state,
fără a ţine seama de particularităţile lingvistice,
religioase, de tradiţii ale teritoriilor pe care şi le
împărţeau;
Ofavorizarea autorităţii tradiţionale, adică forţele
feudale, conservatoare şi clericale.
OCuvintele cheie ale Congresului au fost "restauraţie"
şi "legitimism".
ORestauraţia consta în readucerea pe tron a dinastiilor
care fuseseră îndepărtate în urma unor revoluţii sau
a altor evenimente cu rezonanţă, iar legitimismul era
o teorie monarhică ce considera drept principiu
fundamental al statului dreptul la tron al dinastiilor
legitime şi puterea absolută a acestora.
OŞedinţele oficiale au început la 1 noiembrie 1814,
fiind purtate între cancelarul Austriei, Klemens
von Metternich-Winnerburg, lordul Castlereagh al
Angliei, ministrul de externe al Franţei, Talleyrand,
ţarul Alexandru I al Rusiei şi baronul prusac
von Stein, cel care avea să transfome Prusia într-o
mare putere europeană.
 Participanţi şi obiective
OLa Congresul de la Viena au participat delegaţii din aproape toate
statele europene, însă deciziile cele mai importante s-au luat de către
marile puteri.
OAşadar, soarta Europei a fost hotărâtă de către delegaţii marilor
puteri, aşa cum se va repeta de două ori în secolul următor, XX, la
marile conferinţe de pace de la Paris, din 1919/1920 şi 1946/1947,
care au schimbat harta geo-politică a Europei şi a întregii lumii, după
Primul şi, respectiv, Al Doilea Război Mondial ... rolul principal îl
are britanicul Castlereagh, spirit flexibil şi subtil, sub o aparenţă
glacială, temperament practic care nu se împiedica de rigiditatea
protocolară a diplomaţilor de modă veche.
OEl voia ca vocea Angliei să se facă auzită în concertul marilor puteri
şi nu aştepta vreo mărire teritorială, ci numai refacerea echilibrului
european, care fusese pus în pericol de ambiţiile hegemonice ale lui
Napoleon Bonaparte.
OAcelaşi obiectiv îl urmărea şi delegatul Austriei, prinţul Metternich, diplomat
abil şi prudent, însă viziunea sa despre echilibrul european diferă de cea
engleză prin faptul că el vedea echilibrul european numai într-o Europă
conservatoare, a vechilor regimuri absolutiste.
OAmbii delegaţi au un adversar puternic: ţarul Alexandru I, care, de cele mai
multe ori, conduce personal delegaţia rusă, aflată sub autoritatea ministrului
afacerilor străine Nesselrode.
OAlexandru se considera, şi nu chiar fără motiv, principalul autor al coaliţiei
antinapoleoniene. Numai că, paradoxal, îşi însuşise ambiţiile hegemonice ale
învinsului.
ODorinţa lui era să realizeze o federaţie a statelor europene condusă de el. Rol
secundar are regele Prusiei, Frederic Wilhelm al III-lea , şi ministrul său,
Hardenburg, care devin simple unelte ale ţarului, în schimbul unor
promisiuni teritoriale.
OTrimis de regele Ludovic al XVIII-lea, abilul Talleyrand are şi el un rol
secundar în cadrul congresului. Totuşi, reuşeşte să se facă purtătorul de
cuvânt al statelor mici şi să facă uitat faptul că Franţa era o putere învinsă.
OÎn cele din urmă, obiectivele britanice şi austriece au învins, iar Congresul de
la Viena va redesena harta Europei pe baza principiului echilibrului
european.
