Tema 1: Scurt istoric şi

conţinut al psihologiei
sociale
Subiectul 1. Etape ale dezvoltării
psihologiei sociale ca ştiinţă
Primele cugetări cu caracter psihosocial datează
cu perioada antică‚ aparţinând gândirii filosofice.
Această etapă‚ pe care am putea să o numim
preştiinţifică‚ durează până la începutul secolului
XX. În finalul ei distingem o perioadă de constituire
a cunoştinţelor psihosociale‚ pe parcursul căreia
se afirmă şi primele teorii – “psihologia
popoarelor”‚ “psihologia mulţimilor” şi
“comportamentul social instinctual”.
Subiectul 1. Etape ale dezvoltării
psihologiei sociale ca ştiinţă
Cea de a doua etapă – de afirmare în calitate de ştiinţă
autonomă – este unanim recunoscută de cercetători ca
debutând odată cu lucrările lui McDougall şi
Ross‚ primul mai reprezentând psihosociologia
europeană‚ cel din urmă stând la începuturile celei
americane. Totuşi‚ după unele opinii‚ adevărata
dezvoltare a psihosociologiei începe după primul
război mondial‚ când se afirmă primele programe
experimentale: modelele create de George Herbert
Mead şi Gordon W. Allport.
Se poate conchide că deja la această perioadă iniţială
în psihologia socială se afirmă viziuni pragmatice în stil
american‚ care o domină timp de mai multe decenii.
Subiectul 1. Etape ale dezvoltării
psihologiei sociale ca ştiinţă
A treia etapă în dezvoltarea psihologiei sociale poate fi
datată cu perioada postbelică‚ mai corect ar fi însă
amplasarea debutului ei în anii 60‚ când în Europa se pune
în discuţie paradigma ştiinţifică americană‚ pentru ca în
1972 să vadă lumina tiparului cartea Contextul psihologiei
sociale: evaluare critică‚ autorii căreia H. Tajfe‚ I. Israel
schiţează un adevărat program al avansării investigaţiilor
psihosociale în direcţia practicii reale. Cercetările se
orientează spre câmpuri sociale noi: reprezentările sociale
– S. Moscovici‚ identitatea socială – H. Tajfel şi J. C.
Turner‚ atracţia interpersonală – E. Berscheid şi E. Walster‚
reactanţa psihologică – W. Brehm ‚ zvonul ca fenomen
psihosocial – T. Shibutani etc
Subiectul 1. Etape ale dezvoltării
psihologiei sociale ca ştiinţă
Următoarea etapă‚ definită de cercetători ca “perioadă
contemporan㔂 debutează după anii 90. Deşi sunt continuate
temele precedente‚ se amplifică interesul pentru cotidianul
social‚ afirmându-se concepţii şi noţiuni noi. Sporeşte interesul
pentru cercetările interculturale (J. M. Nuttin‚ H. R. Markus‚ S.
Kitayama‚ R. E. Nisbeth‚ G. Jahoda etc.)‚ ale comportamentelor
consumatorului (B. Mullen‚ C. Johnson‚ E. Rogers etc.)‚ ale
identităţii de gen (A. H‚ Eagly‚ B. T. Johnson‚ M. Argyle‚ P. M.
Robins‚ R. Sesan‚ L. L. Carli‚ S. T. Fiske etc.)‚ minorităţilor şi
marginalilor (G. Ferreol‚ R. Y. Bourhis‚ J. –Ph. Leyens‚ R. J.
Brown etc.)‚ se afirmă orientarea cognitivă‚ trecându-se de la
studiul funcţiilor şi facultăţilor mintale la cel al proceselor de
tratare a informaţiei. Psihologia socială trece printr-un proces de
internaţionalizare‚ implicându-se cercetătorii din fostele ţări
socialiste‚ din Asia‚ America Latină‚ Australia‚ Africa.
Subiectul 2. Preistorie. Reflecţii
filosofice asupra fenomenului social
 Perioada antică: cugetările despre om şi societate în
opera lui Socrate‚ Platon‚ Aristotel.
 Ideea grupurilor sociale (Platon): societatea este formată
din trei clase – filosofi‚ gardieni‚ agricultori şi meseriaşi.
Clasele dominante instaurează o comunitate a
averilor‚ femeilor şi copiilor‚ pentru a putea conduce cu
restul societăţii. Statului ideal este cârmuit de un
