Noțiuni avansate de neuropsihologie și

patopsihologie
Patopsihologie și tulburări de personalitate

Partea 1. CUNOȘTINȚE AVANSATE

DE NEUROPSIHOLOGIE
1. NEUROPSIHOLOGIA: FUNDAMENTARE TEORETICĂ ȘI SEMNIFICAȚIE
PRACTICĂ
Neuropsihologia este o disciplina de granita intre stiintele neuronale,
psihologice, sociale si tehnice. Ea functioneaza ca stiinta pe principiul
interdisciplinaritatii si complementaritatii. Exista mai multe denumiri
care, in decursul timpului, au fost date acestui domeniu. In secolul trecut,
studiul relatiilor dintre procesele mintale, comportament si procesele
fiziologice a purtat numele de psihologie fiziologica. Au mai fost folosite
denumiri precum: psihologia biologica, fiziologia comportamentului sau
neurostiinta comportamentului. Dar, cand s-a ajuns la concluzia
ca trebuie sa se evidentieze relatia dintre psihologie si neurologie clinica,
s-a impus termenul de neuropsihologie sau cel de neurologie
comportamentala.
Toate aceste denumiri evidentiaza scopul de a studia baza
neurofiziologica a proceselor psihice, a limbajului si a
comportamentului cu sublinierea aspectelor clinice ale acestora.
Neuropsihologia trebuie privita ca stiinta care studiaza
problema raportului intre psihic si creier, in intreaga sa
complexitate, bazandu-se atat pe date experimentale, efectuate
in laborator pe animale si pe om, cat si pe date oferite de clinica
neurologica si neurochirurgicala. Din acest motiv,
neuropsihologia nu este doar o disciplina experimentala, ci si o
disciplina teoretica fundamentala.
Primele studii neuropsihologice au fost efectuate în anii 20 ai
sec. XX de L. S. Vygotsky, dar principalul merit al creării
neuropsihologiei ca ramură independentă a cunoașterii
psihologice aparține lui A.R. Luria.
Activitatea lui Vygotsky în domeniul neuropsihologiei a
prezentat o continuare a cercetării sale psihologice generale. Pe
baza studiului diferitelor forme de activitate mintală, el a reușit
să formuleze principiile:
♦ privind dezvoltarea funcțiilor psihice superioare;
♦ despre structura semantică și sistemică a conștiinței.
Ca disciplină științifică independentă, neuropsihologia s-a
conturat în anii 40-50, lucru facilitat de mai multe motive:
- în primul rând, de noile teorii fiziologice (teoria sistemelor
funcționale de P.K. Anokhin și conceptul de construcție pe mai
multe niveluri a mișcărilor de către N. Bernshtein. Ideea unei
abordări sistemice a funcțiilor psihice superioare, propusă de
P.K. Anokhin și ideea componentelor constante și schimbătoare
ale mișcării ( ca funcție psihică), dezvoltate de N.A. Bernstein,
au stat la baza conceptelor teoretice ale lui A.R. Luria, care a
folosit aceste cercetări pentru a construi o teorie a localizării
dinamice sistemice a celor mai înalte funcții psihice ale unei
persoane;
- în al doilea rând, apariția conceptului de influență culturală și istorică a
dezvoltării funcțiilor psihice superioare elaborat de către L. S. Vygotsky.
Principiile formulate de L. S. Vygotsky au servit ca început al unei
cercetări intenționate pe termen lung efectuate de A. R. Luria și
colaboratorii săi. Autorul a prezentat ideea structurii sistemice și a
organizării cerebrale sistemice a formelor superioare de activitate psihică,
formarea secvențială a funcțiilor psihice superioare umane și schimbarea
secvențială (pe viață) a organizării cerebrale a acestora ca principală
regularitate a dezvoltării psihice. Cercetarea lui L.S. Vygotsky a constituit
baza pentru studiul științific al structurii sistemice a diferitelor procese
psihice, dezvoltarea posibilității de compensare a funcțiilor ientale
perturbate în caz de leziuni cerebrale locale;
- și, în al treilea rând, succesul neurologiei, neurochirurgiei și
patopsihologiei. În timpul celui de-al doilea război mondial a
fost un număr mare de răniți cu leziuni cerebrale, ceea ce a făcut
posibilă efectuarea unor teste clinice și studii teoretice. B.V.
Zeigarnik și colegii ei au adus o contribuție enormă la
dezvoltarea neuropsihologiei prin studierea patologiei
proceselor de gândire și a sferei afective în leziunile organice
ale creierului.
După ce s-a format la joncțiunea mai multor discipline
științifice, neuropsihologia, ca ramură independentă a științei, s-
a concentrat asupra studierii rolului sistemelor individuale ale
creierului în realizarea activității psihice.
In prezent, studiul organizarii psiho-neuro-comportamentale se desfasoara pe 4 directii
principale:
• Directia descriptiva, prin care se evidentiaza elementele componente ale unuia numit
comportament, succesiunea acestora in spatiu si timp si corelatiile ce se stabilesc intre ele.
Aceasta directie permite studiul rolului specific al diferitelor componente in cadrul
activitatii psihice generale a unui individ.
• Directia evolutionista – urmareste desprinderea si formularea unor legitati generale ale
devenirii psiho-comportamentale, pe toata scara animala, precum si evidentierea diferentelor
calitative intre diferitele niveluri ale ierarhiei filogenetice.
• Directia ontogenetica - permite stabilirea stadiilor parcurse de entitatile
 psihocomportamentale, de la aparitie si pana la desavarsire si maturizare, in stransa
dependenta de maturizarea structurilor cerebrale, de maturizarea unui set de neuroni sau a
unui anumit circuit neuronal.
• Directia neuropsihologica, in cadrul careia accentul cade pe dezvaluirea si explicarea
mecanismelor concrete prin care se realizeaza, la nivelul creierului, un act
psihocomportamental sau altul.
In ultima vreme, se manifesta un interes deosebit pentru
alte doua modalitati de studiere a creierului :
• Modalitatea cibernetica, in care creierul este
considerat ca o retea de tip computer cu autoreglare.
• Modalitatea fizica, in care sunt luate in considerare
campurile electromagnetice ce insotesc activitatea
psihica, schimbul de particule elementare, precum si
orice alt proces fizic care permite realizarea unor
analogii intre sistemele vii si cele nevii .
Exista mai multe domenii de activitate in care sunt necesare
studiile de neuropsihologie: neurologia clinica, psihologia
clinica, medicina psihosomatica, pedagogia, indrumarea si
selectia profesionala. Domeniile neuropsihologiei in care se
fac studii si cercetari sustinute sunt numeroase. Din acest
punct de vedere, putem aminti faptul ca este cunoscut faptul
ca determinismul psihologic al maladiilor poate ajunge pana
la un procent de 50%. Pe de alta parte, se considera ca
aproximativ 65% dintre boli au o baza pur psihosomatica.
Este cunoscuta relatia stransa ce exista intre sistemul imunitar si starea
psihica. Efectul emotiilor pozitive sau negative asupra rezistentei
organismului la diferite boli este cunoscut din cele mai vechi timpuri.
Cercetarile in acest domeniu au evoluat pana la a se demonstra ca
raspunsul pielii la reactiile de hipersensibilizare poate fi accelerat sau
incetinit prin sugestie si hipnoza. In alt compartiment, cercetarea modului
de actiune al hormonilor si neurotransmitatorilor a adus date noi privitoare
la rolul acestor substante in reglarea comportamentului. Astfel, este
cunoscut faptul ca diferite regiuni ale creierului emit anumite substante
care pot anihila durerea, substante care, adesea, sunt mai eficace decat
morfina. In ceea ce priveste natura psihicului uman, neuropsihologia
contemporana aduce o perspectiva noua, bazata pe principiul comunicarii
si interactiunii informationale a creierului cu surse de semnale din lumea
externa si din mediul intern al organismului.
Principalele sarcini ale neuropsihologiei sunt
următoarele.
1. Studiul modificărilor proceselor mintale în leziunile
cerebrale locale, care permite identificarea asocierii
substratului cerebral un anumit tip de activitate mintală.
2. Analiza neuropsihologică face posibilă identificarea
acelor structuri comune care există în procese psihice
complet diferite.
3. Diagnosticul precoce al leziunilor cerebrale focale.
Luând în considerare bazele metodologice ale neuropsihologiei, toată varietatea
metodelor utilizate de aceasta ca disciplină științifică independentă, acestea pot fi
împărțite în două grupuri. Primul include metodele prin care au fost obținute
cunoștințele teoretice de bază, iar al doilea - metodele utilizate de neuropsihologi
în practică.
În ceea ce privește primul grup, se remarcă metoda comparativă de cercetare
anatomică, metoda stimulării și metoda distrugerii unei anumite secțiuni cerebrale
(în baza cercetării traumelor cerebrale).
Metoda anatomică comparativă de cercetare face posibilă aflarea dependenței
modurilor de viață, comportamentului de trăsăturile structurale ale sistemului
nervos. Cu ajutorul acestei metode, au fost clarificate principiile activității
creierului, precum și structura cortexului cerebral, dar a fost dificil să se studieze
funcțiile anumitor structuri.
Metoda stimulării implică analiza caracteristicilor activității
psihice superioare ca urmare a expunerii creierului la anumite
influențe. Deoarece acest efect poate fi exercitat în moduri
diferite, se disting stimularea directă, indirectă și la nivel
neuronal.
Cu toate acestea, metoda distrugerii a jucat rolul principal în
formarea neuropsihologiei ca știință a mecanismelor creierului
și proceselor mintale. Această metodă implică distrugerea unei
zone specifice a creierului și monitorizarea caracteristicilor
comportamentului. În ceea ce privește persoana, metoda constă
în observarea pacientului după operații neurochirurgicale sau
răni în zona cerebrală.
În practica neuropsihologică, se folosește metoda de analiză sindromică propusă de
A.R. Luria sau, cu alte cuvinte, „bateria metodelor lui Luria”. A.R. Luria a selectat o
serie de teste, combinate într-o baterie, care face posibilă evaluarea stării tuturor
funcțiilor psihice superioare (după parametrii lor). Aceste tehnici se adresează tuturor
structurilor creierului care furnizează acești parametri, ceea ce face posibilă
determinarea zonei de afectare a creierului. Schimbarea complexității sarcinilor și a
ritmului de prezentare a acestora face posibilă identificarea formelor subtile de
afectare cu mare acuratețe (pentru a face un diagnostic rapid). Metoda propusă se
bazează pe o abordare sistematică a analizei disfuncționalităților și a analizei
calitative a unui defect și prezintă un set de teste speciale care abordează diverse
procese cognitive, mișcări și acțiuni voluntare.
Aceste metode, fiind instrumentul principal al diagnosticului neuropsihologic clinic,
vizează studierea diferitelor procese cognitive și a caracteristicilor personale ale
pacientului - vorbire, gândire, scriere și numărare, memorie. Un domeniu special de
aplicare a metodelor neuropsihologice constituie problema inadaptării școlare.
În ciuda „tinereții” comparative a neuropsihologiei, în prezent există mai multe
direcții de cercetare care diferă prin sarcinile lor. Toate acestea sunt unite prin
concepte teoretice comune și de o sarcină finală comună, care constă în studierea
mecanismelor creierului și proceselor mintale.
Neuropsihologia clinică, care se ocupă cu studiul pacienților cu leziuni cerebrale
locale. Sarcina principală este studierea sindroamelor neuropsihologice în leziunile
cerebrale locale. Cercetările în acest domeniu au o mare importanță practică pentru
diagnostic, pregătirea unei concluzii psihologice cu privire la posibilitatea
tratamentului, recuperării și prognosticului destinului viitor al pacienților. Principala
metodă este metoda cercetării clinice neuropsihologice. În prezent, în neuropsihologia
clinică sunt studiate sindroamele asociate cu afectarea emisferei drepte și stângi a
creierului, cu defecte ale conexiunilor interhemisferice și cu afectarea structurilor
profunde ale creierului. Dezvoltarea ulterioară a acestui domeniu este asociată cu
dezvoltarea metodelor moderne de diagnosticare a leziunilor cerebrale locale.
Neuropsihologia experimentală (neuropsihologia proceselor
cognitive). Sarcina principală este studiul experimental al
diferitelor forme de tulburări mintale în leziunile cerebrale
locale. Datorită lucrărilor lui A.R. Luria și ale studenților săi,
memoria și vorbirea au fost cele mai studiate. El a creat o
clasificare a afaziilor, bazată pe conceptul de activitate a
vorbirii ca sistem funcțional complex, a completat semnificativ
conceptul de organizare a memoriei. În prezent, se efectuează
cercetări privind caracteristicile afectării proceselor cognitive și
sferei emoțional-volitive în cazurile de leziuni cerebrale cu
localizare diferită.
Neuropsihologia ca domeniu de reabilitare. Sarcina principală a
acestei direcții este restaurarea funcțiilor psihice superioare în
leziunile cerebrale locale. Sunt utilizate metode științifice în baza
ideii centrale că o funcție mintală complexă poate fi restabilită prin
restructurarea unui sistem funcțional perturbat. Ca urmare, funcția
deteriorată începe să funcționeze cu ajutorul unui nou ansamblu de
funcții psihice, ceea ce implică o organizare modificată a creierului.
În prezent, domeniul de activitate al neuropsihologilor include
pacienții care au suferit un accident vascular cerebral, diverse tipuri
de traume cerebrale etc. Sunt dezvoltate noi metode de restaurare a
vorbirii, metode audiovizuale, metode de grup și impactul asupra
sferei emoționale și personale a pacienților.
Neuropsihologia de mediu (ecologică) evaluează influența
diferiților factori de mediu nefavorabili asupra stării funcțiilor
mentale și asupra sferei emoțional-personale. Această direcție a
început să se dezvolte la scurt timp după dezastrul de la
Cernobâl și, în contextul unui mediu în continuă deteriorare,
aceste studii devin din ce în ce mai relevante.
Direcția psihofiziologică în neuropsihologie are sarcina de a
studia mecanismele fiziologice ale tulburărilor funcțiilor
mentale superioare. Se dezvoltă în strânsă legătură cu
psihofiziologia, folosind pe larg metodele sale de cercetare
(electroencefalografie, oculografie, miografie etc.).
Neuropsihologie dezvoltării. Sarcina este de a identifica tiparele
de dezvoltare a creierului. Se indică la faptul că este deosebit de
importantă pentru diagnosticul leziunilor cerebrale locale și
pentru diagnosticul disfuncției cerebrale la copii, deoarece în
diferite etape ale ontogenezei, leziunea unei părți a creierului se
manifestă în moduri diferite.
Diagnosticul neuropsihologic face posibilă înțelegerea tiparelor
legăturii dintre creier și funcțiile mintale în ontogeneză și
dezvăluirea factorilor determinanți legați de disfuncțiile
cercebrale în rata și nivelul de dezvoltare a unei anumite funcții
psihice.
În ultimii ani, s-a afirmat ca un domeniu independent
neuropsihologia copilăriei. Acesta este un nou domeniu al
neuropsihologiei care studiază specificul tulburărilor mintale în
leziunile cerebrale locale la copii. Cercetările din acest domeniu
permit identificarea tiparelor de localizare a funcțiilor mintale
superioare, precum și analiza efectului localizării focarului leziunii
asupra funcției mintale în funcție de vârstă. O atenție deosebită este
acordată analizei neuropsihologice a dificultăților de învățare la
copiii de vârstă școlară primară în legătură cu disfuncții cerebrale
minime, care duc la formarea specifică a sistemelor funcționale ale
psihicului, necaracteristice pentru o anumită perioadă de vârstă și se
bazează pe activarea spontană a mecanismelor compensatorii.
http://www.efemeride.ro/top-10-fapte-pe-care-nu-le-stiai-despre-psihicul-tau
1.Creierul, mai rapid ca... gandul?
Se spune ca gandul are una din cele mai mari viteze, si totusi... Sa va dau un exemplu pentru
a intelege mai clar: mergand se intampla uneori sa te impiedici si in mai putin de o secunda
corpul tau reuseste sa se si redreseze, deci el in mai putin de o secunda interpreteaza toate
modificarile tridimensionale ale echilibrului si reuseste sa identifice organele care ar putea
interveni in refacerea acestui echilibru postural, trimitandu-le si semnalele pentru miscarile
necesare. Abia dupa ce ti-ai reglat echilibrul te dezmeticesti si iti dai seama ca te-ai
impiedicat si era sa cazi. Mecanismele sunt foarte complexe, undeva in urechea interna se
alfa organele responzabile de echilibru, cel putin al capului, dar la nivel cerebral exista
organe nervoase specializate in mentinerea echilibrului intregului corp etc. Ideea este ca noi
ar trebui sa cititm tratate intregi pentru a intelege functia echilibrului, o functie cu care
creierul lucreaza in mai putin de o secunda. Cum este posibil? Se pare ca viteza cu care
circula informatiile intre sinapsele neuronale este foarte mare, de peste 270km/h. Este
exceptional cum mecanisme biofizice si biochimice pot atinge o astfel de performanta!
2. Creierul este mai activ noaptea decat ziua
In urma tuturor activitatilor pe care le intreprindem ziua, raportat la
odihna din timpul noptii, am tinde sa credem ca cea mai mare parte a
activitatii creierului se produce ziua. Totusi, prin studii electrice si nu
numai, cercetatorii au sesizat ca noaptea creierul este mult mai activ
decat ziua. Oamenii de stiinta nu au putut explica cert mecanismele care
stau in spatele acestui rezultat uimitor, insa ei cred ca activarea intensa
cerebrala din timpul somnului se datoreaza tuturor proceselor reparatorii
atat la nivel celular si energetic, cat si ca ansamblu functional, ca
structurare a memoriei, estompare a stimulilor afectivi prea puternici sau
marcanti, deci practic are loc o reechilibrare atat fizica, dar si psihica,
emotioanala, comportamentala.
3. Cu cat avem un IQ mai mare, cu atat visam mai mult
Avand in vedere explicatia de la subpunctul 2 devine logica
aceasta concluzie. Cu cat creierul nostru reuseste sa acumuleze
si sa proceseze mai multa informatie, cu atat are mai
multa nevoie de a amortizeaza excesele, pe care le prelucreaza
si le inhiba sau potenteaza ori elibereaza sub forma de vise.
Ideea de interpretare a viselor are deci un gram de adevar,
astfel ca dimineata, daca va ganditi la ce ati visat, puteti deduce
unde sunt punctele de tensiune in subconstientul vostru, puncte
ce va pot afecta viata, avand puterea de a le estoma si in mod
constient.
4. Neuronii sunt regenerabili si continua sa creasca toata viata

