CARACTERISTICILE

BIOCHIMICE ALE
MATERIEI VII
Curs 1
 Definitia biochimiei
• Biochimia = ştiinţa care se ocupă cu studiul compoziţiei
materiei vii şi a transformarilor chimice care au loc în timpul
proceselor vitale.
• Biochimia = disciplină care analizează mecanismele chimice
care stau la baza fenomenului biologic.
• Biochimia include studii privitoare la:
- compozitia chimică a celulei – unitatea materiei vii
- mecanismele chimice prin care materia vie se formează,
se menţine, eventual se distruge; aceste procese sunt
convenţional definite prin termenul de metabolism.
 ELEMENTE COMPONENTE ALE
MATERIEI VII
• Elementele care intră în compoziţia materiei vii = elemente
biogene sau bioelemente
• Între organismele vii şi mediu există interacţiuni complexe,
constând în schimburi de:
 substanţă
 energie
 informaţie
ceea ce constituie aşa-numitele cicluri ale elementelor (C, N,
etc.).
• În decursul evoluţiei, organismele vii au selecţionat din
mediul înconjurător anumite elemente care pot fi clasificate
în felul următor.
 Clasificarea bioelementelor
 Elemente macrobiogene (macroelemente) - reprezintă până la 99%
din compoziţia materiei vii. Acestea sunt:
H, O, C, N, P şi Ca
• În organismele vii sunt răspândite în proporţie de 96% H, O, C, N.
 Elemente oligobiogene (oligoelemente) - se găsesc în proporţie de
0,05-1%:
Mg, Na, K, Fe, S, Cl.
• Macro- şi oligoelementele → rol structural şi energetic.
 Elementele microbiogene (microelemente) se găsesc în cantităţi
foarte reduse sau chiar în urme → rol predominant catalitic.
• Unele sunt comune tuturor organismelor vii:
Cu, Co, Zn, Mn, F, I, Mo – si se numesc elemente invariabile
• Altele se găsesc numai în anumite organisme
Br, Si, Li, As, etc.- şi se numesc elemente variabile.
.
 Carbonul
C: Z=6, A = 12
• Este elementul biogen caracteristic pentru materia vie: prezent în
toţi compuşii organici constitutivi ai sistemelor biologice
• Există în proporţii variabile (10-21%) atât în organismele animale,
cât şi cele vegetale; conţinutul în carbon este mai mare la animale
decât la plante.
• Starea de hidratare a organismului sau organului considerat
influenţează conţinutul în carbon.
• Rolul biologic major al C este determinat de structura sa
electronică şi de proprietăţile chimice particulare.
• Formează cu cei patru electroni de valenţă legături simple, duble,
triple, combinaţii foarte variate, unele constituite din catene lungi,
liniare sau ramificate, deschise, închise sau aromatice, cu structuri
tridimensionale adesea foarte complexe.
• Se combină covalent cu H, O, N, S, P, etc.
• Toate substanţele de bază din organismele vii sunt combinaţii ale
carbonului.
 Azotul

N: Z=7, A=14.
• În formă liberă azotul nu întreţine viaţa; sub formă de
combinaţii este specific şi indispensabil organismelor vii.
• Proteinele şi acizii nucleici care reprezintă suportul material al
vieţii conţin în structura lor azot.
• Cantitatea de azot variază în organismele vii. Astfel, plantele
conţin sub 1% azot, în timp ce organismele animale, conţin 3-
3,5% N.
• Proteinele au un conţinut de 15-17% azot.
 Hidrogenul şi oxigenul

H: Z=1, M=1,008
O: Z=8, A=16
• În organismele vii se găsesc asociaţi predominant
sub formă de apă, dar şi sub formă de combinaţii
organice; proporţia este mai mare în ţesuturile
puternic hidratate.
• În plante, hidrogenul se găseşte în proporţie de 6-
7%, pe când în organismul animal, conţinutul este
de cca. 9%.
• Oxigenul, la plante reprezintă 42-44%, iar la
animalele superioare, respectiv la om cca. 62%.
 Alte elemente

• În structura organismelor vii se găsesc numeroase alte

elemente, cum sunt: Ca, P, Mg, K, Fe, Cl şi elemente
mai grele ca: Zn, Cd, Cu, Mn, I, S care au rol structural
şi biocatalitic.
 CONSTITUENŢII FUNDAMENTALI AI
MATERIEI VII

• În organism, bioelementele se găsesc asociate sub

formă de combinaţii chimice minerale (anorganice) sau
organice.