 Deciziile Congresului
ODupă lungi tratative, la 9 iunie 1815, a fost semnat Actul final al Congresului de la Viena, cel care
a reorganizat Europa pe baza unui sistem de tratate. Deciziile cele mai importante luate în cadrul
Congresului au fost:
OFranţa îşi vede teritoriul redus la frontierele sale din 1789; în plus, are obligaţia de a plăti
despăgubiri de război şi de a primi trupele străine, care să staţioneze pe teritoriul ei;
ORegatul Unit al Ţărilor de Jos reuneşte Provinciile Unite şi Ţările de Jos Austriece şi trebuie să
constituie o barieră utilă împotriva redeşteptării dorinţelor franceze de expansiune;
ORegatul Prusiei câştigă, la vest, Westfalia şi Renania, iar la est, Pomerania, şi devine unul dintre
membrii cei mai importanţi ai Confederaţiei Germane;
OAustriei i se restituie teritoriile pierdute, Tirolul, Salzburgul până la graniţa cu Bavaria şi primeşte
provinciile ilirice, Lombardia şi Veneţia; poziţia sa se consolidează prin venirea pe tronul Toscanei
a arhiducelui Ferdinand, iar în ducatul de Parma, a Mariei Luiza, a doua soţie a lui Napoleon I;
ORusia obţine 2/3 din Polonia, inclusiv Varşovia, constituite într-un regat autonom al Poloniei, ţarul
Rusiei obţinând şi titlul de rege al Poloniei; Rusia mai obţine Finlanda şi i se recunoştea stăpânirea
asupra Basarabiei, anexată în 1812;
ORegatul Unit primeşte Colonia Capului, Malta, Ceylon, Insulele Ionice şi insula Hellgoland; în
plus, i se recunoaşte suveranitatea asupra Gibraltarului
Oîn Spania şi Regatul celor Două Sicilii se produce restauraţia Bourbon-ilor;
OStatele germane vor fi reunite în Confederaţia Germană, condusă de o Dieta de la Frankfurt.
OSuedia primeşte Norvegia, ca urmare a sprijinului acordat alianţelor antinapoleoniene;
OElveţiei i se recunosc independenţa şi neutralitatea perpetuă.
Relaţiile dintre statele europene
O Congresul de la Viena a instituit o nouă ordine, în care Europa era sub
controlul unui ansamblu de patru mari puteri: Austria, Prusia, Rusia şi Anglia.
Pentru a păstra vechile regimuri dinastice, neluând în seamă dorinţele şi
aspiraţiile naţiunilor care doreau să-şi creeze state proprii, naţionale, monarhii
Prusiei, Austriei şi Rusiei creau, în 1815, Sfânta Alianţă, un pact de asistenţă
mutuală între monarhii absoluţi europeni, îndreptată împotriva frământărilor
revoluţionare, şi care, până în 1823, a permis împiedicarea tuturor mişcărilor
liberale sau naţionale europene. La 26 septembrie 1815, s-a semnat Tratatul "
Sfintei Alianţe“, la originea căruia se află ţarul Alexandru I al Rusiei şi care i-a
reunit şi pe împăratul Francisc I al Austriei şi pe regele
Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei.
O Chiar dacă textul "Sfintei Alianţe“ este ambiguu şi nu aduce precizări practice,
care să asigure prevenirea unui nou conflict european, fiind doar un îndemn la
sprijin reciproc bazat pe dogmele creştine de iubire de oameni şi existenţa unui
singur Dumnezeu pentru toate popoarele, însemnătatea acestui tratat este
deosebită, deoarece marchează încercarea Marilor Puteri europene de a înceta
conflictele majore. "Aerul mistic" al tratatului a fost sugerat de ţarul Alexandru
I, însă rolul practic, foarte important, l-a avut cancelarul Austriei, Metternich, a
cărui operă este „Noua Europă“, care se întemeiază pe marile principii ale
legitimităţii, dar este şi o încercare de raţionalizare a hărţii Europei şi de
organizare a Concertului European.
OMarile puteri victorioase îşi arogă dreptul de a interveni pentru
menţinerea pseudo-echilibrului european realizat la Viena şi să
pună sub observaţie Franţa, acea „peşteră de unde suflă vântul
ce răspândeşte moartea asupra corpului social“.