Mai bine de o suta de ani s-a considerat ca neuronii nu se regeneraza. Ulterior, prin studii
recente s-a ajuns la concluzia ca marea majoritate a neuronilor cresc si se dezvolta pana in
jurul varstei de 7 ani, de aceea copilul mic trebuie sa aiba tot felul de activitati care sa ii
puna la treaba atat capacitatile intelectuale, cat si motrice (dans, pian, alte sporturi ce
necesita o coordonare mai intensa, nu doar alergare). Ulterior alte studii au scos in
evidenta ca unii neuroni se regenereaza chiar la 2 saptamani. Acest fapt s-a aflat in
incercarea de a explica functia olfactiva (mirosul). La anumite mirosuri foarte puternice
sau care contin noxe toxice neuronii olfactivi, o buna parte din ei, mor. La cateva astfel de
intamplari, daca nu s-ar regenera, ar trebui sa fie distrusi toti si noi sa ramanem fara
miros. Insa acest lucru nu se intampla, pentru ca la doua saptamani neuronii olfactivi se
regenreaza, mentinandu-ne functia olfactiva in bune conditii. Totodata alti neuroni din
creier se regenereaza, unii insa cu o rata foarte lenta, de exemplu de 30 de ani.
Astfel, daca moartea unui astfel de neuron s-a produs la 40 de ani, teoretic
regenerarea lui ar trebui sa fie finalizata undeva la 70 de ani, insa la aceasta din urma
varsta este mai putin probabil datorita proceselor de senescenta (imbatranire) care
intervin. Si regenerarea neuronala ramane inca neelucidata complet. S-a mai
descoperit de asemenea ca axonii neuronilor cu mielina se regenereaza doar daca in
continuitatea lor se afla tot teaca de mielina. Mai clar exprimat, dam un exemplu:
neuronii cu mielina intra in structura nervilor membrelor. Daca un om intr-un
accident isi taie mana, el se poate duce rapid la spital si mana i se pune la loc. Axonul
neuronal din mana taiata (neuronul arata ca un copacel, coroana e corpul neuronal, de
obicei se afla in creier, trunchiul e axonul si poate fi foarte lung, chiar un metru, iar
radacinile butonii terminali unde se fac sinapse) ar trebui sa moara, insa restul axonal
din bratul care a ramas legat de corp isi trimite prelungirea in continuare prin teaca
de mielina care ii creaza un mediu favorabil cresterii, astfel se regenereaza.
Astfel, afirmatia unanim cunoscuta, cum ca psihicul este o
functie a creierului, trebuie precizata prin sublinierea a doua
aspecte :
1. Psihicul se realizeaza ca o functie de receptare, prelucrare,
interpretare si stocare a informatiei.
2. Informatia se constituie prin prelucrari si integrari succesive,
la nivelul creierului, in unitati distincte, pe care le numim
procese si stari psihice. Aceasta informatie este furnizator de
diverse categorii de semnale mecanice, fizice, chimice si
socioculturale, ce actioneaza din afara asupra
receptorilor individuali.
Ca elemente componente, sistemul psihic uman include mai multe
entitati :
• Entitati de tip cognitive (senzatiile, perceptiile, reprezentarile,
gandirea, cuelementele ei, judecatile si rationamentul). Acestea permit
o orientare adecvata in raport cu obiectele si fenomenele externe.
• Entitati de tip motivational contin informatii despre starile de
necesitate, semnalizand deviatiile de la echilibru sau de la tendintele si
finalitatile evolutive ale organismului individului.
• Entitati de tip emotional – afectiv contin informatii despre raportul
dintre semnificatia situatiilor si evenimentelor externe si dinamica
motivationala a sistemului individului, dirijand in mod corespunzator
energia care realizeaza si sustine actul comportamental exteriorizat sau
ascuns.
 2. TEORIA LOCALIZĂRII DINAMICE
SISTEMICE A FUNCȚIILOR PSIHICE
SUPERIOARE
În aparatul conceptual al neuropsihologiei, se pot
distinge două clase de concepte. Primaprezintă
concepte comune neuropsihologiei și psihologiei
generale; a doua - concepte neuropsihologice,
condiționate de specificul subiectului, obiectului și
metodelor de cercetare ale domeniului.
Prima clasă include ♦ sens personal;
următoarele concepte: ♦ instrument psihologic;
♦ funcție psihică superioară; ♦ imagine;
♦ activitate psihică; ♦ semn;
♦ fenomen psihic; ♦ acțiune;
♦ proces psihic; ♦ funcționare;
♦ medierea vorbirii; ♦ interiorizare și multe
♦ semnificație; altele.
A doua clasă de concepte - neuropsihologice, reflectă aplicarea teoriei
psihologice generale la neuropsihologie - un domeniu specific al
cunoașterii, în care subiectul este studiul organizării cerebrale a
proceselor psihice, a stărilor emoționale și a personalității pe baza
patologiei și, mai presus de toate - pe materialul leziunilor cerebrale
locale.
În ansamblu, aceste concepte constituie un anumit sistem de cunoaștere
sau teorie, care dintr-un punct de vedere unificat explică tiparele
tulburărilor și restabilirea funcțiilor psihice superioare în leziunile
cerebrale locale și fundamentează idei despre organizarea lor cerebrală.
Această teorie este capabilă, pe de o parte, să explice diversa
fenomenologie clinică a tulburărilor psihice și, pe de altă parte, să prezică
în mod satisfăcător noi fapte și tipare.
În neuropsihologie, ca și în psihologia generală, funcțiile psihice
superioare sunt înțelese ca forme complexe de activitate mintală
conștientă, desfășurate pe baza unor motive adecvate, reglementate
de obiective și programe adecvate și respectând toate legile
activității psihice. După cum a subliniat A.R. Luria (1962), funcțiile
psihice superioare au trei caracteristici principale:
♦ se formează pe parcursul vieții omului sub influența factorilor
sociali;
♦ sunt mediate de structura lor psihologică (în principal cu ajutorul
sistemului de vorbire);
♦ sunt arbitrare în modul în care sunt implementate.
Funcțiile psihice superioare sunt formațiuni sistemice complexe care sunt calitativ
diferite de alte fenomene psihice.
Principalele caracteristici ale funcțiilor psihice superioare - medierea, conștientizarea,
arbitrarea - sunt calități sistemice care caracterizează aceste funcții drept „sisteme
psihologice” (așa cum sunt definite de L. S. Vygotsky), create prin adăugarea de
formațiuni noi față de cele vechi, păstrând în același timp pe cele din urmă sub formă
de structuri subordonate. în interiorul unei noi formațiuni.
Funcțiile psihice superioare ca sisteme au o mare plasticitate, dependență mutuală a
componentelor lor. Invarianțele din ele prezintă sarcina inițială (un scop conștient sau
un program de activitate) și rezultatul final; mijloacele prin care se realizează această
sarcină sunt foarte variabile și diferite în diferite etape și cu diferite metode și
modalități de formare a funcției.
Regularitatea formării funcțiilor psihice superioare este că inițial există ca o formă de
interacțiune între oameni (adică ca proces interpsihologic) și abia mai târziu ca proces
complet intern (intrapsihologic).
A doua clasă de concepte - neuropsihologice adecvate - include
următoarele.
1. Simptom neuropsihologic - o încălcare a funcției psihice rezultată
din leziunea locală a creierului (sau din alte motive patologice care duc
la modificări locale ale creierului).
2. Simptome neuropsihologice primare - tulburări ale funcțiilor psihice
legate direct de pierderea unui anumit parametru neuropsihologic.
3. Simptomele neuropsihologice secundare sunt tulburări ale funcțiilor
psihice care apar ca o consecință sistemică a simptomelor
neuropsihologice primare în conformitate cu legile relațiilor lor
sistemice.
4. Sindromul neuropsihologic este o combinație naturală
de simptome neuropsihologice cauzate de limitarea sau
pierderea unui anumit parametru al activității psihice (sau
a mai multor parametri).
5. Factorul neuropsihologic este o unitate structurală și
funcțională a creierului, caracterizată printr-un anumit
principiu al activității fiziologice (modus operandi), a
cărui încălcare duce la apariția unui sindrom
neuropsihologic.
6. Analiza sindromului – analiză pentru a găsi o bază (factor)
comună care să explice originea diferitelor simptome
neuropsihologice; studiul specificului calitativ al tulburărilor
diferitelor funcții mintale asociate cu limitarea (pierderea) unui
anumit parametru al funcției psihice; calificarea calitativă a
simptomelor neuropsihologice (sinonim - analiză factorială).
7. Diagnostic neuropsihologic - studiul pacienților cu leziuni
cerebrale locale utilizând metode neuropsihologice clinice
pentru a stabili locul afectării creierului (diagnostic topic).
8. Sistem funcțional - un concept morfofiziologic împrumutat din teoria
lui Anokhin despre sistemele funcționale pentru a explica mecanismele
cerebrale ale funcțiilor psihice superioare; un ansamblu de legături
aferente și eferente, combinate într-un sistem pentru a obține rezultatul
final. Sistemele funcționale care stau la baza activității conștiente mintale
umane sunt caracterizate de o complexitate mai mare (o compoziție mai
complexă a legăturilor, o organizare ierarhică mai complexă etc.) în
comparație cu sistemele funcționale care stau la baza funcțiilor
fiziologice și chiar a actelor comportamentale ale animalelor. Funcțiile
psihice superioare cu conținut diferit (gnostic, mnestic, intelectual etc.)
sunt asigurate de sisteme funcționale calitativ diferite.
9.Mecanisme cerebrale ale funcțiilor psihice superioare (baza morfofiziologică)
- un ansamblu de structuri morfologice (zone, arii) din cortexul cerebral și din
formațiunile subcorticale și procesele fiziologice și singulare necesare
implementării activității psihice.
10.Localizarea funcțiilor psihice superioare (organizarea cerebrală a funcțiilor
psihice superioare) este conceptul central al teoriei localizării dinamice
sistemice a funcțiilor psihice superioare, care explică legătura dintre creier și
factorii psihici, principiile activității structurilor cerebrale - corticală sau
subcorticală).
11.Polifuncționalitatea structurilor cerebrale - capacitatea structurilor cerebrale
(și în primul rând a zonelor asociative ale emisferelor cerebrale) de a-și
reconstrui funcții sub influența unor noi stimuli, în primul rând a zonelor
asociative ale emisferelor cerebrale).
12. Norma de funcționare - concept pe care se bazează diagnosticul
neuropsihologic al tulburărilor funcțiilor psihice superioare; indicatori de
implementare a funcției (în unități psihologice de productivitate, volum, viteză
etc.), care caracterizează valorile medii într-o populație dată. Există variante ale
„funcției normale” asociate cu premorbiditatea (genul, vârsta, tipul de
organizare interemisferică a creierului etc.).
13. Asimetria interemisferică a creierului - inegalitate, o diferență calitativă în
„contribuția” adusă de emisferele stânga și dreaptă ale creierului la fiecare
funcție psihică; diferențe în organizarea cerebrală a funcțiilor psihice superioare
în emisferele stângi și drepte ale creierului.
14. Specificitatea funcțională a emisferelor cerebrale - specificitatea procesării
informațiilor și organizarea cerebrală a funcțiilor inerente emisferelor stângi și
drepte ale creierului și determinate de tipare emisferice integrale.
15. Interacțiunea interhemisferică este un mecanism special de unire a
emisferelor stângi și drepte ale creierului într-un singur sistem integrativ,
care funcționează holistic, care se formează sub influența atât a factorilor
genetici, cât și a factorilor de mediu.
Conceptele enumerate (precum și un număr mare de altele) sunt incluse în
aparatul conceptual de bază al teoriei localizării dinamice sistemice a
funcțiilor psihice superioare ale unei persoane, dezvoltată în
neuropsihologie. Crearea unui concept teoretic logic consecvent care
explică (luând în considerare diverse cunoștințe moderne despre creier)
principiile generale de localizare (sau organizare cerebrală) a funcțiilor
psihice superioare ale unei persoane este o realizare incontestabilă a
neuropsihologiei, o contribuție importantă la ideile moderne despre relația
dintre creier și psihic.
3. STRUCTURA ȘI FUNCȚIONALITATEA CREIERULUI UMAN
Exista o relatie directa intre organizarea morfologica a
creierului si functiile acestuia, incluzand si functiile psihice.
Organizarea morfofunctionala a creierului are la baza un
ansamblu de principii care explica raportul dintre creier si viata
psihica.Aceste principii sunt :
Principiul neuronului are la baza faptul cunoscut ca unitatea
morfologica sifunctionala a creierului este neuronul..
Principiul centralizarii principiul de convergenta reciproca si
de grupare a neuronilor in ansambluri organizate in centrii
nervosi.
Principiul cefalizarii este legat de planul general de organizare a
organismului si de planul de organizare a sistemului nervos central.
Principiul corticalizarii stabileste faptul ca scoarta cerebrala, care
este cea mai noua formatiune filogenetica, tinde sa devina centrul
superior de comanda si control al sistemului nervos central,
subordonand activitatea formatiunilor subiacente.
Principiul diferentierii si specializarii stabileste faptul ca
encefalul este un sistem morfofunctional neomogen, fiind
diferentiat atat structural cat si functional si avand o specializare
functionala a elementelor din care este alcatuit.
Principiul ierarhizarii si integrarii sistemice stabileste legile dupa care
se realizeaza diferentierea si specializarea in organizarea functionala
a creierului. Din punctul de vedere al acestui principiu, se creeaza un tip
de relatie cu dublu sens, cu un sens ascendent, de la nivelele inferioare
catre cele superioare si un sens descendent, de la nivelul superior catre
cele inferioare.
Principiul comutarii implica doua aspecte : primul se refera la
diversificarea si cresterea intrarilor si iesirilor la nivelul organismului, iar
celalalt aspect se refera la legea fiziologica a exclusivitatii, conform
careia organismul nu poate efectua, in acelasi timp, doua comportamente
adaptive, in raport cu stimulii exteriori, ci numai unul singur.
Principiul reflexului exprima natura de baza a activitatii creierului,
unitateafunctionala a acestuia fiind arcul reflex.
Principiul modelarii informationale se exprima, pe de o parte,
prin dependent functionarii creierului de sursele de stimulare si de
informatie exterioare si pe de alta parte prin caracterul reflectoriu al
vietii psihice.
Principiul conexiunii inverse sta la baza modelului general de
functionare a creierului, considerat ca un sistem cibernetic,
cu autofunctionare si autoreglare. Conform acestui principiu,
creierul are capacitatea de a-si mentine un anumit echilibru si de a-
si corecta eventualele erori de functionare si, de asemenea, are
capacitatea de a-si dezvolta experienta prin achizitia unor structuri
informationale noi si prin crearea unor sisteme noi de lagaturi.
Principiul redundantei se refera la actiunea factorilor
perturbatori, interni sau externi, asupra activitatii
informationale a creierului.
Principiul verbalizarii este legat de aparitia si
dezvoltarea limbajului articulat.
Principiul instruibilitatii evidentiaza faptul ca
organizarea si functionarea creierului au o anumita
plasticitate de autoelaborare in cadrul interactiunii sale cu
mediul.
Viata psihica nu trebuie confundata cu functiile creierului. Functiile creierului se
refera la mobilitate, sensibilitate, tonus muscular, la functiile de relatie si
functiile vegetative. Alaturi de acestea, creierul participa in mod direct la
edificarea functiilor psihice. In ansamblu, exista 3 categorii de functii ale
creierului :
Functii pur neurologice : motorii, senzoriale, de echilibru, de coordonare si
reflexe
Functii instrumental simbolice: gnozii, praxii, limbaj, orientare spatiala,
constructie spatiala, schema corporala. Toate acestea intra in sfera psihicului.
Functii integratoare: atentia, orientarea, dispozitia afectiva, memoria,
activitatea, comportamentul, constiinta. Functiile integratoare reprezinta
sfera proceselor psihice propriu-zise, la care se adauga constiinta, adica
totalitatea functiilor legate de starea de vigilenta in raport cu propria persoana si
cu realitatea extracorporala.
Daca realizam o ierarhizare de organizare a celor 3
tipuri de functii, putem spune ca functiile
neurologice fundamentale sunt functii primare,
functiile instrumental simbolice sunt functii
secundare, iar functiile de integrare sunt functii
tertiare.Din punct de vedere filogenetic, aceste functii
apar treptat, de la cele primare catre cele tertiare, o
data cu dezvoltarea morfofiziologica a creierului.
Emisferele cerebrale sunt implicate
direct in construirea mecanismelor si
proceselor psihice.
LOBUL FRONTAL este implicat direct
in mecanismele vietii afective. Sunt
cunoscute tulburarile afective in
leziunile lobului frontal. De asemenea,
in aceleasi leziuni poate apare
iritabilitatea, torpoarea (somnolenta),
lipsa de initiativa, alaturi de discrete
tulburari de personalitate.
Tulburarile psihice din afectarile lobului frontal se impart in 3 grupe :
Tulburari de dispozitie si character, care constau in cresterea tonusului
afectiv, cu euforie si erotism, alternand cu faze de melancolie, cu reactii
caracteriale, de tip psihopatic sau iritabil.
Tulburari de activitate se refera la activitatile fizice exterioare si la
manifestarile intelectuale. Apare o ruptura intre bolnav si lumea exterioara,
cu saracirea relatiilor si cu absenta reactiilor la evenimente externe.
Se adauga o stare de apatie, indiferenta la durere, mutism achinetic si poate
evolua catre coma simoarte.
Tulburari intelectuale, care privesc atentia si memoria. Pot merge de
la confuzie, dezorientare temporo-spatiala la starea de perplexitate pana la
dementa.
LOBUL PARIETAL este in relatie cu
functiile proxice si gnozice, cu schema
corporala si cu limbajul. In leziunile lobului
parietal apar 3 tipuri de tulburari :
Tulburari praxice, adica apraxie
ideomotorie, apraxia imbracatului si apraxie
constructiva.
Tulburari ale schemei corporale sunt
tulburari ale perceptiei referitoare la
dimensiunile si postura propriului corp.
Tulburari de limbaj – duc la afazie
senzoriala.
LOBUL TEMPORAL este in relatie cu memoria,
constiinta si viata emotional-afectiva.In leziunile
lobului temporal, exista 4 tipuri de tulburari :
Tulburarile emotionale, experimental, la animale,
au putut fi produse accese de furie, de agresivitate,
de alerta, de frica si fuga, prin excitarea lobului
temporal. La om, se pot obtine stari de tristete,
teama de moarte, senzatia de singuratate. De
asemenea, crize de manie si violenta, care se pot
permanentiza sau croniciza, in situatii de excitare
continua a lobului temporal, cum ar fi in epilepsia
de lob temporal.In aceasta boala, se adauga si
modificari de caracter si de personalitate.
Tulburari psihomotorii: mutismul achinetic,
somnolenta, catalepsia (stare hipnotica).
Tulburari de memorie sunt constante, in leziunile de
lob temporal si sunt subforma de amnezie si de fixare.
Starile de vis, care constau in tulburari de constiinta,
asociate cu halucinatii vizuale, auditive, gustative,
olfactive, stari care survin sub forma de criza. La
acestea se adauga ruperea partiala de realitate a
bolnavului.
LOBUL OCCIPITAL este in relatie
functionala cu perceptia timpului si a
miscarilor, a spatiului vizual, a
memoriei si a dispozitiei afective.
Leziunile acestui lob prezinta 3 tipuri
de tulburari:
Halucinatii vizuale
Tulburari de memorie si de
afectivitate
Tulburari de perceptie temporala, de
miscare si de spatiu
CORPUL CALOS (fascicul de fibre nervoase care
uneste cele doua emisfere ale creierului mare) este
implicat in mecanismele memoriei si a constiintei,
precum si in procesele gnozice si praxice. Leziunile
corpului calos produc 3 tipuri de tulburari:
Tulburari psihice: inertia motorie, scaderea
memoriei, lipsa de initiativa, lipsa legaturii intre
idei, iritabilitatea, nesiguranta, anumite tulburari de
caracter.
Tulburari praxic : apraxia ideomotorie, apraxia
mimica.
Tulburari gnozice: agnozia obiectelor.
 STRUCTURA SISTEMULUI NERVOS
Neuronul este unitatea structurala si
functionala a sistemului nervos. Neuronul este
alcatuit dintr-un corp celular, care se numeste
pericarion si din mai multe
prelungiri.Prelungirea principala si cea mai
mare este axonul. Acesta conduce impulsul
nervos dela corpul celular catre periferie.
Celelalte prelungiri sunt mai mari si mai mult
sau mai putin ramificate, se numesc dendrite si
conduc impulsul nervos de la periferie
catrecorpul celular.Axonul este o prelungire
unica, iar dendritele sunt prelungiri multiple.
Corpul celular este alcatuit din citoplasma, nucleu si o membrana