conducător-filosof. Tipurile de guvernare: conducerea
oligarhică‚ efectuată de cei bogaţi, săracii fiind lipsiţi de a
participa la ea; temocraţia, în care puterea este deţinută
de oameni ambiţioşi şi agresivi; conducerea
democratică, unde libertatea aparţine tuturor;
conducerea despotică.
 Aristotel a emis ideea despre om ca fiinţă socială. În
cartea “Politica” El considera că există trei forme ale
guvernării: monarhia‚ aristocraţia şi republica. Aceste trei
tipuri de conducere pot suporta perturbări: monarhia se
transformă în tiranie, aristocraţia – în oligarhie, republica
– în democraţie. Conducerea tiranică este aceea, în care
activitatea este îndreptată spre apărarea intereselor
conducătorului. Oligarhia are grijă doar de interesele
celor avuţi, democraţia îşi fundamentează politica pe
apărarea intereselor celor mai sărace pături sociale. Nici
într-un cadru al unei asemenea conduceri nu se depun
eforturi pentru apărarea intereselor întregului popor.
Aristotel consideră conducerea un complex de organizări
ale conducătorilor unui oraş sau Polis, care au
împuterniciri mari în toate domeniile statului (Politeum).
 Ideile lui Platon şi Aristotel au fost dezvoltate în
evul mediu de către filosofii lumii arabe. După
Farabi, conducătorul trebuie să fie filosof,
deţinând cunoştinţe despre adevărul raţional, bine
şi mijloacele necesare pentru realizarea
adevăratei fericiri. În opera lui Ibn Khaldun
societatea şi relaţia ei cu politica se prezintă ca
temă centrală. Existenţa societăţii determină
perpetuarea omenirii, de aceea ea necesită o
politică înţeleaptă şi raţională. Ibn Khaldun
menţionează că societatea‚ la fel precum un
organism viu‚ are mai multe faze de dezvoltare‚ în
cea de declin fiind exclusă cooperarea.
 Ideea psihosocială se întâlneşte în opera
filosofilor din evul mediu. Perpetuând gândirea
filosofică antică‚ gândirea medievală pune în
atenţie problemele politicii‚ conducerii‚ influenţei
sociale. Niccolo Machiavelli a definit esenţa
opiniei publice şi capacitatea conducerii de a
manipula cu comportamentul oamenilor.
Thomas Hobbes a analizat dimensiunile
psihosociale ale relaţiilor interumane
caracterizate de
conflict‚ dominaţie‚ supunere‚ considerând statul
un rezultat al contractului dintre oameni în
scopul curmării contradicţiilor şi luptelor.
 În secolul XVIII gândirea socială se
completează cu reflecţiile umaniste ale lui
Montesquieu şi Rousseau. Primul prezintă
un şir de detalii cu referinţă la caracterele
naţiunilor‚ cel de-al doilea cugetă despre
esenţa şi existenţa psihosocială a omului.
 În cea de a doua jumătate a secolului XIX
M. Lazarus şi H. Steinthal au pus prin
studiile lor începutul cercetărilor
etnopsihologice‚ pe care unii dintre
cercetători le consideră debut al
psihologiei sociale.
Subiectul 3. “Psihologia popoarelor” şi “psihologia
mulţimilor”: domenii de instituire a studiului
psihosocial
Până la momentul căpătării de către psihologia
socială a unui statut de ştiinţă autonomă‚ în
Europa se remarcă două tendinţe generale‚ care
se afirmă ca teorii:
 cercetarea psihologiei popoarelor‚ având
începutul în elaborările lui M. Lazarus şi H.
Steinthal şi ale succesorului lor‚ W. Wundt;
 psihologia maselor‚ elaborată de G. Tarde‚ G. Le
Bon.
Cea de a treia tradiţie – comportamentul instinctual
social (McDougall) este considerată drept
fundament al investigaţiei psihosociale cu
deosebire în Anglia şi SUa.
Ideea raportării studiului psihosocial la cultură
s-a conturat încă la începutul secolului XIX
