RESUSCITAREA

CARDIO-RESPIRATORIE
ȘI CEREBRALĂ
 I. NOȚIUNEA DE MOARTE CLINICĂ
• Stopul cardiorespirator este un eveniment neplăcut ce
survine neașteptat, oriunde și oricând cu mortalitate ridicată.
– Multe cazuri se pot salva prin aplicarea imediată a
măsurilor și protocoalelor de resuscitare
cardiorespiratorie și cerebrală (RCC).

• Absența pulsului la o arteră mare (radială, femurală sau

carotidă) la un pacient nemonitorizat hemodinamic, cu starea
de constiență alterată, este considerată stop cardiac.

• RCC reprezintă un cumul de manopere și tehnici aplicate în

scopul reanimării bolnavului în stare de moarte clinică.

• Moartea clinică corespunde momentului în care s-a produs

oprirea cordului și a respirației. Dacă nu se începe
resuscitarea cardio-respiratorie, într-un interval de 3 - 5
minute survin leziuni ireversibile la nivelul celulelor care
marchează momentul instalării morții biologice, celulare.
 II. NOȚIUNEA DE TIMP DE RESUSCITARE

• Timpul scurs de la oprirea cardio-respiratorie până la

instalarea leziunilor ireversibile reprezintă timpul de
resuscitare (TR).

• TR este perioada în care se poate face resuscitarea cu

"restitutio ad integrum" și cuprinde trei componente:

1. intervalul alezional - până la apariția primelor semne de

deficit funcțional;
2. intervalul lezional - de la primele semne de deficiență
funcțională până la dispariția funcției organului;
3. faza de paralizie - de la momentul deficitului funcțional
total până la apariția leziunilor anatomice.
• Timpul de resuscitare variază de la un țesut la altul,
depinzând de rezistența celulei la hipoxie (mărimea
consumului de O2 tisular) și de rezervele tisulare în oxigen,
acestea din urmă depinzând, la rândul lor, de gradul de
vascularizație al țesutului, concentrația Hb în sângele
periferic și de temperatură.

• țesuturile cu o evoluție mai îndelungată pe scara filogenetică

sunt mai rezistente la hipoxie, în timp ce cele dezvoltate
ulterior nu tolerează lipsa aportului de oxigen mai mult de
câteva minute.

• Cea mai sensibilă la hipoxie este celula corticală (cortexul

cerebral și cerebelos), care suferă leziuni de necrobioză la 3-5
minute de la oprirea cordului și sistarea circulației.

• TR este 20 - 30 minute pentru celula hepatică,

120 minute pentru celula retiniană,
180 minute pentru celula renală.
• Intervalul optim pentru o resuscitare reversibilă este 4 minute.

• Trei circumstanțe se pot obține rezultate bune aplicând

măsurile de resuscitare după intervalul limitat de 4 minute:
1) la subiectul în stare de hipotermie (cu temperatura rectală
19 - 24 °C)
2) aflat sub influența unor medicamente care diminuă nevoile
metabolice
3) copilul cu vârsta sub 1 an.

• Situațiile de oprire cardiacă secundară unui stop respirator

(intoxicație cu opiacee, strangulare), intervalul limită pentru o
resuscitare fără sechele neurologice este scurtat la 2 - 3
minute.
• Până în 1960 resuscitările reușite se limitau doar la cazurile de
stop respirator. Toracotomia de urgență și masajul cardiac
intern completau RCC atunci când personalul și echipamentul
adecvat erau disponibile imediat.

• Stoparea unei fibrilații ventriculare prin electricitate aplicată

extern a fost descrisă în 1956. Defibrilatoarele au determinat
lumea medicală să găsească metode de a aduce defibrilatorul
lângă pacientul în FV cât de repede posibil în același timp fiind
susținute ventilația și circulația.

• În anii 1950, Peter Safar a redescoperit respirația “gură la

gură”, inspirându-se din tehnica de resuscitare a nou-născuților
de către moașe.

• În 1960, Kouwenhoven a observat că compresiunile pe torace

produc pulsații arteriale.