periferica care se numeste neurilema. Citoplasma contine in interiorul
sau organite celulare de doua tipuri :
1. organite celulare comune cu celelalte celule din corp: lizozomi,
ribozomi, mitocondri, aparatul Golgi si reticulul endoplasmatic.
2. organite specifice neuronului – sunt, la randul lor, impartite in doua :
neurofibrilele si substanta tigroida (corpusculii Nissl). Corpusculii
Nissl sunt granulatii care la microscop sunt intens colorate, dand
neuronului un aspect tigrat. Neurofibrilele sunt filamente subtiri, de
lungimi variabile, formate din lanturi de proteine, care strabat
pericarionul si axonul pe toata lungimea sa. 
Nucleul neuronului are aspectul unei vezicule clare, asezata in centrul
corpului celular. El contine in interiorul sau un nucleol. Membrana
nucleului este alcatuita din substante proteice si este prevazuta cu pori
sau pliuri. In nucleul neuronului se gaseste o cantitate mica de
cromaina.
Membrana corpului celular, neurilema, este formata din doua straturi de
macromolecule lipoproteice, intre care se afla un strat de lipide.
Dendritele sunt prelungiri citoplasmatice, scurte, de grosimi diferite si
ramificate. Numarul, forma si dimensiunile lor variaza de la un neuron
la altul. Functia dendritelor este de a reactiona la excitatii si de a le
conduce de la periferie catre corpul axonului.
Axonul este tot o prelungire citoplasmatica, mult mai lunga ; este unic,
intotdeauna prezent si de regula neramificat. El prezinta ramificatii scurte, numai in
portiunea terminala, inainte de sinapsa. Axonul este invelit intr-o membrana
citoplasmatica,care se numeste axolena. In citoplasma axonului, care se mai
numeste si axoplasma,se afla neurofibrile. Functia axonului este de a conduce
impulsul nervos de la corpul neuronului la dendritele sau corpul celular al altui
centru sau la o celula efectoare.
Contactul dintre 2 neuroni se realizeaza printr-o zona specifica sistemului nervos,
care se numeste sinapsa. Influxul nervos are un singur sens de circulatie : de  la
dendrita la corpul neuronului si apoi la axon.Axonul este infasurat intr-o teaca de
mielina, care este discontinua, fiind intreruptala distante regulate prin niste
strangulatii incomplete numite nodurile Ranvier.Teaca de mielina este invelita la
exterior de o formatiune gliala care se numesteteaca Schwann. La randul sau, teaca
Schwann este invelita de o alta teaca, custructura conjunctiva (mai dura) care se
numeste teaca Henle.
• Din punct de vedere morfologic, neuronii sunt de mai multe tipuri si se clasifica
dupa mai multe criterii :
• dupa marimea lor, neuronii pot fi :1. somatocroni – de dimensiuni mari, bogati in
citoplasma ;2. neuroni citocromi – mici, cu nucleul mare si cu citoplasma mai
putina ;3. neuroni cariocromi – sunt de marime medie si cu citoplasma relativ
redusa.
• dupa numarul prelungirilor, neuronii pot fi :1. neuroni multipolari, care au
prelungiri multiple, pornind de pe intreagasuprafata;2. neuroni bipolari –
cu prelungiri dispuse la cei 2 poli ai celulei ;3. neuroni unipolari – in care
dendritele si axonul pleaca din acelasi loc si ulterior se despart.
• dupa functia pe care o indeplinesc, neuronii pot fi :1. neuroni motori – care sunt
bogati in substanta tigroida si sunt mai mari, deregula multipolari ;2. neuroni
senzitivi – care sunt mai mici decat cei motori ;3. neuroni de asociatie – cu forme
variate ; de regula multipolari, cu prelungiriscurte si volum mai mic.
Sinapsele sunt zonele de legatura dintre 2 neuroni ;
ele se pot realiza in 3 feluri :1. sinapse
axodendritice – leaga axonul unui neuron de
dendritele altui neuron 2. sinapse axosomatice –
fac legatura intre axonul unui neuron si corpul
celular alaltui neuron 3. sinapse axoaxonale – fac
legatura intre axonii a 2 neuroni vecini. Oricare ar
fi tipul de sinapsa, structura sa este aceeasi :- o
componenta presinaptica, reprezentata prin butonii
terminali ai axonului - spatiul sau fanta sinaptica –
spatiul aflat intre butonii terminali ai unui axon
simembrana sa sau butonii terminali ai celuilalt
axon - componenta postsinaptica, reprezentata de
corpul unui neuron, de dendritele unui neuron sau
de axonul unui neuron.
Din punct de vedere functional, sinapsele pot fi : excitatorii sau
inhibatorii. Ele pot multiplica influxul nervos sau il pot
inhiba.Transmiterea sinaptica este de doua tipuri, dupa mecanismul prin
care se realizeaza:
1. Transmiterea chimica, in care, la nivelul sinapsei, se elibereaza
neurotransmitatori sau mediatori chimici care umplu spatiul intersinaptic
si activeaza membrana postsinaptica, rezultand un potential postsinaptic.
2. Transmiterea electrica a influxului nervos – atunci cand potentialul
electricaxonal atinge terminatiile presinaptice se produce o descarcare de
curent care induce un potential electric in membrana postsinaptica.
Rezulta ca functia principala a neuronului este aceea de transmitere a
influxului nervos. Acesta este un proces specific celulei nervoase.
Producerea si transmiterea influxului nervos este legata de proprietatile
membranei neuronale. Aceasta membrana are doua proprietati
importante :a) este un foarte bun izolator electric b) are permeabilitate
selectiva pentru diferiti ioni (are o permeabilitate foarte mare pentru ionii
de K si una mult mai mica pentru ionii de Na). Datorita acestor proprietati,
neuronul se comporta ca un conducator electric, fiind marcat cu sarcini
negative la interior si pozitive la exterior.Intre cele doua fete ale
membranei se creeaza o diferenta de potential electric,care se numeste
potential de membrana. In repaos, acest potential este cuprins intre 60-80
mV si poarta denumirea de potential de repaos. Polarizarea membranei
este efectul unui proces activ, realizat in doua momente :intai ionii de K
patrund in interiorul celulei, iar apoi ionii de Na ies in exteriorul celulei.
Daca se aplica o excitatie pe fibra nervoasa, se produce o depolarizare in acesti 2 timpi a
membranei si o scadere a diferentei de potential dintre interiorul si exteriorul membranei. Se
produce, astfel, de-a lungul membranei o unda de curent electric, care poarta denumirea de
potential de actiune.In fibrele mielinice (cele care au teaca de mielina), transmiterea
influxului nervos este discontinua, saltatorie, adica influxul nu mai parcurge intreaga
lungime a fibrei si sare de la un nod Ranvier la altul. In fibrele amielinice (lipsite de
mielina) transmiterea influxului este continua. Alaturi de neuron, din structura sistemului
nervos face parte si nevroglia, care se mai numeste si celula gliala. Nevroglia are aceeasi
origine ca si neuronul, dar are alte roluri decat neuronul : rol de sustinere si rol de hranire a
celulei nervoase. Din punct de vedere morfologic, nevrogliile sunt de mai multe feluri :1.
microglia – o celula mica, fusiforma ;2. oligodendroglia – are prelungiri putine si scurte ;3.
macroglia – celule mari, cu aspect fibros ;4. nevroglia periferica – reprezentata de celulele
Schwann, cele care contribuie la alcatuirea tecii Schwann a axonului.Tesutul glial are
rol multiplu, de sustinere si de protectie a neuronilor, de nutritie,de cicatrizare a eventualelor
leziuni neuronale si rol de secretie a unor substante necesare metabolismului neuronului.
Modelul functional al sistemului nervos este
reprezentat de actul reflex. Acesta consta in
receptarea informatiei din mediul intern sau
extern, prin intermediul organelor senzoriale,
transmiterea informatiei pe caile de conducere
senzitive la centrii nervosi care, prin caile motorii,
transmit comanda de efectuare catre organelle
efectoare. Schema morfologica a actului reflex
este reprezentata de arcul reflex. Arcul reflex este
alcatuit din : receptor, dintr-o cale aferenta, un
centru nervos, o cale eferenta si organul efector.
Prin act reflex intelegem o reactie de raspuns
efector, produsa de excitatia venita din mediul
intern sau extern.
Pavlov a fost cel care s-a preocupat in mod deosebit de problema
reflexelor. El astabilit faptul ca reflexele sunt de doua feluri: reflexe
neconditionate si reflexe conditionate.
Reflexele neconditionate (innascute) sunt de mai multe feluri :- reflexe
neconditionate de tip A : salivatia, masticatia, deglutitia, clipitul si
reactiile vasomotorii ;- reflexe neconditionate de tip B : reflexe
statotonice (de tonus si de postura) si reflexe de orientare ;- reflexe
neconditionate de tip C : reflexe mimico-vegetative.Alaturi de aceste
tipuri, mai exista o serie de reflexe neconditionate complexe :reflexul
alimentar, de cautare si de procurare a hranei, reflexul de aparare fata
de pericolele exterioare, reflexul de orientare, reprezentand reactia la
aparitia unui excitant nou, reflexul de investigatie si cercetare
(curiozitate) si reflexul de reproducere, legat de perpetuarea speciei.
Reflexele conditionate se dobandesc in timpul vietii prin invatare si devin
o a doua experienta psihoneurofiziologica, la intalnirea cu un excitant care
are valoarea de conditionare. Reflexul conditionat reprezinta legatura
permanenta dintre agentul exterior si activitatea de raspuns a organismului,
deci legatura dintre excitant si raspuns.
Din punct de vedere anatomic, sistemul nervos central este compus din
doua segmente : encefalul si maduva spinarii. La randul sau, encefalul este
compus din 5 parti, care se diferentiaza din vezicula cerebrala primitiva in
cursul dezvoltarii embrionare :1. mielencefalul – alcatuit din bulbul
rahidian2. metencefalul – alcatuit din cerebel si puntea lui Varolio 3.
mezencefalul – reprezentat de trunchiul cerebral 4. diencefalul –
hipotalamusul, glanda hipofiza, caile optice, subtalamusul si talamusul 5.
telencefalul – emisferele cerebrale, nucleii de la baza creierului, bulbii
si bandeletele olfactive
 LEGILE CONDUCERII IMPULSULUI NERVOS
Conductibilitatea prin fibrele nervoase are la baza o serie de legi, dintre care cele mai
importante sunt :
1. Legea integritatii morfofunctionale – potrivit acestei legi, conducerea
impulsuluinecesita integritatea anatomica si functionala a fibrei nervoase.
Comprimarea, ligaturarea, tractionarea, refrigerarea sau anestezierea fibrei reduce sau
anuleaza conductibilitatea. Lezarea fibrei se insoteste de o disfunctie reversibila sau
nu, in functie de importanta leziunii.
2. Legea conducerii izolate – se refera la proprietatea fiecarei fibre de a conduce
exclusiv si independent impulsurile proprii, fara a influenta fibrele din vecinatate, fapt
care explica posibilitatea efectuarii unor miscari sau unor comenzi foarte precise.
Aceasta proprietate se datoreaza, in cea mai mare parte, tecii de mielina. S-a dovedit
ca lezarea acestei teci se insoteste de difuzia excitatiei catre fibrele vecine, ceea
ceexplica necoordonarea miscarilor.
3. Legea conducerii bilaterale – se refera la capacitatea fibrei nervoase de a conduce
excitatia in ambele sensuri : centripet (de la periferie catre centru) si centrifug (de la
centru catre periferie).
4. Legea conducerii nedecrementiale – potrivit careia impulsul este condus fara nici
o pierdere, amplitudinea undei de propagare fiind aceeasi de-a lungul fibrei,
indifferent de cat de lunga este aceasta.
5. Legea multiplicarii impulsului nervos la nivelul terminatiilor axonale – asigura
distributia impulsului nervos la nivelul tuturor terminatiilor axonale, indiferent cat de
multe sunt acestea.
6. Legea „totul sau nimic” – inseamna ca fibrele nervoase raspund maximal la un
stimul prag, iar odata format impulsul, in oricare punct al fibrei, acesta este transmis
nemodificat pe intreaga fibra. Daca stimulul nu atinge nivelul de prag, acesta
nu produce un impuls si stimulul nu se va transmite.
 PROPRIETATILE GENERALE ALE SINAPSELOR 
1. Intarzierea sinaptica – cand un impuls ajunge la terminatiile sinaptice, exista un interval de
timp care trece pana la obtinerea unui raspuns in neuronul postsinaptic siacest interval este numit
intarziere sinaptica. In consecinta, conducerea printr-un lant de neuroni este cu atat mai intarziata
cu cat exista mai multe sinapse in lantul neuronal.
2. Conducerea unidirectionala – sinapsele permit conducerea intr-o singura directie,adica de la
terminatiile presinaptice la cele postsinaptice.
3. Vulnerabilitatea la hipoxie, la noxe si unele medicamente – aceasta proprietate este o explicatie
pentru afectarea neurologica in cazul anesteziilor, intoxicatiilor si a privarii de oxigen.
4. Fatigabilitatea sinapsei – stimularea repetata si rapida a terminatiilor presinaptice face ca
numarul de descarcari prin neuronul postsinaptic, care la inceput este foarte mare, sa
scada progresiv, in timp. Acest fenomen numit fatigabilitate sau instabilitate este important pentru
ca explica aparitia oboselii, in momentul suprasolicitarii unei arii neuronale. Aceasta oboseala
apare ca un mecanism de protectie impotriva hiperactivitatii neuronale. Se presupune ca
mecanismul oboselii ar putea fi o simpla epuizare a rezervelor de substante transmitatoare din
terminatiile presinaptice
5. Sumatia temporo-spatiala – se refera la faptul ca impulsurile nervoase cu o intensitate sub
prag se pot suma pentru a atinge nivelul de prag, deci pentru a realiza un potential de
actiune.
6. Ocluzia – in cazul unor excitanti puternici, stimularea concomitenta a 2 nervi aferenti
determina un raspuns mai slab decat suma raspunsurilor separate ale fiecaruia. Acest
fenomen se numeste ocluzie. Practic, datorita acestui fenomen, raspunsurile reflexe ale
muschiului la o excitare indirecta vor fi mai mici decat in cazul excitarii directe.
7. Facilitatea posttetanica – dupa o stimulare repetitiva, care se mai poate numi si tetanizare,
aplicata pe terminatiile presinaptice ale neuronilor pentru o scurta perioada de timp, neuronii
devin mai excitabili decat in mod obisnuit. In timpul acestei perioade este facilitata trecerea
unor impulsuri ulterioare. Prin acest fenomen, neuronii pot stoca o cantitate mai mare de
informatii, fenomen care ar putea sta la baza memoriei de scurta durata.
8. Postdescarcarea – o excitatie aplicata pe nervul aferent este urmata de o descarcare
eferenta a neuronului, prelungita si dupa incetarea excitatiei, fenomen denumit
postdescarcare si explicit prin existenta neuronilor intercalari (de asociatie).
 RETELELE NEURONALE SI PROPRIETATILE LOR 
Prelucrarea informatiei si obtinerea semnificatiei mesajului raman procesele cele mai
obscure ale functiei sistemului nervos central. De multe ori, creierul nu poate stabili cu
exactitate gradul de adevarat sau de fals al informatiilor de care dispune si devine
obligat sa lucreze, pe langa aceste valori, si cu valoarea de posibil, trecand de la logica
bivalenta la o logica trivalenta. Pentru a functiona astfel, sistemul nervos central este
constituit din retele si centri neuronali in care se leaga tot ce se poate lega si in care totul
se leaga de tot. Retelele sunt concepute ca o populatie uniforma, indeplinind aceeasi
functie, dar pe cai multiple si diferite. Complexitatea functiei retelelor reiese din
multitudinea conexiunilor fiecarui neuron. Informatiile excitatorii sau inhibitorii circula
printr-un ansamblu de cai nervoase, realizandu-se numeroase tipuri de retele, al caror
element fundamental este neuronul. Existenta neuronilor intercalari (de asociatie)
interpusi intre neuronul senzitiv (locul de captarea informatiilor) si neuronul motor
(locul de raspuns) sugereaza faptul ca semnalul care intra in sistemul nervos central este
supus unui proces de dispersie, inainte de a atinge neuronul motor. Prin acest fenomen
de dispersie, informatia intra in diverse retele neuronale, este prelucrata din puncte de
vedere diverse si diferite, conducand la emiterea comenzii optime.
Exista doua tipuri de retele neuronale :
- retele pauci neuronale, care sunt alcatuite din 2
neuroni, se gasesc la nivelul maduvei spinarii si a
sistemului nervos vegetativ ;
- retele multineuronale, alcatuite din mai multi
neuroni, se gasesc in special la nivelul scoartei
cerebrale, contin, de regula, un numar imens de
neuroni, iar activitatea lor se poate studia numai
probabilistic (statistic).
Proprietatile retelelor neuronale :
1. plasticitatea retelelor – se refera la faptul ca terminatiile
nervoase ale neuronilor degenereaza continuu, in timp ce se
formeaza altele noi. Aceasta proprietate se numeste plasticitate.
2. convergenta stimulilor la nivelul retelelor este proprietatea
prin care retelele neuronale ale sistemului nervos central
coreleaza, sumeaza si sorteaza diferite tipuri de informatie,
raspunsul rezultat fiind suma efectelor diferitelor tipuri de
semnale.
3. divergenta stimulilor la nivelul retelelor – este proprietatea
care asigura distribuirea concomitenta a impulsului, la mai multi
neuroni din retea.
4. legatura inversa (feed-back) – controlul feed-back este
mecanismul prin care raspunsul unui neuron influenteaza in plus
sau in minus stimulul care produce acest raspuns. Cel mai
frecvent este feed-back-ul negativ in organism, cel care
diminueaza stimulul prin intensitatea raspunsului. Feed-back-ul
pozitiv este mult mai rar intalnit si este cel care amplifica
stimulul prin raspuns.
5. transformarea ritmului de excitatie. Retelele neuronale sunt
capabile sa modifice ritmul impulsurilor primite, de multe ori cu
o frecventa a impulsurilor eferente independenta de stimulul
aferent.
6. fenomenul de rebound – se refera la inlocuirea rapida a unui impuls
nervos cu un altul cu caracter opus primului ; ex. : o flexie puternica este
urmata de o extensie rapida a segmentului flectat. Explicatia acestui
fenomen consta in existenta unor legaturi reciproce intre centrii nervosi.
7. principiul dominatiei care arata ca in conditii normale, exista o
dominanta a focarului de excitatie intr-un centru nervos, care modifica
sau subordoneaza activitatea altor centri. In conditii naturale, centrii
dominanti sunt cei care controleaza alimentatia, apararea organismului,
sexualitatea. Un focar dominant se caracterizeaza prin excitabilitatea
crescuta, stabilitatea excitatiei, capacitatea de sumare a excitatiei si
inertia (capacitatea de a ramane excitat pentru o anumita perioada) mai
mare sau mai mica, dupa incetarea stimulului.
 MADUVA SPINARII
Maduva spinarii reprezinta filogenetic formatiunea
cea mai veche. Ea se afla in interiorul canalului
vertebral si reprezinta segmentul inferior al
sistemului nervos central. Are forma unei tije turtite
antero-posterior si se intinde pe o lungime de 43-45
cm de la atlas pana in dreptul vertebrei lombare si se
termina prin conul medular. Din varful conului
maduva se continua printr-un filament pana la
coccis. La acest filament se alatura oblic si in jos
trunchiurile nervilor spinali, lombari, sacrali si
coccigieni, alcatuind asa-numita coada de cal.
Maduva spinarii are 31 de segmente, fiecare dand nastere unei perechi de nervi
spinali, ce conecteaza diferitele parti ale corpului cu sistemul nervos central.
Particularitatile maduvei spinarii sunt :- modul de dispunere a celor doua tipuri de
substanta, alba (la exterior) si cenusie (la interior), dispunere perfect justificata
d.p.d.v. functional - caracterul compact al substantei cenusii, care in sectiune are
forma literei H. Substanta cenusie este impartita in 3 zone functionale :- cornul
dorsal (posterior), care primeste informatiile senzoriale si le transmite catre nivelele
superioare ale sistemului nervos central - cornul ventral (anterior), care alcatuieste
zona motorie, ca controleaza muschii trunchiului si ai membrelor  - cornul lateral,
care mediaza controlul functional visceral si transmite informatii aferente la cerebel.
Substanta alba este alcatuita din fibre nervoase, in special mielinizate, si este dispusa
in 3 perechi de cordoane simetrice : doua cordoane anterioare, doua cordoane
laterale si doua cordoane posterioare. Ele contin tracturi ascendente, descendente si
de asociatie, care fac legatura intre periferie si nivelele superioare ale sistemului
nervos ori intre diferite segmente medulare.
Maduva spinarii indeplineste, in principiu, 3 functii mari :
1. Functia de integrare reflexa – consta in faptul ca la nivelul maduvei spinarii seinchid
circuite complex ale unor raspunsuri la actiunea diferitilor stimuli. Aceste circuite cuprind 4
verigi de baza: veriga receptoare, alcatuita din exteroceptorii cutanati (tactili, termici si
durerosi), proprioceptorii trunchiului si ai membrelor si interoceptorii organelor viscerale;
