Educația

z
Militară
 z
Scurt Istoric

Educaţia ca produs a apărut în zorii comunităţii umane. Se spune că aproximativ cu trei

milioane ani în urmă din lumea animală s-a desprins o ramură a hominoizilor, care
prezintă forma iniţială a strămoşului omului din care s-a format mai apoi omul
contemporan.
Este evident faptul că despre caracterul educaţiei copiilor din acea perioadă istorică nu

ştim nimic. Se poate presupune că caracterul educaţiei de atunci nu se deosebeşte cu mult de

z
ceea ce se poate observa astăzi la maimuţe. Pot fi menţionate condiţional etapele antropogenezei:

de la 1,5 mln până la 300-200 mii ani în urmă-epoca arhantropilor şi de la 300-200 mii ani până

la 45-35 mii ani-epoca paleontropilor.

În regiunea Euro-asiatică oamenii primitivi au apărut în epoca paleolitică timpurie: 700

mii ani în urmă (Crimea, Caucazul, Asia Mijlocie, mai târziu Transnistria şi Siberia).

Paleontropii perfecţionau mijloacele de confecţionare a uneltelor, perfecţionau

vânătoarea, erau preocupaţi de activitatea gospodărească în grup. Se îmbunătăţeau condiţiile de

viaţă. Apăreau şi se dezvoltau aşezări stabile, se dezvoltau condiţii favorabile pentru majorarea

numărului copiilor. Apare educaţia. Experienţa empirică a educaţiei, dezvoltă necesitatea de a

păstra şi perfecţiona educaţia. Copii erau tot mai mult încadraţi în activitatea de muncă, în cadrul

căreia avea loc formarea lor.

Copii participau în: menţinerea focului, pregătirea hranei, culesul pomuşoarelor,

pescuitul. Toate acestea influenţau direct la educarea lor.

Etapele următoare de dezvoltare a educaţiei depind în mare măsură de condiţiile

climaterice. În perioada
z paleoliticului mediu (100 mii ani până la era noastră) un gheţar puternic

a acoperit teritoriul Euroasiei. Condiţiile extremale au impus oamenii primitivi să-şi construiască

locuinţe, să folosească focul, să confecţioneze unelte de muncă, să prelucreze piatra.

S-a schimbat caracterul vânătoarei: oamenii vânau în grup fiare mari.

Educaţia avea menirea de a forma omul, care lupta pentru existenţă.

Cu 45-35 mii ani în urmă se formează homo sapiens (omul cu raţiune).

Schimbările care au loc provoacă tendinţa de a forma comunităţi după modalitatea de

îndeletniciri: vânători, pescari, apoi agricultori şi mai târziu crescători de animale.

Epoca istorică care a început cu 35 mii ani în urmă, s-a finisat prin anul 5000 p.e.

noastră-epoca secolului de piatră-neolitul. În aceea perioadă au fost pusă bazele unei noi structuri

organizaţionale-matriarhatul. Se evidenţiază căile de rudenie pe linia mamei. Apare noi relaţii

sociale, femeia influenţează mult educaţia copiilor. (Despre aceasta ne vorbesc multe lucruri

descoperite de către arheologi).

Educaţia nu se organiza în mod special. Cu educaţia se ocupau membrii bătrâni ai

comunităţii. Materialele arheologice

z arată că tânăra generaţie era inclusă în viaţa cotidiană a

comunităţii şi participă activ la toate manifestările din cadrul comunităţii. Către vârsta de 10-12

ani adolescenţii însuşeau priceperi şi deprinderi elementare vitale. La 13 ani de rând cu adulţii se

încadrau în diverse activităţi. Copiilor li se transmitea experienţa activităţii gospodăreşti, prin

participarea la diverse ritualuri. Se utilizau în ritualuri jucării-amulete, confecţionate din diverse

materiale. Jucăriile-amulete reprezentau tehnica vânatului, tehnica prelucrării pământului. Are

loc transmiterea experienţei de viaţă de la o generaţie la alta.

Mai târziu, când se formează familia monogamă, educaţia îşi extinde conţinutul

(dezvoltarea fizică şi dezvoltarea spirituală). Fetiţele erau crescute de către mamă, băieţii de către

bărbaţi (rudele mamei)

Se evidenţiază aşa numita “iniţiere” – este vorba despre grupe de copii (adolescenţi) care

prin ritualuri realizează trecerea adolescenţilor dintr-o categorie de vârstă în alta. Astfel apar

primele instituţii, care aveau drept scop organizarea educaţiei.

Schimbările ce au loc în mijloacele de producere au influenţat procesul de trecere de la

utilizarea uneltelor de zpiatră la producerea uneltelor din cupru, apoi din bronz şi pe urmă din fier.

Pe teritoriul ce se extindea de la Nipru până la Altai trăiau crescători de animale, pe

teritoriul Caucazului, Asiei Mijlocii, Moldovei şi Ucrainei – agricultori, în Siberia în raioanele

cu păduri vânători. Se formau grupuri, care se ocupau cu o anumită formă de activitate:

agricultură, olărit, prelucrarea metalelor ş.a. Între diverse grupuri se făcea schimb de obiecte, se

negocia.
Astfel vom conchide că educaţia în cadrul societăţii primitive avea caracter social-istoric

şi de clasă şi se caracteriza prin:

z
• caracter general;

• caracter egal;

• caracter colectiv.