• În anii următori, Safar și Kouwenhoven au combinat

compresiunile pe torace cu respirațiile gură la gură, tehnica
cunoscută astăzi ca și “basic CCR”.
“All that you need is 2 hands”.
 III. CAUZELE OPRIRII CORDULUI
• Oprirea cordului poate avea cauze primare (suferinţă intrinsecă a cordului)
şi cauze secundare (extracardiace).
• A. Oprirea cardiacă primară:
Tulburare de ritm, bloc atrio-ventricular;
Suferinţă miocardică (afecţiuni coronariene, IMA extins);
Electrocutare;
Tamponada cardiacă;
Oprire cardiacă reflexă, vago-vagală (traumatisme);
Supradozări medicamentoase (anestezice).
• B. Oprirea cardiacă secundară:
Oprirea respiraţiei prin depresia centrului respirator (intoxicaţii),
Obstrucţia căilor aeriene (aspiraţie), paralizia musc. resp.(curarizare);
Embolie pulmonară masivă;
Hipovolemie acută - exsanghinare;
Şoc anafilactic;
Leziuni nervos centrale;
Înec; Temperaturi extreme;
Dezechilibre electrolitice (hiper-hipopotasemie);
Acidoză metabolică
 IV. DIAGNOSTICUL STOPULUI CARDIAC
• Se stabileşte pe baza tabloului clinic.

Bolnavul devine inconştient, fără puls la vasele mari (a. carotidă, b.

femurală), prezintă apnee, tegumente palide sau cianotice, după cum oprirea
cordului a fost primară sau secundară şi pupile dilatate, areactive.

• Pentru un diagnostic cât mai prompt este suficientă constatarea primelor

două semne clinice în ordinea apariţiei după oprirea cordului:
1) Absenţa pulsului la a. carotidă, care survine instantaneu;
2) Inconştienţă, după 10-20 secunde
3) Stop respirator la 30 secunde, precedat uneori de câteva respiraţii
agonice ("gasping") instalarea midriazei după 60-90 secunde.
Reiese că absenţa pulsului la carotidă şi lipsa conştienţei, prezente în
primele 15 secunde de la oprirea cordului, sunt suficiente pentru un
diagnostic imediat, care să permită începerea resuscitării cardio-respiratorii.
• Apneea nu este un semn precoce

• Midriaza este un semn tardiv care reduce semnificativ intervalul

util aplicări măsurilor de resuscitare.

• Dacă oprirea cordului a survenit la un bolnav monitorizat ECG se

poate constata pe monitor o fibrilaţie ventriculară, o linie
izoelectrică în cazul în care substratul opririi cordului este
asistolia, sau complexe QRS deformate în situaţiile de disociaţie
electromecanică a cordului.

• Manopere precum ascultarea cordului sau măsurarea TA

reprezintă gesturi inutile care întârzie nepermis de mult începerea
resuscitării.

• Pentru a se putea asigura o intervenţie medicală cât mai promptă,

în cazul unui pacient găsit în stare de inconştienţă, trebuiesc
respectate următoarele verigi: acces rapid, resuscitare cardio-
respiratorie precoce, defibrilare rapidă, măsuri terapeutice rapide,
aşa zisul "lanţ al supravieţuirii", elementul timp fiind unul din
factorii cei mai importanţi ce influenţează prognosticul.
 V. TRATAMENTUL
• Obiective
- în prima etapă a suportului vital bazal, oxigenarea creierului prin
restabilirea artificială a circulaţiei şi ventilaţiei;
- în etapa a II-a, reluarea activităţii spontane a cordului şi a ventilaţiei;
- în etapa a III-a, resuscitarea cerebrală şi menţinerea funcţiilor vitale
prin terapie intensivă postresuscitare.
=> formează "ABC- ul supravieţuirii" sau după termenul anglo-saxon:
BLS-ul (Basic Life Support).
• BLS- ul include:
1. ventilaţie artificială la cei în stop respirator;
2. masaj cardiac extern (MCE) şi ventilaţie artificială la cei în stop
cardio- respirator;
3. defibrilare la cei cu fibrilaţie sau tahicardie ventriculară, folosind
un defibrilator extern automat (DEA);
4. recunoaşterea promptă şi abordarea în consecinţă a infarctului
miocardic acut (IMA) şi a accidentului vascular cerebral (AVC),
pentru a preveni stopul cardiac sau respirator;
5. recunoaşterea şi îndepărtarea corpilor străini obstructivi din căile
aeriene.
• Aceste măsuri se adresează următoarelor entităţi patologice:
stopul respirator şi/sau cardiac; sindromul coronarian acut
(SCA); accidentul vascular cerebral (AVC); obstrucţia de căi
aeriene prin corpi străini (OCACS).