veriga senzitiva, de prelucrare a informatiilor receptionate, reprezentata de neuronii din
coarnele posterioare si laterale, unde alcatuiesc zonele somato-senzitive si viscero-senzitive
ale maduvei; veriga de comanda, reprezentata de neuronii motori, somatici si vegetativi
din coarnele anterioare si din partea anterioara a coarnelor laterale; veriga de executie,
reprezentata de muschii scheletici ai trunchiului si ai membrelor si de muschii
viscerelor. Cornul lateral al maduvei spinarii contine celule cu functie vegetativa, care
inerveaza musculatura neteda, glandele si vasele. Axonii neuronilor vegetativi din cornul
lateral au o activitate involuntara si primesc excitatii atat de la centru, cat si de la periferie.
Desi in calitatea sa de centru reflex specific maduva spinarii poseda o anumita autonomie,
activitatea ei este subordonata influentei etajelor superioare ale sistemului nervos si ale
scoartei cerebrale.
2. Functia de coordonare reflexa – consta in participarea maduvei, ca veriga componenta,
necesara in reglarea unor acte reflexe, cum ar fi: stabilirea ordinii de desfasurare a
actiunilor, dozarea intensitatii raspunsurilor, modularea ritmului si a tempo-ului de
lucru.Componentele in care este implicata functia de coordonare a maduvei spinarii sunt:
mersul, inotul, gimnastica, deci miscari active, cu componenta de act reflex.
3. Functia de conducere a impulsurilor – este esentiala in tabloul de ansamblu al
activitatii reflexe a sistemului nervos central, iar comparativ cu scoarta cerebrala, maduva
spinarii este considerata un segment eminamente de legatura, de transmisie. Tracturile
nervoase ale maduvei spinarii ofera doua sisteme de comunicatie, intre creier si segmente
din afara sistemului nervos. Tracturile care transmit impulsurile si informatiile senzoriale de
la diferite parti ale corpului catre creier, poarta numele de tracturi ascendente, iar cele care
conduc impulsurile motorii de la creier catre glande si muschi sunt tracturi descendente.
Tracturile descendente asigura finalizarea in acte comportamentale, motorii sau viscerale
ale comenzilor emise de centrii supraordonati. Rezulta ca maduva spinarii reprezinta un
segment important al sistemului nervos central, cu rol fundamental in integrarea sistemica a
comportamentului si in reglarea acestuia.
CAILE SENZITIVE SPINALE
Sunt alcatuite din tracturi ce asigura conducerea semnalelor de la zonele
receptoare ale corpului catre centrii nervosi integrativi superiori, in speta
catre talamus si scoarta cerebrala. Fiecare tip de sensibilitate are caile
proprii de transmitere, astfel:
calea sensibilitatii termice si dureroase (calea spino-talamo-corticala),
conduce impulsurile nervoase determinate de actionarea asupra
receptorilor specifici, a stimulilor termici si algici, producand senzatiile
de cald-rece si senzatii de durere,
calea sensibilitatii tactile nespecifice (tractul spino-talamic anterior),
transmite impulsurile determinate de stimularea mecanica (atingere si
presiune), determinand formarea senzatiei de contact cu obiectele,
• calea sensibilitatii tactile proprioceptive constiente (tractul Goll si
Burdach), permite formarea senzatiei tactile specifice, discriminative si
a celor proprioceptive, respectiv constientizarea pozitiei spatiale si a
segmentelor corpului
• calea sensibilitatii proprioceptive inconstiente (tractul Flechsig si
Gowers),transmite catre cerebel si scoarta impulsurile de la nivelul
articulatiilor aflate inrepaus, contribuind la integrarea si mentinerea la
nivel adecvat a imaginii schemei corporale,
• calea sensibilitatii vestibulare si a reglarii echilibrului (tractul spino-
cerebelos, spino-mezencefalic, spino-reticulat), transmit impulsurile de
la receptorii aflati la nivelul aparatului acustic si vestibular. 
CAILE MOTORII SPINALE
La nivelul maduvei spinarii se situeaza centrii motori care fie transmit
direct comenzi organelor de executie prin intermediul arcului reflex
neconditionat somatomotor si viscero-motor, fie primesc comenzi de la
centrii encefalici superiori si le transmit aparatelor de executie, participand
la crearea reflexelor conditionate si a actelor motorii voluntare,
intentionate. Aceasta functie de conducere motorie este asigurata de
fascicule de fibre descendente, ce alcatuiesc mai multe cai :
• calea piramidala directa (cortico-spinala directa), ce realizeaza
motilitatea voluntara si are originea in aria motorie a scoartei cerebrale
• calea piramidala incrucisata, are aceeasi origine si functie ca si cea
directa, cu deosebirea ca fibrele din alcatuire se incruciseaza la nivelul
bulbului rahidian
• calea motorie lunga extrapiramidala (calea cortico-ponto-cerebelo-
dento-rubrospinala),cu originea in ariile premotorii si motorii ale
scoartei) finalizeaza miscarile involuntare
• calea cortico-strio-nigrica, se refera tot la miscarile involuntare si are
aceeasi origine
• calea tectospinala, cu originea in tuberculii cvadrigemeni - transmite
comenzi la muschii gatului, realizand miscarile reflexe neconditionate
de intoarcere a capului in directia stimulilor acustici si luminosi, realizand
structura reactiei primare de orientare
• calea rubro-spinala, cu originea in nucleul rosu, transmite impulsurile de
realizare a reflexelor motorii ortostatice (de stat in picioare) si statokinetice (de
mentinere a tonusului muscular pentru realizarea pozitiei verticale)
• calea vestibulo-spinala, formata din neuroni care pleaca din bulbul rahidian si
realizeaza reflexul de echilibru
• calea olivo-spinala, cu originea in olivele bulbare; transmite comenzi la neuronii
somatici din maduva spinarii
• calea reticulo-spinala, cu originea in trunchiul cerebral; regleaza amplitudinea
reflexelor motorii medulare.
Din toate acestea rezulta ca maduva spinarii, desi anatomic este un segment bine
delimitat in cadrul sistemului nervos central, d.p.d.v. functional este intr-o stransa
si multilaterala conexiune cu celelalte formatiuni de la bulb la scoarta cerebrala.
MALADII ALE TRANSMITERII CHIMICE DE LA NIVELUL SINAPSEI
INTRE NERV SI MUSCHI
Miastenia gravis este cea mai bine studiata maladie care afecteaza transmiterea
sinaptica. Aceasta maladie se produce la nivelul sinapselor de tip colinergic, care
utilizeaza ca element chimic acetilcolina. Boala este data de reducerea numarului
receptorilor acetilcolinici, de la nivelul sinapsei nerv-muschi. Primul caz de miastenia
gravis a fost raportat in 1877 de un cercetator medic Wilks, de aceea se mai
numeste si boala Wilks. La autopsie el nu a gasit modificari cerebrale medulare ale
nervilor periferici sau ale muschilor si de aceea a tras concluzia ca este o boala
functionala. Mai tarziu s-a ajuns la concluzia ca miastenia gravis este o boala
autoimuna. Adica, din anumite cauze, la nivelul sinapsei se produc anticorpi
impotriva receptorilor de acetilcolina. Acesti anticorpi reduc numarul de receptori
postsinaptici, impiedicand transmiterea sinaptica. In aceste conditii, se reduce mult
posibilitatea de transmitere a calitatii fortei musculare, ceea ce duce la reducerea
fortei musculare.
D.p.d.v. clinic, aceasta boala caracterizata prin scaderea fortei musculare,
are 4 aspecte :
• diminuarea fortei musculare afecteaza cel mai frecvent muschii de la
nivelul craniului, adica ai pleoapelor, ai ochilor, ai faringelui si, intr-o
masura mai mica, muschii membrelor,
• severitatea slabiciunii variaza in cursul aceleiasi zile sau de la o zi la alta
ori chiar pe perioade mai lungi, dar intotdeauna perioadele de mai bine
alterneaza cu cele de boala
• nu exista nici un semn clinic conventional care sa indice o afectare a
unitatii motorii, respectiv atrofie musculara sau disparitia reflexelor
osteotendinoase
• diminuarea fortei musculare poate fi tratata cu medicamente, respectiv cu
enzyme care degradeaza acetilcolina.
Dupa identificarea sindromului clinic, s-a constatat cca. 15% dintre
bolnavii adulti cu miastenie au o tumora benigna la nivelul timusului
(glanda de crestere, situata in spatele sternului). Dupa inlaturarea acestei
tumori, simptomele se amelioreaza iar extirparea timusului a devenit, in
timp, o procedura standard de tratament. Aceasta metoda se bazeaza pe
faptul ca tumora de timus elibereaza acei anticorpi ce reduc numarul
receptorilor acetilcolinici. Procedeul prin extirpare este eficient in
miastenia gravis, dar nu este ideal. Cu cca. 30 de ani in urma rata
mortalitatii in miastenia gravis era de ~33%, dar astazi foarte putini
bolnavi mai mor din aceasta cauza. Succesul procedurii se datoreaza
perfectionarii terapiei intensive intra si postoperatorii, ventilatiei mecanice
si antibioticelor. Dupa extirparea timusului, cca. jumatate dintre pacienti nu
mai prezinta nici un simptom de miastenie si nu este nevoie sa consume
nici un medicament. Se fac cercetari in continuare asupra metodelor de
aplicat la pacientii care nu raspund la aceasta terapie.
O alta boala a sinapsei – blocajul neuromuscular
presinaptic. Exista un cancer pulmonar care prezinta,
alaturi de alte tulburari, si diminuarea fortei musculare.
Aceasta boala se atribuie prezentei unor anticorpi fata de
canalele de Ca ionic de la nivelul terminatiilor
presinaptice. Pierderea acestor canale reduce miscarile.
Ca prin membrana si afecteaza eliberarea mediatorului
chimic. Aceasta boala poate sa apara si la pacienti ce nu
au cancer pulmonar, cazuri in care cauza bolii nu se
cunoasteinca. Se mai numeste boala Lambert-Eaton.
Patologia medulara – sindroame medulare caracteristice
Sunt boli care se produc, de regula, prin traumatisme vertebro-medulare, cum deseori
se intampla in accidentele de circulatie. Gravitatea acestora depinde de extinderea
leziunii medulare, de forta compresiunii maduvei de catre vertebra deplasata si de
hemoragia locala. In aceste conditii, pot apare transsectiuni medulare complete sau
partiale
Transsectiunea partiala a maduvei spinarii se realizeaza cu semne senzitive si motorii
specifice. Spre ex. Compresiunea partiala anterioara duce la atrofii musculare si
fenomene motorii importante, dar fara tulburari de sensibilitate. Compresiunea partiala
posterioara provoaca durere intensa medulara, pareza discreta sau paralizie, disparitia
sensibilitatii profunde, cu pastrarea sensibilitatii superficiale si ataxie (tulburari de
mers). Durerile sunt localizate la nivelul spatelui la unul sau ambele membre, sunt
intermitente si insotite sau nu de rigiditate musculara. Hemisectiunea sau
compresiunea partiala unilaterala provoaca semne diferite : pe partea leziunii provoaca
paralizie motorie, tulburari de sensibilitate profunda si paralizie vaso-motorie (piele
rece si cianotica). Pe partea opusa leziunii provoaca tulburari de sensibilitate
Transsectiunea completa se produce, de regula, prin plagi
decutit, de glont, prin fracturi cu dislocare vertebrala, prin
inflamatii sau prin metastaze tumorale. Aceste transsectiuni se
caracterizeaza prin:
• pierderea imediata a sensibilitatii si motricitatii voluntare, in
segmentul situat sub leziune
• pierderea controlului vezical si intestinal
• daca leziunea este deasupra vertebrei cervicale 3, afecteaza si
respiratia
• dispar reflexele tendinoase datorita socului spinal care persista
cateva saptamani, dupa care revine.
Apar, de asemenea, tulburari de dinamica sexuala si tulburari trofice ale tesuturilor.
In afara de tulburarile produse prin traumatisme, exista si tulburari spinale
produse prin alte conditi patologice, organice. Exista o boala care se numeste
siringomielie – o boala cronica, data de dezvoltarea unui chist in tesutul medular.
Dezvoltarea acestui chist se insoteste de anestezie termica si dureroasa, cu afectarea
neuronilor motori, dar cu pastrarea sensibilitatii tactile. De asemenea, se poate
produce intreruperea tracturilor ascendente si descendente, ceea ce duce la paralizie,
cu ponderea sau diminuarea reflexelor.
Degenerescenta combinata subacuta a maduvei spinarii – se datoreaza deficientei de
vitamina B¹², ce apare in diferite tipuri de anemii. Clinic, in aceasta boala
apar tulburari de mers, cu pierderea sensibilitatii vibratorii si tulburari de pozitie a
membrelor inferioare, tulburari de mers si absenta reflexelor. Aceleasi simptome
se pot intalni in SIDA, prin actiunea directa a virusului HIV asupra neuronilor din
maduva spinarii, prin actiunea altor virusi sau prin interactiunea metabolismului
vitaminei B¹²
Sindromul tabetic dorsal – forma de sifilis a sistemului
nervos central ce produce degenerarea proceselor centrale
localizate in celulele nervilor spinali. Ca rezultat, apare
demielinizarea fibrelor dorsale, cu afectarea sensibilitatii
profunde, vibratorii si de pozitie, cu dureri si parastezii.
Dificultatea mersului apare datorita pierderii simtului
pozitiei; compensarea se realizeaza prin largirea bazei
de mers si prin directionarea mersului cu privirea.
Tonusul muscular si reflexele sunt mult dimunuate.
Aspecte psihosociale si psihoterapeutice ale bolnavilor medulari
Mersul vertical este o achizitie importanta a evolutiei
umane, intrucat a eliberat bratele, a perfectionat libertatea de a
efectua miscari diferite ale mainilor, a largitorizontul vizual, a
dat auzului o finete selectiva, a facut posibila receptionarea unei
cantitati mai mari de informatii favorizand, astfel, dezvoltarea
inteligentei. Dar, mentinerea statiunii bipede si realizarea
locomotiei presupun, obligatoriu, integritatea anatomica si
functionala a maduvei spinarii. De aceea, instalarea unei
tulburari medulare produce o schimbare majora a echilibrului
personalitatii si a modului general de raportare si de integrare
a pacientului in mediu.
Subiectul nu mai poate sa-si evalueze corect posibilitatile fizice si psihice,
in functie de nivelul sau cultural, de starea sa afectiva premorbida, de
sperantele si promisiunile de viata, de gradul si durata imbolnavirii. De
aceea, devine foarte important modul in care subiectul isi utilizeaza
imaginea despre sine, atunci cand se pune problema revizuirii planurilor
de viitor. Psihicul unui bolnav medular care prezinta tulburari senzoriale,
motorii, vezicale, sfincteriale si genitale este evident zdruncinat mai ales
cand prognosticul afectiunii este nefavorabil. Climatul de ingrijire a
acestor bolnavi trebuie sa fie incurajator si tonic. Bolnavii arata o
revolutie afectiva, determinata de discordanta dintre nivelul de aspiratie si
imposibilitatea realizarii acestora impusa de boala. Aceasta duce la
instalarea unei nevroze psihogene, care face parte integranta din tabloul
simptomatic al bolii. Aici poate interveni psihoterapia, in ideea modelarii
unor noi linii de perspectiva pentru pacienti.
Ca urmare a modernizarii vietii, numarul de traumatisme vertebro-medulare si
de bolnavi cu sechele grave este tot mai mare si ridica probleme noi, atat
terapeutice, cat si psihosociale. Initial, dorinta de viata este pastrata, dar in timp, pe
masura prelungirii bolii si a aparitiei complicatiilor inerente, visurile de mai bine se
prabusesc rand pe rand, iar dorinta de a lupta cu greutatile scade treptat, odata cu
instalarea unor serioase tulburari ale echilibrului psihic.Tulburarea afectiva de tip
regresiv este dominanta si se poate transforma in timp intr-un handicap serios. In
aceste situatii, bolnavul trebuie ajutat prin calmarea durerilor cu ajutorul
sedativelor, prin crearea unei atmosfere apropiate de mediul familial, prin inlesnirea
vizitelor si prin psihoterapie care, la un loc, vor mentine un tonus optimist, la fel de
important ca si recuperarea motorie. Alte afectiuni psihice care se adauga acestei
drame sunt psinastenia, melancolia, isteria, deseori schizofrenia. Dezordinea psihica
si dezorientarea sunt primele semne asupra carora medicul si psihologul trebuie sa
ia atitudine, pentru a nu permite dezvoltarea nevrozei.
Psihoterapeutul trebuie sa observe primele semne de
tulburare psihica, respective fizionomia, expresia
verbala, conduita generala, activitatea otrica pastrata. Ca
simptome subiective, se vor lua in considerare emotiile,
experimentele de viata respectiv evenimentele descrise
de pacienti si procesele mentale deduse din conduit sau
exprimate verbal. Se poate concluziona faptul ca intr-o
leziune medulara psihicul se deterioreaza odata cu
fizicul, iar reeducarea motorie neinsotita de o reeducare
psihica da un rezultat cel mult injumatatit
PSIHOTERAPIA BOLNAVILOR MEDULARI
Psihoterapia bolnavilor medulari poate fi de grup sau
individuala. Psihoterapia de grup poate fi de 3 tipuri majore :
• analitica, care ajuta bolnavul sa constientizeze mai clar
temerile si nelinistile sale,usurandu-i in acest fel adaptarea la
un nou tip de viata
• psihanalitica, care se bazeaza pe studiul motivatiilor
inconstiente ale pacientului
• psihoterapia prin analiza tranzactionala, bazata pe legaturile si
tranzactiile ce apar in cursul sedintei de psihoterapie.
Metodele de terapie individuala sunt: psihoterapie de relaxare, psihoterapie de
sinteza si reconstructie, psihoterapie nondirectiva prin vis dirijat in stare treaza
si psihoterapie existentiala si ocupationala.
In cazul pacientilor medulari, cea mai indicata este psihoterapia de relaxare,
care combate durerea, contractura musculara, tensiunea, nelinistea si frica. Ea
trebuie sa mentina un tonus psihic satisfacator, pe fondul caruia sa se
poata trece la rezolvarea problemei reintegrarii familiale si sociale a
bolnavului, problema care este destul de complicata. Daca la inceput
bolnavii sunt ingrijiti cu un devotament extraordinar, cu timpul datorita
aspectului cronic al bolii, entuziasmul si afectiunea scad. Solutia ar putea fi
existenta unor centre specializate de reeducare psihosomatica, in vederea
combinarii tratamentului medical cu cel psihic si socio-profesional.
Psihoterapia trebuie sa se realizeze dupa un plan riguros stabilit,
care ar trebui sa includa 4 etape obligatorii :
• In prima etapa se realizeaza un examen psihologic
aprofundat pentru evaluarea tipului de personalitate, a vointei,
a starii afective actuale si a capacitatii de rationare. Se va
actiona in aceasta etapa pentru combaterea complexului de
inferioritate si a atitudinii de rupere si evitare a contactelor
sociale.
• În a doua etapa bolnavul trebuie determinat sa participe
personal, in mod progresiv la reeducarea motrica, in acest sens
sportul fiind o foarte buna metoda.
• În a treia etapa psihoterapia se va imbina cu sedintele de
activitate profesionala, atat in vederea reducerii consecintelor
bolii, cat si pentru reintegrarea socioprofesionala a bolnavului
• În a patra etapa numarul sedintelor si durata acestora vor
creste, cuprinzand activitatea profesionala si psihoterapie,
pentru cresterea increderii in fortele proprii si a sentimentului
de utilitate sociala. Durata acestei etape depinde de natura si
gravitatea deficitului senzorio-motor si somato-psihic si
depinde, de asemenea, daca pacientul isi continua exercitarea
propriei profesii sau trebuie sa se recalifice pentru o profesie
accesibila.
Teme pentru abordare individuală:
Bulbul Rahidian, Puntea lui Varolio,
Mezencefalul
Sindroame clinice produse de
leziuniale trunchiului cerebral
Psihoterapii recomandate
 4. PROBLEMA ASIMETRIEI ȘI INTERACȚIUNII
EMISFERELOR CEREBRALE
Asimetria interemisferică a creierului - (din latină asymmetria - disproporție)
caracteristică distribuției funcțiilor psihice între emisferele stânga și dreapta ale
creierului; regularitatea fundamentală a activității creierului nu numai a oamenilor, ci
și a animalelor. În prezent, problema asimetriei interhemisferice este studiată, în
primul rând, în cadrul specificului funcțional al emisferelor cerebrale. Specificitatea
funcțională a emisferelor cerebrale constă în specificitatea procesării informațiilor și
organizarea cerebrală a funcțiilor inerente emisferelor dreapta și stânga ale creierului,
care este determinată de factorul funcționătii emisferice integrale. Cu alte cuvinte,
aceasta este specificitatea contribuției pe care fiecare emisferă o aduce la orice funcție
mintală.
Procesul de a deveni asimetric se numește lateralizare. Lateralizarea se bazează pe
asimetria funcțională și interacțiunea emisferelor cerebrale în asigurarea activității
psihice umane.
Două tipuri de gândire sunt conectate cu funcțiile emisferelor stânga și dreapta la om -
abstract-logică și în formal-spațială. Aceste tipuri de gândire au o serie de sinonime.
Potrivit lui V. Rotenberg:

-Verbală și non-verbală (deoarece gândirea abstract-logică a emisferei stângi, în

contrast cu gândirea figurativă a emisferei drepte, se bazează pe capacitatea de a
produce vorbire);

- Analitică și sintetică (deoarece gândirea logică este localizată în emisfera stângă,

unde se realizează o analiză a obiectelor și fenomenelor, în timp ce gândirea figurativă
în emisfera dreaptă, asigurând integritatea percepției);

- Discretă și simultană (pentru că cu ajutorul gândirii logice emisfera stângă

efectuează o serie de operații secvențiale, în timp ce cu ajutorul gândirii figurative
emisfera dreaptă dobândește capacitatea de a percepe și evalua un obiect integral).
S-a demonstrat că activitatea emisferei drepte, creând un context
specific în percepția spațială, este crucială pentru creativitate.
Deci, cu deteriorarea organică a emisferei stângi a creierului,
artiștii și muzicienii practic nu își pierd abilitățile artistice și
uneori chiar nivelul de expresivitate estetică a creativității
crește, dar traumele emisferei drepte pot duce la o pierdere
completă a creativității.

Alături de aceasta, concluziile referitoare la raportul dintre

brațului principal și al emisferei responsabile de vorbire, relația
dintre asimetria interhemisferică cu sfera emoțională și
procesele psihice cognitive precum memoria și imaginația
Așadar, cele două emisfere au o specializare funcţională caracterizată prin
următoarele: emisfera cerebrală stângă deţine funcţiile proprii limbajului,
abstractizarea şi conceptualizarea; emisfera cerebrală dreaptă deţine
funcţiile nonverbale, în special recunoaşterea perceptivă şi construcţia
spaţială. Din acestea nu ar rezulta faptul că o emisferă se relevă superior
faţă de cealaltă, ci, dimpotrivă, că fiecare emisferă tratează informaţia
într-un fel care-i este propriu: emisfera cerebrală stângă tratează
informaţiile care-i parvin într-un mod analitic şi secvenţial, iar emisfera
dreaptă – după un model global sintetic. Limbajul nu este proprietatea
exclusivă a emisferei stângi. Emisfera cerebrală dreaptă nu apare ca
privată de funcţia limbajului, ci ca mai puţin specializată în limbaj prin
modul său de tratare a informaţiei. Ea percepe semnalele verbale, auditive
sau vizuale, dar posibilităţile sale sunt foarte limitate.
Asimetria funcţională interemisferică trebuie considerată într-o manieră
dinamică şi nu statică, ţinându-se cont de condiţiile care o pot modifica:
natura sarcinii de îndeplinit, tipul de atenţie pe care-l creează, experienţa
anterioară a subiectului, strategiile de realizare adoptate. În plus, diferit de
procesele instrumental-simbolice, fiecare emisferă cerebrală pare să
controleze în mod diferit relaţiile emoţionale ale individului. H.Hecaen
(1963) a stabilit un model propriu al modurilor de funcţionare
interemisferică, privind în mod special performanţele verbale. În acest sens,
competiţia dintre cele două emisfere pare să presupună o cooperare
interemisferică, fiecare aducându-şi aportul caracteristicilor sale funcţionale,
în raport cu natura sarcinilor care trebuie îndeplinite. În sensul acesta,
emisfera cerebrală dreaptă poate interveni în tratarea lor analitică, care este
funcţia emisferei cerebrale stângi.
C.Enăchescu (1996) caracterizează asimetria funcţională interemisferică, în cazul
funcţiilor instrumental-simbolice, prin două note specifice – relativitatea şi caracterul
pendulant al acestora. Ele depind, în mare măsură, de faptul că funcţiile instrumental-
simbolice sunt reprezentate bilateral pe suprafaţa corticală. În condiţii patologice,
funcţia perturbată a unei arii cortico-cerebrale a uneia dintre emisfere poate fi preluată
de aria corespunzătoare din emisfera cerebrală contralaterală rămasă intactă, suplinind
în felul acesta funcţia pierdută. În acelaşi timp, poate fi observat faptul că în condiţii
patologice, cu leziuni ale ariei limbajului, această funcţie poate fi suplinită, în unele
privinţe, de zona corticocerebrală a emisferei drepte. În condiţiile lezării ariei corticale a
funcţiilor instrumental-simbolice din emisfera cerbrală stângă dominantă, funcţiile sale
instrumental-simbolice vor fi preluate de emisfera cerebrală dreaptă, care va prelua şi
rolul dominant funcţional. Prin urmare, specializarea funcţională este următoarea:
conştiinţa, funcţia verbală, ideaţia, conceptualizarea, analiza timpului, analiza detaliilor,
calculul aritmetic se realizează de emisfera stângă; funcţiile nonverbale, perceperea,
reprezentarea şi orientarea spaţială, construcţia spaţială, imaginile globale, sinteza
timpului, geometria spaţiului se realizează de emisfera dreaptă.
Se consideră că encefalul în ultimii 100-150 mii de ani practic nu s-a schimbat. Însă,
cercetările ştiinţifice din ultimii ani atestă modificări esenţiale în asimetria funcţională
a encefalului. Până în anii 70 ai sec. XX, la copii numărul stângacilor era constant – 7-
8% din populaţie, date mai recente atestă 5-10% din 800 de elevi ai claselor primare În
anii 80 ai sec. XX cercetătorii au atras atenţia asupra creşterii numărului de copii
stângaci şi al copiilor cu ,,stângăcie ascunsă”. Acest fenomen în SUA a fost observat
încă cu 10 ani în urmă. În anii 90 ai sec. XX numărul lor a crescut până la 15-17%.
Apoi s-a declarat despre o categorie calitativ nouă de copii – ambidextri sau
,,bimanuali”, consideraţi, ca şi cei stângaci, ,,cu defect” sau ca variantă cu dereglări în
dezvoltare. Zece ani mai târziu atitudinea faţă de ,,bimanuali” s-a schimbat radical. La
momentul actual este una din variantele normă. Ambidextrul este o persoană cu o
dezvoltare a emisferelor cerebrale la acelaşi nivel. Lipsa dominanţei determină că
ambidextrul poate să lucreze la fel de bine atât cu mâna stângă, cât şi cu dreapta.
Ponderea ambidextrilor nu depăşeşte 0,4%. Potrivit datelor recente ale lui V.Pugaci,
astăzi ponderea copiilor ambidextri este de 37,95%. Un număr mai mare de ambidextri
se întâlneşte printre copiii claselor primare.
Oamenii de ştiinţă susţin că atunci când ambele emisfere încep să
proceseze informaţia paralel şi concomitent, apar noi posibilităţi
calitative în activitatea creierului. Însă, acest fenomen are şi
particularităţi negative. În clasele primare ambidextrietatea este un
obstacol serios în procesul intructiv-educativ. La copiii ambidextri,
mai ales de vârstă şcolară mică şi medie, au loc comutări spontane
ale activităţii emisferei drepte şi emisferei stângi ale creierului, din
cauza imaturităţii legăturilor interemisferice. Din acest motiv, ei
demonstrează un comportament dual. Elevii-ambidextri au nevoie de
ceva mai mult timp pentru însuşirea materialului nou, un număr mai
mare de explicaţii. De asemenea, este important ca explicaţiile să se
bazeze pe imagini, scheme şi desene.
5. ANALIZA NEUROPSIHOLOGICĂ A TULBURĂRILOR
FUNCȚIILOR PSIHICE SUPERIOARE ÎN LEZIUNILE
LOCALE CEREBRALE
Principii generale de funcționare a analizatorilor
Sistemele de analiză umană – analizatorii - sunt formațiuni complexe pe mai multe
niveluri care vizează analiza semnalelor unei anumite modalități.
Există mai multe principii generale ale structurii analizatorilor:
a) principiul prelucrării paralele a informațiilor în sistem multicanal, în conformitate
cu care informațiile despre diferiți parametri ai stimulului sunt transmise simultan
prin diferite canale ale analizatorului;
b) principiul analizei informațiilor cu ajutorul neuronilor
receptori, care vizează izolarea caracteristicilor complexe ale
semnalului atât elementare, cât și complexe, care sunt furnizate
de câmpuri receptive diferite;
c) principiul complicării secvențiale a procesării informațiilor
de la nivel la nivel, în conformitate cu care fiecare dintre
secvențele analizatorului își îndeplinește propriile funcții
analitice;
d) principiul reprezentării topice („punct la punct”) a
receptorilor periferici în câmpul primar al analizatorului;
e) principiul reprezentării integrale a
unui semnal în sistemul nervos central
împreună cu alte semnale, care se
realizează datorită existenței unui model
(schemă) comun de semnale ale unei
modalități date (ca un „model sferic al
viziunii culorilor”). În fig. se arată
organizarea cerebrală a principalelor
sisteme analitice: vizual, auditiv, olfactiv
și tactil-kinestezic. Sunt prezentate
diferite niveluri ale analizatorului- de la
receptori până la zonele primare ale
cortexului cerebral.
După cum știți, multe discipline, în principal neurofiziologia, studiază
funcționarea analizatorilșor. Aspectul neuropsihologic al studierii acestei
probleme este special, este analiza simptomelor neuropsihologice care apar
atunci când sunt afectate diferite niveluri ale sistemului analitic și
construirea unor idei teoretice generale despre funcționarea întregului sistem
ca întreg. În studiul neuropsihologic al activității analizatorilor, ar trebui să
se distingă două tipuri de tulburări:
1) tulburări senzoriale relativ elementare sub formă de tulburări ale
diferitelor tipuri de senzații (senzații de lumină, senzații de culoare, senzații
de înălțime, volum, durata sunetului etc.);
2) tulburări gnostice mai complexe sub formă de încălcări ale diferitelor
tipuri de percepție (percepția formei unui obiect, relații spațiale, simboluri,
sunete de vorbire etc.).
Primul tip de tulburări este asociat cu deteriorarea nivelurilor
periferice și subcorticale ale analizatorilor, precum și a câmpului
cortical primar al analizatorului corespunzător.
Al doilea tip de tulburări se datorează în primul rând
tulburărilșor la nivelul câmpurilor corticale secundare, deși
multe alte structuri corticale și subcorticale, inclusiv părțile
prefrontale ale cortexului cerebral, sunt implicate în organizarea
cerebrală a activității gnostice.
Tulburările gnostice care apar din leziunile corticale se numesc
agnozie. În funcție de analizorul afectat, se disting agnozii
vizuale, auditive și tactile.
 5.1. TULBURĂRI ALE PERCEPŢIEI