• Principalele combinaţii minerale în sistemele biologice

sunt apa şi electroliţii (anioni şi cationi).
 Apa
• Este mediul biogen prin excelenţă.
• Un organism viu poate fi considerat ca un sistem
eterogen dispers, mediul de dispersie fiind apa.
• Conţinutul în apă al organismelor vii variază între 40-
94% în funcţie de specie, sex, vârstă, climă. Originea
apei este exogenă (alimentară) sau endogenă (rezultată
în urma reacţiilor metabolice).
• Se constată un paralelism între intensitatea proceselor
biologice şi conţinutul în apă. Embrionul, cu cel mai mare
conţinut în apă prezintă cel mai intens metabolism.
• În ţesuturi apa îndeplineşte roluri variate:
 mediu pentru reacţiile biochimice
 solvent pentru numeroşi compuşi, dielectric, vehiculant
al substanţelor componente,
 rol structural al anumitor constituenţi.
 Structura apei
• În molecula de apă, electronii din legăturile O - H sunt deplasaţi spre atomul
de oxigen.
• Cele două legături sunt egale: 0,96 Å şi formează între ele un unghi de
104,50.
• Moleculele de apă sunt asociate câte 3,4 sau 6, în funcţie de starea de
agregare. Asocierea se realizează prin dipoli şi legături de hidrogen.
• Energia legăturii de hidrogen este de 4,7 Kcal/mol.
• Apa se asociază prin legături de hidrogen şi cu proteinele şi acizii nucleici
contribuind la structura tridimensională a acestora.
• În stare de vapori apa este neasociată.
• Capacitatea calorică ridicată, căldurile de vaporizare şi topire înalte fac din
apă un izolator termic şi contribuie astfel la păstrarea temperaturii corporale.
 Sărurile minerale

• Au rol structural, catalitic, fizico-chimic. Sărurile de

calciu, de exemplu, sunt componente ale oaselor.

• Unii ioni au rol catalitic intrând în structura unor compuşi

biologici foarte activi, cum sunt clororfila, hemoglobina,
enzimele.

• În mare măsură au rol fizico-chimic condiţionând

echilibrul osmotic, acidobazic, electrochimic, în ţesuturi.
 Combinaţii organice.
• Combinaţiile organice existente în organismele vii sunt
sunt denumite biocompuşi sau biomolecule.
• După rolul lor deosebim:
 constituenţi organici fundamentali ai materiei vii –
aminoacizi, proteine, glucide, lipide, acizi nucleici -
indeplinesc funcţii structurale şi energetice.
 efectori biochimici: substanţe care influenţează şi
controlează desfăşurarea proceselor din sistemele vii:
 biocatalizatori sau enzime şi precursorii lor
 alte substanţe cu rol de factor de reglare şi control:
hormonii, vitaminele
 mediatorii chimici ai influxului nervos.
 Celula.
• Cu toată diversitatea lor, organismele vii posedă o unitate
structurală şi funcţională: celula.
• Organismele superioare sunt multicelulare; celule de acelasi
tip formează asociaţii (ţesuturi, organe), astfel putand să
îndeplinească roluri şi funcţii diferite.
• Toate organismele vii au la baza 2 tipuri de structuri chimice
fundamentale: acizi nucleici şi proteine, substanţe care se
găsesc în cantităţi aproximativ constante, atât în
organismele unicelulare cât şi în cele pluricelulare.
• Alte substanţe de bază ale celulelor sunt lipidele şi hidraţii
de carbon.
• Combinaţiile anorganice sunt şi ele parte integrantă a
organismelor vii.
 ORGANISMUL VIU CA SISTEM
ORGANIZAT
• Substanţele organice şi anorganice, ionii, radicalii liberi
sunt componente ale materiei vii care se pot asocia sub
forma a diferite structuri, unele spaţiale tridimensionale în
care componentele au o poziţie bine determinată în spaţiu
şi care participa la reacţii ce se desfăşoară în timp într-
o succesiune şi într-o interdependenţă riguros
determinată.

• Astfel de structuri spaţiale se numesc sisteme organizate.