BLS (Basic Life Support)

• Stopul cardiac trebuie suspectat la orice persoană găsită

inconştientă/areactivă în mod neaşteptat. Dacă persoana nu
răspunde la stimuli, se cheamă ajutor de specialitate & se
urmează ABCD-ul resuscitării (regula “phone fast/phone first”).
• Pentru adulţi, copii > 8 ani şi toţi copiii cunoscuţi ca având risc
de aritmie, sistemul medical de urgenţă trebuie anunţat înainte
de orice tentativă de resuscitare (phone first).
• Copii < 8ani şi la toate cazurile de înec, submersie, traumă şi
supradoză de droguri se încearcă o primă tentativă de
resuscitare, urmată apoi de anunţarea sistemului medical de
urgenţă (phone fast).

• BLS este acum definit prin cele 3 link-uri ale lanţului

supravieţuirii: acces precoce, începere precoce a manevrelor
de resuscitare, defibrilare precoce.
 A. Asigurarea căilor aeriene

• A = airway.
1. Dacă victima este areactivă, resuscitatorul determină dacă respiră
(victima în decubit dorsal, cu o cale aeriană liberă).
Resuscitatorul antrenat stă de partea laterală a victimei, poziţionat astfel
încât să poată efectua atât manevre de ventilaţie cât şi masaj cardiac
extern.

2. Se evaluează şi se fac manevre de deschidere a căilor aeriene;

Victima areactivă/inconştientă, tonusul muscular este scăzut iar limba şi
epiglota pot obstrucţiona faringele =>eliberarea căilor aeriene se face
prin ridicarea mandibulei sau prin hiperextensia capului.
Se îndepărtează corpii străini vizibili din cavitatea bucală; fragmentele
solide se extrag cu o mână în timp ce cu cealaltă mână se ţin limba şi
mandibula;
Dacă se exclude traumatismul de cap sau gât se practică
manevra: "capul pe spate, bărbia ridicată" (head tilt, chin
lift): podul palmei pe fruntea pacientului, împingând capul
spre posterior, iar cu indexul şi arătătorul de la cealaltă mână
se ridică bărbia; se deschide gura pacientului dacă este
nevoie de respiraţie artificială;

Dacă se suspectează traumatism al gâtului, se evită extensia

gâtului şi se încearcă deschiderea căilor aeriene prin
ridicarea, cu ambele mâini a mandibulei, susţinând simultan
şi capul astfel încât acesta să nu se mişte: mâinile pe
unghiul mandibulei, de o parte şi de alta, cu coatele sprijinite
pe suprafaţa pe care este întins pacientul şi se ridică
mandibula; cu degetele mari se deschide gura, iar dacă se
impune respiraţie gură la gură se închid nările pacientului
prin aplicarea propriului obraz pe nasul acestuia;
 B. Asigurarea funcţiei respiratorii
• B = breathing.
• Evaluarea respiraţiei victimei (max 10 sec), resuscitatorul
trebuie să îşi apropie urechea de gura şi nasul victimei în
timp ce efectuează manevrele de menţinere a căii aeriene.

Trebuie observat toracele victimei:

(1) trebuie urmărite expansiunile toracelui,
(2) trebuie ascultat expirul,
(3) trebuie simţit fluxul de aer.
Dacă toracele nu se expansionează şi nu expiră aer, victima
nu respiră.
Dacă pacientul respiră spontan se aşează în poziţia de
"recuperare", în decubit lateral, pentru a evita aspiraţia în
timpul transportului (vărsături).
Dacă victima nu respiră, trebuie efectuate respiraţii/ventilaţii
artificiale. Plămânii trebuie expansionaţi adecvat cu fiecare
ventilaţie.
Se utilizează procedeele gură la gură, gură la nas, gură la
stomă, gură la barrier device, gură la “face shield”.
• Respiraţia gură la gură - metodă rapidă şi eficientă de oxigenare
şi ventilare a victimei. Aerul expirat de resuscitator conţine
suficient oxigen pentru victimă.
Pentru efectuarea ventilaţiilor se menţine calea aeriană
deschisă, se pensează nasul, şi se aplică gura etanş la gura
victimei.
Dacă este necesară numai resuscitarea respiratorie, se fac 10-12
respiraţii pe minut (adica 1 respiraţie la 4-5 secunde). Pentru a
reduce inflaţia gastrică, volumul tidal este de 10 ml/kgc
(aproximativ 700-1000 ml) în peste 2 secunde.
Poziţia pacientului în timpul acestor manevre: decubit dorsal, cu
căile aeriene deschise.
• Ventilaţia pe balon cu mască utilizată în resuscitarea prespital
este cea mai utilizată metodă de ventilaţie cu presiune pozitivă.
Balonul cu mască pentru adulţi - caracteristici: valva să permită
un flux de oxigen de max 30 l/min; fie să nu aibă valva de
suprapresiune, fie această valvă să poată fi închisă; să aibă
conexiuni standard de 15 mm/22 mm; să aibă un rezervor de
oxigen care să permită administrarea de concentraţii mari de
oxigen; valva outlet să nu poată fi acoperită; să poată funcţiona
satisfăcător în condiţii obişnuite de mediu sau la temperaturi
extreme.
 Reguli de ventilaţie artificială:

• cu fiecare respiraţie trebuiesc "umflaţi" adecvat ambii plămâni,

toracele să se ridice;

• respiraţiile trebuie să fie lente, cu durata în jur de 2 secunde, cu o

frecvenţă de 10 - 12 / minut: o respiraţie la fiecare 5 secunde;

• există risc de umflare a stomacului şi regurgitare, sd. de aspiraţie;

• pentru a preveni inflaţia stomacului şi a reduce riscul de

regurgitare, se poate aplica presiune pe cartilajul cricoid, astfel
traheea va fi împinsă posterior, iar esofagul va fi comprimat de
vertebrele cervicale - manevra Sellick; această manevră se
foloseşte doar la pacienţii inconştienţi.
 C. Asigurarea funcţiei circulatorii
• C = circulation
• Primele ghiduri de resuscitare (1968) “standardul de aur” =
verificarea pulsului (determinarea prezenţei sau absenţei
activităţii mecanice a cordului).
• În resuscitare, absenţa pulsului indică stopul cardiac şi
necesitatea masajului cardiac extern:
• se evaluează semnele de circulaţie (puls arterial – a.
carotidă/femurală, tuse, mişcări spontane), simultan cu
evaluarea respiraţiei; pentru a identifica pulsul la artera
carotidă, trebuie identificată iniţial poziţia traheei
• se plasează o mână pe fruntea pacientului, iar cu degetele
de la cealaltă mână se localizează traheea, în partea
anterioară a gâtului, apoi degetele se deplasează uşor spre
lateral, în depresiunea formată între trahee şi muşchiul
stemocleidomastoidian, unde trebuie să se simtă pulsaţiile
arterei carotide
• la sugari se palpează pulsul la artera brahială, cu două, trei
degete (pe faţa internă a braţului, între umăr şi cot); la copilul
< 8ani se palpează pulsul la artera carotidă/ brahială;
• dacă pulsul este absent, pacientul nu are mişcări spontane, nu
tuşeşte, există risc de stop cardiac şi se începe masajul cardiac
extern (MCE)
În prezent, absenţa pulsului indică ataşarea unui defibrilator
electric extern.
Compresiunile toracice pentru RCC sunt aplicaţii ritmice, seriate
de presiune asupra jumătăţii inferioare a sternului. Ele produc flux
sanguin prin creşterea presiunii intratoracice sau direct, prin
compresiunea cordului.
Sângele circulat prin plămâni prin masaj cardiac, însoţit de
ventilaţii executate corect, constituie un aport adecvat de oxigen
pentru creier şi alte organe vitale până la defibrilare.
Pentru a obţine un flux optim de oxigen în timpul RCC este nevoie
de >80 compresiuni/min => 100/min compresiuni.
În timpul RCC, presiunea de perfuzie coronară creşte gradat cu
performanţa secvenţelor de masaj cardiac. Presiunea este mai
mare după 15 compresiuni decât după 5 compresiuni.
• După fiecare pauză pentru ventilaţie, trebuie efectuate câteva
compresiuni pentru a ajunge la nivelul presiunilor de perfuzie
cerebrală şi coronariană. Din aceste motive, un raport de 15
compresiuni la 2 respiraţii este recomandat pentru 1 sau 2
resuscitatori (15:2).
Tehnica masajului cardiac extern:
- victima în decubit dorsal, pe un plan orizontal dur + poziţia corectă a
mâinilor.
1. Se plasează degetele pe marginea inferioară a cutiei toracice pe
partea cea mai aproape de resuscitator.
2. Se alunecă cu degetele spre punctul unde coastele se articulează la
stern în centrul părţii inferioare a toracelui.
3. Se plasează podul unei palme pe jumătatea inferioară a toracelui şi
cealaltă mână deasupra primei. Axul mâinilor să fie plasat pe axul
sternului. Aceasta va menţine presiunea compresie asupra sternului şi
va scădea riscul fracturării coastelor. Să nu se apese pe apendicele
xifoid.
4. Degetele pot fi întinse sau încrucişate, dar nu trebuie să atingă
toracele. Compresiunile eficiente când coatele sunt întinse, umerii
poziţionaţi deasupra mâinilor; sternul trebuie să se deprime cu 4-5 cm
la un adult; se eliberează complet presiunea asupra toracelui pentru a
permite fluxul sanguin în cord şi plămâni; perfuzia cerebrală şi coronară
este eficientă atunci când 50% din durata unui ciclu este pentru
compresiune şi 50% pt relaxare; pentru a menţine poziţia corectă a
mâinilor, nu trebuie ridicate mâinile de pe torace. Totuşi, trebuie permis
toracelui să revină la poziţia normală după fiecare compresiune.
 Particularităţi la copii:

• la sugari (copii < 1 an) se face respiraţie "gură la nas şi gură";

• distensia gastrică apare mai uşor, de aceea aerul trebuie

administrat mai lent şi se aplică presiune pe cricoid;

• dacă apare distensie gastrică, se impune decompresia

stomacului cu sondă oro-sau nazogastrică;

• compresiile toracice se aplică în jumătatea inferioară a

sternului, depresând toracele cu 1/2 - 1/3 din diametrul său
antero-posterior;

• compresiile se aplică cu două degete la sugari şi cu podul

unei singure palme la copii > 1 an.
 FIZIOLOGIA CIRCULAȚIEI ÎN CURSUL MCE
• 2 teorii care explică circulaţia sângelui în cursul MCE:
1. T pompei cardiace: sângele este pompat din ventriculul
stâng ca urmare a compresiunii cordului între stern şi coloana
vertebrală, deplasările laterale fiind împiedicate de sacul
miocardic. Valvulele AV se închid, iar valvulele aortică şi
pulmonară se deschid permiţând fluxul sângelui în arterele
pulmonară şi aortă. În momentul relaxării compresiei toracice,
sângele va umple cavităţile cordului.
2. T pompei toracice: prin compresiunile toracice ar rezulta o
creştere a presiunii în toate structurile intratoracice
(vasculatura intratoracică). Presiunea intratoracică ↑ este
transmisă în mod egal la structurile intratoracice şi în mod
inegal la arterele şi venele extratoravcice. Venele ce conduc
sângele la cordul drept colabează şi presiunea intratoracică
generată de MCE se va transmite la a. carotidă şi nu la vena
jugulară. Gradientul de presiune arterio-venoasă creat la nivelul
vaselor extratoracice explică direcţia anterogradă a fluxului
sanguin, cordul servind drept conductă. În timpul fazei de
relaxare a compresiei, presiunea intratoracică ↓ şi permite
întoarcerea sângelui venos în sistemul venos intratoracic.
 T pompei toracice explică posibilitatea ca bolnavii care
tuşesc viguros imediat după instalarea stopului cardiac (FV)
să poată să rămână o vreme conştienţi (resuscitarea "prin
tuse").
• În prezent se consideră că ambele mecanisme (teorii) au rol
în realizarea unei circulaţii artificiale în cursul resuscitării.

• Dacă MCE este aplicat corect, realizează o TA sistolică de

peste 100 mm Hg. TA diastolică este însă foarte scăzută (10
mmHg), astfel încât TA medie din carotidă rareori depăşeşte
40 mmHg, iar fluxul sanguin carotidian 20 - 30 % din normal.
Aceasta asigură un aport de sânge oxigenat la limita
viabilităţii celulei corticale. De aceea întreruperea masajului
mai mult de 5 secunde (15 secunde pentru defibrilare sau
intubaţie traheală) comportă riscul agravării suferinţei
celulare.
De asemeni, palparea bilaterală a pulsului carotidian în
timpul masajului prezintă risc de ischemie cerebrală, iar
ridicarea capului bolnavului desupra planului cordului reface
sau chiar suspendă circulaţia cerebrală.
 Lovitura precordială

Aplicarea unei lovituri cu pumnul pe mijlocul sternului de

la o înălţime de aproximativ 30 cm poate transforma
energia mecanică într-un impuls electric care ar putea fi
urmat de o contracţie miocardică.