în Germania‚ în lucrările etnologilor Theodor
Waitz şi Adolf Bastian. În 1860 Moritz
Lazarus şi Hajim Stenthal editează Revista
psihologiei şi lingvisticii popoarelor
(Zeitschrift für Völkerpsychologie und
Sprachwissenshcaft)‚ în care sunt
dezvoltate ideile despre sufletul
supraindividual al poporului‚ aflat în raport
cu cel individual. Sufletul poporului se
manifestă în limbă‚ mituri‚ tradiţii‚ studierea
cărora poate oferi informaţie despre acesta.
Wilhelm Wundt‚ realizează un şir de studii ale
psihologiei popoarelor‚ enunţând ideea despre
obiectul psihosociologiei – sufletul colectiv aflat în
raport cu cel individual. Deoarece W. Wundt a
considerat psihologia popoarelor un teren amplu al
investigaţiei experimentale‚ încă în 1863 iniţiază un
şir de studii influenţate de cercetările predecesorilor‚
înaintând un alt termen – “spiritul colectiv” – pe
care-l considera un produs al spiritelor individuale şi
care‚ odată constituit‚ le influenţează. Pe lângă
interesul faţă de produsele culturale‚ psihologia
popoarelor pune accent pe natura relaţiilor dintre
individ şi societate‚ precum şi pe raporturile
interumane‚ momente preluate mai târziu nu doar de
psihosociologie‚ ci şi de antropologie‚ sociologie şi
alte ştiinţe.
Gabriel Tarde este autorul mai multor studii cu
referinţă la imitaţie‚ cărei îi atribuie rolul în
asigurarea raportului dintre generaţii şi în cadrul
acestora. Elaborările teoretice se refereau şi la
anumite moduri ale imitaţiei‚ unul din care –
contagiunea mintală – a fost analizat de
cercetător prin referinţă la un şir de situaţii: de la
difuzarea modei vestimentare şi a credinţelor
religioase până la influenţa conducătorilor
asupra maselor.
Ideea lui Tarde a fost preluată de către Gustave Le
Bon‚ care a urmărit fenomenul modificării
comportamentului indivizilor în mulţime sub
influenţa contagiunii mintale
Cele mai multe lucrări îi atribuie rolul de fondator al
psihologiei sociale lui William McDougall‚ autor al cărţii
“Introducere în psihologia socială” (1908)‚ mai ales
pentru faptul că anume el a încercat o descriere a
obiectului acestei ştiinţe. Dar McDougall reduce
fenomenul vieţii sociale la instincte‚ impulsiuni‚ pe care le
pune la baza gândirii şi acţiunilor individuale şi colective.
Concepţia lui McDougall a fost numită instinctuală‚ cu
toate că ulterior‚ într-o următoare ediţie a lucrării
sale‚ autorul renunţă la ideea dirijării totale a acţiunilor
umane de instinct.
În anul publicării lucrării lui McDougall la New York apare
lucrarea sociologului din SUA Edward A. Ross
Psihologie socială‚ care‚ fiind puternic influenţată de
ideile lui G. Tarde‚ tratează problemele uniformităţii
sociale‚ manifestate în rezultatul imitaţiei şi influenţei
datorate interacţiunilor interumane. Începutul secolului
XX afirmă psihologia socială în calitate de ştiinţă
autonomă.
Subiectul 4. Orientări contemporane, căutări
teoretico-metodologice şi paradigme ale psihologiei
sociale
Orientarea biologistă‚ afirmată la începuturi‚ în
psihologia socială îl are ca autor pe W. McDougall‚
care considera că comportamentul uman este
general de instincte‚ dintre care cel gregar – de
convieţuire în grupuri – se prezintă ca un atavism
şi determină formarea comunităţilor umane. Prin
analogie sunt determinate “asemănări” dintre
speciile animale şi conduitele umane. McDougall
nu ţine cont de rolul factorului cultural şi
istoric‚ transpunând în psihologia socială modelele
interactive manifestate în lumea animală.
Orientarea culturalistă