OCongresul de la Viena a deschis o nouă eră în istoria
„Continentului“, prin care s-a pus capăt ultimei încercări a
Franţei de a-şi impune hegemonia asupra Europei. Din punct de
vedere al securităţii europene, Congresul de la Viena, din 1814-
1815, reprezintă o noutate absolută, constituindu-se într-o primă
încercare de alcătuire a unui organism politic de securitate.
OFără a încheia un tratat formal, prin instituţia Congresului,
marile puteri europene au ajuns la un consens, în sensul de a-şi
respecta reciproc interesele, fiecare în interiorul propriilor
graniţe şi în zonele adiacente de interes, adică a sferelor de
influenţă în accepţiunea modernă a sintagmei.
OConsensul marilor puteri, respectiv, Marea Britanie, Rusia,
Austria şi Prusia, avea să fie consemnat de istorie ca fiind
„Concertul european“, având rolul de a asigura menţinerea
echilibrului de forţe în Europa şi, pe acest fond, asigurarea
stabilităţii şi păcii.
 Structura socială a statelor
OHotărârile Congresului de la Viena au reprezentat ultima răbufnire a
feudalităţii în Europa. Luptele ulterioare care au avut loc în statele
acestui continent s-au dat între vechiul regim aristocratic şi noul regim
democratic.
OAceste lupte au impus principiul egalităţii în locul privilegiilor şi
vechilor ierarhii, iar dogmatismul clerical şi regal a fost înlocuit cu
libertatea de gândire şi de exprimare. imobilismului economic i-a luat
locul libera concurenţă.
OÎn fruntea numeroaselor mişcări sociale revoluţionare s-a situat
burghezia, care era interesată în toate aceste schimbări.

ODupă 1848, ca urmare a dezvoltării industriei, o nouă clasă socială îşi

face simţită prezenţa pe scena politică: muncitorimea. Nemulţumită de
condiţiile ei de existenţă, aceasta începe să se organizeze, la început în
sindicate şi apoi în partide, pentru a dobândi drepturi economice şi
politice, opunându-se de multe ori intereselor burgheziei.
OAnglia era o monarhie parlamentară în care drepturile şi libertăţile
individuale erau în mare măsură respectate.
OFranţa aflată din 1814 în perioada Restauraţiei Bourbonilor nu a revenit
la vechea formulă absolutistă: Ludovic al XVIII-lea a domnit pe baza
Chartei din 1814, ce cuprindea multe principii constituţionale.
OPrusia: Influenţat de experienţa Revoluţiei franceze,
Frederic Wilhelm al III-lea se angajează într-un amplu proces de
reformare.
OAustria, în schimb, rămâne un imperiu absolutist, ce reunea multe
popoare sub autoritatea dinastiei de Habsburg.
OÎn lipsa unor monarhi puternici, adevăratul conducător al Imperiului
Habsburgic a fost la început de secol cancelarul Klemens Metternich
Winnenburg.
OAcesta, prin hotărârile impuse congresului de la Viena, încalcă principiul
naţionalităţilor, aflat în plină afirmare.
ORusia ţarului Alexandru I era o ţară înapoiată şi feudală, deşi
conducătorul său absolut se considera "salvatorul Europei".
OEuropa de Sud-est era puternic rămasă în urmă şi sub controlul unui alt
stat despotic, Imperiul Otoman, care, în diferite forme de dominaţie,
stăpânea mai multe popoare: români, sârbi, greci, bulgari.
 BIBLIOGRAFIE
O Diplomatia Europeana . Autor : Dumitru
Mazilu Editura Lumina Lex 2008
O Viata si opera lui Cuza Voda. Autor : Giurescu,
Constantin, C. Editura Cartea Veche 2000
O Introducerea in Istoria Relatiilor
Internationale. Autor : Di Nolfo, Ennio Editura
All