Activitatea senzorial-perceptivă este procesul cognitiv

prin care se produce reflectarea directă şi unitară a
ansamblului dimensiunilor şi însuşirilor obiectuale.
Oferă informaţia elementară asupra realităţii externe, cât
şi asupra propriului organism.
 Senzaţia
• Furnizează informaţii despre realitatea externă sau a propriului
organism
• Transformă excitaţia de la nivelul receptorilor în imagine
subiectivă la nivelul analizatorilor corticali.
• Senzaţia nu este deci identică stimulului reflectat, ci ea este de
natură ideală, conştientizată.
• Senzaţia este un semnal senzorial elementar unimodal, care nu
reflectă decât însuşiri relativ izolate, fără a putea da date
despre obiect ca tot unitar
 Percepţia
• Constituie un nivel superior pe plan calitativ, în ceea
ce priveşte integrarea informaţiei

• Act complex, plurimodal, realizează imaginea

perceptivă, adică nu numai ansamblul de însuşiri, ci şi
raporturile spaţio-temporale.
 Percepţia – abstractizare, integrare,
suprasemnificatie, caracter subiectiv

• Denumind prin cuvânt conţinutul abstract al imaginii

perceptive, subiectul generalizează şi totodată
integrează în istoria sa existenţială obiectul sau
fenomenul perceput, suprasemnificându-l personal şi
conferindu-i un înalt grad de subiectivitate.
 Apercepţia
APERCEPŢIE = procesul de folosire a experienţei de viaţă în
perceperea complexă a obiectelor şi fenomenelor, chiar dacă asupra
organelor noastre de simţ nu acţionează la un moment dat decât un
singur excitant (ex. recunoaşterea şi diferenţierea unei persoane după
voce, după mers etc.)
 Reprezentarea
REPREZENTARE = realizarea imaginii mintale a obiectelor şi
fenomenelor percepute anterior.
Reprezentările pot fi evocate, actualizate:
- pe bază de cuvânt (stimul specific pentru evocarea reprezentărilor la om şi
care este strâns legat de percepţie)
- sau de stimuli concreţi, neverbali, care au fost iniţial percepuţi
concomitent cu stimulii ce au constituit obiectul perceperii pe care
reprezentarea o reflectă.
Reprezentările sunt rezultatul unei prelucrări şi generalizări a experienţei
perceptive anterioare
 Analizatorul vizual
Simtul vazului, alaturi de simtul auditiv si cel kinestezic, are rol important in orientarea
constienta in spatiu si in mentinerea echilibrului corpului. Vederea furnizeaza peste 90%
din informatiile asupra mediului inconjurator si are o importanta fiziologica
considerabila nu numai in diferentierea luminozitatii, formei si culorilor obiectelor, dar
si in mentinerea tonusului cortical, atentiei.
Analizatorul optic este alcatuit din receptorul vizual, calea optica si centrii corticali de
analiza si sinteza a informatiilor vizuale
Segmentul periferic
Ochiul este un organ pereche format din globul ocular si organele anexe globului
ocular; el este asezat in orbita si are o forma mai mult sau mai putin sferica, putin turtit
de sus in jos (diametrul vertical este de cca 23 mm, iar cel antero-posterior este de 25
mm - acesta numit si axul anatomic al ochiului, poate avea variatii mai mici sau mai
mari si poate influenta functionarea ochiului.
Segmentul de conducere al analizatorului
vizual (calea optica) este format din doua parti:
- calea infrageniculata, constituita din proto-
si deutoneuronii retinieni care ajung pana la
corpii geniculati externi din metatalamus si
- calea suprageniculata, reprezentata de
axonii neuronilor din corpii geniculati externi
(drept si stang) = al III-lea neuron, care va
proiecta informatiile de la retina pe scoarta
cerebrala.
Segmentul central este reprezentat de ariile
corticale unde informatiile sunt transformate in
senzatii specifice dupa procese de analiza si
sinteza.
Globul ocular este invelit, de la locul de patrundere a nervului optic pana
aproape de cornee, de o membrana conjunctiva, fibroasa, numita capsula
Tenon; intre aceasta si peretele osos orbitar exista o masa de tesut adipos
cu rol protector.
Globul ocular este format din trei tunici suprapuse (tunica externa,
mijlocie si interna), care intregesc peretele globului, si trei medii
transparente cuprinse in interiorul acestuia: umoarea apoasa,
cristalinul si corpul vitros.
Tunica externa este fibroasa si alcatuita din sclerotica si cornee; prima
este o membrana alba, dura si opaca, care prezinta in partea sa posterioara
o regiune perforata, prin care ies fibrele nervului optic, numita lama
ciuruita, iar in partea anterioara se continua cu corneea - o membrana
epitelial-conjunctiva transparenta.
Tunica mijlocie (tunica vasculara) este reprezentata de coroida, corpul
ciliar si iris.
Coroida, de culoare bruna-negricioasa, in structura sa predomina vase sanguine si
celule pigmentare; are rol trofic in special pentru retina si contribuie la formarea
camerei obscure.
Corpul ciliar (zona ciliara) se compune din muschiul ciliar si procesele ciliare.
Irisul este o membrana circulara care continua tunica mijlocie in partea anterioara a
globului ocular; el prezinta la mijloc un orificiu circular - pupila. Rolul irisului se
manifesta prin:
- dozarea luminii care va ajunge la retina (similar diafragmei unui aparat de
fotografiat);
- impiedica patrunderea luminii prin partile periferice ale cristalinului si
- prin micsorarea pupilei, creste adancimea focarului ocular.
Tunica interna - retina este cunoscuta ca tunica nervoasa; ea captuseste tunica
mijlocie pe toata intinderea ei; din punct de vedere topografic prezinta trei regiuni:
retina propriu-zisa, ciliara si iridiana.
Regiunea posterioara, retina propriu-zisa sau retina optica, prezinta pata
galbena exact la capatul posterior al axului vizual al ochiului, unde se formeaza
imaginile cele mai clare, si papila optica (punctul orb) - o regiune circulara asezata
mai jos, unde se afla punctul de convergenta al tuturor fibrelor nervoase care
formeaza nervul optic. Retina optica fotoreceptoare, acopera 2/3 din suprafata
posterioara a coroidei.
Retina optica are o structura complexa, formata din zece straturi de celule, dintre
care stratul al doilea (extern) este structurat din celulele vizuale cu conuri si cu
bastonase, denumite astfel dupa forma conica sau cilindrica a segmentului lor
extern.
Celulele cu conuri, in numar de 5-7 milioane, sunt raspunzatoare de
vederea in lumina puternica; ele au un prag de sensibilitate mai
performant in perceptia culorilor si a formelor.
Conurile contin un numar mare de pigmenti fotosensibili, dintre
care iodopsina este cel mai important; el se descompune sub influenta
luminii si se recompune in prezenta vitaminei A. Celulele cu con se
intalnesc in numar foarte mare la nivelul petei galbene (macula lutea).
Celulele cu bastonase, aproximativ 125-130 milioane sunt mai
numeroase la periferie ,mai putine in pata galbena si lipsesc din fovea
centralis (zona cu acuitate vizuala maxima).Pigmentul fotosensibil al
acestora este rodopsina. Celulele cu bastonase asigura vederea la lumina
slaba,vederea nocturna.
In afara de cornee, globul ocular mai prezinta trei medii refringente:
Cristalinul - un organ lenticular biconvex, situat inapoia irisului; este cel
mai important in mecanismul dioptric. El este alcatuit din fibre
conjunctive elastice, drept pentru care se poate deforma usor si permite
astfel clarificarea imaginii prin procesul de acomodare.
Umoarea apoasa este un lichid incolor, perfect transparent, care umple
camerele anterioara si posterioara ale ochiului, delimitate de fata
posterioara a corneei, de iris si cristalin.
Corpul vitros este reprezentat de o substanta gelatinoasa care ocupa tot
spatiul cuprins intre partea posterioara a cristalinului si peretele globului
ocular. Aceasta substanta gelatinoasa prezinta la exterior membrana
hialoida, iar la interior umoarea sticloasa.
 Analizatorul cutanat-kinestezic
Analizatorul cutanat are rol in integrarea organismului in mediu si in apararea activa,
prin reactiile adaptative generate pe baza excitatiilor prelucrate de SNC si transformate
in senzatii tactile, termice si dureroase.
a) Segmentul periferic este reprezentat de receptorii tactili, termici si durerosi situati in
piele. Pielea este organul conjunctivo-epitelial, care acopera integral suprafata
organismului si se continua cu mucoase la nivelul orificiilor. Pielea este constituita din
trei straturi: epiderm, derm si hipoderm (. 1.).
— Epidermul este un tesut epitelial pluristratificat cheratinizat. In stratul bazal se
afla melanocite, care secreta melanina, cu rol fotoprotector.
— Dermul este un tesut conjunctiv dens. La con­tactul cu membrana
bazala prezinta papile dermice. Stratul profund este cel mai rezistent datorita fibrelor de
colagen, reticulina si elastice prezente aici.
— Hipodermul este un tesut conjunctiv lax, cu grupuri de adipocite.
Depoziteaza trigliceride, rezerva de grasime subcutana a organismului.
 Functiile pielii sunt: functia de protectie impotriva
Segmentul periferic agentilor externi, de excretie (prin glandele sudoripa­re), de
termoreglare (prin vasodilatatie, vasoconstrictie periferica si
secretie sudorala), de depozitare a lipide­lor si functia de
organ de simt, prin receptorii pe care ii contine.
Sensibilitatea tactila fina, epicritica sau de atingere, este
determinata de excitanti care produc deformari usoare ale
tegumentului. Sensibilitate tactila mai pro­
nuntata prezinta zonele paroase, pulpa degetelor si buzele.
Sensibilitatea tactila presionala este determinata de
apasare, iar receptorii specifici sunt situati in pro­funzimea
tegumentului.
Doua sau mai multe excitatii tactile aplicate simul­tan sunt
receptionate numai daca distanta dintre punctele excitate
este suficient de mare. Fenomenul poarta numele
de discriminare tactila.
Sensibilitatea termica este neuniforma pe suprafata tegumentului. Receptorii pentru
rece sunt mai numerosi decat cei pentru cald. Intensitatea senzatiei depinde de
marimea suprafetei excitate si de diferenta de temperatura dintre tegument si excitant.
Sensibilitatea dureroasa, determinata de excitanti care produc leziuni celulare, se
manifesta mai intens la nivelul degetelor, buzelor si varfului limbii. La durerea
 tegumentara se manifesta o mare capacitate de discriminare, deoarece aceeasi zona a
pielii poate fi inervata de mai multi neuroni. Durerea viscerala poate fi determinata si
de distensia unui organ. Algoreceptorii sunt mai rari in viscere, motiv pentru care
durerea viscerala nu se poate localiza precis.
Datorita conducerii pe aceleasi cai medulare a sensibilitatilor dureroase somatice si
viscerale, durerea somatica este insotita de reactii vegetative (accelerare a ritmului
cardiac, secretie sudorala), iar durerea viscerala este insotita de reflexe somatice
(contractia musculaturii abdominale).
b) Segmentul de conducere. Caile aferente au fost descrise la functia de conducere a
maduvei si la
nervii cranieni. In cazul fasciculelor spinobulbare, axonilor deutoneuronilor din bulb
li se alatura si fibrele senzitive ale trigemenului (V).
c) Segmentul central al analizatorului cutanat este localizat in girusul postcentral
din lobul parietal (ariile somestezice). Proiectiile tactila, termica si dureroasa dintr-o
anumita regiune a corpului se amesteca in aceeasi zona a scoartei de pe emisfera
opusa.
Pe baza informatiilor din mediul extern, se creeaza senzatii care permit recunoasterea
dimensiunilor, formei, greutatii si consistentei unui corp, a vibratiilor, a diferentelor
de temperatura si a unor agenti nocivi. Pe aceasta baza se pot elabora comenzi
adecvate, care au ca rezultat reactia de adaptare a organismului. Analizatorul cutanat,
impreuna cu analizatorul kinestezic, asigura determinarea pozitiei si deplasarii unor
segmente corporale in raport cu altele.
 ANALIZATORUL KINESTEZIC
Analizatorul kinestezic informeaza SNC despre pozitia si miscarea in spatiu ale
corpului si ale segmentelor sale, precum si despre gradul de contractie a muschilor. Pe
baza acestor informatii, prelucrate de centrii nervosi superiori, apar senzatiile
posturale si de miscare si se elaboreaza comenzi care determina tonusul muscular si
contractiile musculare adecvate diferitelor miscari.
a) Segmentul periferic al analizatorului kinestezic este constituit din proprioceptori
situati in muschi, ten­doane, aponevroze, capsule articulare, periost si pericondru.
Organele tendinoase Golgi sunt sti­mulate de cresterea tensiunii in tendoane,
determinata de contractia musculara.
Corpusculii Pacini au ca stimul presiunea exercitata asupra formatiunilor structurale in
care se gasesc. Ei sunt sensibili la miscari rapide si la vibratii.
Terminatiile nervoase libere din articulatii si muschi sunt numai receptori ai durerii si
nu proprio­ceptori.
A. Organe tendinoase Golgi: 1.
fibra senzitiva; 2.
capsula conjunctiva; 3. fibre de
colagen. B. Fus neuromuscular: 1.
fibre musculare extrafusale; 2.
capsula con­junctiva a fusului; 3.
fibra intrafusala; 4. terminatii
nervoase spiralate;  fibre in buchet;
6, 7. fibre senzitive; 8. fibre
eferente gama; 9. fibre eferente
alfa.
Cei mai importanti proprioceptori sunt fusurile neu­romusculare. Acestea sunt
constituite din grupe de 2—10 fibre intrafusale, cu rol senzitivo-motor, situate intre
fibrele musculare obisnuite (extrafusale) si paralel cu acestea. Extremitatile fibrelor
intrafusale pot fi prinse pe tendoane si fibre extrafusale sau numai pe fibre
extrafusale. O fibra intrafusala are extremitati stri­ate contractile si o portiune
centrala necontractila, mai voluminoasa, cu mai multi nuclei si fara miofibrile.
Inervatia senzitiva a fusului este formata din termi­natii primare spiralate, situate in
zona centrala, si ter­minatii secundare, fibre „in buchet', situate la extre­mitatile zonei
centrale. Terminatiile primare, cu con- ducere rapida, sunt stimulate de gradul
de intindere al muschiului.
Inervatia motorie, proprie capetelor contractile ale fibrelor intrafusale, este
reprezentata de fibre nervoase cu originea in neuronii motori gama medulari, spre
deosebire de fibrele extrafusale care sunt inervate de neuronii motori alfa medulari.
b) Segmentul de conducere este reprezentat de:
— caile nervoase ale sensibilitatii proprioceptive inconstiente, care
deservesc activitatea reflexa de contractie tonica a muschilor (au fost
studiate la functiile maduvei);
— caile sensibilitatii proprioceptive constiente, reprezentate de
fasciculele spinobulbare, la care se adauga aferente cerebelo-corticale.
c) Segmentul central il reprezinta ariile senzitivomotorii corticale, care
marginesc santul central, unde are loc analiza informatiilor aduse pe caile
sensi­bilitatii proprioceptive constiente si transformarea lor in senzatii si
actiuni motorii tonice corective.
 ANALIZATORUL OLFACTIV
Analizatorul olfactiv receptioneaza si prelucreaza informatiile referitoaare la
proprietatile chimece ale unor substante odorante, aflate la o anumita distanta
fata de organism.
a) Segmentul receptor este format din epiteliul olfactiv constituit din celule
receptoare (chemorecep-tori de distanta) si din celule de sustinere