Îşi are geneza în operele etnologilor germani T. Waitz‚ A.

Bastian‚ M. Lazarus‚ H. Steinthal‚ care au definit
conceptul de “suflet supraindividual” al
poporului‚ manifestat în limbă‚ obiceiuri‚ mituri‚ aflat în
relaţie cu “sufletul individual”. “Sufletul poporului” poate fi
cunoscut prin studiul culturii. Această teză a găsit
susţinere în opera lui W. Wundt‚ care a oferit termenului
“spirit colectiv” sens‚ propunând cercetarea acestuia prin
analiza sistematică a comportamentelor individuale
supuse influenţelor culturale. Ideea a fost perpetuată de
S. Freud‚ C. Jung‚ R. Benedict, M. Mead, B. Malinowski,
a determinat apariţia unui şir de şcoli şi teorii cu esenţă
etnopsihologică şi transculturală.
Orientarea pragmatist-funcţională
Fondatori sunt W. James şi J. Dewey‚ este
populară mai mult în SUA‚ tratând procesul
cunoaşterii ca un instrument de adaptare a
individului la mediu. Funcţionalismul
avansează principiul subordonării
funcţionale necesare a indivizilor în
contextul unei structuri sociale concrete.
Funcţionaliştii au meritul elaborării unor
criterii şi procedee riguroase de cercetare
psihosociologică.
Orientarea behavioristă
Având răspândire în SUA şi Europa Occidentală‚ teoria behavioristă
a apărut ca o critică a introspecţionismului‚ pentru ca mai târziu să
se afirme în psihologia socială‚ avându-i ca autori pe G. H. Mead
(1863-1931)‚ C. H. Coley (1864-1929)‚ prezentând o reacţie
împotriva instinctivismului propus de W. McDougall în explicarea
fenomenelor sociale. În psihologia socială behaviorismul
menţionează rolul factorilor personali interni în manifestările
comportamentale umane:
al structurilor mintale şi al imaginii de sine social determinate în
activitatea psihică a persoanei (G. H. Mead);
al sentimentului de sine (C. H. Coley) sau al comportamentului
intern autodiscriptiv ca un produs social posedat de către individ (B.
F. Skinner).
Behaviorismul social studiază comportamentul social în contextul
normelor şi al relaţiilor sociale‚ al valorilor grupului şi al rolurilor pe
care le posedă fiecare individ‚ comportamentul desemnând un
rezultat al ajustării la ambianţa socială‚ iar mecanismele principale –
învăţarea şi adaptarea socială.
Orientarea dinamico-topologică
Îl are ca autor pe Kurt Lewin (1870-1947)‚ care a adoptat în
tratarea fenomenului psihosocial un model dinamic. Cadrul
experimental al acestei orientări a fost destul de variat:
grupul social şi fenomenele intragrupale (R. Lippitt‚ R.
White)‚ dinamica grupului (D. Anzieu‚ J. Martin)‚ influenţa
deciziilor grupale asupra schimbării de atitudini (K.
Lewin‚ A. Bavelas) etc.
Lucrările lui K. Lewin au iniţiat orientarea
interacţionistă‚ unul din reprezentanţii contemporani ai
acesteia fiind Tamotsu Shibutani. Interacţionismul‚ mai mult
decât alte teorii‚ pune accent pe determinismul social al
comportamentului uman.
I-a avut ca reprezentanţi pe S. Asch‚ F. Heider‚ L.
Festinger‚ Th. Newcomb etc.
Orientarea psihanalitică
A transferat ideile psihanalitice în viaţa comunitară‚ însăţi
societatea fiind considerată o forţă opresivă şi frustrantă
pentru individ. Viaţa socială‚ în conformitate cu concepţia
freudiană‚ este supusă unor legităţi psihice‚ care conduc
spre manifestări uniforme în conduitele umane‚ fără a fi
supuse influenţelor culturale. Adepţii şi chiar adversarii
concepţiei freudiene şi-au adus aportul în dezvoltarea unor
teorii‚ care explică anumite fenomene ale cotidianului
social. Menţionăm în acest sens cercetările “inconştientului
colectiv” ca un fond comun universal care determină
conduitele sociale‚ întreprinse de C. Jung‚ cele ale lui K.
Horney‚ care a acordat un rol deosebit determinismului
cultural‚ ale reprezentanţilor şcolii culturale: B.
Malinowski‚ M. Mead‚ A. Kardiner‚ R. Benedict etc.
Orientarea umanistă
Îi are ca reprezentanţi pe A. Maslow‚ C. Rogers‚ J.
F.T. Bugental etc. Abraham Maslow‚ considerat
fondator al psihologiei umaniste‚ propune o
concepţie închegată a motivaţiei‚ menţionând
rolul valorilor în formarea personalităţii.
Dezvoltarea psihologică‚ în conformitate cu
opinia cercetătorului‚ constă în aspiraţia spre
trebuinţele supreme‚ conducând persoana spre
autoactualizare. Teoria umanistă insistă în
cultivarea capacităţilor umane supreme‚ precum
creativitatea‚ autonomia‚ spontaneitatea‚ respons
abilitatea.
 Model al
Orientare Teorie Reprezentanţi
omului
Beha- Omul Teoria frustrării- N. E. Miller‚ J. L.
vioristă mecanic agresivităţii Dollard ‚ L. W.
(reactiv) Doob‚ O. H. Mowrer‚
R. H. Sears
Teoria învăţării sociale A. Bandura