• Prin sistem se defineşte un complex de elemente aflate

în interacţiune
 Caracteristici ale sistemelor biologice
• Se întâlnesc sisteme organizate în chimia anorganică (cristalele) şi în
chimia organică (compuşii macromoleculari). Nivelul de organizare al
acestor sisteme este scăzut.
• În cadrul sistemelor biologice se diferenţiază însă nivele de
organizare ierarhizate cu caracteristici proprii pentru fiecare nivel:
organism - organe - ţesuturi - celule - agregate moleculare -
molecule - atomi.
• Caracteristici ale sistemelor biologice:
 integritatea: viaţa nu poate fi concepută decât în cadrul unui
organism bine individualizat şi care numai în această formă îşi
exercită funcţiile vitale.
 caracter informatizat: cele mai specifice funcţii ale vieţii
(autoreînnoirea, reproducerea, evoluţia, adaptarea) sunt procese
informaţionale.
 capacitatea de autoregale: sistemele biologice sunt şi sisteme
autoreglate posedând mecanisme de homeostazie cu o eficienţă
deosebită.
• Principalul mecanism prin care sistemele autoreglate îşi asigură
homeostazia este principiul retroinhibiţiei (feed-back).
• Sistemele biologice funcţionează ca sisteme cibernetice tipice.
AMINOACIZII - SUBSTANTE DE
BAZĂ
ALE PROTEINELOR
 Importanta proteinelor
• Proteinele sunt complexe macromoleculare prezente în toate
celulele vii. Deşi organismele vii conţin pe lângă proteine si alte
biomolecule organice, precum glucide şi lipide, procese
biologice esentiale se desfasoara în mare măsură pe seama
proteinelor - cele mai importante constituente ale organismelor
vii.
• Proteinele sunt constituenţi principali ai protoplasmei şi
nucleului.
• Structura proteică se întâlneşte într-o serie de combinaţii de
mare importanţă pentru organism ca: enzime, hormoni,
pigmenţi, etc.
• Denumirea de proteină provine de la cuvântul grecesc “protos”
care înseamnă “fundamental” sau “cel dintâi”.
• Din punct de vedere chimic proteinele sunt polimeri ai
aminoacizilor
•Analiza elementală nu contribuie decât puţin la
caracterizarea proteinelor, deoarece deosebirile de
compoziţie între proteine sunt mici.
•Toate proteinele conţin elementele: C, H, O, N şi S; în
unele proteine se găsesc în cantităţi mici: P, Fe, Cu, Mg, I,
Cl, Br.
•Proporţia principalelor elemente este în medie
următoarea:
Din punct de vedere chimic proteinele sunt polimeri
ai aminoacizilor.

Aminoacizii pot fi obţinuţi în stare liberă prin hidroliza

chimică sau enzimatică a proteinelor.
Exista 20 de aminoacizi naturali care intra in mod uzual in
compozitia proteinelor.
Toti sunt α-aminoacizi, cu exceptia prolinei.
Cu esceptia glicinei, atomul de C α este legat de 4 atomi
diferiti  atomul de C α este un atom de C asimetric,
chiral.
Deoarece in structura aminoacizilor exista o grupa
acida si una bazica, acestia pot forma in solutii apoase,
in functie de pH, atat cationi, cat si anioni.
Au un caracter amfoter.
 Proprietăţi ale aminoacizilor

• Aminoacizii sunt substanţe albe, cristalizate, care se

topesc la temperaturi ridicate (peste 200oC) cu
descompunere; nu pot fi distilaţi, nici chiar în vid.
• Majoritatea sunt solubili în apă (excepţie cisteina şi
tirozina care sunt foarte greu solubili) şi insolubili în
solvenţi organici, asemănându-se din acest punct de
vedere cu electroliţii.
• Toţi aminoacizii sunt solubili în acizi şi baze diluate.
• La hidroliza proteinelor se obţin cca 20 - 25 de
aminoacizi.
• În total se cunosc peste 50 de aminoacizi.
• Unii, mai rari, se găsesc doar în plante şi
microorganisme.
 Aminoacizii întâlniţi în proteinele animale
Aminoacizi neutri, cu catene laterale nepolare
(hidrofobi)
Aminoacizi neutri, cu catene laterale
nepolare (hidrofobi)
Aminoacizi neutri, cu catene laterale
polare (hidrofili)
Aminoacizi neutri, cu catene laterale
polare (hidrofili)
Aminoacizi dicarboxilici
Aminoacizi bazici
Aminoacizi bazici şi amidele lor
Prin decarboxilarea acidului aspartic rezultă β-alanina.

Intră în structura unor componente biologice indispensabile (ac. pantotenic),

în dipeptidele din muşchi (carnozina şi anserina).
Ac. γ-aminobutiric format prin decarboxilarea ac. glutamic, este un
component al ţesutului cerebral cu rol în transmiterea impulsurilor
nervoase.
• Sarcozina, derivatul N-metilic al glicocolului are acţiune
antitumorală prin blocarea sintezei bazelor purinice.
• Prin metilare se formează betaina cu rol lipolitic.