Iniţial, lovitura precordială a fost recomandată numai în

primele momente de la oprirea cordului (sesizată pe
monitorul ECG). S-a considerat că aplicarea tardivă, pe
un cord hipoxic poate declanşa o fibrilaţie ventriculară.

Întrucât durează doar câteva secunde şi efectul

proaritmic este irelevant pentru situaţia stopului cardiac,
în prezent lovitura precordială a fost inclusă ca manevră
standard cu care trebuie să înceapă resuscitarea cardio-
respiratorie, indiferent de timpul scurs de la momentul
opririi cordului.
 D. Defibrilarea folosind DEA
• D = defibrillation.
• Majoritatea adulţilor cu stop cardiac brusc, cu martori,
nontraumatic, se dovedesc a fi în fibrilaţie ventriculară.
Durata de timp dintre colaps şi defibrilare este singurul
determinant al supravieţuirii.
Supravieţuirea după stop cardiac prin FV scade cu 7-10% cu
fiecare minut care trece fără defibrilare.
Defibrilarea precoce se defineşte ca fiind defibrilarea care are
loc la < 5 min de la primirea apelului de către sistemul medical
de urgenţă.
Defibrilarea precoce trebuie să poată fi facută şi în spitale.
Aici, resuscitatorii trebuie să defibrileze în 3±1 min.
• DEA = aparat computerizat, sofisticat, uşor de folosit, cu
sistem de analiză a ritmului cardiac şi un sistem de alarmă,
care informează operatorul când este oportun să administreze
şocul electric; administrarea propriu-zisă a şocului se face
apăsând pe un buton special inscripţionat.
• Raţionament de utilizare în BLS a DEA:

- Ritmul cardiac iniţial cel mai frecvent în stop este fibrilaţia

ventriculară
- Cel mai eficient tratament al fibrilaţiei ventriculare este
defibrilarea electrică
- Probabilitatea de convertire a FV scade foarte rapid în timp; FV
se converteşte rapid la asistolă, în câteva minute;
Rata de supravieţuire la pacienţii cu FV scade cu 7 - 10% cu
fiecare minut scurs până la defibrilare; după 12 minute de la
colaps rata de supravieţuire este doar de 2 - 5%; dacă
defibrilarea se face în 6 - 10 minute de la stop, există şanse bune
de recuperare, cu funcţie neurologică intactă, mai ales dacă s-a
aplicat şi protocolul resuscitare cardio-respiratorie
- Dacă pacientul nu are puls perceptibil se ataşează electrozii
DEA, se face analiza ritmului cardiac, de către dispozitiv (în 5-15
secunde) şi eventual se iniţiază şocul, dacă apare o astfel de
indicaţie pe ecranul dispozitivului;
- Poziţionarea electrozilor: un electrod în partea dreaptă a
sternului, sub claviculă şi al doilea în partea stângă a sternului,
în spaţiul V intercostal, pe linia axilară anterioară.
 Defibrilatoarele automate externe (AED)
1. Defibrilarea precoce (administrarea de Şoc Electric Extern în <
5min de la primirea apelului de către sistemul medical de
urgenţă) este o prioritate.
2. Personalul medical din echipajele de salvare trebuie să fie
antrenat, echipat şi autorizat să defibrileze.
3. Pentru defibrilarea în spital: posibilitate de defibrilare precoce,
echipamentului adecvat şi personal antrenat, disponibile în întreg
spitalul şi în ambulator; scopul defibrilarii precoce este un
interval colaps-SEE de < 3min în tot perimetrul spitalului.
4. Stabilirea programelor de acces al publicului la defibrilare:
există posibilitatea unei utilizări a AED în 5 ani; intervalul de timp
call-to-shock < 5min nu poate fi asigurat de sistemul medical
local de urgenţă. Antrenarea şi echiparea populaţiei: să
funcţioneze ca “first responders”; să recunoască stopul cardiac;
să alerteze sistemul local de urgenţă; să efectueze manevrele de
resuscitare; să ataşeze şi să utilizeze în condiţii de siguranţă un
defibrilator;
5. AED la copii > 8ani (aproximativ > 25 kg) este recomandată
6. AED la sugari şi copii < 8 ani nu este recomandată
7. Defibrilatoarele bifazice (şoc < 200J) sunt sigure şi mai eficace
în FV comparativ cele monofazice cu energii mai mari.