Teoria schimbului J. W. Thibaut‚ H. H.

social Kelly

Teoria I. Ajzen
comportamentului
planificat

Teoria G. C. Homans
comportamentului
social elementar
Orientare Model al omului Teorie Reprezentanţi
Cognitivă Omul care Teoria echilibrului F. Heider
cunoaşte
(cognitiv) Teoria atribuirii cauzale F. Heider

Teoria simetriei în T. Newcomb

comunicarea interpersonală
Teoria comparării L. Festinger
sociale‚ teoria disonanţei
cognitive
Teoria congruenţei Ch. E. Osgood‚ P.
H. Tannenbaum
Teoria formării impresiei S. E. Asch
despre o persoană sub
impactul trăsăturilor
centrale
Teoria alegerii raţionale J. C. Coleman
Psihanalitică Omul Teoria dinamică a W. R. Bion
dominat funcţionării grupurilor
de Teoria ciclurilor vieţii E. H. Erikson
pulsiuni

Teoria dezvoltării grupale W. G. Bennis‚ H.

A. Shepard

Teoria tridimensională a W. Schutz

comportamentului
interpersonal

Teoria personalităţii T. W. Adorno

autoritariene
Interacţionis Omul care Teoria eului G.H. Mead‚ G. Blumer‚ M.
tă comunică H. Kuhn
(interacţio
nează) Teoria autoaprecierii M. H. Kuhn‚ T. S.
McPartland

Teoria rol- R. Linton‚ T. Parsons‚ R. K.

statusurilor Merton‚ J.Stoetzel‚ A.
sociale M. Rocheblave-
Spengle‚ J. Cazeneuve

Modelul dramaturgic E. Goffman

pentru explicarea
prezentării
sinelui

Teoria grupului de M. H. Kuhn

referinţă
Teorii Omul Teoria reprezentărilor S. Moscovici‚ D.
europene simboluril sociale Jodelet‚ W.
or Doise‚ A.
Palmonari
Teoria identităţii sociale H. Tajfel
Teoria categorizării H. Tajfel
sociale
Teoria impactului social B. Latane
Teoria minorităţilor S. Moscovici‚ A.
active Neculau

Teoria schimbării S. Moscovici‚ A.

sociale Neculau
Teoria celor cinci stadii D. M. Taylor‚ D. J.
în raporturile de McKirnan
dominare
Subiectul 4. Două căi de dezvoltare a psihologiei
sociale: paradigma explicării şi paradigma
înţelegerii
La baza “paradigmei explicării”‚ cum este numită tratarea
fenomenului psihosocial în SUA‚ se află principiile psihologiei
sociale experimentale, determinată de influenţa psihologiei
generale experimentale‚ care a orientat psihologia spre cercetarea
de laborator‚ oferindu-se prioritate experimentului‚ negându-se
investigaţia teoretică şi specificându-se avantajele studiului
inductiv în raport cu cel deductiv. Alegerea psihosociologilor
americani a fost determinată‚ în mare măsură‚ de etapa prea
lungă de “teoretizare”‚ care a dominat psihologia socială
europeană până în anii 30 ai secolului XX.
“Paradigma înţelegerii” este caracteristică psihologiei sociale din
Europa de Vest. Metodologia acestei paradigme s-a constituit sub
influenţa principiilor ştiinţei psihosociologice‚ ţinându-se cont de
filosofia şi etica socială. Influenţată de moştenirea ştiinţifică
europeană‚ aflată sub influenţa studiilor sociologice din prima
jumătate a secolului XX‚ psihologia socială europeană s-a orientat
spre cercetarea de teren‚ prioritate având observaţia‚ iar metodă
de bază a devenit investigaţia deductivă.
 Elemente Paradigma înţelegerii sau Paradigma explicării sau
ale psihologia socială din psihologia socială europeană
paradigmei SUA