incluse in mucoasa olfactiva.
Mucoasa olfactiva are o suprafata de 2—3 cm2 si este dispusa in regiunea
superioara a foselor nazale (.  3.). Celulele receptoare sunt neuroni bipolari
senzitivi. Dendritele acestora prezinta butoni olfactivi de la care pleaca 6—8 cili
olfactivi receptori, care depasesc celulele de sustinere si patrund in mucusul
secretat   de celulele glandulare ale  mucoasei  olfactive.
Calea olfactiva este formata numai din doi neuroni, protoneuronul fiind celula
receptoare.
Inflamarea mucoasei nazale in afectiuni respiratorii scade sensibilitatea olfactiva 
b) Segmentul de conducere. Axonii  neuronilor olfactivi, care
constituie protoneuronul caii, strabat in
manunchiuri lama ciuruita a etmoidului si patrund in cutia
craniana, formand nervii olfactivi cu traseu pana la
bulbii olfactivi. Aici fac sinapsa cu celulele mitrale, care
reprezinta deutoneuronii caii  olfactive. Axonii acestora se
despart: o parte trec in bulbul contralat,  iar cealalta parte
formeaza tracturile* olfactive, care se  proiecteaza in cortex.
c) Segmentul central este reprezentat de paleocortexul olfactiv,
aria de proiectie primara a aferentelor olfactive.
Fiziologia analizatorului olfactiv. Analizatorul olfactiv are rol in aprecierea calitatii
aerului, prevenind patrunderea in organism a unor substante nocive. Impreuna cu
analizatorul gustativ, analizatorul olfactiv intervine in aprecierea calitatii
alimentelor si in declansarea secretiei salivare.
Stimulii specifici sunt reprezentati de substantele volatile, care ajung la receptori
odata cu aerul inspirat. Substantele volatile sunt receptionate numai dupa dizilvarea
lor in pelicula de mucus. Pentru a putea fi receptionate, aceste substante trebuie
sa aiba o concentratie egala sau superioara pragului de excitabilitate.
Pragul de excitabilitate reprezinta cantitatea minima de
substanta odoranta capabila sa provoace senzatia de miros. Acesta variaza in functie de
natura substantelor. Intensitatea senzatiei olfactive este proportionala cu concentratia
substantei odorante in aer si depinde de urmatorii factori: gradul de solubilitate a
particulelor in lichidul care acopera mucoasa, umiditatea mucoasei, varsta si starea
fiziologica a organismului.
Daca substantele odorante persista un timp mai indelungat, apare fenomenul de
adaptare.
 ANALIZATORUL GUSTATIV
Analizatorul gustativ receptioneaza si prelucreaza excitatiile determinate
de proprietatile chimice ale substantelor sapide solubile care intra in
contact cu mucoasa bucala.
a) Segmentul receptor este reprezentat de mugurii gustativi,
raspanditi in intreaga mucoasa buco-faringiana si in mucoasa linguala.
Mugurii gustativi au forma ovoida, cu polul bazal asezat pe membrana
bazala a epiteliului lingual. La polul apical prezinta un por gustativ. Intr-un
mugure gustativ exista 5—20 celule senzoriale cu cili, care
reprezinta formatiunile receptoare.
In mucoasa linguala, mugurii gustativi pot fi grupati in papile gustative.
Papilele circumvalate formeaza la baza limbii V-ul lingual, cele
fungiforme sunt raspandite pe varful si marginile anterioare ale limbii, iar
cele foliate pe marginile posterioare ale limbii.
b) Segmentul de conducere. De la polul bazal al celulelor receptoare
pornesc fibrele senzitive ale nervilor cranieni VII, IX si X. Nervul facial
inerveaza primele 2/3 ale limbii, glosofaringianul treimea posterioara, iar
vagul, restul mugurilor gustativi pana la epiglota.
Protoneuronii cailor sunt situati in ganglionii nervilor cranieni VII, IX si
X. Dendritele acestora sunt conectate cu celulele receptoare.
Deutoneuronii se afla in nucleul solitar din bulb, unde converg fibrele
senzitive ale celor trei nervi cranieni. Axonii acestora, dupa incrucisare,
fac sinapsa cu cel de-al treilea neu­ron in talamus.
c) Segmentul central este reprezentat de aria gus­tativa, situata la baza
girusului parietal ascendent, unde se integreaza sensibilitatea gustativa cu
cea tac­tila, termica si dureroasa a limbii, transmisa prin fibrele
trigemenului.
Fiziologia analizatorului gustativ. Gustul contribuie la aprecierea
calitatii alimentelor, prevenind patrun­derea in organism a alimentelor
alterate, si la declansarea secretiilor digestive.
Deosebim patru tipuri de senzatii gustative: acru, sarat, dulce si amar.
Ariile linguale ale diferitelor gus­turi au localizare specifica, deci mugurii
gustativi dobandesc o anumita specializare.
Pragul de excitabilitate gustativa este diferit pentru fiecare substanta. Cea
mai mare sensibilitate se mani­festa pentru substantele amare. Intensitatea
senzatiei depinde de concentratia substantei dizolvate, de numarul
receptorilor excitati si de temperatura solutiei. Analizatorul gustativ, la fel
ca si cel olfactiv, se adapteaza la actiunea indelungata a unui excitant.
 ANALIZATORUL AUDITIV SI ANALIZATORUL VESTIBULAR
Din punct de vedere functional, cei doi analizatori sunt independenti, dar
anatomic,  receptorii ambilor analizatori se afla in urechea interna, iar caile de
conducere sunt ramuri ale aceluiasi nerv cranian.
Urechea este constituita din trei componente: ure­chea externa, medie si interna.
a) Urechea externa este formata din pavilion si conductul auditiv extern. Tegumentul
conductului este prevazut cu peri si glande sebacee modificate care secreta cerumen,
substanta cu rol protector.
b)Urechea medie este situata intr-o cavitate a osului temporal. Spre exterior
prezinta membrana timpanica, iar spre interior fereastra ovala si fereastra
rotunda. Intre membrana timpanica si membrana ferestrei ovale se afla lantul de
oscioare: ciocanul, nicovala si scarita. Urechea medie comunica cu faringele prin
trompa lui Eustachio.
c)Urechea interna este formata din labirintul osos, sapat in osul temporal, in
interiorul caruia se afla labi­rintul membranos.
Structura urechii: A. ureche externa: 1. pavilion; 2. conduct auditiv. B. ureche medie:
3. timpan; 4. ciocan;  nicovala; 6. scarita; 7. fereastra ovala; 8. os temporal; 9.
fereastra rotunda; 10. camera timpanica; 11. trompa lui Eustachio. C. ureche interna:
12. canale semicirculare osoase; 13. utricula; 14. sacula; 1 rampa vestibulara; 16.
rampa timpanica; 17. cohlee; 18. nerv vestibulo-cohlear.
Analizatorul auditiv
a) Segmentul receptor. Cohleea este un canal rasucit in jurul unui ax, columela. Din
columela se desprinde lama spirala osoasa, pe toata lungimea canalului. Aceasta si
membrana bazilara care o con­tinua impart canalul spiral in doua rampe:
vestibulara (care comunica cu vestibulul) si timpanica (care comu­nica cu fereastra
rotunda). Rampele comunica prin helicotrema, orificiu situat in varful melcului.
Canalul cohlear are peretele inferior constituit din lama spirala si membrana bazilara,
iar peretele superior de membrana Reissner. In canalul cohlear, pe membrana bazilara,
se afla organul Corti, receptorul auditiv. Celulele senzoriale ciliate din structura sa
sunt dispuse de o parte si de alta a tunelului Corti, medial pe un rand, lateral pe 2—4
ran­duri. Ele sunt insotite de celule de sustinere. Cilii celulelor senzoriale, dupa ce
strabat membrana reticulata, sunt in contact cu membrana tectoria. Baza celulelor
senzoriale este conectata cu dendrite ale neuronilor din ganglionul spiral Corti din
columela.
b) Segmentul de coducere are primul neuron in ganglionul
Corti. Axonii acestuia formeaza ramura cohleara a nervului
cranian VIII. Deutoneuronii caii se afla in nucleii cohleari din
bulb. Axonii acestora se incruciseaza partial, formand
doua fascicule ascen­dente si fac sinapsa cu cel de al treilea
neuron in cor­pii geniculati mediali din metatalamus. Colaterale
se desprind spre coliculii cvadrigemeni inferiori, spre nucleul
facialului, spre nucleul oculomotorului, spre substanta
reticulata si spre cerebel.
c) Segmentul central se afla in girusul temporal superior.
Fiecare organ Corti proiecteaza bilateral.
Fiziologia analizatorului acustic. Analizatorul acus­tic capteaza,
receptioneaza undele sonore si creeaza senzatia auditiva. Urechea
umana percepe sunete intre 16—20 000 de vibratii/secunda (Hz*).
Undele sonore sunt captate de pavilion, concentrate in con­duct si
conduse spre membrana timpanica, a carei vibratie o determina.
Sistemul de oscioare din urechea medie preia vibratiile, le
amplifica sau le atenueaza, si le transmite membranei ferestrei
ovale. Miscarile acesteia deter­mina deplasarea oscilatorie a
perilimfei prin rampa vestibulara, helicotrema, apoi prin rampa
timpanica pana la fereastra rotunda care asigura mentinerea
constanta a presiunii perilimfei.
Oscilatiile perilimfei determina oscilati ale mem­branei bazilare pe care se afla organul
Corti si ale endolimfei, marind sau micsorand distanta dintre celulele receptoare si
membrana tectoria (variatii de contact). In urma presiunii exercitate de membrana
tectoria asupra cililor si a deplasarii organului Corti fata de aceasta, se
realizeaza stimularea celulelor recep­toare, in urma stimularii,
apar potentialele microfonice de receptor, care sunt preluate si transmise prin fibrele
caii de conducere.
La frecvente inalte, vibreaza membrana bazilara de la baza melcului, iar la frecvente
joase vireaza mem­brana bazilara de la varf. Amplitudinea vibratiei este direct
proportionala cu intensitatea stimulului.
Acuitatea auditiva maxima este intre 1000—4000 Hz. Pragul auditiv masurat in
decibeli este zero. Urechea umana percepe sunete intre 0—140 dB. Peste
aceasta valoare este afectat organul Corti.
Localizarea sursei sonore se realizeaz; datorita diferentei  de timp in  perceperea
biauriculara a sunetelor. Intervalul minim necesar sunetelor este 0,1—0,6 ms.
Aprecierea directiei sursei sonore se face prin miscari ale capului si prin
analiza  spatiala vizuala.
Analizatorul vestibular
a) Segmentul receptor.  Canalele semicirculare membranoase sunt dispuse in trei uri,
la 45o unul fata de celelalte, si se deschid in utricula. Deschiderile sunt in numar de
cinci, deoarece doua dintre canalele semicirculare se unesc. Fiecare canal are la un
capat o dilatare, numita ampula. In cele trei ampule se afla crestele ampulare.
Crestele ampulare sunt constituite din celule receptoare ciliate si celule de sustinere.
Cilii celulelor receptoare sunt inglobati intr-o masa gelatinoasa, numita  cupula.
Maculele din utricula si sacuta au acelasi tip de epiteliu senzorial. In masa
gelatinoasa  care acopera cilii se afla granule calcaroase otolitele. Maculele con­stituie
aparatul otolitic.
Crestele ampulare si maculete sunt receptorii ana­lizatorului vestibular.
Crestele ampulare deservesc echilibrul dinamic, iar maculele deservesc echilibrul
static si acceleratia liniara. Celulele receptoare ale ambelor formatiuni sunt conectate
cu dendrite ale neu­ronilor din ganglionii Scarpa.
b) Segmentul de conducere al analizatorului are protoneuronii in
ganglionii Scarpa. Axonii acestora formeaza ramura vestibulara a nervului
VIII si fac sinapsa cu deutoneuronii in nucleii vestibulari din bulb. De aici
fibrele se despart in cai directe si colaterale. Calea directa are al treilea
neuron in talamus, iar axonii acestuia proiecteaza in cortex. Caile
colaterale sunt: fasciculul vestibulo-spinal (cale motorie extrapiramidala),
fasciculul vestibulo-cerebelos, prin arhicerebel spre nucleul rosu si
formatiunea reticulata, fasciculul vestibulo-nuclear, spre nucleii nervilor
cranieni III, IV, VI.
c) Segmentul central nu este bine precizat. Diferiti autori il plaseaza in
girusul temporal superior sau in girusul parietal ascendent.
Fiziologia analizatorului vestibular.
Mentinerea pozitiei este asigurata prin modificari ale tonusului muscular,
care determina pastrarea proiectiei centrului de greutate al corpului in
poligonul de sprijin.
Crestele ampulare sunt stimulate de accelerarea sau incetinirea miscarilor
de rotatie a capului si a cor­pului. Rotirea capului determina deplasarea
endolimfei din canalul semicircular. Endolimfa, in deplasare
contrara directiei de miscare, antreneaza cupula. Aceasta stimuleaza cilii
celulelor receptoare care descarca permanent impulsuri. La inceputul
miscarilor orizontale, verticale sau de rotatie, frecventa acestora creste. Pe
baza lor se desfasoara reflexele labirintice de acceleratie, care
determina con­tractii ale muschilor cefei, corpului si membrelor (reflexe de
echilibru sau statokinetice).
În cazul maculelor, gravitatia face ca otolitii sa exercite permanent presiune
asupra cililor. In functie de pozitia capului se modifica si modul de actiune a
otolitilor asupra cililor, generand presiune sau tensiune. De aici pornesc
reflexele de pozitie sau statice, in functie de pozitia capului sau de
acceleratia miscarii liniare. Modificarile pozitiei capului
influenteaza pozitia corpului (postura). Reflexele care determina postura se
numesc reflexe statice sau posturale.
Impreuna cu analizatorul vestibular, in reactiile de redresare posturala mai
sunt implicati analizatorii cutanat, kinestezic si vizual, cerebelul si nuclei ai
nervilor cranieni III, IV si VI.
Distrugerea labirintului determina initial tulburari grave ale echilibrului
static si dinamic. Dupa o perioada de timp intervin mecanisme
compensatorii proprioceptive, vizuale si cutanate care preiau unele functii
ale labirintului si determina corectarea pozitiei corpului.
Dispunerea receptorilor vestibulari: 1. canale semicirculare
membranoase; 2. ampule; 3. utricula; 4. sacula;  ganglion Scarpa;
6. ramura vestibulara; 7. ramura cohleara; 8. ganglion Corti.
 CONSIDERAŢII PSIHOPATOLOGICE

• Senzaţiile şi percepţiile nu se desfăşoară izolat, ele

antrenează o serie de procese afectiv-cognitive,
caracterizate prin:
- specificitate individuală
- valorizare socială
 Psihopatologia senzorialităţii
• Tulburări predominant cantitative:
- hiperesteziile
- hipoesteziile
- sinesteziile
- agnoziile
• Tulburări predominent calitative:
- iluzii
- halucinaţii – funcţionale
- fiziologice
- halucinoze
- halucinaţii propriu-zise
- pseudohalucinaţii
 Tulburări cantitative
• Hiperestezia este reprezentată de scăderea pragului
senzorial
• Este resimţită de subiect ca o creştere neplăcută a
intensităţii senzaţiilor, privind un singur analizator sau
ansamblul lor – hiperestezie generală. Se întâlneşte în
surmenaj, neurastenii, debutul unor afecţiuni psihotice,
debutul bolilor infecţioase, hipertiroidie, intoxicaţii.
 Tulburări cantitative

• Hipoestezia reprezintă creşterea pragului senzorial,

însoţită de diminuarea intensităţii senzaţiilor, cu scăderea
numărului de excitanţi receptaţi.
• Se întâlneşte în stări reactive, depresie, accese paroxistice
isterice, oligofrenii, tulburări de conştiinţă mai ales cele
cantitative, hipnoză, schizofrenie.
 Tulburări cantitative

• Sinestezia constă în perceperea simultană pe o cale

senzorială diferită a unui stimul receptat la nivelul unui
analizator (ex. Audiţie colorată). Apare în intoxicaţii cu
mescalină, psilocibină, LSD, cocaină.
 Tulburări cantitative