În societatea sclavagistă, care se dezvoltau educaţia se realiza în familie. Despre aceasta

se scrie în aşa documente străvechi: Legile împăratului Babiloniei Hamurabi şi în cartea ţarului

iudeilor Solomon.

Datorită faptului că se dezvoltau structuri statale trebuiau pregătiţi funcţionari de stat.

Apare şcoala, care se dezvolta sub influenţa factorilor economici, sociali, geografici, etnici,

culturali ş.a.

Scrisul-pictogramă se completează cu scrisul prin ieroglife, fapt care influenţează pozitiv

asupra educaţiei şi şcolii. Apariţia şcolilor a devenit un răspuns la toate necesităţile vieţii.

Conţinutul instruirii în şcoli era foarte mărginit. Copiii erau pregătiţi pentru realizarea

unor funcţii clare.

În statele din Apus copiii învăţau ştiinţa de carte.

În Mesopotania existau zşcoli, care aveau nevoie de scribi. Sribii se aflau pe o scară

socială înaltă. În Mesopotania au fost deschise primele şcoli în care se pregăteau scribii, numite

“casele plăcilor” (placă-din argilă pe care se scria, se zgâria, se lăsa urme). Mai târziu se scria pe

plăci de lemn, acoperite cu ceară. Şcolile erau autonome, cu un singur învăţător care dirija cu

şcoala, îi învăţa pe elevi să scrie, să citească.

Şcolile pentru scribi s-au transformat cu timpul în centre de cultură şi iluminare publică,

iar pe lângă ele erau depozite de cărţi, numite biblioteci (Biblioteca Hippuriana – anul 2000

pe.n., Biblioteca Ninewiană – anul 1000 p.e.n.).

Conducea activitatea şcolii “tatăl”, învăţătorii se numeau “fraţii tatălui”. Elevii se

împărţeau în două categorii: elevii mari şi elevii mici. Instruirea se făcea cu scopul de a pregăti

scribi. Elevii învăţau tehnica scrisului. Tehnici de instruire specifice în acele şcoli erau: învăţarea

pe de rost şi copierea. Cu timpul erau introduse dictări. În unele cazuri se utiliza metoda

lămuririi, explicării (cuvinte dificile, texte mari).

Instruirea este complicată. În prima etapă copiii învaţă să citească, să scrie, să facă calcul.

În etapa ce urmează elevul

z învaţă diverse istorioare, legende se orientează spre însuşirea

priceperilor şi deprinderilor.

În Egiptul Antic instruirea şcolară începe din anul 3000 p.e.n.

Copilul era învăţat mai întâi să asculte şi apoi să fie ascultător.

Se aplica pe larg pedeapsa fizică, care era firească şi necesară.

Şcoli de stat în Egipt se deschideau pe lângă catedrele episcopatelor, pe lângă palatele

ţarilor. Elevul trebuia să memoreze 700 ieroglife a să înveţe a citi.

În Egiptul Antic se scria pe papirus-hârtie confecţionată din planta de baltă sub aceeaşi

numire. Pentru scris aveau rechizite speciale – cana cu apă, tăbliţă de lemn cu găuri pentru

vopsea din funingine neagră şi vopsea roşie, un beţişor din trestie pentru scris. De pe papirus

după necesitate se ştergea textul vechi şi se scriu un text nou. Pe lucrările elevilor se scria data

când au fost îndeplinite.

 Educatia Crestina
În mai toate cărţile Vechiului Testament întâlnim numeroase sugestii şi principii educative,
z
expuse mai puţin sistematic, dar în contexte atât de elocvente şi cu o periodicitate atât de exactă încât

acest corpus de scrieri se constituie într-un îndreptar moral-educativ de căpătâi pentru toate

vremurile. Bogata înţelepciune cuprinsă în maximele acestor cărţi reprezintă o ipostază semnificativă

a patrimoniului sapienţial al omenirii cu o valabilitate universală. Conform Cărţilor Sfinte la care ne

referim, rolul preponderent în educaţie îl joacă familia. „Păzeşte, fiule, povaţa tatălui tău şi nu

lepăda îndemnul maicii tale. Leagă-le la inima ta, pururea atârnă-le de gâtul tău. Ele te vor conduce

când vei vrea să mergi; în vremea somnului te vor păzi, iar când te vei deştepta vor grăi cu tine. Că

povaţa este un sfeşnic bun şi legea o lumină, iar îndemnurile care dau învăţătură sunt calea vieţii"

(Pildele lui Solomon 6, 20-22).

Scopul educaţiei rezidă în dobândirea înţelepciunii. Spre ea trebuie să tindem din toate puterile:

„Fericit este omul care a aflat înţelepciunea şi bărbatul care a dobândit pricepere. Căci dobândirea

ei este mai scumpă decât argintul şi preţul ei mai mare decât al celui mai curat aur. Ea este mai

preţioasă decât pietrele scumpe; nici un rău nu i se poate împotrivi şi e bine-cunoscută tuturor

celor ce se apropie de ea; nimic din cele dorite de tine nu se aseamănă cu ea"
z