1. Ştiinţa de origine Psihologia generală Sociologia (orientare spre

experimentală (orientare metodologia şi metodele
spre metodele rigide calitative‚ preluate din
exacte‚ preluate din lingvistică‚ culturologie‚ etno
matematică‚ fizică etc.) grafie etc.)
2. Investigaţia Prioritate metodei inductive. Prioritate metodei deductive.
socială

3. Concepţii asupra Cercetarea experimentală este Cercetarea sistemică‚ de la

raportului dintre condiţia de bază a analiza teoretică la testarea
teorie şi existenţei psihologiei ipotezelor prin investigaţia
cercetare sociale‚ metoda de bază – empirică.
empirică‚ metod experimentul de
ă de bază laborator.
 Elemente Paradigma explicării sau
ale psihologia socială din
paradigmei SUA
4. Modele ale Fenomenele sociale se Societatea este o structură
individului‚ so prezintă ca o sumă a
cietăţii şi comportamentelor‚ atitu
raportul dintre dinilor‚ influenţelor‚ sch
acestea imbărilor sociale.
5. Obiectul Experienţa şi
psihologiei comportamentul
sociale şi individual‚ raporturile
categoriile interpersonale.
fundamentale
6. Obiective de Individul uman ca unitate a
bază analizei‚ influenţa
socială – sumă a
influenţelor
interindividuale.
7. Rolul social al Comportament de Psihologul social trebuie să se manifeste
psihologului. neimplicare‚ detaşare de
procesul transformării
sociale.
Paradigma explicării sau psihologia socială
europeană
complexă‚ determinată de factori interni şi
externi‚ având o istorie şi anumite legităţi
ale dezvoltării care nu pot găsi analogie în
legităţile altor sisteme întâlnite în natură
sau logic determinate de om.
Simbolurile sociale: de la individ şi raporturile
interpersonale‚ la grup şi relaţii
intergrupale‚ ajungându-se la cercetarea
contextului social şi a factorilor care-i
determină
configuraţia‚ conţinutul‚ schimbarea etc.
Comportamentele interindividuale‚ relaţiile
interpersonale şi intergrupale‚ contextul
social şi simbolurile lui.
participativ.
Subiectul 5. Problema determinării obiectului
psihologiei sociale
S. Moscovici distinge trei aspecte ale cercetărilor pe care le realizează
actualmente psihologia socială: taxonomic‚ diferenţial şi sistemi.
Privită ca o ştiinţă taxonomică‚ psihologia socială este preocupată de clasificări şi
sistematizări‚ cercetând influenţa stimulilor sociali asupra proceselor psihice:
percepţia socială‚ atitudinile‚ comunicarea. Obiectul este considerat social‚ pe
când subiectul rămâne indefinit‚ având doar o calitate de reacţie la stimul.
În calitatea sa de diferenţiere‚ psihologia socială se centrează pe
subiect‚ analizându-l şi clasificându-l după stiluri cognitive‚ caracterul
atitudinilor‚ motivaţiei. Asemenea cercetări se orientează spre identificarea
tipurilor de lideri‚ modurilor de organizare a comunicării‚ motivaţia spre succes
etc.
Cea de a treia tratare evaluează fenomenele în cheia unui sistem integru al
relaţiilor subiectual-obiectuale. Acest punct de vedere realizează o lectură a
faptelor şi relaţiilor sociale‚ în care raportul se analizează prin prisma a trei
termeni: Subiect individual – Subiect social – Obiect. În cadrul acestui triunghi
fiecare latură este determinată de prezenţa celorlalte două‚ relaţia fiind
concepută în mod static‚ ca o simplă co-prezenţă‚ cum ar fi‚ de
exemplu‚ cercetarea fenomenului facilitării sociale‚ sau dinamic‚ precum o