• Agnoziile reprezintă deficite psiho-senzoriale, care

determină incapacitatea subiectului de a recunoaşte
obiectele după calităţile lor senzoriale, analizatorii
(receptorii periferici şi căile) fiind intacţi.
 ILUZIILE
• Iluzia este o percepţie cu stimul real şi specific,
denaturată şi/sau deformată.
• Această deformare priveşte mai mult calităţile senzoriale
decât identificarea sau sensul elementelor percepute.
• Percepţia este completată imaginativ; cu cât denaturarea este
mai globală, semnificaţia patologică creşte.
 ILUZIILE
• Iluziile apar frecvent la subiecţii normali, care recunosc şi
corectează uşor sensul deformării perceptive.
• Spre deosebire de acestea, în iluziile patologice, subiectul nu
încearcă să corecteze percepţia deformată, considerând-o
veridică, fiind adesea însoţite de interpretare delirantă, de
superficializarea atenţiei, memoriei şi/sau a proceselor asociative
• Iluziile au fost clasificate în: iluzii fiziologice şi iluzii
patologice.
 ILUZIILE
• Iluzii fiziologice – se produc prin modificarea condiţiilor perceptive
(obiective), a mediului perceptiv sau a condiţiilor interne
(subiective).
Iluzii prin modificarea condiţiilor interne (subiective):
• prin tulburări de atenţie (false identificări);
• din stări afective (frică, anxietate, euforie);
• modificări fiziologice ale stării de conştienţă - iluzii
hipnapompice şi hipnogogice;
• stări de oboseală, suprasolicitare şi surmenaj.
 Clasificarea iluziilor patologice după
modalităţile senzoriale
• Exteroceptive - vizuale
- auditive
- gustative
- olfactive
- haptice sau tactile
• Proprioceptive
• Interoceptive
 ILUZII PATOLOGICE VIZUALE
Cele mai frecvente
• Metamorfopsii - impresia deformată obiectelor şi spaţiului perceput
- macropsii
- micropsii
- dismegalopsii
- porropsii
- Pareidoliile – sunt iluzii caracterizate prin deosebita intensitate şi vivacitate a
fenomenului iluzoriu (“entitate materială”, Jaspers) în care complementul
imaginativ al percepţiei atinge gradul maxim de bogăţie. Critica variabilă şi
participarea afectivă intensă le conferă un caracter de tranziţie către fenomenele
halucinatorii (Ey H.) Sunt percepţii deformate, anxiogene, frecvent întâlnite la copii,
în delirium tremens, epilepsie, schizofrenie, infecţii, post TCC
 ILUZII PATOLOGICE VIZUALE
• Falsele recunoaşteri – identificarea greşită a diferitelor
persoane
• Apar în: stări maniacale, intoxicaţii acute, stări
confuzionale, sindromul Korsakov, sindroame demenţiale
– Alzheimer,
• Fenomenele de tip deja văzut, cunoscut, trăit.
• Falsele nerecunoaşteri – fenomenele de tip niciodată
văzut, cunoscut, trăit - apar frecvent în patologia lobului
 ILUZII PATOLOGICE VIZUALE
• Iluziile de persoană sunt erori de identificare a
persoanelor şi apar în sindroame delirante sau lezionale:
- iluzia sosiilor (sindr. Capgras/Capgras- Serieux),
sindrom delirant care are ca mecanism falsa
identificare+interpretare delirantă; apare în schizofrenia
nediferenţiată şi paranoidă, tulburare delirantă de tip
paranoiac, leziuni de emisfer drept
- iluzia Fregoli – delir de persecuţie , de urmărire, în
care un unic persecutor poate lua înfăţişări diferite;
apare în aceleaşi circumstanţe patologice.
 Alte iluzii patologice
• Auditive- cantitative sau calitative
• Gustative şi olfactive- de obicei asociate (perceperea eronată
a gsutului/mirosului unor substanţe) – schizofrenii, tulburări
delirante – de obicei asociate ideaţiei delirante de otrăvire
• Viscerale sau interoceptive – perceperea eronată a
funcţionării unor aparate sau organe
• Proprioceptive – iluziile de modificare a schemei corporale –
perceperea eronată a formei, dimensiunii, greutăţii, poziţiei
(tulburare totală sau parţială de schemă corporală); apar în
patologia parieto-occipitală, schizofrenie (dismorfofobie),
patologia obsesivo-fobică, intoxicaţii, stări confuzionale
 Cenestopatia
• Sunt tulburări ale propriei cenestezii a individului (sensibilitate corporală
generală), care, în mod normal este resimţită ca o stare de comfort
• Cenestopatia este o iluzie internă, constând în senzaţii corporale diverse,
ce sugerează afecţiuni medicale, având oarecare similaritate cu senzaţiile
care au un substrat anatomo-fiziologic.
• Ele constau în senzaţii neplăcute: arsuri, dureri, parestezii, furnicături,
înţepături; sunt difuze, mobile, nu respectă nici o repartiţie metamerică,
fără un substrat organic obiectivabil, pe care pacienţii le descriu cu o
participare emoţională importantă şi penibilă.
• Se întâlnesc în sindroame hipocondriace, tulburări somatoforme, stări
anxioase, depresive, la vârstnici
 Halucinaţiile
• Sunt definite clasic drept “percepţii fără obiect”,
(Ball).
• Definiţia a fost completată de către Ey H. prin
menţiunea “fără obiect de perceput”, la care o
adăugăm pe cea a lui Porot A. – “experienţe
psihologice interne care determină subiectul să se
comporte ca şi cum ar avea o senzaţie sau o percepţie,
atunci când condiţiile exterioare normale ale acestor
senzaţii sau percepţii nu se realizează”.
 FENOMENE DE TIP HALUCINATOR ÎNRUDITE CU
HALUCINAŢIILE

Fenomene Descriere fenomenologică

halucinatorii

Halucinaţiile apar în condiţii care modifică starea de

fiziologice vigilitate – trecerea dintre veghe şi somn
(hipnagogice) sau somn-veghe
(hipnapompice), inducţia hipnotică,
individuală şi de masă
 FENOMENE DE TIP HALUCINATOR ÎNRUDITE CU
HALUCINAŢIILE

Fenomene halucinatorii Descriere fenomenologică

Halucinozele fenomene de tip halucinator a căror esenţă

patologică este recunoscută ca atare de către
subiect şi în consecinţă el nu-i va modifica
comportament în sens psihotic

Halucinoidele fenomene de tip halucinator (situate de unii autori

între reprezentări vii şi halucinaţii vagi), care apar în
perioadele de geneză sau ştergere a halucinaţiilor,
se pot asimila halucinozelor, prin lipsa de
convingere a bolnavului asupra existenţei lor reale
 Halucinaţiile psiho-senzoriale

• Sunt cele care corespund întru-totul definiţiei halucinaţiei (au

caracter de senzorialitate, se proiectează în spaţiul perceptiv,
subiectul crede în realitatea lor).
• Ele au fost numite şi halucinaţii adevărate, cu toate că
alăturarea celor doi termeni este un paradox lingvistic.
 Clasificarea halucinaţiilor

• Halucinaţii exteroceptive: auditive, vizuale,

olfactive, gustative, tactile, autoscopice,
transpuse
• Halucinaţii interoceptive (viscerale)
• Halucinaţii proprioceptive (motorii, kinestezice)
 Halucinaţii auditive
Subtipuri Descriere fenomenologică Circumstanţe de apariţie
elementare acoasme, foneme-sunt percepute ca
zgomote nedistincte (foşnete,
ţiuituri, pocnete)  patologia
urechii,
 boli
comune sunete cărora subiectul le atribuie o neurologice,
sursă sau o modalitate de producere  stări
bine definită (ex. dangăt de clopot, confuzionale
curgerea apei, sunete muzicale, cu aură
zgomotul de motor, etc.) epileptică
 unele psihoze.
 Halucinaţii auditive

Subtipuri Descriere fenomenologică Circumstanţe de apariţie

complexe pot fi fragmentare, când  psihozele
(halucinaţii bolnavul percepe silabe, cuvinte schizofrenice,
acustico- fără semnificaţie, fragmente  sindroamele
verbale) sintactice sau pot avea un paranoide,
conţinut precis, distinct,  stările depresive,
inteligibil.  parafrenie,
Când subiectul nu poate  psihozele alcoolice
înţelege vocile pe care le aude, cronice
se vorbeşte de vergiberaţie
halucinatorie.
 Halucinaţiile vizuale
Subtipuri Descriere fenomenologică
elementare fosfene, fotopsii, percepute ca
puncte luminoase, scântei, linii.
Complexe care pot fi fantasmoscopii, atunci
când obiectele şi figurile nu sunt
precis conturate,
sau figurate când se referă la obiecte
precise: dintre acestea, cele care
reprezintă animale poartă numele de
zoopsii.
Scenice Panoramice (statice) sau
cinematografice (miscare)
Circumstanţe de aparitie
afecţiuni oftalm.,
neurologice (migrena
oftalmică,
tumori si leziuni ale lobului
occipital,
epilepsie, etc
stări confuzionale (în special
în cele alcoolice, clasic
descrise sub formă de
zoopsii.
schizofrenii paranoide
parafrenii
 Halucinaţii olfactive şi gustative
Subtipuri Descriere fenomenologică
plăcute parfumuri, esenţe, miresme
neplăcute mirosuri grele, respingătoare,
de putrefacţie, gusturi
metalice, astringente
Circumstanţe de apariţie
crizele uncinate în epilepsia
temporală,
unele tumori şi leziuni ale lobului
temporal,
psihoze afective fiind în concordanţă
cu tonalitatea afectivă,
delirium tremens,
sindroame paranoide, unde pot fi
însoţite de un comportament
halucinator
psihoze de involuţie
nevroze de tip obsesiv, fobic şi
isteric.
 Halucinaţiile tactile
Subtipuri Descriere Circumstanţe de apariţie
fenomenologică
Interne arsuri, dureri, intoxicaţii cu cocaină, chloral,
mişcări ale unor haşiş, LSD
insecte sau viermi
la nivel psihoze alcoolice acute şi
subcutanat subacute (luând adesea
externe arsuri, căldură, aspectul de halucinaţii
atingere, sărut, zoopatice - percepţia de
curent de aer, gândaci, insecte, paraziţi, viermi
înţepătură mergând pe piele sau în piele),
psihoze de involuţie –
 HALUCINAŢII CORPORALE
Subtipuri Descriere fenomenologică Circumstanţe de apariţie
Modificări ale arsuri interioare, modificări ale
organelor interne viscerelor (stomacul, plămânii, inima deliruri hipocondriace,
sunt “putrezite”, “rupte”, înlocuite cu schizofrenii paranoide,
obiecte metalice), schimbarea poziţiei
psihoze de involuţie –
unor organe
localizări genitale ale acestora, sindromul Cotard descris cu
percepute ca violuri directe sau de la un secol în urmă, grupează
distanţă, senzaţii de orgasm,
idei delirante de negaţie, de
introducerea de corpuri străine în rect
etc. enormitate şi de imortalitate,
asociind negarea halucinatorie
Posesiunea percepute ca existenţa unor fiinţe a viscerelor
zoopatică naturale (şerpi, lupi, etc) sau
supranaturale (demoni, spirite, etc.) în
interiorul corpului
Metamorfozare Transformare într-un animal
 Asocieri halucinatorii
• Halucinaţiile psiho-senzoriale sunt adesea combinate, adică
interesează mai mulţi analizatori în acelaşi timp;
• Halucinaţiile vizuale şi auditive, cele olfactive şi gustative,
tactile şi corporale sunt cel mai adesea asociate;
• În patologia de intensitate psihotică a involuţiei apar în mod
specific halucinaţii corporale, localizate în special în zonele
genitale, asociate cu halucinaţii olfactive.
 Halucinaţiile psihice (pseudohalucinaţiile)
• Sunt definite ca autoreprezentări aperceptive,
caracterizate prin incoercibilitate, automatism şi
exogenitate (Petit G.).
• Spre deosebire de halucinaţiile psihosenzoriale,
halucinaţiilor psihice le lipseşte obiectivitatea spaţială
şi caracterul de senzorialitate;
• Sunt localizate în gândirea proprie, în spaţiul
intrapsihic; neavând decât obiectivitatea psihică;
 Halucinaţiile psihice (pseudohalucinaţiile)
• Datorită absenţei caracterului de senzorialitate, prin
contrast cu halucinaţiile psiho-senzoriale ele mai sunt
denumite şi pseudohalucinaţii.
• Diferă de reprezentările obişnuite prin caracterul de
stranietate, de exogenitate.
• Bolnavul nu le percepe pe căile senzoriale obişnuite, ci
le trăieşte ca pe nişte fenomene străine, impuse din
afară, care “i se fac” şi cărora nu li se poate opune şi pe
care nici nu le poate controla prin propria voinţă.
 Tipuri de halucinaţii psihice (pseudohalucinaţii)

Tipuri de Descriere fenomenologică

halucinaţie
Halucinaţiile  voci interioare, ecoul gândirii sau al lecturii, murmur
psihice acustico- intrapsihic, gânduri transmise
verbale  trăirile vin din afara subiectului prin intruziune, se insinuează în
gândirea lui, fiind atribuite altcuiva
 “transmiterea gândurilor” care este interpretată ca telepatie,
comunicare misterioasă, limbaj fără cuvinte, dând subiectului
impresia că şi-a pierdut intimitatea gândirii sale, facultatea de a
se conduce după voinţa sa, fiind supus influenţei altcuiva
 Tipuri de halucinaţii psihice (pseudohalucinaţii)
Tipuri de Descriere fenomenologică
halucinaţie
Halucinaţiile apar ca simple imagini sau sub formă de scene panoramice, în
psihice vizuale spaţiul subiectiv al bolnavului, dându-i impresia că trăieşte într-o
lume a scenelor imaginare, a viziunilor interioare sau artificiale
bolnavii le văd cu ochii interiori, cu ochii minţii lor
Halucinaţiile sunt legate de limbajul interior şi de expresia motorie a acestuia
psihice motorii (verbale şi scrise)
-bolnavul are senzaţia că vorbeşte (fără să facă nici un fel de
mişcare);
-bolnavul schiţează mişcări ale limbii şi buzelor;
-bolnavul are impulsiuni verbale “este făcut să vorbească”
(sentimentul de automatism verbal).
CARACTERISTICI HALUCINAŢII HALUCINOZE HALUCINAŢII PSIHICE
PSIHO-
SENZORIALE

Senzorialitatea mare medie vagă, redusă

experienţei

Proiecţia spaţială În spaţiul senzorial În spaţiul senzorial În afara spaţiului

senzorial

Convingerea în prezentă absentă absolută, dar cu caracter

realitatea lor xenopatic

Rezonanţa afectivă Anxiogenă Nelinişte legată de Sentimente

caracterul patologic impuse
al tulburărilor
 Sindromul de automatism mintal
Clerambault-Kandinski
• Grupează în acelaşi sindrom halucinaţii psihosenzoriale şi
psihice alături de o serie de fenomene psihice caracterizate
prin exogenitate şi incoercibilitate.

• Sindromul de automatism mintal este reprezentat de triplul

ecou ( al gândirii, lecturii, actelor), triplul automatism (motor,
ideic, ideo-verbal) şi numeroase halucinaţii psihice anideice
(fără temă, întâmplătoare).
 Surse bibliografice
• Chiriță A. Curs de neuropsihologie. București: UB, 2008. 65 p.
http://ru.scribd.com/doc/ 24142807/Curs-de-Neuropsihologie-1
• Olteanu, A., Lupu, V. Neurofiziologia sistemelor senzitivo-senzoriale. Cluj-Napoca:
Presa Universitară Clujeană, 2000.
• Olteanu, A., Lupu, V., Miu, A. Neurofiziologia comportamentului uman. Cluj-
Napoca: Presa Universitară Clujeană, 2001.
• Petrovanu I., Zamfir M., Păduraru D., Stan C. Emisferele cerebrale, sisteme
informaţionale. Bucuresti: Intact, 1999.
• Popescu C.D. Elemente de Neuropsihologie. Iași: Cantes, 2001.
• Rotarescu V. Neuropsihologie. București: Credis, 2008. 76 p. In:
dunastu.files.wordpress.com/.../05-v_rotarescu.
• Rusnac S. Suport electronic de curs Noţiuni avansate de neuropsihologie şi
psihopatologie.
• Vintilă M. Compendiu de neuropsihologie. Timişoara: Editura Universităţii de Vest,
2007.
 Teme pentru referate
• Tulburări senzoriale și gnostice kinestezice.
• Tulburări auditive senzoriale și gnostice
• Tulburări ale mișcărilor și acțiunilor voluntare. Problema apraxiilor
• Tulburări ale reglementării voluntare a funcțiilor psihice superioare și a
comportamentului în general
• Tulburări de vorbire în leziunile cerebrale locale. Afaziile
• Tulburări de memorie în leziunile cerebrale locale. Amneziile
• Tulburări de atenție
• Tulburări de gândire în leziunile cerebrale locale
• Analiza neuropsihologică a sferei emoțional și a tulburărilor de
conștiință în leziunile locale cerebrale
 Comunicări
• Lobul frontal: descrire generală, organizare anatomică, funcții, maladii; aspecte
psihosociale si psihoterapeutice ale bolnavilor
• Lobul parietal: descrire generală, organizare anatomică, funcții, maladii; aspecte
psihosociale si psihoterapeutice ale bolnavilor
• Lobul temporal: descrire generală, organizare anatomică, funcții, maladii; aspecte
psihosociale si psihoterapeutice ale bolnavilor
• Lobul occipital: descrire generală, organizare anatomică, funcții, maladii; aspecte
psihosociale si psihoterapeutice ale bolnavilor
• Corpul calos: descrire generală, organizare anatomică, funcții, maladii; aspecte
psihosociale si psihoterapeutice ale bolnavilor
 Comunicări
• Bulbul rahidian: descrire generală, organizare anatomică, funcții,
maladii; aspecte psihosociale si psihoterapeutice ale bolnavilor
• Puntea lui Varolio: descrire generală, organizare anatomică, funcții,
maladii; aspecte psihosociale si psihoterapeutice ale bolnavilor
• Mezencefalul: descrire generală, organizare anatomică, funcții, maladii;
aspecte psihosociale si psihoterapeutice ale bolnavilor
• Trunciul cercebral: descrire generală, organizare anatomică, funcții,
maladii; aspecte psihosociale si psihoterapeutice ale bolnavilor