interacţiune‚ cum se manifestă investigaţia influenţei sociale.
Recunoscând faptul că psihologia socială analizează fenomene care sunt
simultan psihologice şi sociale‚ S. Moscovici vede obligaţia cercetătorului în
investigarea lor în “plinul social” pentru a adăuga o dimensiune obiectivă
faptelor subiective.
Discuţiile despre obiectul psihologiei sociale‚ cu deosebire după
anii 60 ai secolului XX‚ când psihosociologii europeni cheamă la
implicarea teoriei în rezolvarea problemelor contemporaneităţii şi
abandonarea laboratorului în favoarea cercetărilor de teren‚ au
conturat trei orientări în definirea acestuia.
 Prima‚ având geneză în psihosociologia europeană‚ pune
accent pe fenomenele de masă‚ orientând cercetarea teoretică
şi aplicată spre problemele comunităţii: ale
grupului‚ maselor‚ organizaţiilor‚ opiniei publice‚ formaţiunilor
sociale.
 A doua orientare consideră că în calitate de obiect al psihologiei
sociale serveşte comportamentul personalităţii în relaţiile
interpersonale‚ în grup‚ comunitate. Alegerea individului în
calitate de unitate a analizei este determinată atât de influenţa
psihologiei generale‚ cât şi de tradiţia cercetării psihosociale
americane.
 Cea de a treia orientare întrevede obiectul psihologiei sociale în
sinteza fenomenelor ce decurg la nivelul individului şi cel al
societăţii. Astfel‚ în cadrul problemelor cu conţinut psihosocial
sunt incluse şi psihologia socială a personalităţii‚ relaţiile
interumane şi comunicarea‚ apartenenţa socială etc.
Întrebări pentru recapitulare
1. Care sunt principalele idei‚ emise în perioada preistorică
a psihologiei sociale?
2. Ce lucrări pot di considerate ca punând început
dezvoltării psihologiei sociale?
3. Care au fost reprezentanţii şi ideile orientării biologiste în
psihologia socială?
4. Ce idei au fost elaborate de reprezentanţii orientării
culturaliste?
5. Care a fost aportul orientării behavioriste în psihologia
socială?
6. Care sunt conceptele înaintate de orientarea dinamico-
topologică în psihologia socială?
7. Evaluaţi rolul orientării gestaltiste în psihologia socială.
8. Care a fost aportul psihosocial al orientării psihanalitice?
11. Care au fost influenţele orientărilor filozofice asupra
dezvoltării psihologiei sociale?
12. Descrieţi cadrul teoretico-metodologic al psihologiei
sociale contemporane din SUA.
13. Ce paradigmă ştiinţifică a ales psihosociologia
contemporană din Europa?
14. Ce prezintă aspectul taxonomic al psihologiei sociale?
15. Cum rezolvă sarcina diferenţierii obiectului psihologia
socială?
16. Ce conţine lectura trenară a obiectului psihologiei
sociale din perspectiva sistemică?
17. Care sunt deosebirile în definiţiile obiectului psihologiei
sociale‚ date de cercetătorii americani şi europeni?
18. Numiţi şi descrieţi principalele ramuri ale psihologiei
sociale contemporane.
Surse bibliografice
 Doise W., Deschamp J.-C., Mugny G.
Psihologie socială experimentală. Ed. Polirom,
Iaşi, 1996.
 Chelcea, S. Un secol de cercetări
psihosociologice. Ed. Polirom, Iaşi, 2002.
 Manual de psihologie socială. Coord. A.
Neculau, Ed. Polirom, Iaşi, 2003.
 Moscovici S. Psihologie socială sau maşină de
fabricat zei. Ed. Polirom, Iaşi, 1994.
 Psihologie socială. Coord. A. Neculau, Ed.
Polirom, Iaşi, 1996.
 Rusnac S. Psihologie socială. Note de curs.